Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Părinte Averchie, Episcopul Ierapolei

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2020

Sfîntul Părinte Averchie, Episcopul IerapoleiAcest sfînt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgînesc şi toţi necredincioşii, adunîndu-se cu jertfe, dănţuiau în capiştea idolească, închinîndu-se neînsufleţiţilor zei. Văzînd acest lucru, Sfîntul Averchie a plîns şi a suspinat, căci oamenii cei orbiţi, lăsînd pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgînd în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mîini omeneşti. Apoi, închinîndu-se în cămara sa, se ruga zicînd: „Dumnezeul veacurilor şi Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea şi o stăpîneşti, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pămînt, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer şi nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvîntătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecaţi din ea, care cinstea ce Ţi se cuvine Ţie o dau necuraţilor idoli şi lucrului făcut de mîinile lor. Izbăveşte pe aceşti rătăciţi de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta şi să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugîndu-se sfîntul a adormit, că era noapte, şi a văzut în vedenie un tînăr mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, dîndu-i lui în mîini un toiag şi zicîndu-i: „Averchie, în numele Meu acum să mergi şi cu acest toiag să sfărîmi pe începătorii rătăcirii”.

Sculîndu-se din somn, Averchie a cunoscut că însuşi Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simţit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplîndu-se de rîvnă, s-a sculat şi, apucînd un lemn mare ce i-a venit la îndemînă – fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte – a alergat la capiştea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare şi se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capişte avea în ea mulţime de idoli mari, frumoşi şi de mare preţ. Ajungînd la capişte, a aflat uşile încuiate şi, lovind în uşi, îndată s-au deschis. A intrat în capişte şi întîi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalţi şi pe toţi i-a zdrobit şi i-a sfărîmat în bucăţi mici. Aceştia, fiind muţi şi surzi, fără suflet şi neputincioşi, nu au putut să se apere de Sfîntul Averchie, nici să strige cînd îi sfărîma şi nu se auzea decît zgomotul ce se făcea din căderea la pămînt a idolilor şi din sfărîmarea lor.

Atunci, deşteptîndu-se preoţii idoleşti care locuiau aproape de capişte şi auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este şi alergînd degrabă, au aflat pe zeii lor aruncaţi la pămînt şi sfărîmaţi. Cînd au văzut pe Sfîntul Averchie călcînd cu picioarele rămăşiţele bucăţilor idoleşti şi sfărîmîndu-le cu lemnul ce-l avea în mîini, s-au înfricoşat. Iar Sfîntul Averchie, întorcîndu-se spre dînşii, le-a zis cu mînie: „Mergeţi la mai marii cetăţii şi la tot poporul şi să spuneţi că zeii voştri, îmbătîndu-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut şi, căzînd la pămînt, s-au sfărîmat”. Aceasta zicîndu-le sfîntul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăşmaşii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omeneşti.

Preoţii idoleşti îndată au alergat la mai marii cetăţii şi le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcîndu-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie şi s-au strîns la capişte şi tot poporul cu căpeteniile sale şi, văzînd pe zeii lor zdrobiţi şi sfărîmaţi în mici bucăţi şi aruncaţi la pămînt, s-au mirat. Apoi, umplîndu-se de mînie mare, strigau în multe feluri, zicînd: „Averchie să fie ucis”. Alţii răcneau: „Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulţi strigau: „Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toţi casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: „Să nu îndrăzniţi să aprindeţi casa lui Averchie, pentru că de veţi aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzîndu-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburîndu-se poporul şi vrînd să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui şi l-au aflat învăţînd pe credincioşii care se adunaseră la dînsul şi i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui şi să-l prindă ca pe un făcător de rele.

Auzind aceasta credincioşii, s-au temut şi cu rugăminte sfătuiau pe sfîntul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, pînă ce se va potoli poporul. Dar sfîntul nu se temea şi a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul mîntuirii tuturor neamurilor, netemîndu-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru rîvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mîinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mîinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dînsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, avînd pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decît toată viaţa aceasta chinuită”. Acestea zicîndu-le, a ieşit din casa sa şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii. Ajungînd la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăţa pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioşi, alergînd la mai marele cetăţii şi la tot poporul cel adunat la capiştea lui Apollo – şi care cîrteau pentru sfărîmarea idolilor – le-a spus că Averchie învaţă poporul credinţa creştinească în mijlocul cetăţii. Auzind acestea păgînii, s-au înfuriat şi mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărîmat, ci şi credinţa sa cea creştinească a îndrăznit a o propovădui pe faţă. Deci, au alergat la dînsul cu aprindere, scrîşnind din dinţi asupra lui şi vrînd să-l ucidă chiar în acelaşi loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciţi şi pe cînd se apropia poporul de Sfîntul Averchie, deodată acei tineri îndrăciţi, tulburaţi fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoşat, încît pe toţi i-au înspăimîntat şi şi-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-şi rupe carnea cu dinţii şi a-şi muşca mîinile. După aceea, căzînd la pămînt, s-au tăvălit, spumegînd şi adeseori slobozeau glas înspăimîntat, strigînd: „Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşti, să nu ne munceşti pe noi înainte de vreme”.

De o spaimă înfricoşată ca aceasta împiedicîndu-se oamenii, au stat şi s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri şi, auzind înfricoşata lor strigare şi ţipătul, a căzut peste toţi spaima; apoi, liniştindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfîntul, făcînd rugăciune, a zis: „Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierţi nouă păcatele, deşi cu miile ţi-am greşit şi ne împlineşti toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, goneşte diavoleasca năvălire de la tinerii aceştia, ca şi ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmînd cele sfinte ale Tale, şi cu această minune, pe care o săvîrşeşti întru dînşii, mulţi să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu şi să se lipească de Tine şi să ştie că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugîndu-se Sfîntul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiţi de diavoli şi, lovindu-i pe ei încetişor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mîini, le-a zis: „În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieşiţi din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigînd cu mare glas, au ieşit şi tinerii zăceau la pămînt ca morţi. Apoi Sfîntul Averchie, apucînd pe fiecare de mînă, i-a ridicat de la pămînt şi s-au sculat sănătoşi şi întru pricepere şi, căzînd înaintea sfîntului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea văzîndu-le poporul, şi-a schimbat mînia şi a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduieşte”. Iar către Sfîntul Averchie au zis: „Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dînsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învaţă-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfîntul Averchie a început a-i învăţa pe ei cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-a întins cuvîntarea pînă la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduşi la el toţi neputincioşii şi i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punîndu-şi mîinile pe dînşii. Popoarele, ascultînd învăţătura lui şi văzîndu-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi au cerut Botezul de la Sfîntul Averchie. Iar el – de vreme ce acum era seară – a amînat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de faţă la Sfîntul Botez. Apoi, a doua zi, adunîndu-se iarăşi la dînsul poporul, i-a dus pe ei în biserică şi i-a învăţat din învăţătura creştină. După aceea, făcînd obişnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbaţi. În puţine zile nu numai cetatea aceea, ci şi cetăţile şi satele dimprejur le-a adus la credinţă şi le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Străbătînd vestea despre dînsul pretutindeni, mulţi bolnavi din diferite şi depărtate locuri alergau la dînsul şi luau îndoită tămăduire, trupească şi sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfîntului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă şi auzind că Sfîntul Averchie tămăduieşte multe şi felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflîndu-l învăţînd poporul, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfîntul, avînd mai întîi grijă de luminarea ochilor ei cei sufleteşti, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naştere. După ce femeia a făgăduit că va crede, şi neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei şi a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii roabei Tale”. Şi îndată Friela a văzut şi s-a botezat de dînsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mîinile sfîntului ca s-o împartă la săraci, şi luînd multă învăţătură de la dînsul, s-a întors la locul său.

Fiul ei Evxenian Plopion, văzînd că maica sa şi-a căpătat lumina ochilor şi aflînd că numai Sfîntul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă şi să-i dea mulţumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfîntul, învăţînd şi pe Evxenian credinţa, l-a cîştigat şi pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, avînd ochii orbi, s-au apropiat de sfîntul şi, închinîndu-se lui, i-au zis: „Şi noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduieşti. Deci, ne rugăm ţie, deschide şi ochii noştri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar sfîntul a zis către dînsele: „De credeţi în adevăratul Dumnezeu, precum ziceţi, veţi vedea lumina Lui”. Zicînd acestea, şi-a ridicat ochii săi în sus şi a început a se ruga, iar cînd se ruga sfîntul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covîrşea strălucirea soarelui şi a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfîntul Averchie şi toţi cei ce erau colo au căzut la pămînt, neputînd să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au şi văzut şi s-a dus strălucirea luminii cereşti. Apoi sfîntul le-a întrebat pe femei: „Ce aţi văzut cînd s-au deschis ochii voştri?” Cea dintîi a răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeul Cel veşnic, atingîndu-se de ochii mei”. A doua a zis: „Eu am văzut un tînăr frumos, atingîndu-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am văzut un prunc mic şi prealuminos, atingîndu-se de ochii mei”. Auzind acestea sfîntul şi toţi cei ce erau cu dînsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.

După aceasta Sfîntul Averchie, auzind că şi în cetăţile şi satele din preajmă mulţi bolesc de felurite neputinţe, s-a dus cu ucenicii săi şi, urmînd Domnului său, umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţînd cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind pe cei neputincioşi. Mergînd la un loc care se numeşte Selişte, şi-a plecat genunchii lîngă un rîu şi s-a rugat, zicînd: „Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău şi dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde şi toţi cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile şi rănile”. Cînd a sfîrşit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin şi toţi cei ce erau de faţă s-au înspăimîntat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfîntului Averchie plecaţi la rugăciune. Apoi sfîntul a poruncit celor ce erau cu dînsul să sape gropi adînci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea şi toţi cei ce se spălau cîştigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.

Odată, vrînd să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie şi s-a apropiat de el, cerîndu-i binecuvîntare. Căutînd sfîntul la faţa necuratului şi vrînd să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat şi i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ţinîndu-se cu mîna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, rîzînd, s-a schimbat iar în chipul său şi a zis către sfîntul: „Să nu mă socoteşti că sînt din diavolii cei proşti şi nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sînt mai-marele lor şi această rană de la mine ţi-a venit, căci tămăduind pe alţii de dureri să fii şi tu bolnav”. Zicînd acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfîntului şi a început să-l chinuie. Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol şi l-a izgonit din tînăr. Apoi, diavolul ieşind, a strigat: „Multe rele îmi faci mie, Averchie şi nu mă laşi să vieţuiesc aici cu pace, dar mă voi sîrgui să-ţi răsplătesc şi la bătrîneţele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”.

Sfîntul, întorcîndu-se acasă, şapte zile n-a mîncat şi nici n-a băut, ci petrecea în post şi rugăciuni toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmaşului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a şaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie şi mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar sfîntul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraţilor cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfîntul Averchie, a început cu viclenie să-şi arate fapta.

În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu şi el a făcut părtaş al împărăţiei sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară şi o chinuia, fiind amîndoi împăraţii, şi tatăl şi logodnicul, într-o mare mîhnire pentru dînsa. Adunînd din toate părţile doctori înţelepţi, vrăjitori şi preoţi idoleşti, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicînd: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: „Ştire s-a făcut stăpînirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpînire şi în credinţa creştinească este îmbunătăţit bărbat, încît izgoneşte diavolii şi alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, avînd trebuinţă de el, trimitem doi senatori de-ai noştri, Valerie şi Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuieşti pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puţină laudă”.

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie şi l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărăteşti. Iar Sfîntul Averchie, aducîndu-şi aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă pînă la Roma, a zis întru sine: „Deşi te-ai sîrguit, vrăjmaşule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrîneţele, ci şi acolo voi sfărîma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-şi toate cele de trebuinţă pentru călătorie, s-a sculat şi a plecat, chemînd în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puţină pîine, iar într-un burduf de piele a turnat puţin vin, untdelemn, oţet şi apă şi le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci cînd îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar cînd îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieşea, iar cînd voia oţet, oţet scotea, la fel şi cu apa, şi aşa, după trebuinţă, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deşi toate erau în acelaşi burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvîntare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: şi vin, şi untdelemn, şi oţet, şi apă, încît nu-i era cu putinţă să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfîntului păcatul său şi a cerut iertare de la dînsul. Apoi, iarăşi, cu binecuvîntarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împăratul şi femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste şi l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzînd aceasta pe Sfîntul Averchie, a rîs şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus, Averchie, că îţi voi răsplăti supărarea mea şi că la bătrîneţele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?” Iar sfîntul i-a răspuns: „Cu adevărat este aşa, dar nicidecum nu te vei mîngîia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe cînd o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pămînt şi a o bate. Atunci Sfîntul Averchie, ridicîndu-şi ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuşi Hristosul tău, ca să nu mă trimiţi în adînc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfîntul i-a răspuns: „Vrăjmaşule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrîneţele mele pînă aici, să ai şi tu parte de osteneală şi să nu te întorci nepedepsit aici”. Şi era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muţime de oameni abia putea s-o mişte din loc.

Spre acea piatră arătînd sfîntul cu mîna, a zis către diavol: „Ţie îţi poruncesc, diavole, cu numele Domnului mei Iisus Hristos, ca să duci piatra asta pînă în patria mea, în cetatea Ierapoliei, şi să o aşezi lîngă porţile dinspre miăzăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat şi legat cu jurămînt, ieşind din fiica împăratului, a luat piatra aceea şi, suspinînd din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulţi oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh şi au auzit pe diavolul suspinînd cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducînd piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfîntul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, cînd au văzut piatra căzînd ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, pînă cînd s-a întors sfîntul înapoi la dînşii.

Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfîntului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plîngă. Apoi sfîntul, întinzînd mîna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă şi cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinţii ei şi toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinţii ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parţilor, înştiinţîndu-l de însănătoşirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfîntului daruri şi l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu are nevoie de bogăţie cel pentru care pîinea şi apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare şi ospăţ îmbelşugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintîi lucru cerut a fost ca să li se dea creştinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărăteşti ce se luau în fiecare an, cîte trei mii de măsuri de grîu – căci atunci toţi oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfîntul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafaţă, spre tămăduirea bolnavilor. Şi îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amîndouă lucrurile cerute, dîndu-i şi înscris pentru aceasta.

Petrecînd el cîtăva vreme în Roma şi întărind în credinţă Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicîndu-i: „Se cade ţie, Averchie, ca să mergi în Siria, ca şi acolo să propovăduieşti numele Meu, să întăreşti Biserica Mea şi să tămăduieşti mulţime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temîndu-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăşi vrăjmaşul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredinţîndu-l că diavolul nu se va întoarce şi împăratul abia i-a dat drumul sfîntului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părţile Siriei.

Mai întîi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia şi în cetăţile cele dimprejur, aducînd pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniţi. Apoi, trecînd Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe şi din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia şi Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ţările şi cetăţile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulţi credincioşi i-a întors la credinţă, pe eretici i-a ruşinat şi i-a izgonit, pe credincioşi i-a întărit în credinţă, a povăţuit pe cei rătăciţi la calea cea bună, duhurile cele diavoleşti din oameni le-a gonit şi multe feluri de neputinţe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toţi întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat aşa de multe ţări şi cetăţi ca el, afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a răspîndit slava lui Hristos Dumnezeu şi a propovăduit mîntuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dînşii şi că este aproape de cetate, au alergat toţi în întîmpinarea lui, mici şi mari, bărbaţi, femei şi copii şi cu bucurie negrăită căzînd înaintea lui, ca şi copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvîntarea sfîntului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfîntul Averchie, intrînd în biserica din cetate şi şezînd pe scaunul său, a dat pace tuturor şi i-a învăţat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca ţăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grîu din dările împărăteşti ce se adunau. Astfel s-a luat acel grîu în toţi anii, pînă la Iulian Paravatul, care a stricat acel aşezămînt împărătesc şi scrisoarea ce o adusese sfîntul. Apoi s-au clădit şi băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească şi prin sîrguinţa Sfîntului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalţi ani ai vieţii sale întru cuvioşie şi dreptate, şi bine întreţinîndu-şi turma, s-a apropiat de sfîrşitul vieţii sale, despre care a ştiut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Averchie, acum este aproape vremea să te odihneşti după ostenelile tale”. Iar Averchie şi-a chemat turma şi a spus că viaţa lui se sfîrşeşte. Dînd obişnuitul său cuvînt de învăţătură, pe toţi îi învăţa să stăruie în credinţă, în nădejde neîndoită şi în dragoste nefăţarnică. Apoi şi-a gătit mormîntul şi, dînd tuturor pace şi binecuvîntare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Aşa s-a sfîrşit Sfîntul Averchie, cel întocmai cu apostolii, avînd şaptezeci şi doi de ani. Plîngînd mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormîntul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormînt şi la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafaţă prin rugăciuni, prin care şi nouă pururea să-Şi verse Domnul mila Sa în veci. Amin.

Sfinţi şapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martian, Dionisie, Antonin, Exacustodian şi Constantin

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2020

Sfinţi şapte tineri din EfesAcesti sfinti au fost în zilele împaratului Deciu; si s-au sfatuit si si-au împartit averea la saraci si au intrat într-o pestera; si rugîndu-se lui Dumnezeu, sa le ia sufletele, ca sa nu cada în mîna împaratului si-au dat sufletele. Iar daca s-a întors Deciu la Efes, a întrebat de ei, ca sa-i faca sa aduca Jertfa la idoli, si aflînd ca au murit în pestera a poruncit ca sa astupe gura pesterii. Deci, dupa trei sute saptezeci si doi de ani, cînd a fost în vremea împaratiei lui Teodosie cel mic, scornindu-se un eres cum ca nu exista înviere, la treizeci si opt de ani ai împaratiei lui, vazînd împaratul ca se tulbura Biserica lui Dumnezeu, pentru ca se aflau si unii din episcopi cuprinsi de acel eres, sta îndoit ce va face. Dezbracîndu-se de haine, si culcîndu-se jos la pamînt, împaratul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i arate ceea ce dorea sa stie. Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a aratat cu chip aceasta. Stapînul muntelui în care era pestera aceea, a vrut sa faca în aceeasi vreme staul pentru turma sa; si rasturnînd pietrele de la pestera, spre zidirea staulului, s-a deschis usa pesterii; si din porunca lui Dumnezeu s-au desteptat acei sapte sfinti tineri ce fusesera savîrsiti acolo si vorbeau între dînsii ca si cum ar fi fost adormiti de ieri neschimbîndu-se nicidecum; atît cît nici hainele lor ce purtau, nu se stricasera cu nimic de pamînt; si mai vîrtos aceasta aducîndu-si aminte, ca si Deciu îi cerca ca sa-i chinuiasca vorbeau între dînsii, zicînd Maximilian catre ceilalti: „De cumva ne vor si prinde, fratilor, sa stam barbateste si sa nu vindem bunul neam al credintei noastre; iar tu, frate Iamvlihe, du-te si cumpara pîine si ia mai multa, ca aseara ai adus putina si ne-am culcat flamînzi; si afla si de Deciu, ce gînd are pentru noi?” Deci, mergînd Iamvlih la cetate, si vazînd semnul Crucii la poarta, se mira; acelasi semn vazînd si prin alte parti, si zidirile schimbate, si altfel de oameni, i se parea ca viseaza, sau ca nu-si este în fire. Însa mergînd catre cei ce vindeau pîine, a luat si dîndu-le argintul, se grabea sa se întoarca.

Vazînd însa ca vînzatorii aratau între dînsii si pe la altii argintul, si cautînd la dînsul si zicînd ca a gasit o comoara, precum argintul arata lucru de fata, avînd chipul celui ce a împaratit mai înainte cu multi ani, îl cuprinsese frica si grija si nu putea sa graiasca cugetînd ca l-au cunoscut si-l vor prinde, si-l vor duce la împaratul Deciu. Drept aceea cazînd la dînsii cu rugaminte zicea: „Rogu-ma voua, daca ati luat argintul, luati si pîinea, numai pe mine ma lasati sa-mi caut de cale”. Iar aceia îi ziceau:

„Arata-ne comoara si ne fa si pe noi partasi; sau de nu, te vom da spre moarte”. Acestea zicîndu-i si vazîndu-l ca este pe gînduri, îl legara de grumaji, si-l purtau prin tîrg, aducîndu-l la proconsulul cetatii ca sa-si dea seama. Iar vazîndu-l dregatorul îi zise: „Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cîta este si unde?” Iar el a raspuns: „Niciodata n-am aflat comoara, si banii îmi sunt de la parinti si ce întîmplare este aceasta nu stiu”. Iar proconsulul zise: „Dar din care cetate esti?” El zise: „Din aceasta sunt, de este acesta Efesul”. Iar guvernatorul zise: „Dar care îti sunt parintii? Sa vina aici si daca se va cunoaste adevarul te vom crede”. Iar el zise: „Cutare este tatal meu si cutare este mama mea si cutare îmi sunt rudele si cutare este mosul meu”. Iar dregatorul zise: „Nu vei putea tu sa ne faci sa credem spunîndu-ne nume straine, care nu sunt acum, ci sunt afara din cele obisnuite”. Iar Iamvlih zise: „De nu ma crezi ca spun adevarul, nu stiu ce sa zic alta”. Atunci dregatorul zise: „Pagîne, banul tau marturiseste dupa scrisoare ca este tiparit mai înainte cu trei sute de ani si mai bine, din zilele împaratului Deciu; si tu fiind tînar, nici treizeci de ani avînd, te silesti sa ne amagesti”. Atunci Iamvlih cazînd la picioarele lor se ruga zicînd: „Ma rog, domnilor mei, spuneti-mi unde se afla împaratul Deciu, care era întru aceasta cetate?” apoi ei zisera: „În vremile acestea nu se afla Deciu ci a fost mai înainte cu multi ani”. Si Iamvlih zise: „Si pentru aceasta v-ati mirat, domnii mei? Veniti dar dupa mine si va voi duce la sotii mei care sunt în pestera si de la dînsii doara se vor crede cuvintele mele; ca eu stiu ca am fugit de fata împaratului Deciu. Si ieri venind ca sa cumpar pîine, am vazut pe Deciu intrînd în cetatea aceasta”. Acestea zise, si auzind episcopul Marin, zise catre proconsulul: „Pare-mi-se sa se fi întîmplat vreo minune la aceasta povestire. Ci, sa mergem cu dînsul împreuna sa vedem”.

Si mergînd dupa cuvintele acestea intra înainte Iamvlih în pestera; dupa aceea episcopul. Si întorcîndu-se spre partea dreapta a usii, vazu un sicrias pecetluit, cu doua peceti de argint, pe care îl pusese Rufin si Teodor crestini fiind, ce fusesera trimisi împreuna si cu altii de Deciu, ca sa astupe pestera, scriind întru aceasta spre pomenirea sfintilor, însemnîndu-le numele lor în table de plumb. Si strîngîndu-se toti cei alesi cu proconsulul le-au aratat lor. Si deschizînd gasira tablele cele de plumb. Si citind se minunara si intrînd înauntru în pestera, aflara pe sfinti si au cazut la picioarele lor si sezînd îi întrebau. Iar ei povesteau mai întîi despre ale lor; dupa aceea de ispravile împaratului Deciu; si se mirau toti si slaveau pe Dumnezeul minunilor. Atunci proconsulul împreuna ca episcopul au scris împaratului Teodosie, si i-au vestit despre toate cele mai sus-zise. Deci împaratul luînd scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înstiintare ca aceasta si a mers foarte degrab acolo la acel loc; si cum a intrat în pestera, a cazut la pamînt si a udat picioarele sfintilor cu lacrimile lui si i se bucura sufletul, caci i-a ascultat Domnul rugaciunea, aratîndu-i de fata învierea mortilor. Deci, facînd împaratul nu putina vorba cu sfintii împreuna cu episcopii si cu mai-marii cetatii, sfintii au fost cuprinsi ca de un somn; si privind toti cum dormitau, iarasi au raposat catre Domnul. Atunci împaratul dînd haine scumpe si aur si argint, se facu sapte sicrie întru cinstea sfintilor. Iar peste noapte s-au aratat împaratului si-i zisera: „Lasa-ne împarate pe pamînt, unde o data am înviat”. Si facîndu-se adunare mare de episcopi, împaratul puse pe pamînt, precum ei poruncise prin vedenie si facînd praznic cu bucurie, au dat multa milostenie la saracii cetatii Efesului si se bucura cinstind pe tot poporul sau cu daruri. Si a slobozit pe episcopii care erau închisi prin temnita, pentru propovaduirea învierii; si s-a facut de toti praznic obstesc, multumind si slavind pe Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Alexandru episcopul si Iraclie Mucenicul, Anna si Elisaveta, Teodota si Glicheria

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2020

Sfîntul mucenic Alexandru, episcop fiind si învatînd si întorcînd si botezînd pe multi a fost prins de guvernator si fiind chinuit mult si silit ca sa jertfeasca la idoli, n-a vrut sa se supuna. Deci, vazînd Iraclie ostasul rabdarea lui a crezut în Hristos si chinuindu-l si pe acesta mai întîi mult, i-au taiat capul. Si facînd Sfîntul Alexandru minuni si tamaduindu-se de rani, cu ajutorul si harul lui Dumnezeu a tras spre credinta lui Hristos si pe patru femei: Teodota, Glicheria, Anna si Elisaveta care înaintea guvernatorului stînd si mustrînd înselaciunea idolilor, li s-au taiat capetele. Apoi si Sfîntul Alexandru s-a savîrsit lovit de sabie.

Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2020

Icoana Maicii Domnului facatoare de minuni de la KazanNumele icoanei Maicii Domnului din Kazan (sau Kazanskaia) vine de la o localitate din pravoslavnica Rusie, unde ea a aparut, era pastrata, si de unde cinstirea ei deosebita s-a raspandit in mai toate asezarile tarii. Cinstitul chip apartine icoanelor care au o obarsie tainica, si acest lucru se evoca si in textul Slujbei sarbatorii ei, atunci cand se face pomenire de chipul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Lida (Palestina), aparuta miraculos pe zidul bisericii construita de Sfintii Apostoli.

In 1579, Kazan, vechea capitala a Khanatului tatarilor (si dupa respingerea lor de catre Ivan cel Groaznic), a suferit un mare incendiu. In acelasi an, Maica Domnului se aratase unei copile de 9 ani, pe nume Matrona, poruncindu-i sa-i scoata la lumina chipul frumos zugravit de sub ruinele uneia dintre casele arse. Viziunea s-a repetat pana cand copila a inteles ca icoana trebuia luata de sub vatra odaii indicate. Dusa din locul cu pricina, Fecioara din Kazan este purtata in procesiune in biserica Sfantului Nicolae, iar apoi in Catedrala Blagovesteniei (Buneivestiri), loc in care multi credinciosi alergand au primit tamaduire sufleteasca si trupeasca. Aceste minunate fapte, si nu numai ele, l-au determinat pe Ivan cel Groaznic sa zideasca pe locul aparitiei o manastire de maici, unde a asezat icoana. La randul sau, tarul Fedor Ivanovici inalta si el o mare biserica din piatra, inchinata Uspeniei (Adormirii), iar de la 8 iulie 1594 Chipul Fecioarei era pus aici la loc de mare cinste.

Cea de-a doua praznuire se face in 22 octombrie, data fixata dupa batalia de eliberare a Moscovei, asediata in 1612. Se spune ca inaintea razboiului soldatii dreptslavitori au privegheat trei zile, in post si rugaciune, in fata icoanei, si ca in ajunul luptei Sfantul Serghie de Radonej s-a aratat blagocestivului arhiepiscop Arsenie spre a-i marturisi ca rugaciunile lor au fost primite, ca suferinta va lua sfarsit iar Rusia va fi izbavita prin mijlocirea Maicii Domnului. Prin ale carei rugaciuni sa ne pazeasca si pe noi Domnul Dumnezeu de tot raul si sa ne invredniceasca imparatiei Cerurilor, Amin.

>>> Acatistul Maicii Domnului în cinstea Icoanei făcătoare de minuni de la Kazan