Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuvioasa Maica Parascheva de la Iaşi

Adaugat la octombrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 27, 2020

Sf.ParaschevaAceastă cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.

După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.

După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.

Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.

Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.

De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi „blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat” şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.

Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.

Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.

Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.

Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: „Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia”. Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.

Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.

Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, „Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei”. Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: „Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte”.

Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: „Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin”.

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.

Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul romînesc, p. 77-84:

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: „Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!” A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: „Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!”

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: „Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!”. „Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!”. După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: „Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!”

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!”. Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. „Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?” a întrebat-o soţul. „Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. „Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească”. De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!

În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.

Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: „Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat”. „Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!”. În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.

Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în Romînia. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.

În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Sfinţii Mucenici Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Chelesie

Adaugat la octombrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 27, 2020

Sfîntul Nazarie s-a născut la Roma din tată evreu şi din mamă creştină, al cărei nume era Perpetua, şi care a primit Sfîntul Botez de la Sfîntul Apostol Petru. Ajungînd copilul în vîrstă, a cugetat mult de care credinţă să ţină: de a tatălui, ori de a maicii sale? Şi s-a hotărît să fie următor credinţei sfintei sale maici, a cărei rugăciune mult i-a ajutat lui spre luminare. Copilul a fost botezat de episcopul locului, iar cînd a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, s-a făcut vrednic de bunătăţi desăvîrşite, slujind Domnului cu tot dinadinsul nu numai pentru a sa mîntuire, ci şi pentru a altora, îngrijindu-se a aduce pe cei necredincioşi la Hristos. Luînd de la părinţii săi partea de avere ce i se cuvenea, cu care îi era cu putinţă a face bine celor săraci, a plecat din Roma şi a mers în Mediolan şi acolo toată averea a întrebuinţat-o bine, făcînd milostenii la săraci şi ajutînd pe cei care pătimeau pentru Hristos. Pentru că atunci, fiind împărat Nero, era mare prigoană împotriva creştinilor şi mulţi, mărturisind pe Hristos, erau ţinuţi în lanţuri şi chinuiţi, iar Sfîntul Nazarie, slujindu-le, îi întărea în credinţă şi îi îmbărbăta spre nevoinţă.

Sf. Mucenic GhervasieÎn aceea vreme sfinţii mucenici Ghervasie şi Protasie au fost prinşi de Anulin ighemonul şi au fost aruncaţi în temniţă. Sfîntul Nazarie mergea adeseori la dînşii mîngîindu-i cu vorba sa cea bună, şi i-a iubit pe ei foarte mult, pentru că i-a văzut plini de dragostea cea dumnezeiască şi gata oricînd cu osîrdie să-şi dea sufletele pentru Domnul, Cel ce S-a răstignit pentru noi pe cruce. Cu atîta dragoste s-a legat Nazarie de dînşii, încît nu voia să se despartă de ei, ci împreună cu ei voia să pătimească şi să moară. Şi i s-a adus veste stăpînitorului despre Nazarie că îi cercetează pe cei legaţi şi ţinuţi prin temniţe şi le aduce cele de trebuinţă şi întru creştinească credinţă îi întăreşte pe ei. Pentru aceasta stăpînitorul a poruncit ca să-l prindă şi, aducîndu-l la el pe Nazarie l-a întrebat: „Cine şi de unde eşti?” Aflînd că este roman de neam şi creştin cu credinţa, l-a sfătuit să nu se lepede de zeii strămoşeşti pe care romanii îi cinstesc dintru începuturi cu jertfe şi cu închinăciuni.

Sfîntul nu numai că n-a voit să asculte sfatul lui, ci a grăit împotrivă ocărînd pe mincinoşii săi zei şi mărturisind că unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Atunci stăpînitorul a poruncit să fie bătut peste gură, dar el nu înceta a grăi cu îndrăzneală şi a mustra păgînătatea lui. Pentru aceasta stăpînitorul cu şi mai multă mînie s-a pornit împotriva lui şi a poruncit ca toţi să-l bată pe sfînt, apoi cu necinste l-au izgonit din cetate. Fiind izgonit, fericitul Nazarie se bucura că s-a învrednicit a lua bătăi pentru Hristos şi că este izgonit pentru dreptate, căci îşi aducea aminte de cuvintele lui Hristos: „Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Îi mai era lui necaz că se despărţise de iubiţii săi prieteni, Ghervasie şi Protasie, cu care împreună dorea să moară. Această dorinţă a lui a împlinit-o Domnul mai pe urmă, dar pînă atunci i se cădea lui ca în altă ţară să slujească mîntuirii omeneşti şi să-i întoarcă pe mulţi de la rătăcire.

În noaptea următoare i s-a arătat lui în vedenie fericita lui maică, poruncindu-i să meargă în Galia şi acolo să se ostenească întru bunăvestirea lui Hristos. Sculîndu-se, el a mers în ţara aceea după porunca maicii sale şi, propovăduind pe Hristos, lumina cu lumina credinţei popoarele acelea care erau în întuneric şi în umbra morţii.

Aflîndu-se într-o cetate ce se numea Melia, a luat un copil de trei ani, pe nume Chelsie, copilul unei femei credinciose şi de neam bun, apoi l-a botezat şi l-a crescut în dreapta credinţă. Şi pruncul creştea cu anii şi cu înţelegerea, umplîndu-se de dumnezeieştile daruri. Crescînd în vîrstă urma învăţătorului său, Sfîntul Nazarie, învăţînd de la dînsul înţelepciunea cea de sus, şi punea în inima sa cuvintele cele de Dumnezeu însuflate şi părinteasca Lui învăţătură. Copilul era atît de înţelept întru Hristos, încît se asemăna învăţătorului său, pentru că asemenea cu dînsul slujea mîntuirii omeneşti, propovăduind pe Hristos şi răbdînd prigoniri şi chinuri. Pentru aceasta, mai pe urmă, s-a învrednicit şi de cununa cea mucenicească.

Fiind înştiinţat Dionisie, stăpînitorul acelei ţări, cum că Nazarie a întors multe cetăţi la Hristos, a trimis îndată şi l-au prins pe el şi pe copilul Chelsie şi bătîndu-i pe amîndoi i-a aruncat în temniţă, vrînd ca a doua zi să-i supună la diferite chinuri. Iar a doua zi, femeia stăpînitorului, văzînd pe Chelsie copil mic şi frumos că era dus la chinuri, i-a fost milă de el şi, ducîndu-se la bărbatul ei, l-a rugat ca să miluiască pe copil şi să-l elibereze împreună cu învăţătorul său Nazarie. Prin rugămintea sa fierbinte l-a îmbunat pe stăpînitor şi l-a înduplecat să-i lase pe amîndoi liberi.

Eliberîndu-i pe ei, stăpînitorul le-a zis: „Mijlocirea femeii mele vă eliberează de toate chinurile”. Iar sfinţii mucenici s-au mîhnit că nu au dobîndit cununa muceniciei dorită de ei şi nu şi-au putut sfîrşi chinurile, ca să se fi putut dezlega de trup şi să vieţuiască împreună cu Hristos.

Au plecat de acolo şi au mers în cetatea Timir şi acolo, îndeletnicindu-se cu propovăduirea Sfintei Evanghelii, o mulţime de suflete au cîştigat pentru Hristos. Diavolul, nesuferind să vadă acest lucru, i-a întărîtat spre mînie pe închinătorii de idoli, care s-au răzvrătit asupra Sfinţilor Nazarie şi Chelsie, pe care i-au prins şi i-au trimis la necuratul împărat Nero. Sfinţii, stînd înaintea împăratului, au mărturisit cu curaj pe Hristos Dumnezeu. Pentru acest lucru Nazarie a fost aruncat la pămînt şi călcat cu picioarele, iar pe Chelsie l-au bătut cu vergi şi l-au silit să aducă idolilor jertfe, dar el cu cuvîntul i-a răsturnat pe idolii lor la pămînt. Apoi au fost daţi fiarelor spre mîncare, dar fiarele nu i-au vătămat. Apoi au fost aruncaţi în mare, iar ei au mers pe deasupra apelor precum pe pămînt. Văzînd acestea, slugile împărăteşti au crezut în Hristos şi, primind Sfîntul Botez de la Nazarie, au lăsat curtea împărătească şi, desprinzîndu-se din tulburarea lumească, slujeau lui Hristos în linişte.

După aceasta, Sfîntul Nazarie împreună cu ucenicul său Chelsie au mers iarăşi în Mediolan şi i-au aflat în temniţă încă vii pe Sfinţii Mucenici Ghervasie şi Protasie. Au început iarăşi să propovăduiască în Mediolan şi iarăşi au fost prinşi de Anulin stăpînitorul care i-a întrebat unde au fost pînă la acea vreme. Şi aflînd că au fost în mîinile lui Nero s-a mirat cum de au scăpat vii şi sănătoşi, pentru că ştia că Nero, împăratul, era foarte cumplit şi fără de omenie, încît ucidea fără milă nu numai pe cei vinovaţi, ci şi pe cei nevinovaţi.

Stăpînitorul îl silea pe Nazarie ca să se apropie şi să se închine idolilor lor, iar el nu numai că n-a voit, dar l-a şi ocărît pe stăpînitor. Atunci stăpînitorul a poruncit ca să fie bătuţi peste gură şi, luînd multe palme, Nazarie şi Chelsie au fost aruncaţi apoi în temniţă alături de Sfinţii Ghervasie şi Protasie. Nazarie se mîngîia mult că s-a învrednicit a mai vedea pe iubiţii săi prieteni, a vorbi cu ei şi a răbda împreună cu ei în temniţă pentru Hristos. Iar Anulin l-a înştiinţat printr-o scrisoare pe Nero, împăratul, despre Nazarie. Şi auzind împăratul că Nazarie este viu, s-a mîniat foarte asupra slugilor cărora le poruncise ca să-i înece pe sfinţi în adîncul mării şi Nero a început să-i caute pe slujitorii care i-au slobozit pe Nazarie şi Chelsie, ca să-i piardă, dar nu i-a mai aflat, pentru că aceştia au fugit în lume şi se dăduseră de bunăvoie în Hristos spre slujba cea prea frumoasă.

Împăratul a scris lui Anulin, stăpînitorul, ca îndată să fie omorît Nazarie. Iar Anulin, citind scrisoarea împăratului, a scos din temniţă pe Sfîntul Nazarie şi pe Sfîntul Chelsie, ucenicul lui, şi a tăiat cu sabia cinstitele lor capete. Iar unul dintre credincioşii care locuiau în apropierea cetăţii a luat în taină sfintele lor moaşte şi le-a dus în casa sa. Acest om avea o fiică slăbănoagă care zăcea la pat şi atunci cînd moaştele sfinţilor mucenici au fost aduse în casă, ea îndată s-a sculat din pat sănătoasă, ca şi cum niciodată nu ar fi fost bolnavă şi nu ar fi zăcut niciodată. Pentru aceasta, stăpînul casei, împreună cu toţi ai lui s-au bucurat şi au îngropat în grădină trupurile mucenicilor.

După omorîrea Sfinţilor Mucenici Nazarie şi Chelsie, în cetate a sosit Astazie, comitul, care pornise cu război împotriva moravilor. Pe acesta l-au îndemnat preoţii care se închinau la idoli ca să-i ucidă pe Sfinţii Ghervasie şi Protasie, care rămăseseră în temniţă. Ghervasie a fost scos din temniţă şi, fiind bătut cu vergi de plumb, s-a sfîrşit, iar lui Protasie i-a fost tăiat capul de sabie şi şi-a sfîrşit şi el nevoinţa muceniciei. Trupurile lor au fost răpite de Filip şi de fiul său şi au fost îngropate în casa lor. Moaştele mucenicilor Nazarie, Chelsie, Ghervasie şi Protasie, ascunse sub ţărîna pămîntului şi de nimeni ştiute, au stat acolo pînă la venirea Sfîntului Ambrozie, episcopul Mediolanului. Acesta, prin dumnezeiască descoperire, a aflat pe Ghervasie şi pe Protasie în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare, iar Nazarie şi Chelsie au fost aflaţi în vremea împărăţiei lui Arcadie şi a lui Onorie. Despre aflarea moaştelor lui Nazarie şi Chelsie pomeneşte Paulin Presbiterul în cartea sa despre viaţa Sfîntului Ambrozie astfel: „În acea vreme moaştele Sfîntului Mucenic Nazarie se aflau în cetate, în grădină.

Aceste moaşte au fost aduse de Ambrozie şi depuse în biserica Sfinţilor Apostoli.

Eu, fiind de faţă, am văzut sînge în mormîntul în care zăceau muceniceştile moaşte, ca şi cum acest sînge ar fi curs de curînd; capul cu părul şi cu barba erau aşa de neatinse, ca şi cum atunci ar fi fost puse în groapă, iar faţa lui era atît de luminoasă de parcă ar fi fost spălată de curînd. Adevărată minune, precum Domnul a făgăduit în Evanghelie că „nici un fir de păr din capul vostru nu va pieri”. Iar sfintele lor moaşte au umplut acel loc de mireasmă bună, încît covîrşeau toate aromele. Apoi, ridicînd moaştele muceniceşti şi punîndu-le în caretă, ne-am întors îndată cu Sfîntul Ambrozie şi la Sfîntul Mucenic Chelsie, cel ce era pus în acelaşi loc. Şi am aflat de la cel care stăpînea grădina aceea cum că de la părinţi moştenise el locul acela, loc pe care părinţii lui îl moşteniseră din neam în neam, căci într-însul sînt aşezate mari visterii, pe care nici molima, nici rugina nu le strică, nici hoţii nu le sapă şi nu le pot fura”.

Pînă aici povesteşte Paulin prezbiterul despre moaştele lui Nazarie şi Chelsie. Iar despre moaştele lui Ghervasie şi Protasie a scris Sfîntul Ambrozie următoarele: „Ambrozie, sluga lui Hristos, fraţilor celor ce sînt în toată Italia, mîntuire întru Domnul Cel veşnic! Scripturile cele dumnezeieşti dovedesc că cei ce au primit ceva în dar de la Domnul sînt datori să arate şi la alţii aceasta. Căci cel ce tăinuieşte ceea ce poate să folosească şi la alţii, e ca şi cum ar fi furat ceva din biserică. Pentru aceasta a zis David: Dreptatea Ta nu am ascuns în inima mea, adevărul Tău şi mîntuirea Ta am spus; nu am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de către adunare multă. Şi pentru acest lucru, ca şi cum dorea răsplătire, a adăugat: Iar Tu, Doamne, să nu îndepărtezi îndurările Tale de la mine. Ca şi cum ar fi zis: Precum eu altora am făcut ca să afle milă, aşa şi Tu să nu laşi să fie depărtată mila Ta de la mine. Şi facem această înainte-cuvîntare spre a vă spune vouă, celor ce cu dreaptă credinţă socotiţi şi credeţi întru Domnul, ca să vă veseliţi pentru aflarea sfintelor moaşte şi să-l chemaţi pe El în ajutor.

În sfintele patruzeci de zile trecute, cînd Domnul m-a făcut părtaş celor ce posteau şi se rugau, fiind eu la rugăciune într-o noapte, am căzut într-un fel de somn încît mă aflam nici dormind, nici simţind şi am văzut doi tineri în haine albe ridicîndu-şi mîinile în sus şi rugîndu-se, cu care nu puteam grăi, fiind cuprins de somnolenţă. Iar după ce m-am deşteptat, ei s-au făcut nevăzuţi. Şi m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu că dacă aceasta este înşelăciune diavolească să o alunge de la mine, iar dacă este lucru adevărat, apoi mai luminat să mi-l arate.

Pentru cîştigarea acestei cereri de la Domnul, am postit mult şi în a doua noapte, la cîntatul cocoşilor, la fel ca şi întîia dată, am văzut pe acei tineri rugîndu-se cu mine. Iar a treia noapte, cînd trupul meu slăbise de post şi nu puteam adormi, iarăşi mi s-au arătat aceiaşi tineri; şi m-am mirat cînd am văzut cu ei şi pe un al treilea tînăr care semăna cu Sfîntul Apostol Pavel, pe care îl cunoşteam din icoană şi numai cu mine grăia, iar ceilalţi tăceau. El îmi zicea aşa: „Aceştia sînt cei care, ascultînd cuvintele mele, au lăsat lumea şi bogăţia şi au urmat Domnului nostru Iisus Hristos, nedorind nimic pămîntesc sau trupesc. Şi au petrecut aici în Mediolan zece ani, slujind lui Dumnezeu şi s-au învrednicit a fi mucenici ai lui Hristos, ale căror trupuri le vei afla zăcînd în pămînt în acest loc unde tu stai şi te rogi. Deci, trebuie să le scoţi deasupra şi în acest loc să zideşti o biserică în numele lor”. Apoi eu l-am întrebat care este numele lor, iar el mi-a răspuns: „Vei afla o cărticică la capetele lor în care este scrisă naşterea, pătimirea şi sfîrşitul lor”. Eu, chemînd pe fraţi şi pe episcopul locului şi spunîndu-le cele văzute, am început a săpa în acel loc, iar episcopii îmi ajutau. Şi am aflat o raclă, precum mi-a spus Sfîntul Pavel, în care am văzut trupurile sfinţilor mirosind frumos, ca şi cum atunci ar fi fost îngropate. Iar la capul lor se afla o cărticică în care era scrisă toată viaţa lor în următorul chip: „Eu, robul lui Hristos, Filip, am luat trupurile acestor sfinţi în casa mea şi le-am îngropat. Maica lor, Valeria, şi tatăl lor, Vitalie, au avut pe aceşti doi fii născuţi gemeni şi au numit pe unul Protasie şi pe altul Ghervasie. Vitalie era ostaş în Mediolan, trăind cu soţia sa şi slujind în taină lui Dumnezeu. Mergînd odată cu judecătorul Paulin în cetatea Ravenei, s-a aflat acolo că el este creştin şi, fiind chinuit, nu s-a lepădat de Hristos, cu toate că a fost aruncat într-o groapă adîncă şi bătut cu pietre. În acest fel şi-a aflat sfîrşitul, fiind îngropat de viu. Iar soţia, aflînd de moartea bărbatului ei, a mers după trupul lui vrînd să-l îngroape în casa sa, spre mîngîierea sărăciei sale. Dar cetăţenii Ravenei, care erau creştini, nu au lăsat-o să ia trupul bărbatului ei, bucurîndu-se ei singuri de o aşa vistierie ca aceea şi păstrînd-o spre apărarea lor. Iar Valeria, neîndeplinindu-şi dorinţa, întorcîndu-se în Mediolan, a nimerit pe cale într-un sat oarecare, la un praznic urît de Dumnezeu, unde oameni necuraţi aduceau jertfe spurcatului lor zeu Silvan. Acei oameni, după obiceiul lor, ospătau pe cei străini cu cărnuri din cele jertfite idolilor şi au chemat-o şi pe Valeria, care trecea atunci pe acolo, la acel ospăţ. Iar ea s-a scîrbit de acea necurăţenie şi nu a vrut să guste din jertfele idoleşti, mărturisind că este creştină. Iar păgînii, mîniindu-se, au bătut-o cu beţe, fără milă, încît abia a putut să ajungă vie la ai săi, în Mediolan.

Mergînd în casa sa, i-a învăţat adevărata credinţă pe fiii săi Ghervasie şi Protasie şi după trei zile şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Iar după ce Ghervasie şi Protasie, cei încoronaţi cu cunună mucenicească, au rămas orfani de părinţii lor, au vîndut casa şi au împărţit toată averea lor la săraci, iar pe robi i-au eliberat. Apoi s-au închis singuri într-o casă şi s-au nevoit acolo zece ani în post, în rugăciuni şi în citire. Iar în anul al unsprezecelea au început a pătimi în temniţă pentru Hristos, de la Anulin ighemonul. Apoi, cînd comitul Astazie mergea din Mediolan la război împotriva moravilor, l-au întîmpinat în cale jertfitorii idoleşti, zicîndu-i: „Dacă vrei să te întorci cu biruinţă la împăratul tău, atunci sileşte-i pe Ghervasie şi pe Protasie să jertfească zeilor, pentru că zeii s-au mîniat că aceşti doi oameni îi defăimează pe ei, şi acum la întrebările noastre zeii nu vor să ne dea răspuns”. Auzind acestea, Astazie i-a scos pe cei doi din temniţă şi, punîndu-i înaintea sa, le-a zis: „Vă sfătuiesc să nu-i supăraţi pe zei, ci cu dreaptă credinţă să le aduceţi jertfe, ca plină de noroc să fie calea noastră”. Iar Ghervasie a răspuns: „Biruinţă asupra vrăjmaşilor poţi cere numai lui Dumnezeu Atotputernicul, iar nu de la aceşti idoli care nu văd, nu aud, nu grăiesc, nici nu au suflare”.

Atunci Astazie a poruncit ca Ghervasie să fie bătut cu vergi de plumb pînă ce va muri. În acea bătaie s-a sfîrşit Sfîntul Ghervasie, al cărui trup poruncind să-l scoată, i-a zis lui Protasie: „Ticălosule, cruţă-ţi viaţa ta şi nu înnebuni ca şi fratele tău”. Protasie a răspuns: „Nu ştiu cine este ticălos, ori eu care nu mă tem de tine, sau tu care te temi de mine?”. Astazie a zis: „Şi cum mă tem eu de tine, ticălosule?” A răspuns sfîntul: „Te temi de mine că nu mă voi supune pentru a aduce jertfă idolilor, căci dacă nu te-ai teme, nu m-ai sili pe mine să aduc jertfă idolilor. Iar eu nu mă tem de tine şi îngrozirea ta o defăimez, iar pe idolii tăi îi socotesc nişte gunoaie şi numai lui Dumnezeu Celui ce împărăţeşte în Ceruri mă închin”. Atunci Astazie a poruncit ca Protasie să fie bătut cu toiege şi, fiind bătut mult, cînd l-au ridicat de la pămînt, i-a zis comitul: „Ticălosule, de ce eşti mîndru şi nesupus? Oare vrei să pieri ca şi fratele tău?” A răspuns Protasie: „Nu mă supăr pe tine, Astazie, pentru că văd orbirea ochilor tăi, şi necredinţa ta nu te lasă să vezi cele ce sînt ale lui Dumnezeu, căci nici Domnul meu nu i-a ocărît pe cei care L-au răstignit, ci S-a rugat pentru dînşii, zicînd că nu ştiu ce fac; aşa şi tu nu ştii ce faci, pentru aceea îmi este milă de tine. Însă isprăveşte mai repede ceea ce ai început, ca să pot vedea împreună cu iubitul meu frate pe Mîntuitorul meu”. Atunci comitele Astazie a poruncit ca Protasie să fie tăiat cu sabia şi aceasta făcîndu-se cu robul lui Hristos, eu Filip, împreună cu fiul meu am luat noaptea în taină trupurile lor şi le-am adus în casa mea, lucru de care numai Dumnezeu ştie, şi le-am îngropat în această raclă de marmură, crezînd că datorită rugăciunilor lor şi eu voi afla milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, petrec şi împărăţesc în veci”.

Aici se termina scrisoarea lui Ambrozie şi cărticica lui Filip. Iar pe cînd se scoteau din pămînt acele sfinte moaşte, multe tămăduiri s-au făcut bolnavilor şi diavolii din oameni au fost izgoniţi şi orbii au văzut.

Acelaşi Sfînt Ambrozie pomeneşte că în cetatea lui era un om orb, pe nume Sevir, ştiut de toţi, şi acest orb numai cît s-a atins de marginea veşmintelor care erau pe moaştele sfinte, îndată i s-a limpezit vederea.

Cu rugăciunile sfinţilor Tăi, Doamne, luminează ochii sufletelor noastre, ca întru lumina Feţei Tale să mergem şi întru numele Tău să ne bucurăm în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Nicola Sviatoşa, stăpînitorul Cernigovului

Adaugat la octombrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 27, 2020

Se schimbă şi se preface chipul lumii acestea şi împărăţia ei se mută de la neam la neam. Scaunele domnilor pămînteşti de multe ori le-a surpat Dumnezeu şi a pus pe cei blînzi în locul lor. A cugetat la această schimbare a stăpînirii celei trecătoare de pe pămînt şi fericitul şi binecredinciosul Nicola Sviatoşa, fiul lui David Sviatoslavici, domnul Cernigovului, nepotul lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului şi al Cernigovului, care a întemeiat sfînta biserică cea de Dumnezeu zidită a Pecerskăi. Si cunoscînd bine că numai la cer este împărăţie netrecătoare şi în veci petrecătoare, plină de negrăitele bunătăţi care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, pentru aceasta a lăsat slava şi bogăţia, cinstea şi stăpînirea domniei sale celei pămînteşti şi trecătoare pentru împărăţia cerului cea veşnică, ca Ioasaf cel de demult, fiul împăratului Iudeii; şi mergînd în mănăstirea Pecerskăi s-a îmbrăcat în îngerescul chip călugăresc şi a strălucit cu luminarea vieţii întru atîta, încît toţi, văzîndu-i faptele lui cele bune, preamăreau pentru dînsul pe Dumnezeu. Mai înainte de toate a sporit în ascultare, căci a slujit frţilor la bucătărie, tăind cu mîinile sale lemne, aducîndu-le de multe ori pe umerii săi de pe malul rîului şi făcînd chiar mîncărurile de trebuinţă cu voie bună. După îndelungate osteneli, înştiinţîndu-se de aceasta fraţii lui, Iziaslav şi Vladimir, abia l-au îndepărtat pe el de la acest lucru. Dar acest adevărat ascultător cu lacrimi a cerut să mai slujească fraţilor acolo încă un an. Si aşa s-a ostenit în bucătărie trei ani, cu toată osîrdia şi cucernicia. După acest timp, ca un iscusit şi desăvîrşit întru toate, l-au pus ca să păzească poarta mănăstiri, unde aşişderea a petrecut trei ani şi nu a mers nicăieri, în afară numai de biserică. Apoi, de acolo l-au luat ca să slujească la trapeză şi săvîrşea acest lucru precum se cădea, cu voie bună către toţi.

Astfel, trecînd treptele ascultării cu bună rînduială, a fost silit, cu sfatul egumenului şi al tuturor fraţilor, să se liniştească de acum în chilie şi să aibă grijă de mîntuirea sa în tăcere. Iar el, făcînd ascultare, şi-a sădit o grădină cu mîinile sale, lîngă chilie. Si în toţi anii călugăriei sale nu a rămas fără ocupaţie, ci întotdeauna lucra cu mîinile, iar în gură avea neîncetat rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Gusta nimic altceva, fără numai puţin din hrana de obşte mănăstirească, iar de i se întîmpla vreodată să aibă ceva mai mult – ca un domn, de la ai săi – el îndată pe toate le împărţea la trebuinţa străinilor şi a săracilor şi mai ajuta şi la rînduiala bisericească pentru ca să fie în biserică cărţi multe.

Avea acest domn, încă din stăpînirea domniei sale, un doctor foarte iscusit, pe nume Petru, de neam sirian, care venise cu dînsul în mănăstire. Văzînd acest doctor sărăcia cea de voie a stăpînitorului său, a plecat de la el şi locuia în Kiev unde vindeca mulţi bolnavi. Însă de multe ori mergea la fericitul şi văzîndu-l în pătimirea lui cea grea şi în postul cel fără de măsură, slujind la bucătărie şi stăruind la poarta mănăstirii, îl sfătuia, zicîndu-i: „O! domnule, îngrijeşte-te de sănătatea ta, ca nu cumva să-ţi îmbolnăveşti trupul prin multă osteneală şi înfrînare, căci, slăbind aşa mereu, mai greu îţi va fi să porţi jugul pe care ai voit a-l lua asupra ta pentru Hristos. Cred că Dumnezeu nu voieşte post sau osteneală mai presus de putere, ci numai inimă curată şi smerită. Slujeşti călugărilor ca un rob cumpărat, neobişnuit fiind la o nevoinţă ca aceasta şi nu ţi se cuvin acestea pentru că eşti domn. Fraţii tăi, care sînt de bun neam, Iziaslav şi Vladimir, socotind starea ta de mare necinste, sînt cuprinşi de mîhnire pentru a ta sărăcie, căci din atîta slavă şi cinste ai ajuns în sărăcia cea mare ca să-ţi chinuieşti trupul şi să te îmbolnăveşti cu hrană nepotrivită. Mă minunez şi de schimbarea stomacului tău, care oarecînd slăbea de bucate dulci, iar acum suferă, primind verdeţuri crude şi pîine uscată. Fereşte-te ca nu cumva să se adune suferinţa împreună cu neputinţa şi tu, neavînd tărie, degrabă te vei lipsi de viaţă, iar eu nu voi mai putea să te ajut şi aşa vei lăsa jale nemîngîiată fraţilor tăi. Boierii tăi, care ţi-au slujit şi care erau mari şi slăviţi prin tine, acum, lipsindu-se de nădejdea lor, te doresc pe tine şi sînt foarte mîhniţi. Aceştia, făcîndu-şi case mari, locuiesc în ele, iar tu nu ai unde să-ţi pleci capul, şezînd în gunoi, uneori în bucătărie, alteori la poartă. Care dintre domnii Rusiei a făcut aşa ceva? Oare fericitul tău tată, David, sau pururea pomenitul tău moş, Sviatoslav? Nici din boieri nimeni altcineva n-a dorit calea acestei vieţi neslăvită, în afară de Varlaam care a fost egumen aici. De aceea, de nu-mi vei asculta sfatul meu, mai înainte de vreme vei muri”. Acestea şi multe altele a spus doctorul fericitului, uneori şezînd în bucătărie cu dînsul, iar alteori la poartă, fiind îndemnat de fraţii lui. Iar fericitul îi răspundea, zicîndu-i : „Frate Petre, bine m-am îngrijit pentru sănătatea sufletului meu şi am socotit că nu se cade a cruţa trupul, ca să nu poftească asupra duhului şi să nu ridice asupra mea război; căci prin înfrînare trupul oboseşte şi prin osteneală se smereşte, iar nu slăbeşte; şi măcar de ar fi slăbit: „că puterea Mea întru neputinţă se săvîrşeşte”, a spus Domnul Apostolului”.

Apostolul mai zicea: „Nevrednice sînt pătimirile vremii de acum pentru slava ce are să se arate întru noi”. Dumnezeu vrea inimă curată şi smerită, însă fără de post şi fără de osteneală nu poate cineva să fie în acest fel, căci postul este maica întregii înţelepciuni şi a curăţeniei. „Şi s-au smerit întru osteneli inimile lor”, s-a zis demult. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a mîntuit de robia lumească şi m-a făcut rob robilor Săi, acestor fericiţi monahi, căci aşa fiind domn, slujesc Împăratului împăraţilor în chip monahicesc, iar fraţii mei să se îngrijească de ei pentru că fiecare îşi va purta sarcina sa. Să le ajungă lor a mea moştenire, pe care pentru aceea am lăsat-o în domnia pămîntească, ca să moştenesc împărăţia cerească. Că am sărăcit pentru Hristos, ca pe Hristos să-L dobîndesc. Iar tu, în sărăcia mea, pentru înfrînare şi pentru bucatele cele nepotrivite pentru ce mă ocărăşti, îngrozindu-mă cu moartea? Căci şi tu, cînd vindeci o boală trupească, oare nu porunceşti bolnavului să se înfrîneze şi să se ferească de orice bucate? Şi mie tot aşa mi se cade să-mi tămăduiesc bolile cele sufleteşti, însă trupeşte de voi muri, a muri pentru Hristos mie îmi este dobîndă. Şi dacă şed în gunoi, de ce mă faci tu mai prost decît boierii? Căci, iată, cu Iov, care se socoteşte că era împărat, mi se pare a împărat. Deşi nici unul din domnii Rusiei nu au făcut aceasta mai înainte de mine, eu, urmînd Împăratului ceresc, voiesc să mă arăt înaintea lor povăţuitor, ca măcar de aici înainte cineva să rîvnească la aceasta şi să-mi urmeze; dar mai mult să-ţi dai seama de tine şi de cei ce te-au învăţat”.

Dacă se îmbolnăvea vreodată acest fericit domn, ostenindu-se în slujba ascultării, atunci, aflînd Petru doctorul, îndată îi gătea ierburi pentru vindecarea bolii de care suferea sau pentru fierbinţeală sau vreo altă vătămare. Întotdeauna, mai înainte de venirea doctorului cu ierburile, domnul se făcea sănătos cu dumnezeiescul ajutor şi nicidecum nu voia să fie doftoricit. Odată s-a întîmplat de s-a îmbolnăvit însuşi doctorul acela şi a venit la dînsul fericitul, zicîndu-i: „Dacă nu vei bea îndată doctorii, degrabă te vei tămădui, iar de nu mă vei asculta pe mine, mult vei pătimi”. Dar el, mai priceput socotindu-se, nu a ascultat, ci a băut din amestecurile sale şi, vrînd să scape de boală, puţin a fost de nu s-a lipsit de viaţă. După aceea s-a tămăduit cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Altă dată s-a îmbolnăvit iarăşi acel doctor, iar fericitul a trimis la dînsul această făgăduinţă: „A treia zi – a zis – te vei tămădui, de nu te vei îngriji pe sineţi”. Şi doctorul, învăţat fiind din neascultarea cea dintîi, a ascultat pe fericitul şi, după cuvîntul lui, a treia zi s-a tămăduit.

Fericitul a chemat pe cel tămăduit, fiind atunci la poartă de ascultare, şi i-a zis: „Petre, ţi se cade să te tunzi în chip monahicesc şi să slujeşti Domnului şi Preacuratei Maicii Sale în locul meu în această mănăstire, că eu după trei luni mă voi duce din lumea aceasta”. Iar Petru doctorul, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui şi cu lacrimi în ochi a strigat: „Vai mie, stăpînul meu, binefăcătorul meu şi scumpa mea viaţă! Cine va căuta la străinătatea mea? Cine va hrăni pe orfani şi pe săraci? Cine va apăra pe cei năpăstuiţi? Cine va milui mulţimea celor ce le trebuie ajutor? Oare nu ţi-am spus, o! domnule, că vei lăsa fraţilor tăi plîngere nemîngîiată? Oare nu ţi-am zis, o domnule, cruţă-ţi viaţa ta, de vreme ce multora poţi să le fii de folos şi prin a ta viaţă multora dai viaţă? Oare nu tu m-ai tămăduit cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea ta? Deci unde te duci, păstorule cel bun? De boleşti tu, tămăduitorul meu, spune robului tău rana cea de moarte şi de nu te voi tămădui eu, apoi să fie capul meu în locul capului tău şi sufletul meu pentru sufletul tău. Să nu te duci de la mine tăcînd, ci arată-mi mie, stăpînul meu, de unde ai o înştiinţare ca aceasta. De este de la oameni, eu voi da viaţa mea pentru a ta; iar de te-a vestit Domnul Însuşi de aceasta, roagă-te Lui ca eu să mor pentru tine, că de mă vei lăsa, apoi unde voi şedea şi voi plînge pentru tine? Oare pe gunoiul acesta sau la poarta aceasta unde petreci? Dar şi aici va fi închis. Sau ce voi moşteni din averea ta, fiind tu însuţi gol? Oare aceste jalnice trenţe de pe tine? Dar în acestea vei fi învelit, ducîndu-te din lume. Dăruieşte-mi măcar rugăciunea ta, precum, mai demult, Ilie i-a dat lui Elisei cojocul, ca să-mi despart adîncul inimii şi apele vieţii mele, şi să trec în locul acoperămîntului celui minunat pînă la casa lui Dumnezeu, acolo unde voieşti tu să te duci. Pentru că ştie şi fiara ca după apusul soarelui să se adune şi în culcuşurile sale să zacă, dar eu, după ce te vei duce tu, nu ştiu unde voi merge. Că şi pasărea şi-a aflat casă ei şi turtureaua cuib unde îşi va pune puii, iar tu de şase ani locuieşti în mănăstire şi un loc pentru tine nu ai aflat. Deci, unde mă vei lăsa?”. Iar fericitul domn, ridicînd pe doctorul cel ce plîngea, a zis către dînsul: „Nu te întrista, Petre; mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decît a nădăjdui spre boieri. Ştie Domnul cum va păzi toată făptura pe care Singur a zidit-o; Acela se îngrijeşte să hrănească flămînzii, să-i apere pe năpăstuiţi şi să-i mîntuiască pe cei din ispite şi îţi va da şi ţie scăpare. Iar fraţii mei cei după trup să nu plîngă pentru mine, ci să se plîngă pe ei şi faptele lor, în valea plîngerii lumii acesteia, ca în fericirea cea viitoare să se mîngîie. Iar mie pentru viaţa cea vremelnică nu-mi trebuie doctorie, căci de mult am murit pentru cele vremelnice, iar morţii, după fire zicînd, viaţă nu vor vedea, nici doctorii vor învia, precum strigă Isaia”.

Acestea zicînd fericitul, a mers cu doctorul la peşteră şi şi-a gătit un loc de mormînt către doctor: „Care dintre noi iubeşte mai mult locul acesta?” Iar doctorul, cu plîngere, a răspuns: „Ştiu că de ai voi, ai ruga pe Domnul ca să vieţuieşti încă, iar pe mine să mă pui aici”. Fericitul a zis către dînsul: „Să-ţi fie ţie precum voieşti, dacă Domnul va voi aşa. Deci într-un chip călugăresc să ne rugăm Lui”. Atunci doctorul, după sfatul fericitului, s-a tuns în chipul călugăresc şi a petrecut trei luni, vărsînd lacrimi în rugăciune ziua şi noaptea, neîncetat. Apoi fericitul, mîngîindu-l pe el, i-a zis: „Frate Petre, oare ai voi ca să te iau cu mine?” Iar el cu plîngere, ca şi mai înainte, a răspuns: „Voiesc ca pe mine să mă slobozi şi să mor pentru tine, iar tu să rămîi aici şi să te rogi pentru mine”. A grăit lui fericitul: „Îndrăzneşte frate şi gata să fii, că a treia zi, după dorirea ta, te vei duce din viaţa aceasta”. Şi aşa Petru, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, sosind vremea cea înainte zisă, s-a culcat pe pat şi şi-a dat duhul său în mîinile Domnului. Iar după moartea doctorului, fericitul Sviatoşa s-a nevoit treizeci de ani, neieşind din mănăstire şi, desăvîrşit cîştigîndu-şi viaţă sfîntă, s-a mutat la veşnica viaţă, la Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, Domnul smereniei, Iisus Hristos. Iar în ziua morţii acestui sfînt domn, mai toată cetatea Kievului s-a adunat, dîndu-i sărutarea cea de pe urmă şi rugăciunile lui cerînd cu multe lacrimi.

Mai ales fraţii fericitului, Iziaslav şi Vladimir, aflînd de moartea lui, au plîns după dînsul cu nespusă tînguire, iar Iziaslav a trimis cu rugăminte la egumen, poftindu-l ca să-i dea spre binecuvînatre şi mîngîiere crucea răposatului, perniţa de pus sub cap şi trunchişorul pe care făcea metaniile. Egumenul i le-a dat, zicîndu-i: „După credinţa ta să-ţi fie, spre a cîştiga ajutor din ele la cele dorite de tine”. Iar el, luîndu-le, le-a pus pe ele în mare cinste şi a trimis la mănăstire mult aur, ca nu în zadar să primească semnele fratelui său.

Acest Iziaslav s-a îmbolnăvit odată cumplit şi era în deznădăjduire de viaţă. Văzîndu-l că este aproape de moarte, soţia lui, fiii lui şi toţi boierii şedeau lîngă el, iar după o vreme, trezindu-se puţin, şi-a ridicat capul şi a cerut să bea apă din fîntîna Pecerskăi. Apoi îndată a amuţit şi nu mai putea să grăiască nimic. Trimiţînd la Mănăstirea Pecerska, au luat de acolo apă într-un vas cu care au spălat mormîntul cuviosului Teodosie, iar egumenul a dat şi rasa cuviosului Sviatoşa ca să îmbrace pe fratele său cu dînsa. Mai înainte de a veni trimisul care aducea apa şi rasa, domnul Iziaslav a grăit: „Ieşiţi degrabă înaintea cetăţii întru întîmpinarea cuvioşilor părinţi Teodosie şi Nicola”. Apoi, intrînd cel care fusese trimis cu apa şi cu rasa, iarăşi a strigat voievodul: „Nicola, Nicola Sviatoşa”. Deci, i-au dat lui să bea apă din aceea şi l-au îmbrăcat în rasă şi îndată el s-a făcut sănătos şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.

De atunci Iziaslav lua întotdeauna pe el acea rasă dacă se îmbolnăvea vreodată şi îndată se făcea sănătos. Asemenea, la orice război se îmbrăca cu aceeaşi rasă pe sine şi aşa era păzit de orice vătămare. Odată, greşind, a uitat să-şi ia rasa pe el şi atunci a fost ucis, în acel război; însă mai înainte de moarte a poruncit ca să fie îmbrăcat în rasa aceea.

Drept aceea, nădăjduindu-ne şi noi spre rugăciunile acestui cuvios domn, a cărui încredinţată mîntuire o ştim, să ne învrednicim a ne tămădui sub acoperemîntul rugăciunilor lui de toate bolile şi rănile cele vremelnice şi veşnice, cu darul voievodului smereniei şi al Împăratului slavei, Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, Sfîntul Mucenic Silvan. Acesta era din Gaza, barbat blînd, întreg cu credinta, preot al bisericii din Gaza, batrîn cu vîrsta; care stînd fata înaintea poporului chesarenilor, a fost batut cu amar si i s-au strujit coastele. Apoi a fost osîndit sa munceasca la baile de arama din Zoora; si de acolo fiind scapat de credinciosi, s-a învrednicit a fi facut episcop. Si ajungînd la adînci batrîneti si în neputinta, caci era slabit de boala, i s-a taiat capul de catre închinatorii la idoli.