Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfinţii Mucenici Evlampie şi Evlampia

Adaugat la octombrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 23, 2020

În vremea împărăţiei lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creştinilor, mulţi dintre credincioşi, lăsîndu-şi casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munţi, prin peşteri şi prin pustietăţi. În acea vreme, un tînăr de neam nobil, care îşi avea moşia în ţinutul Nicomidiei, anume Evlampie, creştin cu credinţa şi cu faptele, ascunzîndu-se împreună cu alţi creştini, a fost trimis de aceştia în cetate ca să cumpere pîine şi în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungînd el în Nicomidia, a văzut deasupra porţilor cetăţii o poruncă împărătească scrisă pe hîrtie privitoare la uciderea creştinilor. Evlampie a citit-o şi a rîs de o aşa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmaşi, ci spre cei nevinovaţi, încît singur aduce la pustiire împărăţia sa, ucigînd mulţime de popor creştinesc. Şi îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat şi apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzîndu-l pe Evlampie tînăr şi frumos la faţă, mai întîi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicîndu-i: „Însăşi faţa ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proşti, ci că eşti de neam nobil şi cinstit. Deci să nu doreşti, frumosule tînăr, ca în deşert să pierzi un chip aşa de frumos ca acesta şi să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijeşte-te ca mai bine să-ţi înmulţeşti slava şi cinstea ta şi a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească şi de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit şi slăvit de noi toţi, iar de la împărat vei primi daruri şi la o înaltă dregătorie te va ridica şi vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine şi în acelaşi gînd să fii cu noi. Iată, deschise îţi sînt capiştile, înainte îţi stau mulţime de zei, altarele sînt pline de jertfe şi toţi se veselesc de zei, închinîndu-se lor. Deci, intră şi tu şi te închină zeilor, ca şi tu să afli multe bunătăţi şi pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi”.

Sfîntul Evlampie, umplîndu-se de Duh Sfînt, a răspuns vicleanului judecător, zicînd: „Inima ta este plină de înşelăciune şi pe buzele tale sînt cuvinte viclene; deşarte şi mincinoase sînt toate făgăduinţele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înşelătorule, şi cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculţi cuvintele mele cele nemincinoase şi sfatul meu cel neviclean şi de ai cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc şi mă închin Lui, eu ţi-aş fi făgăduit de la Dînsul, nu cinste şi mărire nevrednică, vremelnică şi deşartă, ci vrednică şi adevărată, precum şi daruri şi bogăţii pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce eşti surd ca o aspidă şi nu asculţi pe acela care îţi grăieşte cuvinte folositoare, de aceea vei moşteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuţi vei fi jertfă viermilor celor neadormiţi. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu şi voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele”.

Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pămînt şi bătut cu vine. Şi fiind bătut sfîntul fără cruţare, a răbdat multă vreme cu bărbăţie şi deşi avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere, cu aşa de mare bărbăţie suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzînd răbdarea lui, s-a pornit cu şi mai crudă mînie împotriva lui şi a poruncit să fie spînzurat pe un lemn şi să-i strujească trupul cu unelte de fier. Şi era atît de rănit mucenicul, încît se vedeau şi oasele prin rănile lui cele adînci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pămînt, rănit şi însîngerat tot, încît tot trupul lui era o rană; şi nici nu s-au sfîrşit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege şi să-i strîngă tare degetele de la mîini şi de la picioare cu nişte curele subţiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încît încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.

Nici cu aceasta nu s-a potolit mînia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă şi alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroşit în foc un pat de fier şi pe acel pat să fie întins sfîntul, ca astfel, rămăşiţa trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Şi fiind înroşit în foc acel pat, Sfîntul Evlampie şi-a făcut semnul crucii şi s-a culcat pe acel pat ca pe un aşternut moale şi trupul lui se frigea şi se topea ca nişte carne de mîncare şi era gata să moară într-un chin ca acela – pentru că nu mai era cu putinţă ca trupul să rămînă viu în acel foc – însă Atotputernicul Dumnezeu îl ţinea viu pe robul Său şi stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvîrşit şi răbdarea mucenicului să fie văzută de toţi.

Cînd aşteptau toţi ca Evlampie să adoarmă cu somnul morţii pe acel pat înroşit, îndată sfîntul a simţit în el o putere şi, sculîndu- se de pe pat, umbla sănătos ca şi cum n-ar fi fost chinuit. Şi crezînd din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca şi cum s-ar învoi cu necredinţa păgînilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiştea idolească şi toţi se bucurau împreună cu judecătorul, părîndu-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos şi vrea să se închine la idolii lor. Mulţime de popor, urmîndu-l, mergeau la capişte, iar sfîntul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu şi către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit şi să se preamărească numele Său cel Sfînt. Şi cînd a intrat în capişte l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare şi mai frumos dintre idoli şi apropiindu-se de acela a zis: „Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îţi poruncesc, idole mut şi neînsufleţit, să cazi la pămînt şi să te faci praf”. Şi acestea zicîndu-le sfîntul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare şi s-a sfărîmat în bucăţi. Acest lucru văzîndu-l oamenii, au strigat: „Dumnezeul creştinilor este mare şi puternic”. Apoi, mulţi oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu şi mai mare mînie împotriva lui Evlampie şi, luîndu-l, l-a supus iarăşi la chinuri.

Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimeşte chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo şi stînd în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: „Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu acelaşi piept ne-a hrănit pe noi? Şi nu sîntem amîndoi învăţaţi a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipseşti pe mine de aceeaşi cinste? Pentru ce nu mi-ai spus şi mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că şi eu vreau să mor pentru Domnul meu ca şi tine, ca să ştie toţi schingiuitorii că sînt creştină şi sînt gata să mor pentru Hristos”. Iar către judecător a zis: „Ascultă-mă, judecătorule, ca să ştii cine sînt: sînt roaba lui Hristos. El este viaţa mea şi bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc şi Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregăteşte foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile şi scorneşte orice chinuri voieşti şi chinuieşte-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sînt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat şi iubitul meu frate, Evlampie”.

Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit ca sfînta să fie bătută peste obraz. Şi au bătut-o aşa multă vreme, încît frumuseţea feţei sale s-a schimbat şi îi curgea sînge din nas şi din gură. Iar Sfîntul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mîngîiere, zicînd: „Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide”. Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncaţi amîndoi, Evlampie şi Evlampia. Şi cînd voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tînără, a început a se cam înfricoşa. Şi fratele ei, văzînd-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea care fierbea, zicîndu-i: „Nu te teme, soro, îndrăzneşte de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat şi nesimţind nici o durere, aşa şi tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare şi îndată vei simţi ajutorul lui Dumnezeu şi vei rămîne nevătămată”.

Sfînta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare şi îndată s-a stins puterea focului şi căldarea s-a răcit, iar sfinţii, rămînînd nevătămaţi, cîntau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzînd şi această minune, două sute de bărbaţi au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sînt creştini, au murit ucişi cu sabia de mîinile nelegiuiţilor închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfîntului Evlampie iar Sfînta Evlampia să fie spînzurată de păr şi să fie bătută. Si ea, răbdînd, zicea: „Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfîntul numele Tău”. Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor şi să fie aruncaţi sfinţii în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfîntul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mînă de către ostaşi şi a fost aruncat acolo. Pe Sfînta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva şi s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie şi degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbîntat. Însă nici acolo sfinţii n-au fost vătămaţi, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblînd prin mijlocul văpăii, glăsuiau cîntarea celor trei tineri din Babilon şi binecuvîntau pe Dumnezeu.

Judecătorul, neştiind ce să mai facă cu dînşii, a hotărît să fie tăiaţi de sabie. Legîndu-le mîinile la spate ostaşii i-au dus departe, iar cînd au ajuns la locul de pedeapsă, Sfîntul Evlampie şi-a pus sub sabie cinstitul său cap şi ostaşii l-au tăiat, iar Sfînta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, iar ostaşii văzînd-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Şi aşa Sfîntul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrşidu-şi nevoinţa muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoinţă Hristos, ca să ia de la El cununa despărţirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în veci. Amin.

Cuviosul Ambrozie de la Optina

Adaugat la octombrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 23, 2020

Sf. Ambrozie de la OptinaPărintele Ambrozie s-a născut la 21 noiembrie 1812, în judeţul Lipeţk, din gubernia Tambov, în familia numeroasă a unui paracliser de la sat. În acea zi se sărbătorea hramul bisericii din sat şi în jurul casei în care s-a născut băieţelul erau adunaţi o mulţime de ţărani veniţi la sărbătoare. Părintele Ambrozie spunea: „Precum m-am născut în mijlocul poporului, astfel şi vieţuiesc în mijlocul lui” .

Băieţelul se distingea printr-un caracter vioi şi ager. Terminînd şcoala duhovnicească de la Lipeţk, el a intrat la seminarul de la Tambov. Prietenii aveau să povestească mai tîrziu despre înzestrarea sa: „Stăteai uneori să-ţi pregăteşti lecţiile, iar el tot alerga. Însă atunci cînd începea să răspundă, o făcea de parcă ar fi citit direct din carte!” După sfîrşitul studiilor la seminar, Alexandru Mihailovici Grenkov (acesta era numele din lume al părintelui Ambrozie) a fost un oarecare timp învăţător la o casă particulară, iar apoi profesor la şcoala duhovnicească de la Lipeţk.

Uimitor de ager şi înzestrat cu un spirit de observaţie foarte dezvoltat, foarte comunicativ, el a făcut cunoştinţă cu moravurile diferitelor pături ale societăţii, fapt care avea să-l ajute foarte mult în activitatea sa ulterioară de stareţ. Între timp, în Grenkov are loc o ruptură. Alexandru a început să se însingureze. Ceilalţi au observat că în timpul nopţii mergea să se roage în livadă, iar apoi, pentru a-şi ascunde şi mai mult rugăciunea sa, urca în pod. Astfel, el a început să cugete la deşertăciunea a tot ce e pămîntesc, dorind să se dedice celor care nu trec, ci dăinuie pentru veşnicie. Chilia monahală prindea deja contur în mintea sa.

În mijlocul unor astfel de gînduri el s-a îmbolnăvit grav şi a făgăduit să se facă călugăr, dacă se va tămădui. Însă vindecîndu-se, a ezitat să-şi împlinească promisiunea şi s-a îmbolnăvit din nou. Atunci el a hotărît cu tărie să-şi ia rămas bun de la lume şi însănătoşindu-se, a mers spre a-i cere sfatul stareţului Ilarion Troekurovski. Părintele Ilarion i-a indicat Sihăstria Optina, spunîndu-i: „Mergi la Optina şi vei ajunge experimentat”.

Alexandru Mihailovici a plecat în taină de la Lipeţk la Optina, fără să descopere nimănui intenţia sa; nici măcar n-a cerut permisiunea conducerii eparhiale. Ajuns la Optina, el îi scrie arhiereului de la Tambov, explicîndu-i cu sinceritate motivele plecării sale tainice: se temea că încercările de a-l convinge ale rudelor şi cunoştintelor îl vor clătina în hotărîre a sa, şi de aceea a hotărît să plece fără să dea de ştire nimănui.

La Optina, părintele Ambrozie a fost primit la schit şi i s-a dat o ascultare la bucătărie. Apoi a fost luat ajutor la părintele Macarie şi a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia. Ca un om învăţat ce era, părintele Ambrozie a participat la importanta muncă întreprinsă de părintele Macarie: traducerea în limba rusă şi tipărirea operelor despre viaţa monahală a vieţuitorilor din vechime ai pustiei. Pe neobservate s-a dezvoltat în părintele Ambrozie acea înălţime a duhului, acea putere a dragostei pe care atunci cînd a devenit stareţ şi-a închinat-o spre alinarea necazurilor şi suferinţei omeneşti. El s-a distins chiar de la intrarea sa în schit printr-o bunăvoinţă deosebită. După moartea părintelui Macarie, turma acestuia a trecut la părintele Ambrozie în linişte, fără de zguduire. Stareţul a început o luptă duhovnicească neîncetată.
Părintele Ambrozie, cum a început să fie cunoscut în popor, a fost unul dintre acei stareţi de la Optina la care fiecare putea să vină în clipa de apăsare sufletească şi de nenorocire în viaţă şi să-i ceară ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre înţelepciunea lui, despre sfinţenia lui, şi îndeosebi despre marea bunătate cu care el întîmpina pe oricine.

A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toată fericirea binecuvîntată de Dumnezeu şi a se strădui să le ofere această bucurie – aceasta a fost viaţa şi respiraţia sa. Şi în acest torent al dragostei, pe care părintele Ambrozie îl revărsa asupra fiecăruia dintre cei care veneau la el, se făcea simţită o mare putere, dincolo de cuvinte şi fapte. Era suficient să te apropii de părintele Ambrozie pentru a simţi cît de mult iubeşte el, şi în acelaşi timp, drept răspuns la simţămîntullui, inima celui venit se deschidea, născîndu-se o încredere deplină şi cea mai strînsă apropiere. În ce chip apărea o astfel de relaţie? Este taina părintelui Ambrozie.
Astfel, oamenii veneau la părintele Ambrozie din diferite colţuri ale Rusiei şi-i puneau înainte suferinţele lor. El îi asculta fie stînd jos, fie semi-întins pe patul său; pe toate le înţelegea mai bine decît cel care povestea, şi începea să arate ce înseamnă toate acestea şi cum trebuie procedat. Interlocutorul ştia că în aceste clipe stareţul a pătruns în totalitate în viaţa lui şi se îngrijea de el mai mult decît îşi purta el însuşi de grijă. Şi părea că părintele Ambrozie îşi uită fiinţa sa personală, o scutură de pe sine, renunţă la ea şi în locul acestui „eu” alungat îl aşează pe aproapele său.

La părintele Ambrozie puteai găsi răspuns lămuritor tuturor întrebărilor. Lui îi erau încredinţate atît tainele cele mai ascunse ale vieţii lăuntrice, cît şi cele privitoare la afaceri financiare, la acţiuni comerciale, şi în generalla orice intenţie din viaţă. Oamenii care nu înţelegeau nici stăreţia, nici pe părintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovniceşti, îndrăzneau să-l judece pe stareţ spunînd: „Treaba lui trebuie să fie sufletul, şi nu diverse acţiuni. Cel care vorbeşte cu el despre astfel de lucruri, nu respectă religia”. Însă părintele Ambrozie înţelegea foarte bine că acolo unde se moare de foame, mai înainte de a vorbi de dreptate, trebuie să oferi pîine, dacă îţi este cu putinţă. El însuşi fiind un om cu o viaţă duhovnicească înaltă, care stinsese în sine toate necesităţile proprii, părintele Ambrozie merită mai mult decît oricine altul lauda lui Hristos pentru grija purtată celor nenorociţi: „Flămînd am fost şi mi-aţi dat să mănînc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat”. Precum putea, el slujea oamenii cu comorile dragostei, înţelepciunii, înainte-vederii, daruri de care erau pline sfaturile sale.

Oamenii temători de Dumnezeu şi care căutau mîntuirea, urmăreau cu atenţie fiecare gest al părintelui, ştiind că acesta va avea nenumărate consecinţe pentru viaţa lor interioară. Ei căutau ca fiecare pas al lor să fie binecuvîntat de către duhovnicul căruia îşi încredinţaseră voia lor.
În urma unei astfel de binecuvîntări, ei aveau conştiinţa că această faptă e bună şi folositoare, şi ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau însufleţite de curaj, tărie şi perseverenţă, şi în general, se săvîrşeau în liniştea sufletului. Creştinismul are o arie de acţiune foarte vastă, cuprinzînd toată diversitatea lucrărilor omeneşti. Prin aceasta şi este mare creştinismul şi se demonstrează izvorullui dumnezeiesc, prin faptul că e atotcuprinzător. Creştinismul, prin aria sa largă de acţiune, binecuvîntează munca învăţătorului, ostaşului, medicului, savantului, judecătorului, negustorului, scriitorului, slugii, funcţionarului, meşteşugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclamă drept sfîntă orice muncă cinstită şi învaţă cum poate fi aceasta împlinită mai bine, după cuviinţă. Acelaşi lucru îl învăţa şi părintele Ambrozie.

Dacă se apropiau de el oameni şi povesteau că familiile lor sunt în necaz şi se gîndeau cum să-şi procure cele necesare, părintele Ambrozie nu spunea: „Nu e treaba mea, mă preocup doar de suflete”. El începea să ardă în totalitate de aceeaşi dorinţă, asculta toate propunerile, întreba, întărea sau completa ceea ce fusese hotărît, sau propune a el însuşi ceva. Şi tot ceea ce binecuvînta părintele Ambrozie nu putea să nu reuşească, pentru că lui îi erau descoperite toate. Această uriaşă compătimire, capacitatea harică de a primi amarul străin şi nevoile aproapelui explică marea importanţă pe care o avea părintele Ambrozie pentru cei care îl cunosteau.

În mijlocul răcelii şi indiferenţei unanime şi în general în mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea şi a simţi mai departe de propria persoană, viaţa multora este grea. Simţi nevoia de un om căruia ai putea să-i spui tot ceea ce-ţi nelinişteşte şi-ţi împovărează sufletul, căruia ai putea să-i descoperi toate gîndurile şi speranţele, să-i încredinţezi orice taină, pentru ca să-ţi fie mai usor si să fii mai fericit. Şi e de trebuinţă ca acest simţămîmt să fie împărtăşit”¦ E nevoie să ai parte în viaţă de o privire compătimitoare, de un cuvînt blînd, e necesar să conştientizezi faptul că eşti iubit şi ţi se dă crezare, simţi nevoia de ceea ce se găseşte foarte rar în lume, şi anume o inimă atentă. O astfel de inimă se zbătea în părintele Ambrozie. El ştia că totul în viaţă are un preţ şi urmări. N-a existat nici o întrebare la care el să nu fi răspuns cu sentimentul neschimbat al binelui şi compătimirii.

Înţelegerea desăvîrşită a oamenilor, ştiinţa de a privi lucrurile din punctul de vedere al celui din faţa ta, provenea din acea uriaşă dragoste pe care o purta stareţul în el. În clipa în care oamenii i se adresau, el se identifica cu ei, lua asupra sa toate cele ale lor, toată povara, durerea, suferinţa, iar în schimbul nedumeririlor lor le dăruia cuvîntul său înainte-văzător. Chiar şi între oamenii simpli, unde există iubire lucrurile se înţeleg uşor. Dragostea care îl însufleţea pe părintele Ambrozie a fost cea poruncită de Hristos. Ea se deosebeşte foarte mult de acel sentiment cunoscut în lume. În ea nu există mai puţină poezie, e la fel de mişcătoare, însă e mai cuprinzătoare, mai pură şi neţărmurită. Principala ei caracteristică este că oferă totul şi nu cere nimic în schimb. În clipa în care e nevoie de ea, e gata să facă cele mai mari jertfe de sine, iar în momentul în care suferinţa se va mai diminua, ea se îndepărtează în tăcere şi se duce acolo unde e o altă suferinţă. Apostolul a spus: „dragostea nu caută ale sale”, adică nici cele carei aparţin pe drept, de exemplu, încrederea, recunoştinţa. Astfel a fost şi stareţul”¦

El îl iubea cu o dragoste nemărginită pe cel care venea la dînsul, dăruindu-i tot ceea ce putea, fără a se gîndi la sine însuşi. Părea că nu-i trece nici măcar prin gînd că face ceva pentru care ar putea primi recunoştinţă. Săvîrşindu-şi treaba, îndrumîndu-l pe cel în nevoie, el se liniştea. Erau şi oameni care nu-i dădeau ascultare şi făceau totul după voia lor: nu ieşea bine, se întorceau din nou la stareţ şi-i spuneau: „Aţi spus să procedăm astfel, noi însă am făcut după voia noastră. Ce să facem acum?” Stareţul n-a spus niciodată că o astfel de încredere este jignitoare, ci îi era milă de ei că a ieşit atît de rău şi le dădea un nou sfat. Putea-i să răspunzi grijii sale în cel mai nepotrivit chip şi totuşi să simţi participarea lui cea mai caldă.

În lume, oamenii sunt iubiţi fie pentru că sunt utili sau plăcuţi, fie pentru ei înşişi. Părintele Ambrozie îi iubea pentru că sufereau, pentru că erau păcătoşi, îi iubea şi pe cei neplăcuţi oamenilor, îi iubea pentru ei înşişi”¦ O călugăriţă neplăcută îl supăra mult. L-au întrebat cum de o suportă. El a răspuns cu o privire uimită: „Dacă aici, cînd mă străduiesc să o liniştesc îi este totuşi atît de greu, cum se va simţi dacă o vor certa! Cum să nu o rabzi?”.

Dragostea părintelui Ambrozie era nedespărţită de credinţa sa. El credea în om cu tărie, fără ezitare, credea în chipul lui dumnezeiesc. Chiar şi acolo unde era cea mai mare deformare omenească: unde acea scînteie dumnezeiască era situată foarte departe de Dumnezeu, şi pe aceasta o cinstea părintele Ambrozie. Oricît de întinat ar fi fost cel care vorbea cu el, cuvîntul stareţului lucra cu putere, pentru că îi oferea păcătosului conştiinţa că îl priveşte de la egal la egal, că el nu este pierdut definitiv şi poate să renască. Chiar şi celor mai mari păcătoşi stareţul le insufla nădejde, curaj şi încredere că şi ei pot paşi pe o noua cale. Avînd o astfel de atitudine faţă de oameni, acesţia nu-i puteau răsplăti stareţului cu o dragoste asemănătoare, nu pentru că n-ar fi voit, ci din pricina nedesăvîrşirii lor.

Stareţului îi erau toate descoperite. Dacă observa că oamenii sunt cu totul indiferenţi, se străduia să termine vorba rapid cu ei, într-un mod politicos. Asemenea oameni spuneau despre el că este „un călugăr foarte deştept”; şi în general nu a existat nici un om care să-l fi văzut şi să nu fi simţit stimă faţă de el. Însă uneori această neîncredere se risipea deodată şi făcea loc simţămintelor călduroase.

Aria de acţiune a stareţului era foarte întinsă. Chiar şi oamenii care nu vedeau în părintele
Ambrozie ceea ce era în el, nu puteau să nu recunoască însemnătatea sa”¦ Dacă ar fi să evaluăm acea activitate pe care o săvîrşea părintele Ambrozie, vom înţelege că pînă şi cele mai mari eforturi omeneşti n-ar fi fost suficiente pentru împlinirea ei. Gîndul despre prezenţa harului se impune de la sine. E nevoie să înţelegi ce anume făcea părintele Ambrozie. De dimineaţă pînă seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el şi le însuşea, cu care vieţuia în timpul discuţiei. El cuprindea cu înţelepciune miezul problemei, o lămurea şi răspundea foarte la obiect. Pe parcursul celor 10-15 minute de discuţie nu se rezolva doar o simplă problemă, ci în acest timp părintele Ambrozie îl cuprindea în inima sa pe om în întregime, cu toate dorinţele sale, cu toată lumea sa exterioară şi interioară. Din cuvintele şi indicaţiile sale se vedea că îl iubeşte nu doar pe omul cu care discută, ci şi pe toţi cei pe care-i iubea acel om, viaţa sa, lucrurile sale. Propunînd o cale de rezolvare a problemei, părintele Ambrozie avea în vedere nu doar o oarecare acţiune singuratică. El vedea fiecare pas cu toate consecinţele lui, atît pentru omul respectiv, cît şi pentru alţii, pentru toate laturile vieţii cu care această problemă se unea în vreun oarecare fel”¦ Iar astfel de probleme îi erau aduse înainte spre rezolvare zilnic de cîteva zeci de oameni, fără a pune la socoteală mulţimea monahilor şi cele 30-40 de scrisori, care soseau şi se expediau în fiecare zi. Cu o astfel de muncă uriaşă, care a continuat zi de zi timp de treizeci de ani, în această mreajă neterminată a celor mai încurcate probleme, a celor mai deznădăjduite situaţii de viaţă, a nu greşi niciodată, a nu spune niciodată: „Nu ştiu ce să zic, nu mă pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacităţi omeneşti. Stareţul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori că el îşi ia răspunsul de undeva din afară. Cuvîntullui nu era doar cuvîntul unui stareţ experimentat, era un cuvînt cu putere multă, întemeiată pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoaştere dumnezeiască.

Cineva a observat pe bună dreptate că e puţin probabil să găseşti în zilele noastre un asemenea dar al discernămîntului precum îl avea părintele Ambrozie. Acesta e capacitatea de a da oricărei probleme rezolvarea cuvenită, oricărei împrejurări evaluarea corectă, să-i determini cursul, însemnătatea, dezvoltarea ulterioară. Discernămîntul este arma nepreţuită pentru rezolvarea problemelor privitoare la viaţa interioară şi exterioară, şi la comportament. Bazîndu-se pe discernămîntul duhovnicesc, părintele Ambrozie considera a fi pierzător pentru unii ceea ce pentru alţii tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc îi oferea acea arie vastă a cunoştinţelor prin care el se distingea.

Multe se istoriseau despre înainte-vederea părintelui Ambrozie. El se străduia să ascundă de oameni acest dar şi nu şi-a făcut din prezicere un obicei. Însă din sfaturile pe care le dădea, acest dar se descoperea în toată măreţia sa. Înaintea stareţului lucrurile erau ca şi descoperite.
Putea să vină la el un om necunoscut şi să tacă, el însă îi cunoştea viaţa şi împrejurările care l-au marcat, starea sa sufletească şi de ce a venit respectivul. Din întrebările şi răspunsurile pe care le punea părintele Ambrozie, omul atent putea cunoaşte că stareţul le ştie pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, această înainte-vedere se vădea, fapt care-l făcea pe stareţ să se sfiască. Odată a venit la el un bărbat cu mîna bandajată şi a început să se plîngă că nu o poate nicicum vindeca. În „căsuţa” stareţului erau prezenţi un călugăr şi cîţiva mireni. N-a reuşit acesta să adauge: „Tot mă doare, mă doare foarte tare”, cînd stareţul l-a întrerupt: „Şi va continua să te doară, de ce ai supărat-o pe mama ta?” Însă deodată s-a sfiit şi a continuat: „Te comporţi bine, eşti un fiu bun? N-ai supărat oare pe nimeni?”

Înainte-vederea stareţului se descoperea îndeosebi cu ocazia aşa numitelor binecuvîntări generale. Stareţul trecea pe lîngă oamenii care-i aşteptau binecuvîntarea, îi privea cu atenţie, iar unora le spunea cîteva cuvinte. Adeseori, adresîndu-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gîndul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunată a stareţului de a discuta cu fiii săi duhovniceşti lucrurile pe care ei nici măcar încă nu i le spuseseră. Părintele Ambrozie cunoştea nu doar sentimentele celor care se aflau înaintea sa, el cunoştea şi gîndurile celor care veneau la dînsul pentru întîia oară. Cînd era înştiinţat că a venit un oarecare om, stareţul ştia deja dacă respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, dacă trebuie să-l primească mai repede sau să-l smerească prin aşteptare. Cel care era atent la sine observa că cu cît mai grea era povara cu care venea la stareţ, cu atît mai binevoitoare era primirea, chiar şi atunci cînd era întuneric şi nu se vedea expresia feţei celui venit.

După cum îşi tăinuia darul înainte-vederii, părintele Ambrozie îsi ascundea de asemeni şi darul vindecării. El avea obiceiul să-l trimită pe cel bolnav să se scalde în fîntîna tămăduitoare din pustiul Tihon, îndepărtînd în acest fel de la sine slava de tămăduitor. Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferintele nenumărate. Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale”¦ Părintele Ambrozie era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încît în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcin㔦 Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atîta patimi, de atîtea patimi”. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu şi primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mîngîie pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi acea Cruce a lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfîrşita putere a compătimirii dumnezeieşti.

„Sunt slab”, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste”¦ El ştia că pînă şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă. El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adîncimea păcatului, se ridică totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtînd războiul duhovnicesc pînă la sfîrşit. Unii ca aceştia merită mai mult decît oamenii obişnuiţi, care nu sunt nici buni şi nici răi, despre care este spus: „Nu eşti nici rece, nici fierbinte şi de aceea te voi vărsa din gura Mea”.

Pentru a înţelege mai bine de ce era atît de scump stareţul în ochii fiilor săi duhovniceşti, trebuie să descriem şi alte laturi ale fiinţei lui. Smerenia părintelui era atît de mare, încît îi făcea pe alţii să uite despre acea mare apariţie pe care o reprezenta părintele Ambrozie. Despre oamenii care îi făcuseră mult rău, stareţul vorbea cu cea mai sinceră compătimire şi, bineînţeles, nu credea că prin aceasta face o mare faptă. Nici lipsa de încredere, nici jignirile nu puteau înăbuşi în el dragostea fierbinte şi grija pentru fiecare om. Atunci cînd altcineva chiar şi fără voie s-ar fi tulburat, el glumea. Odată, în prezenţa poporului, o oarecare femeie simplă, o ţigancă cred, i-a strigat: „Părinte, părinte, nu-mi ghiciţi şi mie!” Părintele Ambrozie i-a răspuns: „Şi cărţile le-ai adus?” „Nu, n-am cărţi”. „Ei, cum vrei să-ţi ghicesc fără cărţi?”

Milostivirea lui nu avea margini. El însuşi respecta şi îi sfătuia şi pe ceilalţi să respecte următoarea regulă: pe nimeni şi niciodată să nu refuzi; şi pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mîinile sale au trecut o mulţime de bani, jertfiţi de fiii săi duhovniceşti, şi aceşti bani se împrăştiau cu o rapiditate uimitoare. Cu aceşti bani s-a construit şi s-a întreţinut Mînăstirea Samordino cu obştea sa mai mare dc cinci sute de monahii, precum şi spitalele mari ale mînăstirii. Din acesti bani, zeci, sute şi mii erau daţi sub formă de cadou, împrumut fără restituire şi pur şi simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori şi celor care nu cereau, însă care aveau nevoie.

Adeseori aveau loc discuţii. Părintele stătea întins pe pat şi căuta bani, iar cel care cerea insista să i se dea chiar în acel moment. Părintele îl chema la el pe ucenicul care-l ajuta: „Ia vezi, cred că ne-a mai rămas pe undeva o rublă, caut-o”¦” „Dacă n-aţi fi poruncit să o dau ieri, ar fi rămas, acum însă sigur că nu mai sunt bani. Împărţiţi totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plătiT”™. Pentru a-l linişti pe ajutorul său din chilie, Părinlele clătina din cap, căindu-se. Rubla era căutată de undeva, iar în scurt timp pe numele ieromonahului Ambrozie venea un aviz de la poşta din Kozelsk”¦ erau plătiţi muncitorii, şi de la aceeaşi poştă veneau ajutoare către toţi cei aflaţi în nevoinţă. Una dintre ultimele jertfe ale părintelui a constat într-o mare sumă de bani dată celor care sufereau de foame.

Părintele Ambrozie avea în sînge lucrarea creatoare. Îi învaţa adeseori pe oameni să facă un oarecare lucru, iar atunci cînd veneau la el pentru binecuvîntare în acest sens oameni cinstiţi, el începea cu caldura să discute şi să-şi propună sfaturile. Iubea oamenii vioi, ageri la minte, care respectau cuvintele „tu însuţi să nu greşeşti”, şi le dădea binecuvîntare, iar cu aceasta aprindea credinţa în reuşita celor mai curajoase încercări. Stareţul era şi foarte inventiv, în sensul că stia cum să procedeze spre a depăşi dificultăţile ivite, iar înarmat cu darul înainte-vederii, distrugea toate piedicile ce păreau de netrecut: Atunci cînd oamenii i se adresau cuprinşi de deznădejde, implorîndu-l să-i înveţe cum să procedeze, el nu spunea: „Nu ştiu ce să vă spun, nu cunosc”, ci 1e arăta cum şi ce trebuie făcut. E un prilej de smerenie să-ţi ammteşti ce minte luminată avea stareţul şi ce lucruri ştia să inventeze pentru fiii săi duhovniceşti începînd de la cele mai dificile şi pînă la obiecte de uz casnic. Ne rămîne cu totul neînţeles cum dobîndea părintele Ambrozie acele cunoştinţe adînci din toate domeniile de activitate umană, de care dispunea; nu era nici o problemă la care părintele Ambrozie n-ar fi putut da un răspuns temeinic.

Ziua stareţului începea la ora 4-5 dimineaţa. La această oră el îi chema pe ucenicii săi de chilie, şi se citea pravila de dimineaţă. Ea continua mai bine de două ore. Apoi, ucenicii de chilie ai stareţului plecau şi părintele rămînea singur. Cît timp folosea pentru somn nu se cunoaşte, însă, din exemplele altor asceţi, se poate presupune că din cele patru ore care-i mai rămîneau, majoritatea timpului şi-o dedica rugăciunii. Probabil că în orele de dimineaţă pe care le petrecea singur, el se pregătea pentru marea sa slujire din ziua care începea şi căuta la Dumnezeu putere. Aceasta se vădeşte din următorul exemplu.

O. dată Stareţul le-a stabilit încă de cu seară unor soţi, care aveau o problemă importantă, să vină la el la o oră cînd părintele încă nu începea primirea vizitatorilor. Ei au intrat. Părintele Ambrozie stătea pe pat, îmbrăcat în haine albe, avînd în mînă şiragul de mătănii. Faţa îi era transfigurată. O sclipire nepămînteană îl acoperea, şi totul în chilie era plin de o oarecare bucurie de sărbătoare. Cei care au venit au fost foarte emoţionaţi, fiind cuprinşi de o bucurie de nespus. Nu puteau spune nici un cuvînt şi au stat mult timp, nemişcaţi şi contemplînd chipul părintelui Ambrozie. Împrejur era linişte şi părintele tăcea. Ei s-au apropiat pentru binecuvîntare, el i-a însemnat în tăcere cu semnul Sfintei Cruci; au privit încă o dată această privelişte, pentru a o păstra pentru totdeauna în inima lor; cu aceeaşi faţă transfigurată, părintele Ambrozie a rămas adîncit în contemplare. Soţii au ieşit cuprinşi de evlavie, fără să deranjeze prin vreun cuvînt această sfinţenie.

De la ora nouă au început vizitele. Părintele locuia la schit, într-o căsuţă mică, construită lîngă curte, astfel încît din colţul exterior puteau intra şi femeile. De la Optina pînă la schit se întindea o cărare largă, de aproximativ 150 de stînjeni lungime, înconjurată de pini înalţi”¦ La Optina, omul fără să vrea se priveşte pe sine însuşi şi se smereşte, îşi aminteşte fărădelegile sale şi se cutremură. Neînsemnate ţi se par a fi toate grijile lumeşti, şi vrei atît de mult să le uiţi şi să te îndepărtezi cît mai departe de toate acestea”¦. Iar pinii înalţi se ridică la mare înălţime şi stau încremeniţi în contemplarea cerului şi tainelor lui. Şi dacă e să priveşti spre spaţiul fără sfîrşit de unde asupra întregii lumi se revarsă raze de viaţă făcătoare, vei înţelege unde să mergi, spre ce să aspiri. Între aceşti copaci e aşezat schitul de la Optina. El este aşezat într-o livadă foarte mare; la mijloc e o biserică de lemn, mai degrabă un lăcaş de rugăciune. Pe alocuri cresc pini, întreg schitul fiind presărat în cea mai mare parte de meri; printre copaci sunt construite căsuţe simple; vara, locul e plin de flori frumos mirositoare. „¦Aici se adunau oamenii cărora părintele le era de neînlocuit.

De la ora nouă veneau călugării, unii mulţumindu-se cu binecuvîntarea generală, alţii avînd nevoie de o discuţie aparte. După ei, cîte unul, veneau mirenii, unii loviţi de o suferinţă sufletească, alţii cu păcate mari, unul cu nenorocirea sa, altul cu o nedumerire, unii cuprinşi de bucurie, alţii de durere. Toţi erau întîmpinaţi cu acecaşi mare dragoste şi purtare de grijă. Primirea se prelungea pînă la prînz. În jurul orei 14, părintelui i se aducea o oarecare mîncare densă, el lua cîteva linguri; apoi mai încerca cu furculiţa un alt fel de mîncare. Aceasta însemna că părintele a luat prînzul.

După masă rămîne a singur pentru vreo oră şi jumătate, însă probabil că nu dormea, pentru că nu observa dacă împrejur era gălăgie, îl deranjau doar discuţiile. Apoi se citea Vecernia, şi reîncepeau vizitele ce durau pînă seara în jurul orei 23 se săvîrşea lunga pravilă de seară, şi nu mai devreme de miezul nopţii stareţul rămînea singur.

Părintele Ambrozie nu iubea să se roage cînd era privit. Ucenicul de chilie şi care citea pravila trebuia să stea într-o cameră alăturată. Odată un călugăr din schit s-a decis să se apropie de părintele în acest timp. Se citea Canonul de rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Ochii părintelui Ambrozie erau aţintiţi spre cer, faţa îi strălucea de bucurie; o strălucire atît de intensă se odihnea peste el, încît călugărul n-a putut s-o suporte. Singura dată cînd părintele evita poporul era în ajunul zilei cînd se împărtăşea şi în ziua respectivă.

Între orele închinate vizitatorilor, găsea timp pentru citirea scristlrilor şi aşternerea în scris a răspunsurilor. În fiecare zi veneau treizeci-patruzeci de scrisori. Părintele lua teancul cu scrisori în mînă şi fără să le deschidă le sorta, stabilind care sunt urgente, care dintre ele pot să mai aştepte; sau alteori scrisorile erau aşezate pe duşumea înaintea sa şi el arăta cu un băţ care să i se dea. Să scrie răspunsurile singur nu putea. El le dicta. Aceste scrisori smerite ale „mult păcătosului ieromonah Ambrozie” purtau mîngîiere dumnezeiască în multe părţi ale lumii, manifestînd din depărtare aceeaşi înţelepciune, aceeaşi înainte-vedere”¦

Părintele Ambrozie suferea de mult timp din cauza picioarelor bolnave. Uneori, pentru vreo zece minute, el ieşea din chilia sa şi, aplecîndu-se, sprijinindu-se în cîrja sa, umbla pe alee. Cea mai mare parte a zilei însă o petrecea stînd semi-întins în pat. Arareori, vara, mergea pentru vreo două zile în adîncuI pădurii, la vreo şapte vers te de Optina, unde era situată o casă mare, însă oamenii îl găseau şi acolo. La o astfel de casă, cu numele de Rudnovo, mergea părintele şi de la Şamordino. Astfel se nevoia marele stareţ, şi Domnul trimitea semne despre dreptul Său.

Părintele Ambrozie a ieşit odată vara la popor pentru binecuvîntarea generală şi deodată în mulţime s-a auzit un strigăt înfiorător: „El, el!” Cînd l-a văzut pe bărbatul care striga, părintele l-a cunoscut, însă nu mai putea face nimic. Acest om îşi căutase mult timp rostul, deja nu mai ştia ce să facă, şi a fost cuprins de deznădejde. Într-o noapte, în timpul somnului, el a văzut un pelerin cu părul cărunt, îmbrăcat în haine monahale, cu o cîrjă, cu capul acoperit: doar că nu era acoperit cu praf, toate hainele îi erau curate. Pelerinul i-a spus cu o voce blîndă: „Mergi la pustiul Optina, acolo vieţuieşte un stareţ hlînd, el te va ajuta!” Omul a plecat şi atunci cînd l-a văzut pentru prima dată pe părintele Ambrozie, l-a recunoscut în persoana sa pe acel pelerin.

Atingînd o măsură atît de înaltă a harului, părintele Ambrozie rămînea acelaşi om smerit, simplu, binevoitor. Avea dezvoltată la maxim acea aptitudine numită tact şi dădea fiecăruia ceea ce căuta şi ce avea nevoie. Părintele atrăgea în mod special prin siguranţa că te va apăra si nu va lăsa să fii supărat. În pofida înainte-vederii sale, se înfricoşa să-l demaşte pe cineva înaintea oamenilor şi cu aceeaşi bunăvoinţă îi primea pe un om drept şi pe un groaznic păcătos. De aceea, fiilor duhovniceşti ai părintelui nu li se putea naşte niciodată îndoiala: „Cum să mă înfăţişez înaintea lui, după ce am procedat în acest fel?”, îndoială pierzătoare, care te îndepărtează atît de mult de pocăinţă! Nu prin înfricoşare, ci cu dragoste ştia părintele să-i călăuzească pc oameni spre îndreptare şi ştia să inspire credinţa că nu-i totul pierdut şi se poate „să-l birui pe vrăjmaş”.

Atunci cînd oamenii care-l cunoşteau pe părintele intrau la el cu suferinţele şi greutăţile lor, deodată totul devenea uşor şi liniştit. Totul se clarifica şi devenea nespus de luminos, pentru că în prezenţa luminii este imposibil să existe întuneric. Şi părintele poseda”¦ adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întîmplare apărută şi de a-i atribui un preţ. Într-un cuvînt, darul discernămîntului era marea sa comoară.

Stareţul avea o statură mijlocie, era foarte evlavios, purta un caftan negru călduros din vată, şi o căciulă-preoţească neagră, călduroasă. Se sprijinea în cîrje, asta în cazul în care se ridica din pat, pe care stătea totdeauna semi-culcat, chiar şi în timpul vizitelor. În tinereţe avea o faţă frumoasă şi, precum se vede din portretele sale, foarte gînditoare. Cu cît înainta însă în vîrstă, faţa îi devenea mai blîndă şi mai plină de bucurie în prezenţa oamenilor. Părintele nu poate fi imaginat fără zîmbetul său prin care totul devenea deodată vesel, călduros şi bun fără privirea sa plină de grijă, din care înţelegeai că în curînd îţi va spune ceva foarte bun”¦ Din cauza firii sale pline de voioşie, expresia feţei părintelui se schimba necontenit. El privea pe cel dinaintea sa cu blîndeţe, uneori rîdea însufleţit împreună cu el, cu un rîs tînăr, alteori îl compătimea cu veselie. Dacă era mulţumit înclina încet capul, dacă istorisea ceva trist, se adîncea pentru o clipă în cugetare; atunci cînd stareţul voia să îi spună cum să procedeze, începea să dea energic din cap, îl privea atent şi cu înţelepciune şi îi explica detaliat, privindu-l dacă înţelege, cum să îşi aranjeze treburile. În tot timpul discuţiei, ochii negri ai părintelui priveau cu atenţie la cel dinaintea sa. Simţeai că aceşti ochi văd totul, tot ce ai făcut, ce este bine sau rău şi te bucura faptul că în tine nu rămîne pentru dînsul nici o taină. Părintele vorbea încet, iar în ultimele luni adeseori grăia în şoaptă. Pentru a ne închipui măcar puţin nevoinţa părintelui Ambrozie, trebuie înţeles ce efort în semna pentru el să vorbească mai bine de 12 ore pe zi, cînd din cauza oboselii limba refuza să acţioneze, vocea trecea în şoaptă, iar cuvintele ieşeau cu greutate, abia spuse. Nu puteai privi liniştit atunci cînd vedeai cum stareţu1, extrem de extenuat, cu capul căzut pe perne şi limba ce abia se mai mişca, se străduia să se ridice şi să discute în amănunt lucrurile care îi frămîntau pe cei care veneau la el. În general, oricît de ocupat ar fi fost părintele, dacă venea cineva la el cu o oarecare treabă importantă, puteai fi sigur că nu-şi va economisi timpul şi, pînă cînd treaba nu se va rezolva, cel venit nu va simţi că trebuie să plece.

Nimic nu se poate compara cu acea bucurie pe care o simţeau copii părintelui Ambrozie atunci cînd îl întîlneau după o despărţire îndelungată. Erau clipe care nu pot fi descrise, ci trebuie să le retrăieşti. După zilele petrecute cu părintele, oamenii se întorceau în lume întăriţi şi iluminaţi, iar ceea ce e mai important, totul devenea clar şi simplu. În lumina dreptăţii lui Hristos, în care trăia şi în care propovăduia părintele Amhrozie, nu mai există îndoieli şi viaţa toată e clară, toate vicleniile dispar şi dispar de la sine. „Vieţuieşte mai simplu, vieţuieşte mai simplu”, adică vieţuieşte cu Dumnezeu, era unul dintre sfaturile îndrăgite ale stareţului. După discuţiile de la Optina, lumea apărea în toată goliciunea ei, acea lume unde opiniile sunt atît de limilate, unde inimile sunt atît de împietrite, unde sunt atît de multe cuvinte şi atît de puţine fapte”¦ şi pretutindeni e minciună şi deşertăciune, acea lume unde multă vorbire este numită înţelepciune şi unde părintele Ambrozie a trecut neobservat, în sfîrşit, acea lume pentru care ţi-e frică şi ţi-e milă. Şi în această viată tristă, în acest torent întunecat în care se adîncesc oamenii fără dragoste şi credinţă, între desfigurări jalnice, apărea în amintire în luminoyitatea sfinţeniei chipul părintelui Ambrozie. Spre acest chip îţi duceai toate simţămintele, voiai să-l vezi şi să te odihneşti.

Începe ultima perioadă din viaţa stareţului. În vara anului 1890, el s-a mutat la Şamordino. Toamna, părintele a intenţionat de cîteva ori să se întoarcă, însă de fiecare dată puterile i se sfîrşeau. Probabil că aceasta na voia lui Dumnezeu, ca părintele să-şi dea ultima suflare în braţele „copilului” său drag, Şamordino. Spre sfîrşitul iernii anului 1891, părintele Ambrozie a slăbit foarte mult, însă primăvara puterile parcă i s-au întors. Toamna tîrziu, situaţia s-a înrăutăţit iarăşi. Vizitatorii vedeau cum uneori stareţul stătea extenuat de oboseală, capul îi cădea fără putere înapoi, limba abia mai putea să pronunţe răspunsul şi îndrumarea; abia auzită, şoapta neclară ieşea din piept, iar el se tot jertfea, nerefuzînd pe nimeni. În acest timp, stareţul spunea cuvinte oarecum ciudate, care aveau să se adeverească mai apoi, după ce stareţul a murit, cuvinte prin care îşi prezicea împrejurările morţii sale. De mai mult timp, arhiereul de la Kaluga îi cerea stareţului să se întoarcă la Optina. Ce putea să-i răspundă stareţul, în afară de ceea ce le spunea şi altora, şi anume că a rămas la Şamordino din cauza voii aparte a lui Dumnezeu. Cînd îi spuneau că pot să-l ducă la Optina cu de-a sila, el spunea: „Ştiu că nu voi ajunge la Optina; dacă mă vor duce de aici, voi muri pe drum”

Toată vara a fost aşteptată la Şamordino venirea arhiereului.
– Cum să-l întîmpinăm pe VIădica? îl întrebau maicile pe stareţ.
– Nu noi pe el, ci el ne va întîmpina, răspundea stareţul.
– Ce să-i cîntăm VIădicăi?
– Îi vom cînta Aliluia, răspundea stareţul.
– Părinte, despre multe vă va întreba VIădica.
– Vom vorbi cu el încet, nimeni nu va auzi.
Atunci cînd unul dintre monahii apropiaţi stareţului a declarat că vlădica va sosi în curînd, stareţul, care-l primea totdeauna pe arhiereu în chilie, a spus de această dată: „Ei bine, mergi la biserică şi pregăteşte-mi locul unde voi sta”.

De la 21 septembrie, stareţul a rămas fără puteri; a apărut o slăbiciune extremă, manifestată prin pierderea auzului şi vederii, precum şi o durere intensă în zona urechilor, feţei, capului şi în tot trupul. Apoi, cîteva zile i-a fost mai bine, însă surzenia continua, şi întrebările i se scriau pe o foaie mare de hîrtie, iar el răspundea glăsuind. În data de 6 octombrie, situaţia s-a înrăutăţit. În fiecare clipă putea veni sfîrşitul. Stareţului i s-a slujit Sfîntul Maslu, iar la 9 octombrie a fost împărtăşit de ucenicul şi urmaşul său, părintele Iosif. În acea zi, a venit să-şi ia rămas bun de la stareţ şi egumenul de la Optina, părintele Isaac. Văzînd starea stareţului, el a început să plîngă. Părintele, văzîndu-l, a ridicat mîna şi şi-a scos fesul.
Părintele spunea adeseori: „Iată, toată viaţa mea am fost în mijlocul poporului, astfel voi şi muri”. Aşa s-a şi întîmplat.

În dimineaţa de joi, 10 octombrie, puterile l-au părăsit. Stătea întins fără răsuflare. Buzele nu i se mai mişcau. Părintele Iosif a plecat la schitul de la Optina, pentru a aduce hainele pregătite de către stareţ pentru înmormîntarea sa, între acestea fiind şi cămaşa părintelui Macarie, pe care părintele Ambrozie făcuse propria inscripţie: „după moartea mea să mă îmbrăcaţi neapărat cu ea”. La ora unsprezece s-a citit canonul Macii Domnului la ieşirea sufletului. Cînd au citit rugăciunea la ieşirea sufletului, stareţul a început să-şi dea duhul. A oftat puternic de două ori, apoi a ridicat mîna dreaptă, a aşezat-o pentru însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, a dus-o pînă la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi, ducîndu-o pînă la cel stîng, a lovit cu putere umărul; iar atunci respiraţia a încetat. Apoi a mai respirat (oftat) pentru ultima dată. Era exact ora unsprezece şi jumătate zma.

Mult timp toţi cei dimprejur au stat înlemniţi. Chipul stareţului era strălucitor şi liniştit, fiind iluminat de un zîmbet nepămîntesc. Chiar în clipa adormirii stareţului, episcopul Vitalie a ieşit din Kaluga spre a merge la Şamordino şi a fost adînc uimit, primind în drum ştirea despre sfîrşitul stareţului. Durerea de la Şomordino nu poate fi descrisă în cuvinte. Maicile nu se îndepărtau de trupul învăţătorului lor. La rugăminţile lor fierbinţi, cînd stareţul stătea deja În sicriu, a fost cusut un acoperămînt mare, care a acoperit faţa celui adormit. Faţa îi era minunată, luminoasă, cu expresia salutului, după despărţirea îndelungată de dragii lui copii. Din cauza arderii lumînărilor şi înghesuielii, pe faţa luminoasă a stareţului se puteau vedea chiar şi stropii de sudoare, ca şi cînd ar fi fost viu. În data de Il, sicriul a fost dus din clădirea în care adormise stareţul, la biserică. Între Optina şi Şamordino s-a iscat o controversă cu privire la locul unde urma să fie înmormîntat stareţul. Disputa a fost rezolvată de Sfîntul Sinod, care a indicat Optina ca loc de înmormîntare.

De pretutindeni s-au adunat persoane din toate păturile sociale. În total la Şamordino s-au adunat pînă la opt mii de persoane. Panihidele erau slujite la dorinţa poporului zi şi noapte. Poporul aducea baticuri, bucăti de pînză, rugînd să fie atinse de trupul stareţului, şi ie primea înapoi ca pe nişte sfinţenii. La data de 13 octombrie a venit Prea Sfinţitul şi s-a îndreptat direct în biserică, unde în acest timp se cînta Ajiluia, Aliluia, Aliluia, fapt despre care vorbea stareţul: „Îi vom cînta VIădicăi: Aliluia”. „˜ După Liturghie, săvîrşită de către arhiereu şi cuvîntările de înmormîntare, a început slujba festivă: Maicile şi-au luat rămas bun pînă spre ora trei.

La 14 octombrie a avut loc mutarea trupului la Optina. Timpul nu a fost prielnic. Vîntul rece de toamnă îi străpungea pe călători, iar ploaia neîncetată a transformat pămîntul într-o mocirlă. Pe tot parcursul drumului, sicriul, condus de mii de persoane, a fost dus pe mîini.
Adeseori se opreau pentru oficierea Litiei, însă spre sfîrşit, cînd a început să plouă foarte tare, Litiile erau oficiate fără oprire, din mers. În satele întîlnite în drum, însoţiţi de dangătele clopotelor, preoţii înveşmîntaţi ieşeau din biserici cu heruvimi şi icoane, sătenii se închinau înaintea sicriului şi se alăturau procesiunii. S-a observat că, în pofida ploii şi a vîntului puternic, lumînările care înconjurau sicriul stareţului nu s-au stins pe tot parcursul drumului.

Cînd procesiunea s-a apropiat de Optina, începuse deja să se întunece. În întîmpinarea sicriului a ieşit tot clerul oraşului Kozelisk, împreună cu locuitorii. Asemănător unui nor negru plutea spre mînăstire procesiunea. Mult deasupra capului se vedea sicriul, de parcă ar fi plutit în aer. Părea ca şi cum ar fi fost mutarea moaştelor. Ce sentiment haric i-a cuprins pe toţi! Cînd procesiunea a păşit pe podul amenajat peste Jizdra special pentru această ocazie, au văzut, cum însingurat de toţi, fără să vadă noroiul, fără să simtă vîntul şi ploaia, într-o îmbrăcăminte simplă, cu un nedescris sentiment de durere mută în fiecare mişcare, mergea în întîmpinarea Cuviosului actualul stareţ, ieroschiinonahul Iosif, care s-a aflat mai bine de treizeci de ani nedespărţit de cel adormit.

La 15 octombrie a fost săvîrşită înmormîntarea Staretul a fost aşezat lîngă învăţătoru1 său, părintele Macarie. În ultimii ani, părintele Ambrozie îi comandase pictorului o icoană a Maicii Domnului, pe care a numit-o „Sporitoarea pîinii” şi care o reprezintă pe Maica Domnului pe mori, binecuvîntînd snopii pe cîmpul secerat. El a stabilit sărbătoarea acestei icoane la 15 octombrie, şi aceasta era ziua înmormîntării sale.

Iată încă un eveniment minunat. La. începutul bolii care i-a precedat moartea, pănntele Ambrozie i-a poruncit unei monahii să citească cartea lui Iov. În această carte este spus, printre altele, că de mirosul urît al rănilor acestui drept a fugit chiar şi soţia lui. Prin acest exemplu, stareţul parcă prezicea că şi cu el după moartea sa se va întîmpina acelaşi lucru. Într-adevăr, la început de la trup se simţea un miros foarte urît. Cu mult timp înainte, stareţul îi spusese despre aceasta pe faţă ucenicului său, părintelui Iosif, iar la întrebarea de ce se întîmplă aceasta, a răspuns: „Pentru că în timpul vieţii am primit multă cinste nemeritată”. Însă cu cît trecea timpul, cu atît mai puţin se simţea acest miros urît, iar în ultima zi de la trupul celui adormit în Domnul s-a revărsat un miros plăcut. Dragostea stareţului năzuieşte şi acum să-i ajute pe oameni, precum a făcut-o în toate zilele vieţii sale pămînteşti.

>>Acatistul Cuviosului Ambrozie de la Optina

Cuviosul Părinte Teofil Mărturisitorul

Adaugat la octombrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 23, 2020

Fericitul Teofil s-a născut din părinţi creştini, aproape de cetatea Tiberia, şi la vîrsta de trei ani s-a luminat cu sfîntul botez. Odată, părinţii săi au mers cu dînsul la muntele Selonului, la sfîntul părinte Ştefan, pentru binecuvîntare. Sfîntul Ştefan i-a binecuvîntat pe ei şi pe fericitul Teofil, fiul lor şi, folosindu-i mult cu vorba şi învăţătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun şi blînd, sporea în învăţătură cu binecuvîntarea părintelui, învăţînd cu tot dinadinsul dumnezeieştile cărţi. Ajungînd el l-a vîrsta de treisprezece ani, a mers iarăşi l-a cuviosul părinte Ştefan, care, văzîndu-l, l-a întrebat: „Fiule, din care pricină ai venit la noi?”. Iar tînărul a răspuns: „Tu m-ai chemat, cinstite părinte, şi eu, lăsîndu-mi părinţii, am venit la tine”. Cuviosul a zis: „Cînd te-am chemat, fiule, şi ce ţi-am zis?” Copilul a răspuns: „Pe cînd umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie şi căutînd la mine, mi-ai zis: Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: „Ia-ţi crucea ta şi urmează Mie”. Şi pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită şi ţi-am urmat ţie pînă la poarta ogrăzii tale, la care, ajungînd, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, şi acum, sfinte părinte, să nu-ţi întorci faţa ta de la mine, căci voiesc să mă mîntuiesc”.

Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că ştia că nu ieşise nicăieri din chilia sa, şi a mulţumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăţa frica de Dumnezeu şi-l povăţuia la viaţa călugărească, la slujbă şi la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzîndu-se bine de la bunul său povăţuitor spre toate nevoinţele călugăreşti, cuviosul Ştefan a chemat pe egumenul din lavră şi i l-a încredinţat lui pe copilul cel ascultător şi smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luîndu-l cu dînsul, l-a dus în lavră şi l-a călugărit. Şi a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătăţile şi, vieţuind ca un înger între fraţi, le era tuturor de folos.

Părinţii, neştiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dînsul şi îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dînsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzîndu-se de toţi cunoscuţii, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Şi trecînd cîţiva ani, părinţii au aflat unde era fiul lor şi, ducîndu-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzînd întristarea lor şi amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dînşii şi l-a chemat pe Teofil şi i-a dat voie ca să se vadă cu părinţii săi; şi cînd au văzut părinţii că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Şi au petrecut cîteva zile în lavră, privind viaţa sfinţilor părinţi, şi au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire şi să-l aşeze în ea pe fiul lor Teofil, şi l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alţi fraţi, făgăduind să săvîrşească degrabă lucrul pe care şi-l puseseră în gînd. Dar egumenul nu a încuviinţat aceasta, zicîndu-le: „Nu este bine ca un călugăr tînăr să se apropire de părinţii şi de cunoscuţii săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rînduieşte toate cele de folos şi-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dînsul”.

Pe cînd părinţii supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemînd pe fraţi, le-a poruncit să petreacă în post şi rugăciuni toată noaptea, pînă ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinţii lui sau nu. Şi făcînd rugăciuni cu stăruinţă, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toţi că însuşi Dumnezeu are trebuinţă de el şi, făcînd rugăciuni pentru dînsul, l-au liberat cu binecuvîntare, dîndu-i cîţiva fraţi în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Părinţii, luîndu-l, s-au dus întru ale lor, bucurîndu-se şi au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulîndu-i cu de toate, dînd odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecînd în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătăţile sale, ale cărui fapte bune văzîndu-le cu toţii şi folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc.

Vieţuind el pustniceşte ani îndelungaţi, a ridicat vrăjmaşul hulă asupra cinstitelor şi sfintelor icoane şi a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu şi a răpit înfrumuseţarea Bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncînd sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare şi le-a dat foc şi pe mulţi oameni binecredincioşi i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfîntul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta şi cu buna sa pricepere îi învăţa pe toţi să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane şi să se închine sfîntului celui închipuit pe dînsele.

Aflînd despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostaşii săi şi l-au prins pe Teofil şi, aducîndu-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie bătut cu vine de bou şi legîndu-i mîinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tîlhar, făcîndu-l de rîs şi de batjocură. Apoi unul dintre ostaşi, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfîntului Teofil şi a ocărît nebunia împăratului şi îi învăţa pe ceilalţi să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzîndu-l pe ostaş pe pămînt, a ars multe icoane pe capul lui. Sfîntul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăşi a stat înaintea judecăţii nelegiuitului împărat şi, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane şi mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie dezbrăcat şi să-l răstignească în chipul crucii la doi stîlpi şi cu vine uscate să fie bătut şi pe la spate şi în faţă. Fiind astfel bătut sfîntul, curgea sînge din trupul lui cel rănit, încît se înroşea pămîntul. Văzînd acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decît o fiară, căci întocmai ca fiarele cele sălbatice care, cînd văd sînge atunci se fac şi mai cumplite, aşa şi înrăutăţitul muncitor, la vederea sîngelui mucenicesc s-a pornit cu o şi mai mare mînie împotriva lui Teofil şi, sculîndu-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfînt. După aceasta, arzînd în foc nişte cizme de fier, a poruncit ca să-l încalţe pe sfînt cu ele şi să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.

Văzînd aceste lucruri un nobil, pe nume Ipatie, minunîndu-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mîinile slugilor care-l chinuiau şi, aducîndu-l la sine, i-a zis: „Ori tu, Teofile, eşti nebun închinîndu-te la icoane, sau noi toţi care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul şi toată suita lui atîta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare”. Iar sfîntul a zis: „Te văd pe tine, nobilule, că ştii carte; deci, să vorbeşti cu mine”. Şi a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătîndu-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în şarpele cel de aramă, înălţat de Moise în pustie, şi în heruvimii cei de aur care erau puşi pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuşi Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.

Grăindu-i multe despre aceasta, Sfîntul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: „Adevărate sînt cuvintele tale, bătrînule cinstit. O! de ar veni împăratul nostru întru această înţelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luînd libertate de la mine, du-te la chilia ta”. Şi sfîntul s-a mîhnit că nu şi-a săvîrşit calea muceniciei, însă avînd rănile, se bucura grăind ca şi Apostolul: „Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica”. Apoi, întorcîndu-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie şi de fericire pe fraţii săi. Şi după puţină vreme s-a înştiinţat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Şi, alcătuind cuvinte înţelepte de păstor, a învăţat pe fraţi şi, binecuvîntîndu-i, s-a dus către Domnul.

Sfîntul Mucenic Teotecn

Adaugat la octombrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 23, 2020

Necredinciosul împărat Maximilian, venind în Antiohia, a făcut praznic necuraţilor săi zei şi a dat poruncă ca mai întîi ostaşii să aducă jertfe la idoli şi după aceea tot poporul. Şi erau în rînduiala ostăşească mulţime de creştini care, nevrînd să se supună la acea fără de Dumnezeu poruncă, îşi lepădau semnele lor cele ostăşeşti şi primeau munci pentru Hristos. Între aceştia era un bărbat cinstit şi slăvit în toată Antiohia pe nume Teotecn, spre care căutînd Maximilian, i-a zis: „Oare nici tu, Teotecne, nu crezi în zeii Die şi Apollon la care voiam să te rînduiesc jertfitor mare şi toată lumea să aducă jertfe sub stăpînirea ta, ca tu să stăpîneşti jertfele şi pe toţi jertfitorii?” Iar Teotecn i-a răspuns: „Eu cred în Hristos Dumnezeu şi Lui voiesc să mă aduc pe mine jertfă vie”. Atunci Maximilian a poruncit ca Teotecn să fie dezbrăcat de haina cea ostăşească şi să fie îmbrăcat în haine femeieşti şi să toarcă cu femeile. Iar după trei săptămîni, chemîndu-l, i-a zis: „Jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi pierzi viaţa în chinuri”. Iar Teotecn n-a răspuns împăratului. Şi a poruncit împăratul să fie legat de un lemn şi să fie pus sub picioarele lui un fier înroşit în foc, iar cu alte fiare i-au tăiat lui toate venele. Dacă l-au văzut că nu se pleacă, a poruncit să se pregătească o căldare cu pucioasă şi cu smoală şi, fierbînd-o foarte mult, să arunce în pucioasă şi smoală pe sfînt. Şi fiind aruncat sfîntul acolo, cu puterea lui Dumnezeu, îndată s-a stins focul şi căldarea s-a răcit, iar mucenicul a rămas nevătămat. Şi înfricoşîndu-se Maximilian, a poruncit ca mucenicul să fie dus în temniţă şi după aceea, a dat poruncă lui Zegnat, un sutaş de al său, să-l chinuiască în tot chipul în care va voi.

În temniţă era închisă şi o fecioară, pe nume Alexandra, pentru că mărturisea pe Hristos, şi Zegnat a aruncat lîngă dînsa pe Teotecn, zicînd către amîndoi: „Iată, vă dau răgaz trei zile ca să vă gîndiţi. Şi dacă după trei zile, scoţîndu-vă, dacă veţi asculta porunca împăratului, cu mare cinste veţi fi cinstiţi, iar de nu veţi asculta porunca, în chinuri cumplite vă voi pierde pe amîndoi”. Apoi după trei zile, scoţîndu-i pe ei din temniţă, i-a întrebat: „Oare v-aţi socotit acum, ca să vă supuneţi poruncii împăratului şi să jertfiţi zeilor?” Dar ei erau neînduplecaţi. Atunci a poruncit ca pe fecioară s-o ducă într-o casă şi a rînduit ca doi ostaşi s-o batjocorească. Iar Teotecn cugeta cum ar putea s-o izbăvească pe Alexandra de necinste şi mai înainte ca aceşti doi ostaşi să intre la dînsa, şi-a scos hainele de pe el şi i le-a dat ei, zicîndu-i: „Îmbracă-te cu hainele mele şi fugi, ca să nu-ţi batjocorească păgînii curăţia ta!” Iar el s-a îmbrăcat în hainele ei şi şedea; iar cînd au intrat ostaşii în temniţa fecioarei l-au aflat pe Teotecn îmbrăcat în haine femeieşti şi, luîndu-l pe el, l-au dus la Zegnat. Acesta, mîniindu-se, mai întîi a poruncit să-i taie limba şi după ce l-a bătut mult timp, a legat de grumazul lui o piatră de moară şi l-a aruncat în rîu. Şi aşa s-a sfîrşit mucenicul lui Hristos. Iar cinstitele lui moaşte s-au găsit în cetatea Ciliciei şi, luîndu-le creştinii, le-au dus cu cinste la locurile lui natale, mărind pe Unul Dumnezeu în Treime, căruia I Se cuvine mărirea în veci. Amin.

În această zi se mai face pomenire şi pentru părintele nostru Vasian, care a făcut o mănăstire în Constantinopol şi a adunat acolo ca la trei sute de ucenici. În acest locaş şi cuvioasa Matrona, acoperindu-se cu îmbrăcăminte bărbătească, a petrecut în călugărie vreme îndelungată.

Tot în aceasta zi, Sfîntul Ierarh Amfilohie.

Tot în aceasta zi, Sfîntul Ierarh Inochentie, Episcopul Penzei.

Tot în aceasta zi, Fericitul Andrei (1673).