Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfinţii Apostoli din cei şaptezeci: Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie şi Aristobul

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2020

Sfîntul Stahie a fost pus episcop în Bizanţ de către Sfîntul Apostol Andrei şi a zidit o biserică în Arghiropoli, împreună cu Sfîntul Andrei. Apoi a adunat pe mulţi credincioşi şi îi învăţa mîntuitoarea viaţă. Ostenindu-se şaisprezece ani în acea nevoinţă pentru mîntuirea omenească, a răposat cu pace.

Amplie şi Urban au fost puşi episcopi de către acelaşi sfînt, Andrei. Amplie a fost episcop în Diospoli, iar Urban a fost episcop în Macedonia. Ei, propovăduind pe Hristos şi pe idoli pierzîndu-i, i-au ridicat asupra lor pe evrei şi pe elini şi, fiind ucişi de către aceştia, şi-au împletit lor cunună mucenicească.

Narcis a fost episcop în Atena, Apelie în Ieraclia şi Aristobul în Britania, propovăduind Evanghelia lui Hristos, iar după multe osteneli şi nevoinţe şi-au dat fericitele lor suflete în mîinile Domnului.

Sfîntul Mucenic Epimah

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2020

Sfîntul Mucenic Epimah era de neam din Egipt şi din părinţi creştini. El încă din tinereţe L-a iubit pe Dumnezeu şi, Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmînd Sfîntului Ioan Botezătorul, şi a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului.

Neavînd pe cineva din sfinţii părinţi povăţuitor la viaţa cea pustnicească, se povăţuia cu duhul lui Dumnezeu, şi dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învăţîndu-l spre toată viaţa cea îmbunătăţită. Pentru că cine poate învăţa pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învăţat pe sfinţii apostoli ca, lăsînd toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învăţat pe cuvioşii părinţi să umble în cojoace şi în piei de capră, lipsiţi, scîrbiţi şi de rău supăraţi, aceea a învăţat pe sfinţii mucenici şi muceniţe să pătimească pentru Hristos cu osîrdie, în timp ce grăia acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutînd, mă chinuiesc”. Acea dragoste l-a învăţat şi pe Sfîntul Epimah a suferi nevoinţele şi ostenelile cele pustniceşti, a răbda toate supărările de la vrăjmaşii cei nevăzuţi, a vieţui cu sfinţenie după Dumnezeu şi pentru Dînsul a fi gata la moarte.

Vieţuind Sfîntul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungaţi, a auzit că în Alexandria creştinii sunt chinuiţi de păgîni şi că, mulţi temîndu-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munţi şi se ascund prin pustietăţi, iar alţii cad din credinţă. De aceea, aprinzîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a lăsat pustia şi s-a dus în Alexandria, vrînd să pătimească pînă la sînge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzînd în cetate fărădelegea păgînilor închinători la idoli şi că diavoleasca păgînătate s-a înmulţit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuţinat şi sfinţenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiştea idolească cu îndrăzneală înaintea tuturor, şi în vremea praznicului eelui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trîntit la pămînt şi i-a sfărîmat. Pentru aceasta a fost prins şi a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzînd pe ighemon şezînd la judecată şi pe creştini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrînd să-l ucidă. Şi l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Aşa a rîvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost, şi a poruncit să fie aruncat în temniţă pînă ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. în temniţă erau o mulţime de credincioşi închişi pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfîntul Epimah îi întărea spre nevoinţă, cu gura cea plină de Sfîntul Duh.

Atît de mult s-au întărit credincioşii spre pătimire prin cuvintele lui, încît nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoşat, nici n-a căzut din credinţă, ci toţi cu sîrguinţă şi-au vărsat sîngele pentru adevăratul Dumnezeu şi şi-au dat sufletele după multe chinuri. La sfîrşit l-au scos la chinurile cele cumplite şi pe Sfîntul Epimah, nu numai pentru că credea în Hristos, ci şi pentru că a făcut din praznicul lor tulburare şi mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. Mai întîi l-au spînzurat şi l-au strujit cu gheare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărîmîndu-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu suliţa şi adăpat cu oţet, oare să nu mă fac şi eu părtaş patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decît acestea pe care mi le daţi. Daţi-mi palme, scuipaţi asupra mea, puneţi cunună de spini pe capul meu, daţi-mi trestii în mîini şi cu fiere să mă adăpaţi; tot trupul meu o rană să-l faceţi, pe cruce să mă pironiţi şi cu suliţe să mă împungeţi. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea şi eu voiesc ca să le rabd. în timp ce sfîntul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejurul lui şi privea la chinurile lui. în acel popor era o femeie care stătea aproape de el şi avea un ochi bolnav de albeaţă. Aceasta, văzînd pătimirea Sfîntului Epimah, plîngea şi neclintită privea la dînsul. In acele chinuri cumplite, vărsîndu-se sîngele sfîntului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii şi îndată i s-a tămăduit ochiul şi s-a făcut luminos, căpătîndu-şi vederea ca şi celălalt. Iar femeia, cîştigînd tămăduire din picătura sîngelui celui căzut în ochi, a strigat: „Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturiseşte”. După aceea i-au tăiat capul sfîntului şi astfel şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, pentru Care a pătimit.

Cuviosii Parinti Spiridon si Nicodim, prescurarii de la Pecerska

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2020

Tot sufletul cel dreptcredincios este umilit, neavînd întru sine vicleşug, nici înşelăciune, ca un vas şi lăcaş al lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Duh curat. De aceea şi Apostolul zice: Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze.

Dintre unii ca aceştia a fost ales cuviosul părintele nostru Spiridon, de care ne este vorba. Pentru că acest fericit, fiind de neam, nu din cetate, ci dintr-un sat, neînvăţat la meşteşugul cărţii şi neştiutor la cuvînt, dar nu şi cu înţelegerea cea duhovnicească şi cu lucrurile plăcute lui Dumnezeu, căci frica lui Dumnezeu care este începutul înţelepciunii, avînd-o în inima sa, a mers la Mănăstirea Pecerska şi a luat viaţa monahicească cea aspră. Neştiind Scriptura, a început a învăţa carte, deşi cu anii nu mai era tînăr şi a învăţat toată Psaltirea pe de rost. Astfel se ostenea pentru mîntuirea sufletului său, neîncetat cîntînd Psaltirea toată în fiecare zi.

Văzînd Pimen, pustnicul cel ce era atunci egumen, că acest bărbat este smerit şi iubitor de osteneală, sîrguindu-se de-a pururea în rugăciune şi în post şi fiind cu totul neprihănit, i-a încredinţat lui ascultarea cea bineprimită lui Dumnezeu, ca să coacă pîinea care se aducea la dumnezeiasca Liturghie pentru Taina Trupului lui Hristos, adică prescura. Iar fericitul Spiridon, intrînd cu osîrdie în prescurărie, nu şi-a schimbat nevoinţa sa şi osteneala cea duhovnicească, ci săvîrşea slujba cea încredinţată lui cu toată cucernicia şi frica lui Dumnezeu. Căci osteneala mîinilor lui era pentru pregătirea cea curată şi neprihănită a jertfei, care se aducea de preot, iar rodul buzelor lui era jertfa laudei celei de-a pururea lui Dumnezeu. Fiindcă el, ori tăind lemne, ori frămîntînd aluat, neîncetat rostea cu gura sa psalmii lui David, în toate zilele, după cum avea obiceiul, ca să sfîrşească toată Psaltirea.

Cuviosul Nicodim Odată, săvîrşind fericitul obişnuita sa slujbă, a aprins cuptorul pentru coacerea prescurilor şi, din pricina flăcării focului, s-a aprins acoperişul casei. Atunci fericitul, luînd mantia sa, a astupat cu ea gura cuptorului. Apoi, legînd mînecile rasei sale, a alergat cu dînsa la fîntînă şi a umplut-o cu apă, iar după aceea a chemat pe fraţi ca să-l ajute să stingă focul. Venind, fraţii au văzut un lucru minunat, că nu a ars mantia cu care astupase fericitul gura cuptorului şi nu a curs nici din rasă apa cu care a stins focul, şi au preamărit pe Dumnezeu.

Acest fericit Spiridon avea ca ajutor un frate, anume Nicodim, care în toate era cu el într-un gînd, la un obicei, la rugăciune şi la lucrul mîinilor. Amîndoi au slujit bine şi cu plăcere dumnezeiască la coacerea prescurilor timp de treizeci de ani, săvîrşind curat şi neprihănit lucrul lor. Drept aceea, întru bună mărturisire mutîndu-se din această viaţă, se satură de slava lui Dumnezeu, pe care o văd nu sub chipul pîinii care se aduce, ci faţă către faţă. Cu ale căror sfinte rugăciuni să ne saturăm şi noi cu vrednicie de pîinea vieţii, a darului şi a slavei lui Iisus Hristos, Căruia cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America, Preot Mucenic al Revoluţiei Ruse

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2020

Sf. Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America În 31 octombrie 1917, în Tsarskoye Selo, s-a deschis un capitol nou plin de durere pămînteană şi bucurie cerească în istoria sfinţilor ruşi, şi anume Noii Mucenici ai sec. al XX-lea. Acest capitol se leagă de numele păstorului ortodox rus care a fost printre primii jertfitori de suflet pentru enoriaşi în lupta purtată împotriva duşmanilor lui Dumnezeu din secolul XX: Arhipreotul Ioan Kochurov.

Părintele Ioan Kochurov s-a născut în 13 iulie 1871, în satul Bigildino-Surka din provincia Danky, regiunea Ryazan, într-o familie credincioasă cu mulţi copii. Părinţii săi erau preotul Alexandru Kochurov şi soţia Ana (Perehvalskaya). Părintele Alexandru a slujit aproape întreaga viaţă în Biserica Botezului Domnului din satul Bigildino-Surka, dioceza Ryazan, începînd cu ziua hirotonirii sale în 2 martie 1857, alternînd anii de slujire preoţească în parohie cu îndeplinirea obligaţiilor sale ca profesor al legii lui Dumnezeu la şcoala din sat. Exemplul său de viaţă a influenţat existenţa fiilor săi, mai ales a lui Ioan, care s-a dovedit cel mai sensibil duhovniceşte dintre toţi. Tatăl era în viziunea lor figura radiantă a preotului paroh, plin de smerenie şi har.

Creşterea şi educarea preotului Ioan bazate pe tradiţiile de necontestat ale generaţiilor de preoţi îngemănate cu călăuzirea naturală a omului pe calea credinţei ortodoxe, au întrevăzut un drum clar al tînărului pe urmele tatălui său în slujirea preoţească. Studiile Părintelui Ioan (la început în cadrul Şcolii Teologice din Danky şi apoi la Seminarul Teologic Ryazan) s-au încununat nu numai cu succese remarcabile în învăţarea disciplinelor teologice dar şi cu exemplul de evlavie în credinţă demonstrată în vremuri nu tocmai renumite pentru trăirea duhovnicească şi morală.
Viitorul preot a absolvit cu succes seminarul în anul 1891. Luînd examenul de intrare la Academia Teologica din Sankt Petersburg, Ioan a devenit student la una din cele mai prestigioase instituţii de învăţămînt din Rusia. În timpul studiilor la academie, Ioan şi-a format un drum clar către preoţia de parohie. Chiar din timpul studenţiei Părintele Ioan a combinat posibilitatea de a sluji ca preot de parohie cu activitatea de misionar, pe care o considera întruchiparea ideală a unui preot ortodox. După absolvirea academiei în 1895 cu distincţia unui student adevărat, Ioan a fost trimis la Dioceza Insulelor Aleutine şi Alaskăi conform dorinţei sale aprinse de a sluji ca misionar.

Curînd după casatoria sa cu Alexandra Chernisheva, sosirea lui în America protestantă a însemnat şocul tangenţei cu o viaţă mult diferită de cea cu care era el obişnuit în Rusia Ortodoxă. Aflat pentru prima data în SUA, părintele a ajuns în New York, un oraş hiper-monden faţă de oraşele ruseşti ortodoxe. Deşi nu stăpînea încă limba engleză, părintele s-a adaptat destul de repede la viaţa americană necunoscută pentru el pînă atunci, fără prea mari complicaţii psihologice sau de altă natură, primind ajutor din partea comunităţii ortodoxe new-yorkeze, destul de modestă ca număr la acea vreme. Trebuie subliniat faptul că viaţa Bisericii în Dioceza Alaska şi I-le Aleutine era foarte diferită de viaţa în celelalte părţi ale ţării, care pe cît era de întinsă geografic pe atît era de săracă în preoţi. Dar misionarismul ortodox rus exista deja de aproape o sută de ani în California de Nord, în Insulele Aleutine şi Alaska, viaţa bisericii fiind condusă prin cumulul unor parohii destul de numeroase, cu resurse financiare semnificative. După mai multe generaţii în America, parohiile s-au acomodat la noua lor viaţă pe pămînt străin. Însă viaţa ortodoxă din restul ţării era doar în fază incipientă. Era necesară o activitate de înduhovnicire serioasă din partea clerului pentru a „creşte” parohii ortodoxe normale în pădurea de ramificări multiconfesionale a unei populaţii multinaţionale. Tocmai pentru această parte a diocezei a fost destinat părintele Ioan, din ziua hirotonirii sale ca preot în 27 august 1895, de către Episcopul Alaskăi şi Insulelor Aleutine, Preasfinţitul Nicolae.

Începutul activităţii sale ca preot slujitor de parohie a fost marcată prin înfiinţarea unei parohii ortodoxe în Chicago în 1892 de Episcopul Nicolae. Numit ca preot paroh la catedrala Sf. Vladimir din Chicago în 1895 din ordinul Sfîntului Sinod, Părintele Ioan s-a lovit de o viaţă de parohie mult diferită de cea a parohiilor ortodoxe din Rusia, care erau organizate şi înrădăcinate în tradiţii vechi de secole.

Fiind o insulă îndepărtată cu viaţă creştin-ortodoxă, la sute de mile distanţă de celelalte parohii ortodoxe disparate pe teritoriul nord-american, Bisericile Sf. Vladimir din Chicago şi Trei Ierarhi din Streator la care era afiliată, aveau nevoie de eforturi eroice din partea tînărului părinte Ioan pentru a le putea stabiliza aşa cum trebuie. După aproape trei ani de la înfiinţare, parohia încă nu şi-a cîştigat statutul de parohie complet stabilizată.

Slujind la parohia din Chicago şi Streator, mică şi formată din enoriaşi de diferite naţii, părintele a crescut aceşti oameni în credinţa ortodoxă, care nu erau decît nişte imigranţi săraci, nefiind sprijinit în munca sa de o comunitate bine închegată, cu suficiente resurse materiale.

Într-un articol publicat în decembrie 1898, Părintele Ioan a descris foarte expresiv comunitatea parohială din Chicago-Streator, astfel: Parohia Ortodoxă a Bisericii Sf. Vladimir din Chicago este formată dintr-un număr mic de ruşi originari, din slavi galici şi unguri, arabi, bulgari şi aravieni. Majoritatea enoriaşilor sunt muncitori care-şi cîştigă existenţa nu departe de casă, în suburbiile oraşului. La această parohie mai este afiliată şi Biserica Trei Ierarhi din oraşul Streator. Acesta împreună cu orăselul Kengley se află la 94 mile de Chicago şi sunt renumite pentru minele lor de cărbune. Parohia ortodoxă de acolo este formată din slovacii care muncesc acolo şi au fost convertiţi de la Uniaţi.

Prin caracterul său unic, comunitatea de enoriaşi ai parohiei Chicago-Streator cerea din partea părintelui Ioan o combinaţie abilă de calităţi pastoral-liturgice şi misionare totodată, care i-ar permite nu numai să stabilizeze spiritual şi administrativ parohia, dar şi să mărească continuu numărul enoriaşilor prin convertiri şi prin atragerea la ortodoxie a locuitorilor creştini diversificaţi etnic din Illinois. Chiar din primii trei ani ai slujirii sale, părintele Ioan a adăugat la numărul enoriaşilor săi 86 de uniaţi şi cinci catolici, ajungînd la un număr de enoriaşi permanenţi de 215 bărbaţi în Chicago şi 88 în Streator. Mai existau şi două şcoli de religie active, afiliate la parohii, cu mai mult de 20 de elevi înscrişi, aşa numitele şcoli de duminică, cu cursuri în zilele de duminică de-a lungul anului şcolar şi cursuri de zi în timpul vacanţelor.

În activitatea sa, părintele Ioan a continuat să promoveze cele mai bune tradiţii ortodoxe ruse în America de Nord, organizînd frăţii pe lîngă cele două biserici din Chicago şi Streator, a căror scop principal era întrajutorarea enoriaşilor pe baza unui program social şi material de sprijin reciproc, ca membre ale Societăţii Ortodoxe de Ajutor Reciproc. Cu toată munca laborioasă pe care o desfăşura în parohie, părintele Ioan nu-şi neglija nici responsabilităţile importante ale diocezei care-i reveneau. Astfel, în 1 aprilie 1897 părintele Ioan a fost ales membru al Comisiei de Cenzori nou constituite pe lîngă Dioceza din Alaska şi I-le Aleutine, pentru a revizui texte în limbile rusă, ucrainiană şi engleză. În 22 mai 1899, părintele a fost ales preşedinte al Comitetului de conducere al Societăţii de Ajutor Reciproc, prin decretul Episcopului Tihon al Alaskăi şi Aleuţilor, de curînd sosit în eparhie.

Răsplata pentru munca complexă desfăşurată de Părintele Ioan nu s-a lăsat mult aşteptată. După primul an de slujire preotul a primit înalte distincţii preoţeşti din partea Preasfinţitului Episcop Nicolae.

Unul din principalele obstacole în desfăşurarea normală a ciclului liturgic la parohia Chicago-Streator era specificul clădirilor, nepotrivite pentru derularea activităţii în biserică. Biserica Sf. Vladimir din Chicago ocupa o parte dintr-o clădire închiriată în sud-vestul oraşului. La parterul casei biserica era separată printr-un perete de bucătăria şi camera unui chiriaş, iar la etaj erau mai multe camere mici unde locuia părintele cu familia sa şi cantorul bisericii. Biserica Trei Ierarhi din Streator găzduia holul secţiunii ruse a Expoziţiei Mondiale din Chicago.

Însă soluţia pentru rezolvarea problemelor vieţii parohiei părintelui Ioan a venit în 30 noiembrie 1898, odată cu numirea Episcopului Tihon, viitorul Patriarh al Moscovei, în fruntea Diocezei din Alaska şi Insulele Aleutine.

Îndeplinindu-ţi cu rîvnă obligaţiile ierarhice, Episcopul Tihon a reuşit încă din primele luni ale numirii sale în fruntea diocezei, să viziteze aproape toate parohiile ortodoxe împrăştiate în vastul teritoriu al Alaskăi şi I-lor Aleutine, cu scopul de a se familiariza cu nevoile principale ale clerului acestei diocese.

Ajungînd pentru prima dată în Chicago în 28 aprilie 1899, Episcopul Tihon i-a binecuvîntat pe Părintele Ioan şi pe enoriaşii săi. În ziua următoare a şi inspectat un loc de pămînt potrivit pentru ridicarea noii biserici atît de necesară pentru parohia din Chicago. În 30 aprilie episcopul a vizitat Biserica Trei ierarhi din Streator şi a condus slujba de priveghere de la Biserica Sf. Valdimir din Chicago. A doua zi, după Sfînta Liturghie, a aprobat procesul-verbal al şedinţei comitetului întrunit pentru aprobarea construcţiei bisericii din Chicago, comitet prezidat de Părintele Ioan.

Dar resursele financiare limitate ale parohiei Chicago-Streator şi enoriaşilor care erau mai degrabă săraci, nu i-au permis părintelui Ioan să înceapă prea curînd construcţia. Simţind dorul de casă, părintele a hotărît să viziteze Rusia sa Ortodoxă, cu aprobare din partea episcopului, după cinci ani de înstrăinare în America.

Cu gîndul la nevoile parohiei care i s-a încredinţat, părintele a hotărît ca în perioada vacanţei din 15 ianuarie pînă în 15 mai 1900, să strîngă bani în Rusia ca să poată porni construcţia noii biserici precum şi al unui cimitir ortodox în oraş. Avînd succes la donaţii, imediat după întoarcerea sa în America a început construcţia. În 31 martie 1902 Episcopul Tihon a condus slujba de sfinţire a fundaţiei bisericii.

Mînat de harul divin şi cu un simţ practic foarte dezvoltat, Părintele Ioan a reuşit să finalizeze construcţia bisericii în anul 1903, cu un cost total de 50.000 de dolari, bani mulţi la acea vreme.

Sfinţirea noii biserici cu hramul Sfintei Treimi a fost făcută de Episcopul Tihon, o adevărată sărbătoare pentru dioceza ortodoxă rusă din America de Nord. Peste doi ani, la sărbătorirea celor zece ani de slujire a Părintelui Ioan ca preot, cele mai multe felicitări i s-au adus pentru construcţia bisericii Sfînta Treime care a devenit una dintre cele mai faimoase biserici ortodoxe din America. „Acest an a fost plin de cele mai vii sentimente, unele dureroase, altele plăcute; un an de interminabile colectări de fonduri în Rusia, de nopţi nedormite, de nervi greu încercaţi şi multe neîmpliniri dar iată dovada grijii dumneavostră: o biserică ridicată prin truda mîinilor, cu aspectul magnific al unui templu ortodox rus care-şi ridică crucile strălucitoare în Chicago, izvorînd pacea şi dragostea adevărată în sufletele turmei!”

Pentru activitatea sa deosebită Părintele Ioan a primit Ordinul Sfînta Ana (clasa a III-a) în ziua de 6 mai 1903, prin recomandarea Episcopului Tihon.

În primii nuă ani de slujire, Părintele Ioan a fost singului părinte slujitor în parohia Chicago-Streator. În acelaşi timp, el a continuat să participe activ la rezolvarea diferitelor probleme din viaţa diocezei nord-americane. În februarie 1904, Părintele Ioan a fost ales preşedinte al Comisiei de Cenzori de pe lîngă Dioceza Alaskăi şi I-lor Aleutine, în cadrul căreia era deja membru de 7 ani. În iunie 1905, a fost un participant activ în pregătirea întîlnirilor clerului diocezei care s-au ţinut la Old Forge, sub îndrumarea Episcopului Tihon, unde s-a discutat organizarea primului Sinod al Diocezei din America de Nord şi I-le Aleutine, pentru prima dată în istorie. În atmosfera solemnă indusă de sesiunea Sinodului organizat în 20 iulie 1905, Părintele Ioan şi-a comemorat primii 10 ani de slujire preoţească. Data concretă a aniversării a fost 27 august.

În biserica Sf. Mihail din Old Forge, în prezenţa a numeroşi clerici din dioceză, în frunte cu Preasfinţitul (acum sfîntul) Rafail, Episcopul Brooklyn-ului, Părintele Ioan a fost onorat cu o cruce de aur de pus în piept, iar cuvîntul ce l-a pus înainte a oferit o descriere obiectivă a întregii activităţi pastorale a părintelui Ioan în America de Nord. „Direct de pe băncile seminarului, părăsind patria mamă, aţi venit în acest loc străin ca să vă consumaţi întregul suflu al tinereţii, toată forţa şi harul pentru acea grijă divină care vă caracterizează vocaţia. Vi s-a lăsat o moştenire grea: biserica din Chicago nu avea locul ei meritat, fiind încropită într-un spaţiu mizer dintr-o clădire umedă, aproape prăbuşită. Parohia, cu legăturile ei slab definite, era formată din oameni heterodocşi răsfiraţi prin oraş şi sfîşiaţi de fiarele sălbatice. Toate acestea ar fi putut duce un suflet tînăr la deznădejde dar sfinţia voastră aţi luat cu curaj pe umeri sarcina de a găsi scînteia în maldărul de gunoaie şi de a aprinde focul sfînt într-un grup mic de credincioşi! Lepădarea de sine v-a ajutat să nu băgaţi în seamă calamităţile, bolile, locuinţa sărăcăcioasă cu pereţi şubrezi şi podele sparte prin care băteau toate cele din afară, punînd în pericol sănătatea sfinţiei voastre şi a întregii familii. Copiii vi-au fost bolnavi, soţia la fel, iar reumatismul cronicizat părea să vă doboare nădejdea şi să vă sece toată energia. Vă mulţumim şi pentru o altă faptă mare care este o nestemată nepieritoare în cununa de laudă pentru cei zece ani de slujire preoţească, şi anume activitatea plină de sacrificii în funcţia de preşedinte al îndrăgitei noastre Societăţi de Binefacere, în funcţia de cenzor al tipografiei noastre misionare iluminătoare şi eforturile depuse pentru organizarea parohiilor din Madison – Illinois şi Hartshorne din Oklahoma. În completarea tributului adus sfinţiei voastre, dorim să amintim şi alte aspecte care accentuează valoarea muncii sfinţiei voastre şi a rezultatelor, implicit. Depărtarea parohiei din Chicago v-a rupt de fraţii d-voastră din America, deprivîndu-vă în toţi aceşti ani de şansa de a vă întîlni cu preoţii fraţi întru credinţă, fiindu-vă cenzurat tocmai elementul care încoronează viaţa şi activitatea de misionar. Cît de dureroasă a putut fi această izolare pe care aţi simţit-o mai ales atunci cînd aţi fost nevoit să vă botezaţi propriii copii, în lipsa altori preoţi ortodocşi în apropiere… Fie ca această Sfîntă Cruce să fie mărturie a iubirii noastre frăţeşti iar imaginea Mîntuitorului pe Cruce să vă dea puterea să înduraţi greutăţile, neplăcerile şi suferinţele care sunt iminente în viaţa unui preot misionar şi să vă încurajeze în munca sfinţiei voastre în numele Păstorului şi Dătătorului de Viaţă, Domnul Nostru Iisus Hristos.”

La mai puţin de un an de la aniversarea deceniului de slujire, cele mai înalte autorităţi bisericeşti i-au oferit Părintelui Ioan unul dintre cele mai prestigioase ordine bisericeşti care au încoronat merituoasele sale eforturi din cadrul diocezei Americii de Nord şi I-lor Aleutine. Prin ordinul Sfîntul Sinod Părintele Ioan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop în data de 6 mai 1906.

Acum începea o nouă eră în activitatea de slujire a părintelui Ioan. Ca unul dintre cei mai respectaţi arhiepiscopi din dioceză, fiind mult apreciat de Episcopul Tihon pentru activitatea sa pastorală deosebită, Părintele Ioan era din ce în ce mai mult implicat în rezolvarea celor mai presante probleme administrative ale diocezei. În mai 1906 părintele a fost numit protopop al New-York-ului şi Statelor Estice iar în februarie 1907 a fost unul dintre cei mai activi participanţi la primul Consiliu Ortodox Nord-American din Mayfield, unde s-a discutat problema convertirilor rapide care aveau loc în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine de la greco-catolici la ortodoxia rusă din America, baza de mai tîrziu a bisericii ortodoxe din America.

În perioada 1903-1907, parohia Chicago-Streator, ridicată cu eforturile vieţuitorilor ei, a ajuns una din cele mai înfloritoare parohii episcopale, fiind angrenată într-un proces de funcţionare prin energia proprie. Dar oricît de satisfăcătoare au fost eforturile activităţii sale în America de Nord, Părintele Ioan avea un dor nestăvilit de ţara sa, pe care a revăzut-o pentru cîteva luni de cînd venise în America. Pe lîngă asta, dorind să dea o educaţie mult mai bună copiilor săi, părintele a luat în calcul posibilitatea de a se întoarce în ţara natală şi a-şi continua misiunea preoţească acolo. Ceea ce l-a impulsionat cel mai tare în decizia sa de a adresa o cerere de transfer în Rusia, a fost rugămintea stăruitoare a bătrînului său socru, preot la dioceza Sankt Petersburg, de a se reîntoarce pentru a prelua frîiele parohiei sale. În urma cererii sale părintele a fost eliberat din funcţia sa în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine în 20 mai 1907, pregătindu-se pentru mutarea înapoi în Rusia. Însă cu o săptămînă înainte de plecare, au primit o veste tragică de-acasă, prin care erau anunţaţi că tatăl Alexandrei murise.

În iulie 1907, după 12 ani de slujire la parohia Chicago-Streator, atît de dragă inimii sale, părintele Ioan s-a întors acasă, înfruntînd necunoscutul ce avea să-l trăiască în patria mamă, unde a rămas pînă la sfîrşitul slujirii sale ca preot.

Întoarcerea sa în Rusia în vara anului 1907 a însemnat nu numai un nou început ca preot slujitor la dioceza Sankt Petersburg, de alftel cunoscută lui din timpul anilor studenţiei, ci şi provocarea aplicării cunoştinţelor sale păstoreşti, acumulate în America, în domeniul educaţiei teologice. Prin ordinul Consistoriului Bisericii Sankt Petersburg, în august 1907 Părintele Ioan a fost numit membru al clerului Catedralei Schimbării la Faţă din Neva iar din 15 august 1907 a început să predea Legea la gimnaziul de băieţi şi fete din Narva. Din ordinul şefului departamentului educaţional din S. Petersburg, intrat în vigoare în 20 octombrie 1907, P. Ioan a fost titularizat pe postul de profesor al Legii lui Dumnezeu în gimnaziul de băieţi (acest termen vine din lb. rusă şi se referă la întreaga învăţătură ortodoxă) fiind angajat şi ca profesor pentru aceeaşi materie la gimnaziul de fete din Narva, ceea ce a devenit centrul slujirii sale bisericeşti pentru următorii nouă ani din viaţă.

Viaţa simplă şi provincială din Neva, cu mai puţin de jumătate din populaţie ortodoxă rusă, îi amintea într-o oarecare măsură Părintelui Ioan de viaţa pe care a dus-o în America, unde a avut de a face cu influenţele heterodoxe. Cu toate acestea, activitatea sa ca profesor al Legii Domnului în două gimnazii în care prevalau indubitabil elementrul cultural rus şi etosul religios ortodox, îi inducea părintelui un sentiment familiar din copilărie, acela de a respira aerul unei vieţi ortodoxe ruse.

În acei ani, cumulul de ore în clasă era de 16 pe săptămînă la şcoala de băieţi şi 10 la cea de fete, ceea ce îl solicita mult, avînd în vedere diferenţa claselor în care preda subiectul foarte vast al Legii lui Dumnezeu, pentru care profesorul trebuia să cunoască variatele probleme atît din punct de vedere teologic cît şi social contemporan. Pe cît cei 12 ani de slujire preoţească în parohia Chicago-Streator l-au transformat pe Părintele Ioan într-unul dintre cei mai respectaţi păstori din dioceză, pe atît ce 9 ani ca profesor al Legii lui Dumnezeu (de altfel, fără evenimente spectaculoase dar concentrate pe iluminarea spirituală imparţială) l-au făcut pe Părintele Ioan cel mai practic profesor teolog şi cel mai erudit predicator ortodox. După numai cinci ani de predare a Legii Divine în şcolile din Neva, Părintelui Ioan i-a fost înmînat ordinul Sf. Ana (Clasa a II-a) în 6 mai 1912, iar după patru ani, realizările părintelui în domeniul educaţiei teologice au fost recunoscute prin Ordinul Sf. Vladimir (Clasa a IV-a). Alăturat celorlalte numeroase distincţii de stat şi clerice, acest ordin al Sf. Vladimir i-a conferit merituosului arhipărinte dreptul la titlul de nobilitate.

Succesele răsunătoare ale Părintelui Ioan în activitatea de profesor au fost încununate de satisfacţia pe care acesta o avea la gîndul că toţi cei patru fii ai săi au putut beneficia din plin de călăuzirea sa spirituală pe toată perioada cît au fost elevi la gimnaziul din Neva.

Cu toate acestea, alături de avantajele de necontestat pe care i le-a adus această nouă perioadă de slujire pastorală Părintelui Ioan, după întoarcerea sa pe pămîntul strămoşesc după ani buni de absenţă, exista încă un motiv care nu putea decît să împovăreze inima unui preot adevărat cum a fost părintele Ioan toată viaţa lui. Fiind ataşat doar prin aspiraţii la Catedrala Schimbării la Faţă fără să fie membru efectiv al personalului cleric, datorită prestaţiei sale ca profesor la şcoală, Părintele Ioan a fost frustrat nu numai de postul de conducere a catedralei dar şi de posibilitatea participării sale la viaţa parohială a catedralei din Narva. Abia în noiembrie 1916, prin hotărîrea Consistoriului Bisericesc din S. Petersburg părintele Ioan a fost numit al doilea preot paroh în postul care era atunci liber la Catedrala Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo, împlinindu-şi dorinţa de a redeveni preot paroh la el acasă.

Tsarskoye Selo, devenit intruchiparea unei epoci întregi din istoria culturii ruse, îmbina armonios calităţile unui oraş provincial liniştit cu cele ale unei capitale răsunătoare cum era S. Petersburg. Catedrala Sf. Ecaterina avea locul ei special în oraş, fiind cea mai mare dintre multele biserici parohiale majoritatea aparţinătoare curţii imperiale şi armatei. Devenind membru al clerului catedralei şi mutîndu-se cu soţia şi cei cinci copii acolo (cel mai mare dintre fii, Vladimir, era în armată la acea vreme), Părintele Ioan a primit în sfîrşit mult visata şansă de a fi din nou activ ca preot paroh la una din bisericile cele mai vestite din dioceza S. Petersburg. Primit cu căldură şi reverenţă de turma bisericii Sf. Ecaterina, încă din primele luni, părintele, ca slujitor minunat al Sfintei Liturghii dar şi ca predicator erudit şi elocvent, a adunat sub cupola Catedralei Sf. Ecaterina ortodocşi din tot oraşul Tsarskoye Selo.

Părea ca un astfel de început promiţător de care se bucura părintele să îi asigure un viitor de succes în slujirea preoţească. Însă odată cu izbucnirea Revoluţiei din Februarie în Petrograd la doar trei luni de la începerea activităţii sale la catedrală, oraşul a intrat încetul cu încetul în curentul înşelător al evenimentelor revoluţionare.

Revoltele soldaţilor de la sediile militare din Tsarskoye Selo din primele zile ale revoluţiei şi arestarea familiei regale la palatul Alexandrovsky pe o perioadă de mai multe luni, au atras atenţia unor elemente revoluţionare extremiste. Aceste cercuri au antrenat ţara către un război civil şi în cele din urmă către o completă scindare politică internă, a cărei început a fost marcat de participarea Rusiei la măcelul din Primul Război Mondial. Evoluţia evenimentelor au schimbat treptat atmosfera paşnică a oraşului Tsarskoye Selo, distrăgînd atenţia locuitorilor de la îndeplinirea îndatoririi zilnice de creştin. Dar şi în acele luni tulburătoare mesajul Părintelui Ioan continua să se facă auzit din amvonul Catedralei Sf. Ecaterina, în încercarea de a trezi sentimentele de reconciliere în sufletele creştinilor ortodocşi din Tsarskoye Selo, chemîndu-i la o percepţie duhovnicească a vieţii lor sufleteşti, care i-ar ajuta mult la înţelegerea schimbărilor contradictorii care aveau loc în Rusia.

În octombrie 1917 după mai multe zile de la acapararea puterii de către bolşevici în Petrograd, efectele s-au resimţit şi în orăşelul Tsarskoye Selo. În încercarea de a scoate din oraş trupele Gen. Paul Krasnov Cossack, încă loiale Guvernului Provizoriu, grupurile Armatei Roşii (formate din soldaţi şi marinari acoliţi ai bolşevicilor) veneau dinspre Petrograd. În dimineaţa de 30 octombrie 1917, orpindu-se la intrarea în oraş, forţele bolşevice au atacat cu artileria oraşul Tsarskoye Selo. Locuitorii de aici, ca şi cei din întreaga Rusie, încă nu înţelegeau că ţara lor se afla în pragul unui război civil. În tumultul creat, oamenii alergau la bisericile ortodoxe, inclusiv la Sf. Ecaterina, sperînd să găsească liniştea în rugăciuni şi slujbe, precum şi în predicile preoţilor direct legate de tragicele evenimente. Tot clerul bisericii Sf. Ecaterina a răspuns prompt la nevoile duhovniceşti ale locuitorilor oraşului. Sub turlele bisericii înţesate de creştini s-a făcut auzită o predică specială pentru susţinerea ideii de stopare a războiului civil. Mai tîrziu, protopopul catedralei, arhiepiscopul N. Smirnov, împreună cu alţi doi preoţi, Părinţii Ioan şi Steven Fokko, au hotărît să organizeze o procesiune sfîntă în oraş, cu rugăciuni fierbinţi pentru încetarea fratricidului.

Timp de mai multe zile, ziarul Mesagerul Social al Tuturor Bisericilor Ruseşti, a publicat declarţia unui corespondent al unui ziar din Petrograd, care descria evenimentele astfel: „Procesiunea Sfîntă a trebuit să-şi schimbe cursul iniţial datorită unor bombardamente şi, deşi necunoscută schimbarea de către locuitori, prezenţa a fost covîrşitoare. Plînsul şi lamentările femeilor şi copiilor înecau cuvintele rugăciunii pentru pace. Doi preoţi au predicat în timpul procesiunii, chemînd oamenii la păstrarea calmului în încercările ce aveau să vină. Am înţeles foarte clar că mesajul preoţilor nu au avut absolut nici o tentă politică.”

„Procesiunea a continuat. Amurgul s-a transformat în întuneric iar lumînările pîlpîiau în mîinile credincioşilor. Toată lume cînta.”

„În acel moment trupele lui Cossack se retrăgeau din oraş. Preoţii au fost informaţi de acest lucru şi au fost întrebaţi dacă nu e momentul să se înceteze rugăciunea, la care preoţii au răspuns: „Ne vom face datoria pînă la capăt”. „Aceştia au plecat de la noi iar cei care vin sunt fraţii noştri. Ce rău ne pot ei face?”

Pentru a preveni luptele de stradă în oraşul Tsarskoye Selo, comandamentul Cossack continua retragerea trupelor din oraş în noaptea de 30 octombrie iar în dimineaţa următoare forţele bolşevice au intrat în Tsarskoye Selo, fără a li se opune cineva. Unul din martorii anonimi ai urmărilor acelor evenimente tragice a trimis o scrisoare Preasfinţitului Arhipărinte din S. Petersburg, părintele Ornatsky, care el însuşi a fost destinat să îndure mucenicia din mîinile autorităţilor păgîne. Autorul scrisorii vorbea simplu dar profund despre patimile Părintelui Ioan, astfel: „Ieri, în 31 octombrie, cînd bolşevicii au intrat în Tsarskoye Selo cu Armata Roşie, au început să percheziţioneze casele ofiţerilor militari, făcînd arestări. Părintele Ioan (Alexandrovich Kochurov) a fost luat şi dus la marginea oraşului, la Catedrala Sf. Teodor, unde a fost asasinat pentru simplul fapt că organizatorii procesiunii sfinte se presupune că s-au rugat pentru victoria armatelor lui Cossack, ceea nu era nicidecum adevărat. Ceilalţi proţi au fost eliberaţi ieri seară. Astfel s-a născut încă un mucenic pentru Credinţa în Hristos. Decedatul, chiar nefiind de mult timp în oraş, a cîştigat dragostea adevărată a tuturor, mulţi creştini venind să-i asculte predicile.”

Jurnalistul din Petrograd a reconstruit imaginea terifiantă a martirizării Părintelui Ioan, prezentînd următoarele detalii: „Preoţii au fost prinşi şi trimişi la sediul Consiliului Muncitorilor şi Reprezentanţilor Soldaţilor. Unul din ei, Preotul Ioan a încercat să protesteze şi să clarifice situaţia. A fost lovit de mai multe ori peste faţă. În ţipete şi vociferări mulţimea agitată l-a mutat pe preot la aerodromul din Tsarskoye Selo. Acolo s-a tras asupra preotului nejutorat. Acesta a căzut doborît, sîngele ţîşnindu-i peste sutană. Moartea însă nu l-a luat pe loc. A fost tras de păr şi cineva din mulţime a strigat: „Terminaţi-l ca pe un cîine.” În dimineaţa următoare trupul a fost dus la spitalul palatului. Conform ziarului „Problema poporului”, şeful statului Duma împreună cu un membru au văzut trupul preotului dar crucea din piept deja dispăruse….”

Aceste împrejurări ale morţii de martir a Părintelui Ioan, aşa cum le-a prezentat ziaristul, capătă o semnificaţie spirituală specială dacă le punem pe fundalul unor cuvinte rostite cîndva de însuşi părintele cu 12 ani înainte de moartea sa, care se dovedesc a fi profetice. În îndepărtata America, la aniversarea deceniului de slujire preoţească misionară, cînd i s-a înmînat crucea de aur pentru piept, a spus cu patos următoarele: „Sărut această Sfîntă Cruce, un cadou al iubirii voastre frăţeşti pentru mine. Nu vreau să devin patetic spunînd acum că nu voiesc să mă despart de ea nici în mormînt. Aceasta ar suna foarte grandios dar trebuie să recunosc că nu ar fi locul ei într-un mormînt. Ea trebuie să rămînă pe pămînt, pentru copiii mei, pentru posteritate, ca o moştenire sfîntă de familie şi ca dovadă clară că frăţia şi prietenia sunt cele mai sfinte lucruri de pe pămînt. ….”

Cu acest cuvînt, părintele şi-a exprimat mulţumirea faţă de colegii săi şi faţă de enoriaşi, fără să bănuiască faptul că această rugăciune despre frăţie şi prietenie se va face auzită de ruşii ortodocşi într-un moment în care dragostea şi iertarea abia mai existau în Rusia rănită, atrăgînd ura nemiloasă a apostaţilor asupra sa, care i-au luat viaţa pămîntească şi i-au furat sfînta cruce din piept, fără să-i poată însă lua cununa biruinţei pentru mucenicia de creştin ortodox suferită.

La începutul lui noiembrie 1917, puterea bolşevică nu a putut menţine controlul nici măcar asupra suburbiilor Petrogradului, continuînd starea de teroare la nivel de stat. Deci, într-o societate terorizată şi oripilată, oamenii au cerut să se facă investigaţii despre execuţia acestui preot ortodox rus. Autorităţile au încercat să ducă la bun sfîrşit ancheta dar bolşevicii i-au pus capăt, înainte să se poată descoperi criminalii Păprintelui Ioan. Pentru viaţa bisericească rusă moartea acestui preot mucenic a avut o semnificaţie deosebită, trezind reacţii duhovniceşti în inimile majorităţii laice, clerice şi ierarhice din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Slujba de înmormîntare şi depunerea trupului în cripta Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo s-a făcut într-o atmosferă şocantă, de durere şi nepuţinţă. Preasfinţitul Beniamin, Mitropolitul Petrogradului, viitorul sfînt mucenic, se afla la Sinodul Ecumenic din Rusia care se ţinea în Moscova. La cîteva zile de la înmormîntare, conducerea diocezei Petrogradului a publicat cu binecuvîntarea Mitropolitului Beniamin, următorul anunţ în ziarul Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruse:

„Miercuri, 8 noiembrie, a noua zi de la moartea Părintelui Ioan Kochurov care a fost ucis în 31 octombrie în oraşul Tsarskoye Selo, se va ţine slujba ierarhică de pomenire la Catedrala Maicii Domnului de la Kazan, la orele 3,00 p.m., în eterna amintire a celui care a fost Arhipreotul Ioan şi a tuturor creştinilor ortodocşi care au pierit în conflictul civil din acele zile. Preoţii care nu au slujbe în acea zi sunt invitaţi să ia parte la slujba de pomenire. Îmbrăcămintea se cere albă.”

„Curînd după această slujbă oficiată la Catedrala Maicii Domnului din Kazan, consiliul Episcopal din Petrograd a publicat o proclamaţie adresată „Preoţilor şi Consiliilor Parohiale din Episcopia Petrogradului”, sub forma primei recunoaşteri oficiale a caracterului martiric al morţii Părintelui Ioan, făcută în numele Bisericii, dar şi a primei declaraţii din partea Bisericii de sprijinire a familiilor de clerici ai căror membri au fost persecutaţi şi asasinaţi de păgînii din Rusia. Prin acest document remarcabil de istorie bisericească, elocvent şi smerit în faţa anticipatelor persecuţii viitoare din cadrul bisericii, îmbibat cu reală durere în suflet pentru familia răvăşită a Părintelui Ioan, conducerea diocezei Petrogradului şi-a exprimat indignarea faţă de moartea primului sfînt martir din cadrul diocezei.

„Iubiţi fraţi,” aşa începea declaraţia consiliului Episcopal din Petrograd, „În 31 octombrie a acestui an, oraşul Tsarskoye Selo a fost martorul muceniciei unuia din păstorii buni ai episcopiei Petrogradului, Arhipreotul catedralei locale, Ioan Alexandrovich Kochurov. Fără să aibă vreo vină sau ceva să i se reproşeze, acesta a fost luat din casă, dus la suburbia oraşului şi împuşcat în cîmp deschis de mulţimea îndrăcită…..”

„Consiliul Episcopal din Petrograd a primit această veste cu profundă îndurerare; durerea este amplificată şi de realitatea că, prin dispariţia arhipreotului, în urma sa a rămas o familie din 6 membri, care nu mai au nici un sprijin, nu au hrană, adăpost sau alte mijloace de subzistenţă.”

„Dumnezeu este Judecătorul celor răi care au curmat violent o viaţă înfloritoare. Chiar dacă au fugit nepedepsiţi de mîna omului, nu vor putea scăpa niciodată de judecata lui Dumnezeu. Dar datoria noastră este să ne rugăm acum pentru liniştea acestui suflet nevinovat şi cu toată dragostea pe care o avem să încercăm să vindecăm rana adîncă lăsată în inimile săracilor membri ai familiei martirului. Obligaţia episcopiei şi preoţilor ei este de a asigura acestei familii condiţii materiale decente de viaţă, de a o întreţine şi de a asigura o educaţie potrivită copiilor ei.”

„Consiliul Bisericii episcopale, mişcată de cele mai sensibile sentimente, apelează la preoţi, consilii parohiale şi la toţi credincioşii cu dare de mînă să ajute în numele Iubirii lui Hristos, această familie săracă, cu cît poate fiecare, pentru că nevoia este mare şi timpul este acum!”

„. . . Martiriul său este pentru fiecare dintre noi, o amintire vie şi un avertisment permanent. De aceea trebuie să fim pregătiţi pentru orice. Ca să prevenim aceste situaţii fără ieşire, cum este cea de acum, trebuie să ne pregătim pentru vremurile de nevoie şi să strîngem un fond special pentru preoţii nevoiaşi, persecutaţi şi fără sprijin.”

„…Consiliul Bisericesc al Diocezei speră să găsească mijloace de a strînge aceste fonduri, menite să şteargă lacrimile orfanilor nefericiţi şi să punem început bun pentru întrajutorarea fraţilor noştri nevoiaşi …”. „A fulgerat, acum e momentul să ne facem Sfînta Cruce!”

În vizitele sale obişnuite la episcopie în perioada Consiliului Tuturor Bisericilor Ruseşti care se ţine în Moscova, Mitropolitul Beniamin a slujit Sfînta Liturghie în 26 Noiembrie, la praznicul de hram al Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo. „Sfînta Liturghie s-a încheiat cu o disertaţie fierbinte din partea ierarhului, în care a apelat la unitate, iubire şi frăţie din partea enoriaşilor”, scria un corespondent al publicaţiei Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruseşti. „Mitropolitul a mai vorbit despre teribila moarte a preotului iubit de la biserica locală, părintele Ioan Kochurov. El a subliniat că, deşi tragic, evenimentul a fost şi un prilej de reconciliere, prin viaţa pe care şi-a închinat-o lui Dumnezeu, dînd exemplu de mucenicie.” Mesajul a sensibilizat pînă la lacrimi oamenii prezenţi. De la Sf. Liturghie s-a mers la mormîntul părintelui din catedrală, după care mitropolitul s-a întîlnit cu familia îndurerată la casa parohială.

Astfel, pentru a doua oară, de această dată prin gura unui ierarh episcopal, care l-a pomenit pe preotul ucis, Biserica Ortodoxă Rusă a prezentat moartea Preotului Ioan ca martiriu.

Preasfinţitul Patriarh Tihon îl cunoştea bine Părintele Ioan de pe vremea cînd au lucrat împreună în dioceza Americii de Nord şi I-lor Aleutine. Astfel, patriarhul a trimis o scrisoare de condoleanţe Alexandrei Kochurova, văduva părintelui decedat.

La exact cinci luni de la moartea Părintelui Ioan, în 31 martie 1918, dată la care preoţii ucişi cunoscuţi Sfîntului Sinod ajunseră deja la 15, la Biserica Seminarului Teologic din Moscova s-a oficiat prima Liturghie de Pomenire a Noilor Ieromartiri şi Martiri ai sec. XX din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, de către Preasfinţitul Tihon, alţi patru ierarhi, zece arhimandriţi şi protoprezbiteri.

În timpul slujbei de pomenire, la rugăciunea pentru adormirea robilor lui Dumnezeu care au pierit pentru credinţa lor în biserica ortodoxă, după pomenirea primului ierarh ucis, Mitropolitul Vladimir, a fost pomenit primul arhipreot ucis, şi anume Părintele Ioan Kochurov, care prin moartea sa pătimitoare deschide galeria Noilor Mucenici Ruşi ai sec. al XX-lea.