Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Aflarea moaştelor Sfantului Ierarh Ioan (Maximovici)

Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 12, 2020

Sfîntul Ierarh Ioan (Maximovici)Sfantul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si „nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmas al primilor apostoli, el a dobandit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului, el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, inainte ca acestia sa si le exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila intelegerii lumesti.

Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe mosia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.

Cel mai stralucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaste se pastreaza pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la inceputul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau indepartat, care mai tarziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnavicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit in gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii placea sa citeasca Vietile sfintilor.

Mosia familiei Maximovici se afla in vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, „monah din copilarie”, isi petrecea toata vara la manastire.

La varsta de 11 ani a fost trimis la scoala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model de sfintenie pana la sfarsitul vietii.

In 1914, Mihail a absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii insa au insistat sa se inscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renuntat la dorinta sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu inceputul groaznicei revolutii, al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.

In 1921, in timpul razboiului civil, emigreaza la Belgrad impreuna cu intreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi an parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic „Sfantul Ioan Botezatorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l priveste pe insasi parintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain nazuintelor sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povesteste cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greseala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tacut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat crezuse el – anume pe el vor sa-l faca episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza conflicte religioase, ridica o catedrala.

Odata cu venirea comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

In 1949, in insula Tubabao, in lagarul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a mentionat teama sa de uragane, insa acestia i-au spus ca nu exista motive de ingrijorare, intrucat „sfantul vostru binecuvanteaza lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. Dupa ce lagarul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.

In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.

In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vladica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii in Lumea Noua.

In anul 1962, la cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shanghai, Vladica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.

La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobisnuit in randul ortodocsilor americani. Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.

In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictetea in tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca intretinea relatii cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune „inter-crestine” din cauza canonicitatii indoielnice a unora dintre participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica.

Precum Parintii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai „actuale” erezii ale contemporaneitatii – denaturarii dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari „marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.

Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste „nebunie intru Hristos”.

Ultimii ani ai vietii arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Implinise abia saptezeci de ani, cand a murit, insingurat, cum a si fost mereu de cand devenise arhiereu.

In 1966, dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, in una din bisericile catolice din Paris, preotul incerca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele

cuvinte: „Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi pe strazile Parisului umbla un sfant – sfantul Jean cel Descult!”

In toate spitalele europene se stia despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci cand el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut si venerat in intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea trenului pana la venirea „Arhiepiscopului rus”.

Insemnatatea sfantului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de intreaga lume ortodoxa – facatorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.

In epoca Universalei secatuiri duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor, el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfantului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.

In secolul nostru nemilos si sovaielnic, acest sfant s-a asemanat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si veneratie in randul crestinilor, incat odata cu sfarsitul Vladicai a inceput parca un nou capitol al vietii sale – cinstirea sa de catre intreaga lume ortodoxa.

In zilele noastre de neputinta duhovniceasca ascetii au devenit rari. Fie ca viata acestui ascet sa-i insufleteasca pe dreptcredinciosii crestini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinsi de lasitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viata lui sa le arate ca, contrar slabiciunilor si neajunsurilor noastre „Iisus Hristos ieri si azi si in veci este acelasi” (Evr. 13. 8) si ca nu exista nimic mai placut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decat viata sfanta pentru Hristos, oglinda caruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a inceput sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credintei, infaptuind minuni pretutindeni si intotdeauna.

Putem sa nu ne indoim de asta, asa apare chipul sau, daca vom contempla viata lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, multi slujitori ai Bisericii, clerici „constienti” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar dispretuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevar, privit nepartinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine socanta: incovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunand uneori mai mult ca un gangurit copilaresc.

Fermitatea vointei sale, indreptata catre cele dumnezeiesti, anume acea calitate ce i-a permis sa cucereasca astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinatie gratuita. In ochii multora el nu era decat un batran incapatanat si excentric, insistand asupra ideilor sale „absurde” cu privire la treburile de care s-ar cadea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe „inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber inaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era „privelistea”‘ lumii acesteia, dupa cuvantul sfantului apostol Pavel.

Lumea, care zace in rautate si a carei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea „succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decazut si stricat insa, astfel de sfinti, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata vesniciei si a infricosatoarei Judecati.

Actuala ofensiva a raului nu trebuie sa ne constranga sa admitem pasiv triumful necredintei, datoria noastra fiind de a apara binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – asa cum a fost sfantul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renuntam la „respectabilitatea” noastra, vestind puterea de neinvins a lui Dumnezeu, preaslavit intru sfintit Sai.

Divergentele de pareri, legate de venerarea sfantului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunaoara, noi il cunoastem si-l iubim pe sfantul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai putin sunt cunoscute proportiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vietii sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credinciosi.

Necatand insa la tentativele diavolesti de a eclipsa imaginea binefacatoare a sfintilor, Hristos a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).

Fara indoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, cand surogatul a devenit o norma in toate sferele vietii, cand adevaratul Duh al credintei lui Hristos a devenit atat de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfantul Ioan poate fi considerat un model al autenticitatii duhovnicesti.

Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de masura nu este altceva decat curata dragoste crestineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o raspandea in jurul sau cu darnicie. Cu aceasta dragoste straduinta pentru trairea duhovniceasca capata un rost. Iar fara ea, tot ce ramane din relatiile omenesti si viata bisericeasca, va fi un fel de desertaciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotriva, in linguseli si laude reciproce.

Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevaratului apostolat in lumea moderna. Pe masura ce un numar tot mai mare de oameni se alatura Bisericii Ortodoxe, inainte de apropierea ultimei dezlantuiri a raului, fie ca ei sa vada in el indrumatorul si pastorul lor iubit, nesupus mortii.

Cuviosul Părintele nostru Chiriac Sihastrul (556)

Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 12, 2020

Cuviosul Părintele nostru Chiriac Sihastrul Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceştii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăţiei lui Teodosie cel mic, cam pe la sfîrşitul împărăţiei lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinereţe, a fost pus citeţ la aceeaşi sobornicească Biserică, în Corint. Şi se îndeletnicea cu osîrdie cu citirea dumnezeieştilor cărţi de dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa tot la citire şedea; şi tot citind el aşa, a ajuns în nedumerire şi a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rînduit pe toate cele folositoare spre mîntuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminaţi si preaînălţaţi i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălţat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scînteia neamului omenesc, l-a păzit întreg şi nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credinţa lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoţie a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăţie l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui şi lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat şi strămoş al înfricoşatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă. Dar mai mult se minuna gîndind de cea fără de sămînţă şi nespusă zămislire şi naştere, cum Fecioara a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvîntul, om S-a făcut neschimbat şi a prădat prin cruce iadul şi, pe şarpele cel înşelător călcîndu-l, pe Adam iar l-a băgat in rai! Acestea şi altele mai multe purtîndu-le în mintea sa fericitul Chiriac şi vieţile multor sfinţi citindu-le, ardea cu duhul. Şi i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să rîvnească celor ce au vieţuit cu bună plăcere şi gîndea să meargă la sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo, lepă-dîndu-se de cele din viaţă, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gîndindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică şi a auzit în Sfînta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Deci, a înţeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăieşte şi îndată a ieşit din biserică nespunînd la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii şi, aflînd o corabie care era gata să plece spre Palestina, şi punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa şi a început a merge.

Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naştere cînd, ca un alt Iacov, a ieşit din casa tatălui său lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu şi degrabă a sosit la sfînta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale şi în al noulea an al împărăţiei lui Leon.

Umblînd Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfîntul Sion şi, fiind primit de dînsul, a iernat acolo. Privind la nevoinţele călugăreşti, primea din ostenelile lor începuturi şi ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vîrful vieţii celei îmbunătăţite.

Vieţuind el acolo, auzise pe mulţi povestindu-i de Sfîntul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie şi despre viaţa lui cea desăvîrşită şi sfîntă. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase şi pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul şi dorea să vieţuiască într-însul. Iar Evstorghie, învăţîndu-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dra-goste, văzînd înainte într-însul dumnezeieştile dăruiri cele ce erau să fie şi degrabă, chiar cu mîinile sale, l-a îmbrăcat în schimă şi l-a trimis spre Iordan, la Sfîntul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungînd acolo Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile şi petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducînd apă, fierbînd bucate şi săvîrşea toată ascultarea cu mulţumire nedîndu-şi odihnă, ziua şi noaptea îşi ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silinţă, iar noaptea sta la rugăciune, primind cîndva puţin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pîine şi apă; iar cînd, după obiceiul dezlegării praznicului, se întîmpla cîndva să guste puţin vin, mai întîi îl amesteca pe el bine cu apă, aşijderea şi în untuldelemn turna apă.

Văzînd Cuviosul Gherasim o aşa înfrînare la anii săi cei tineri se minuna, şi-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieşea din mănăstire şi se ducea în cel mai adînc pustiu care se chema Ruva, în care şi cuviosul Eftimie oarecînd sălăşluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea cea mare, îl lua şi pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtăşea cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim şi petrecea în liniştea pustiului pînă la Duminica Stîlpărilor, cînd se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după cîtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, şezînd în chilia sa, a cunoscut aceasta pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie şi, sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi au mers în lavra lui Eftimie şi l-au aflat pe el sfîrşit în Domnul. Îngropînd cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pămînteşti la veşnicele locaşuri şi Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mîini a luat îngerescul chip.

Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită şi a şezut, liniştindu-se, în al douăzeci şi şaptelea an al vîrstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare şi desăvîrşit în viaţă, către care mare dragoste întru Duhul Sfînt a cîştigat şi se folosea unul de altul, pentru că erau amîndoi plini de darul lui Dumnezeu.

Dar nu s-au mîngîiat multă vreme de prieteneasca lor petre-cere, că i-a despărţit pe ei dumnezeiasca voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuinţele mănăstireşti; şi avea cărţi de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Cînd a intrat Toma ca să-şi dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscînd darul cel ce era într-însul şi, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în ţara Etiopiei. Ajungînd acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o şi multe semne şi minuni făcînd, a păscut bine turma cea încredinţată lui.

Iar sfîntul Chiriac, despărţindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adîncă şi vieţuia închizîndu-se în chilie, ca un îngropat în mormînt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Şi a petrecut în acel locaş zece ani, în care a şi fost hirotonit diacon.

În acea vreme, amîndouă mănăstirile, atît a lui Eftimie cît şi a lui Teoctist, aveau amîndouă viaţă de obşte şi ţineau o rînduială singure, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmaşul, ridicînd o tulburare oarecare, a făcut între amîndouă mănăstirile dezbinare şi despărţire. Atunci, Sfîntul Chiriac s-a mîhnit pentru despărţirea ce se făcuse între mănăstiri şi, ieşind din locaşul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcînd patru ani felurite slujbe, în bucătărie şi în bolniţă, pe toţi părinţii mîngîindu-i. După ce l-a rînduit la altar, ca să săvîrşească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la naşterea sa, apoi l-a rînduit canonarh şi ascultarea aceasta a ţinut-o optsprezece ani. Şi a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.

Şi adeverea însuşi că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mîncînd, nici mîniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stînd în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, şi o săvîrşea pînă la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopţii.

Apoi, dorind viaţă mai aspră, s-a dus în pustie, cînd era de şaptezeci de ani de la naşterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblînd multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa şi s-au sălăşluit într-însa. Neavînd cu ce să se hrănească, că erau verde-ţurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu şi, cre-zînd bunătăţii lui, a zis ucenicului: „Mergi, fiule, şi adună verdeţuri amare şi le fierbe. Bine este cuvîntat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdeţuri poate El să ne hrănească pe noi”. Şi a făcut ucenicul după porunca sfîntului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul, a prefăcut amărăciunea verdeţurilor acelora în dulceaţă şi s-au hrănit cu dînsele patru ani. Sfîrşindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind des-pre dînsul de la cei ce păşteau oile prin pustie, a încărcat un catîr cu pîine şi a mers la dînsul pentru binecuvîntare şi rugăciune şi i-a adus pîinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dînsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvîntîndu-l. Şi de atunci a mîncat pîini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdeţuri fără de porunca fericitului său stăpîn şi, cînd a gustat dintr-însele, le-a aflat atît de amare, încît nu putea să le sufere pe ele şi şi-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar stareţul, înţelegînd pricina răguşelii lui, s-a rugat deasupra capului lui şi i-a dat din Prea Curatele Taine şi aşa l-a făcut sănătos. Apoi, învă-ţîndu-l pe el, zicea: „Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor şi a nevoilor noastre. Cînd nu aveam pîine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdeţurile spre hrană, iar acum avem pîine şi ce trebuinţă este de minunea aceea, ca verdeţurile cele amare să se îndulcească?”. Iar după o vreme, sfîrşindu-se pîinea, iar era nevoie de hrană. Stareţul a zis ucenicului: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, fiule! Adună şi fierbe verdeţuri”. Şi a făcut ucenicul după poruncă şi sosind ceasul mîncării, nu vroia ucenicul să guste, temîndu-se ca să nu păti-mească iar rău. Iar stareţul, însemnînd fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întîi, apoi şi ucenicul, privind la dînsul a îndrăznit a gusta şi el şi a rămas fără vătămare, că aflară mîncarea dulce ca şi mai întîi, şi de atunci iar se hrăneau cu acele verdeţuri.

Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecînd un om, tecuitean de neam şi auzind de fericitul Chiriac, a adus la dînsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, şi a rugat pe sfîntul ca să-l miluiască pe fiul lui şi să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dînsul rugăciune şi l-a uns cu untdelemn, însemnînd pe dînsul semnul crucii, şi a izgonit pe diavol. S-a intors omul cu fiul sănătos la casa sa şi a spus la toţi minunea aceea. Apoi, ducîndu-se vestea despre sfînt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dînsul mulţi: unul pentru binecuvîntare, altul cerînd tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dînsul şi dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de lauda omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, şi a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini şi cu o buruiană ce se numea melagria, şi cu odraslele tinere de trestie. Dar şi acolo a fost aflat de unii care au mers la dînsul ducîndu-şi pe bolnavii lor şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii şi cu rugăciunea.

Deci, nevrînd să rabde şi acolo supărarea, s-a dus de la Ruva şi s-a sălăşluit la un loc pustiu şi ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc şi era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două rîuri adînci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decît semnul adîncimii celei mari care fusese.

Unii zic că acelea erau rîurile Itamului, de care David a zis în psalmi: „Tu ai secat rîurile Itamului” (Psalm 73, 16). Şi a petrecut acolo Chiriac şapte ani, avînd viaţă îngerească.

A fost cu voinţa lui Dumnezeu în părţile acelea foamete şi moarte şi, temîndu-se părinţii lavrei Suchiului de mînia ce le venise asupra s-au dus la Sfîntul Chiriac, rugîndu-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezînd că dacă Sfîntul Chiriac va fi cu dînşii, se va întoarce de la dînşii mînia lui Dumnezeu. Aşa a şi fost.

Mergînd Cuviosul Chiriac în lavră după dorinţa fraţilor, a început a vieţui aproape de mănăstire, într-o peşteră sihăstrească, în care mănăstire vieţuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.

În acea vreme se înmulţea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfîntul Chiriac a suferit multe osteneli. Şi cu rugăciunea şi cu cuvîntul, acea învăţătură eretică, fără de Dumnezeu pierzînd-o, pe cei înşelaţi i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepţi credincioşi i-a întărit în credinţă. De acest lucru grăieşte Chiril, scriitorul vieţii acestuia, zicînd aşa: „Eu, ieşind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfîntului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din linişte, şi am fost trimis de dînsul cu cărţi la Avva Chiriac, înştiinţîndu-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfînta cetate şi rugîndu-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon şi Leontie, începătorii ereziei, care bîrfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locaşul Suchiului, am mers la peştera Cuviosului Hariton şi închinîndu-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea şi i-am spus şi din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniştitorul, iar el mi-a zis mie: „Să nu se mîhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Şi a proorocit grabnica moarte a lui Hon şi a lui Leontie, care se ţineau de dogmele lui Origen (”  254). Deci, întinzînd cuvînt de învăţătură, mi-a arătat mie nebunia şi amăgirea origeniţilor, şi cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia şi pierzarea celor înşelaţi de el. Apoi, înţelegînd fericitul că din lavra marelui Eftimie sînt călugărit, mi-a zis: „Iată dar, frate, părtaş al mănăstirii mele eşti”. Şi a început a-mi spune multe despre Sfîntul Eftimie spre folosul meu. Şi aşa, cu povestirile cele folositoare şi cu vorba sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvîntat cu pace. Şi degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică şi a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieşit din peştera cuviosului Hariton şi a mers iar la linişte în Susa-chim, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale, şi s-a liniştit într-însa opt ani.

Eu, iar poftind să văd faţa cea cu sfîntă podoabă a cuviosului şi să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locaşul Suchiului şi aflînd acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dînsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Cînd ne apropiam de locul acela, ne-a întîmpinat pe noi un leu foarte mare şi înfri-coşat, pe care, văzîndu-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, uceni-cul sfîntului, văzîndu-mă spăimîntat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, şi nu vatămă pe fraţii cei ce vin la dînsul”. Iar leul, văzîndu-ne pe noi venind la stareţ, s-a dat la o parte din cale. Şi văzîndu-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: „Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine”. Şi s-a bucurat de mine. Apoi, făcînd rugăciune, am şezut vorbind, şi i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: „Părinte, fratele Chiril văzînd leul, s-a temut foarte mult”.

Deci, mi-a zis mie stareţul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine şi-mi păzeşte aceste puţine verdeţuri de caprele sălbatice”. Şi, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie şi de alţi pustnici părinţi, care au vieţuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mîncare şi mîncînd noi, a venit leul şi sta înaintea noastră; şi, sculîndu-se stareţul, i-a dat lui o bucată de pîine, zicîndu-i: „Mergi de păzeşte verdeţurile”. Iar mie mi-a zis: „Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdeţurile îmi păzeşte, ci şi pe tîlhari şi pe barbari îi go-neşte de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac şi leul i-a gonit pe ei”.

Iar eu, auzind acestea, m-am mirat şi am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe nişte oi plăcutului Său. Şi am petrecut la dînsul o zi şi am luat multă învăţătură de la dînsul. Iar a doua zi, făcînd rugăciune, mi-a dat binecuvîntare şi am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.

Ieşind, am aflat leul în cale şezînd pe labe şi mîncînd o capră sălbatică. Şi am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzîndu-ne pe noi că stăm, şi-a lăsat vînatul dîndu-se la o parte din cale, pînă ce am trecut.

Locul la care vieţuia Cuviosul era sec şi fără apă; nu avea nici fîntînă. Deci, săpînd fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuinţă şi spre udarea ver-deţurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arşiţă mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră şi se mîhnea sfîntul, neavînd apă. Deci, ridicîndu-şi ochii spre Cer, s-a rugat zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia aceasta puţină apă, pentru cele de nevoie trebuinţe ale săracului meu trup”.

Şi îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde vieţuia, a plouat împrejurul chiliei lui şi i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Aşa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.

Încă cu dreptate socotesc spre folos – zice acelaşi scriitor al vieţii acestui Chiril – a spune aici şi acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblînd noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicîndu-mi: „Aceasta este locuinţa fericitei Maria”. Şi l-am rugat pe dînsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicînd aşa: „A fost cu mult înainte, cînd mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutînd, am văzut de departe pe un om stînd; socoteam că este un om pustnic şi, grăbindu-ne, am mers spre dînsul, vrînd să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoşat şi ne-am spăimîntat şi, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutînd încoace şi încolo, am aflat o peşteră în pămînt şi am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergînd aproape de peşteră, l-am rugat cu jurămînt ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale şi de vorbe folositoare. Şi am auzit din peşteră acest răspuns: „Ce folos vreţi de la mine ? Sînt o femeie proastă şi păcătoasă”. Şi ne-a întrebat pe noi: „Voi unde mergeţi ?” I-am răspuns: „Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numeşti şi care este viaţa ta ? De unde eşti şi din ce pricină ai venit aici ?” Ea a răspuns: „Duceţi-vă unde aţi plecat, iar cînd vă veţi întoarce, vă voi spune”. Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce pînă ce nu vom auzi de la dînsa numele şi viaţa ei. Iar ea, văzînd că nu vrem să ne ducem, a înce-put a vorbi astfel din peşteră, fără să o vedem la faţă: „Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulţi diavolul îi aprindea asupra mea şi temîndu-mă ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gînduri ale cuiva şi să nu adaug păcate lîngă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mă izbăvească de păcat şi de nişte sminteli ca acestea. Deci, odată umplîndu-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Silo-am, am scos un vas de apă, am luat şi o coşniţă cu bob muiat, am ieşit noaptea din sfînta cetate şi, încredinţîndu-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sînt optsprezece ani de cînd vieţuiesc aici, şi cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfîrşit apa, nici coşniţa cu bob pînă astăzi. Acum, vă rog să mergeţi la părintele Chiriac şi să vă sfîrşiţi slujba voastră, iar cînd vă veţi întoarce, să mă cercetaţi sărmana de mine!” Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunîndu-i toate cele aflate de la fericita Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicînd: „Mărire Ţie Dumnezeul nostru, că ai sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, slujindu-ţi Ţie în taină. Deci, să mergeţi fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu şi ce vă va zice vouă, să păziţi”.

Noi, întorcîndu-ne de la părintele Chiriac, am mers la peştera fericitei Maria, şi am strigat-o zicînd: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peşterii, am făcut rugăciunea şi nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrînd înăuntrul peşterii, am găsit-o pe ea sfîrşită în Domnul. Iar din sfîntul ei trup ieşea miros mult şi plăcut. Dar neavînd în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase şi, îmbrăcînd-o pe ea, am îngropat-o în peşteră, astupînd peştera cu pietre”.

Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viaţă ca aceea a roabei lui Dumnezeu şi am socotit să o dau în scris ca să o citească şi alţii spre umilinţa celor ce o vor auzi şi întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.

Pînă aici povesteşte Kiril, scriitorul vieţii sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă şi acestea: că sfîrşindu-se al optulea an al vieţii lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adînci bătrîneţe, pentru că avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani şi adunîndu-se părinţii locaşului Sukiului, s-au sfătuit zicînd: „Să nu se mute din acestea de pe pămînt un părinte ca acesta; vieţuind departe de locaşul nostru şi neştiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvîntarea lui cea de la sfîrşit”. Şi mergînd la dînsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peştera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, cînd s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecîndu-se, i-a ascultat şi, aducîndu-l la mănăstire, s-a sălăşluit în peştera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.

„Iar eu sărmanul – zice scriitorul – adeseori mergeam acolo şi îl mîngîiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe şi m-am folosit din nevoinţele lui cele mari. Cît de bătrîn era, tot iubea osteneli şi nevoinţe, stînd la cîntări cu osîrdie, şi niciodată nu s-a aflat şezînd degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învăţător şi binecredincios la stat înalt şi drept, avînd tot trupul fără vătămare, şi era plin de Duhul sfînt şi de Dumnezeiescul dar.

Iar cînd a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească şi a zăcut puţine zile. Deci, chemînd pe egumenul locaşului aceluia şi pe fraţi, i-a învăţat pe ei pentru mîntuire şi sărutînd pe toţi, i-a binecuvîntat. Apoi, căutînd spre cer şi întinzîndu-şi mîinile, s-a rugat pentru toţi fraţii, dîndu-şi cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci şi nouă de zile. El a trăit cu totul o sută şi nouă ani, iar fraţii, plîngînd mult, au îngropat sfîntul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioşi şi cu cîntări şi pomenind ostenelile cele de mulţi ani ale plăcutului Lui.

Deci, să fie şi de la noi, păcătoşii Dumnezeului nostru, slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinti Mucenici: Dada, Govdela si Casdoas, din care unii rudenii, iar altii erau adevarati fii lui Savorie, împaratul persilor

Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 12, 2020

În zilele lui Savorie, împaratul persilor, tatal Sfîntului Govdela, era un oarecare crestin anume Dada, mai de frunte la palatul împaratesc, preaiubit si neam cu împaratul. Fiind trimis ca sa domneasca tarile ce erau sub biruinta lui, el a crezut în Hristos. Dar pîrîndu-l oarecine la împaratul, si trimitînd la dînsul pe Andrameleh, cel mai mare din dregatorii lui, ca sa afle adevarul, l-a gasit crezînd în Hristos si a scris despre aceasta împaratului. Iar împaratul scriind raspunsul, i-a dat putere împotriva crestinilor. Acest raspuns l-a trimis cu fiul sau Govdela, care primindu-l si sezînd alaturi cu el, Govdela a început a face cercetare. Si luîndu-i seama cu amanuntul, si zicîndu-i cele ce aveau ei în gîndul lor, a aflat pe sfîntul crezînd cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos si vrînd sa moara cu osîrdie pentru Dînsul. Atunci a aprins un cuptor cu foc foarte mare, si a poruncit sa bage pe sfîntul în el. Daca s-a apropiat de cuptor, sfîntul si-a facut semnul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, cuptorul s-a stins si a izvorît apa în loc de vapaie; si se minunau toti de aceasta minune. Atunci fiul împaratului Govdela a zis: „Iubitul meu Dadas, cine te-a învatat aceste farmece?” Iar el a zis: „Macar de te-ai fi învrednicit si tu sa fii învatat de la Dascalul meu!” Si Govdela a zis: „Dar de voi crede în Hristosul tau, putea-voi sa fac si eu acestea?” Zis-a Dadas: „Nu numai acestea vei face, ci si cu Dînsul împreuna vei împarati”. Si poruncind Govdela de a aprins un cuptor, si chemînd el numele lui Hristos, îndata l-a stins; si cazînd la sfîntul a crezut în Hristos. Acestea vazînd Andrameleh s-a dus de a spus toate împaratului. Împaratul auzind ca fiul sau s-a facut crestin a trimis de l-au adus si a poruncit sa taie toiege ghimpoase si a pus patru servitori de l-au batut. Iar sfîntul fiind batut peste tot trupul, se ruga sa i se dea rabdare. Si aratîndu-i-se îngerul îl întarea zicîndu-i: „Fii barbat, ca eu sunt cu tine”, si bagîndu-l în temnita a stat cinci zile. Dupa aceea lu-înd oarecare Gargal voie de la împaratul asupra sfîntului si asupra tuturor crestinilor, si scotînd pe sfîntul din temnita, si batîndu-l cu vine de bou, sfîntul se ruga si anatemiza credinta tatalui sau. Atunci a poruncit Gargal sa-i scoata doua fîsii de piele de la picioare pîna la cap, zicînd: „Lasa ca va veni în adevar Hristosul tau de te va tamadui”, si dupa aceasta legîndu-l foarte tare l-au bagat iar în temnita. Dar dezlegîndu-se legaturile singure îndata s-a facut sfîntul sanatos precum era si mai înainte. Si vazînd Gargal aceasta, se minuna. Si a mers de a spus împaratului. Iar el i-a zis: „Mergi de-l omoara, ca nu-mi este fecior, ci-mi este vrajmas de vreme ce a crezut în Hristos”. Atunci l-a supus Gargal la nenumarate si grele chinuri din care a ramas nevatamat. Vazîndu-l cei ce erau în temnita, s-au minunat zicînd: „Mare este Dumnezeul crestinilor”. Iar stapînitorul mîniindu-se a poruncit sa fie supus la chinuri si mai grele. Deci auzind împaratul, a zis lui Gargal: „Tot traieste acel fermecator Govdela?” Iar el a zis: „Asa împarate, viu este.

Si eu mult l-am chinuit, dar tot viu este”. Atunci împaratul a poruncit sa-i despoaie pielea capului spre spate, sa-i acopere obrazul si facîndu-i si aceasta, iar l-a bagat în temnita, iar el marea pe Dumnezeu. Dimineata aflînd ca tot este viu, i-au dezradacinat unghiile de la mîini si de la picioare, si cele patru masele mari. Si l-au aruncat în temnita ca pe un mort, poruncind sa nu-i dea nici apa, nici sa intre cineva la dînsul. Iar sora-sa a mers la dînsul, si i-a dat apa, zicînd temnicerului sa nu spuna cuiva, ca-si va pune capul. Iar sfîntul, daca i s-a adeverit credinta, nu mai avea nevoie de lecuire; ci luînd rabdare si îndraznire si osîrdie la chinuri cu luminarea Sfîntului Duh, aflîndu-se si ranit, se bucura si tamaduia pe toti; si toti se minunau de acestea. Un alt oarecare Gargal fermecator ce se afla în temnita pentru multe rele ce facuse, vazînd rabdarea sfîntului si minunatele lucruri ce facea, a cazut la picioarele sfîntului zicînd: „Rogu-te, robul lui Dumnezeu, pomeneste-ma si pe mine înaintea Hristosului tau”. Iar sfîntul i-a zis: „Crede într-Însul si te va scapa de toate relele tale”. Si Gargal a zis: „Cred întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase”, si s-a alaturat cu Govdela.

A doua zi i-a adus domnitorul pe amîndoi înaintea sa, si dezbracînd pe Gargal, a poruncit de l-a batut cu toiege, si el cautînd la cer, zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru numele Tau patimesc, întareste-ma”; si acestea zicînd si-a dat sufletul la Dumnezeu.

Iar pe Sfîntul Govdela, l-au supus la neînchipuit de cumplite chinuri, dar ramînînd viu, Gargal s-a consultat cu ai sai, a rastignit pe sfîntul, gol, sus pe un lemn, si l-au sagetat multi oameni multe ceasuri; dar sfîntul ramînea neranit, caci sagetile aruncate asupra lui se duceau în vazduh. Aceasta a facut pe toti de s-au cutremurat.

Vazînd împaratul toate lucrurile zadarnice, a trimis pe fiica sa Cazdoua ca sa învete pe Govdela si sa-l întoarca. Iar ea daca s-a dus, fiind învatata de fratele ei, s-a facut crestina. Deci mîniindu-se împaratul de aceasta, a poruncit de a supus pe fiica sa la multe chinuri. Atunci ea a zis catre sfîntul: „Roaga-te pentru mine ca nu pot rabda chinurile”. Iar sfîntul i-a zis: „Sa nu-ti lipseasca credinta întru Hristos, si nadajduiesc în Acela în Care ai crezut, ca nu vei mai suferi alte chinuri”. Deci scotînd împaratul pe Sfîntul Govdela, a poruncit sa-i lege mîinile si picioarele, si sa-l arunce în picioarele cailor celor ce învîrteau moara, ca sa-l calce toata noaptea. Dar sfîntul a fost pazit nevatamat, binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar dimineata aflîndu-se sanatos si dezlegat din legaturi, se minunau toti. Apoi a fost supus la alte grele chinuri. Iar Dadie si Avdie, crestini fiind staruiau de scriau chinurile sfîntului în taina, de frica împaratului, catre care a zis sfîntul: „De puteti aduceti-mi apa si untdelemn ca sa ma botez, iar de nu puteti, rugati-va ca sa se faca aceasta”. Si cînd graia aceste cuvinte, iata un norisor mic ca o negura a acoperit pe sfîntul, si a turnat pe capul lui untdelemn si apa multa si s-a auzit glas zicînd: „Iata ca ai primit sfîntul botez, robule al lui Dumnezeu, Govdela”. Si s-a facut fata lui ca lumina, si a iesit mult miros frumos. Iar auzind sfîntul glas, facea rugaciune catre Dumnezeu, multumindu-I si marindu-L, si rugîndu-se sfîntul catre Dumnezeu, si-a dat sufletul.

Atunci Gargal i-a legat picioarele cu streanguri, si legîndu-l de coadele unor cai neînvatati, i-a tras trupul gol prin locuri rele si pietroase, de se rupea carnea bucati de pe dînsul, si ce mai ramasese din trupul lui l-a taiat de l-a facut trei parti si l-a risipit. Pe acestea si preotii, Dadie, Avdie si Armaazac diaconul, le-au luat si le-au dus la casele lor; si înfasurîndu-le cu pînza si cu aromate le-au îngropat cu osîrdie.

Iar Sfîntul Dadas cel marit, varul împaratului fiind chinuit mai înainte în multe feluri, l-au taiat tot bucati din toate membrele, si asa si el în Domnul s-a savîrsit. Oarecare iubitori de Dumnezeu, adunînd si bucatile moastelor lor, le-au îngropat la loc însemnat. Deci cîntînd cei trei barbati ce s-au pomenit mai înainte, toata noaptea, cînd a fost la miezul noptii s-a aflat si Sfîntul Govdela în mijlocul lor, si a zis: „Îmbarbatati-va în Domnul, fratilor, si stati întariti si neschimbati, si nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida”. Iar ei daca l-au vazut s-au bucurat; si iarasi le-a zis: „Dumnezeu sa va dea plata pentru cele ce ati ostenit pentru mine”. Si plecîndu-si capul catre Dadia, a zis: „Ia cornul cu untdelemn si sfîntul trup al lui Hristos, si intra în gradina împaratului, si unge pe soru-mea Cazdoua si o împartaseste cu Sfîntul Trup”. Acela luîndu-le a mers si cum a sosit la poarta, i s-a aratat îngerul Domnului si a intrat cu dînsul, si botezînd-o si împartasind-o cu trupul Domnului, i-a zis: „Mergi si dormi pîna la venirea Domnului nostru Iisus Hristos”, si îndata luînd îngerul sufletul ei l-a dus la cer. Iar dimineata intrînd maica-sa la dînsa, si aflînd-o savîrsita s-a dus la împaratul si i-a zis: „De acum înainte bucura-te, tu si împaratia ta; ca fiul meu ca si cum ar fi facut greseli de mii de ucigasi, în mii de chinuri s-a petrecut; iar acum si fiica mea, ca si cum ar fi ucis pe tatal sau, goala, ucisa cu toiege ghimpoase ca un tîlhar, s-a savîrsit si ea”. Acestea auzind cumplitul si nemilostivul acela mîncator de sînge împarat, nu s-a plecat nicidecum spre mila. Iar împarateasa luînd aromate de tot felul cu mirosuri scumpe a uns moastele sfintei fiicei sale si învaluind-o în porfira împarateasca, a pus-o cu Govdela fiul ei.

În această zi mai pomenim si pe Cuviosul Teofan, milostivul, după a cărui adormire a curs mir tămăduitor din moaştele lui.