Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Minunea Sfîntului Arhanghel Mihail din Colose

Adaugat la septembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 19, 2020

Minunea Sfîntului Arhanghel Mihail din Colose În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decît din scăldătoarea Siloamului, pentru că acolo, o dată pe an, se pogora îngerul Domnului şi tulbura apa, iar aici, totdeauna era darul Începătorului de cete îngereşti. Acolo, cel ce intra întîi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici, toţi, şi cei dintîi şi cei de pe urmă primeau sănătate. Acolo era trebuinţă de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-şi căpăta sănătatea pe care nu o luau şi cineva în treizeci şi opt de ani a cîştigat-o; aici într-o zi sau într-un ceas bolnavul cîştiga sănătatea.

Despre începutul acelui izvor se pomeneşte aşa: Cînd toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulţimi de idoli şi oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole, cei necredincioşi cinsteau o viperă mare şi înfricoşată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înşelăciune. Pe ea o ţinea poporul sălbatic încuiată într-o casă zi-dită în cinstea ei şi aducînd multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulţi. Singurul Dumnezeu adevărat, vrînd ca lumina cunoştinţei Sale să lumineze lumea şi să-i povăţuiască pe oamenii cei rătăciţi de la calea adevărată, a trimis pe sfinţii Săi ucenici şi Apostoli în tot pămîntul ca să propovă-duiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceştia, doi: Sfîntul Ioan Teologul şi Sfîntul Filip, ajungînd unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru buna vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capişte minunată şi un frumos idol al neslăvitei zeiţe păgîne Artemida, faţă de ai cărei slujitori şi închinători Sfîntul Ioan s-a arătat biruitor, luptîndu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu, căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă şi capiştea şi idolul şi ca praful să se risipească şi toată cetatea a adus-o la sfînta credinţă întru Hristos.

După risipirea idolului Artemidei, Sfîntul Ioan a venit de la Efes în Ierapole ca să ajute împreună slujitorului său, Sfîntul Apostol Filip, întîmplîndu-se atunci acolo şi Sfîntul Apostol Bartolomeu şi sora lui Filip, Mariami. Cu dînşii împreună, slujea la mîntuirea oamenilor şi Sfîntul Ioan Teologul. Mai întîi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioşi îi aduceau jertfe, avînd-o pe ea în loc de Dumnezeu, şi au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. Apoi, stînd la un loc care se numea Herotop, proorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dînsul şi sfîntul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, va cerceta locul acela şi multe minuni se vor săvîrşi acolo.

Acest lucru s-a şi împlinit curînd. Pentru că, ducîndu-se Sfîntul Ioan în alte cetăţi la propovăduire, iar Sfîntul Filip pătimind de la păgîni, asemenea şi Bartolomeu şi Mariami ducîndu-se în alte ţări, a izvorît din locul acela apă făcătoare de minuni, după proorocia Sfinţilor Apostoli, şi s-a împlinit scriptura, care zice: „S-a vărsat apa în pustie şi vale în pămîntul cel însetat şi cele fără de apă vor fi bălţi şi pe pămîntul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor şi sălaş de trestie şi baltă. Şi acolo va fi cale curată şi cale sfîntă se va numi”.

Deci începură a veni la izvorul acela mulţi, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca nişte trîmbiţe cu glas mare şi toţi cei ce beau şi se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputinţele lor, şi, primind sănătate, se botezau mulţi în numele Sfintei Treimi.

Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naştere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei şi sîrguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei şi nesporind nimic, a rămas în mîhnire. Într-o noapte a adormit pe pat şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stînd înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoştinţa adevărului, iar pe alţii să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzînd pe înger s-a cutremurat şi l-a auzit pe el grăind către dînsul: „De voieşti ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, şi să-i dai să bea din apa aceea şi vei vedea slava lui Dumnezeu”.

Sculîndu-se din somn omul acela se miră de ceea ce văzuse şi, crezînd în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luîndu-şi fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungînd, a aflat mulţime de oameni scoţînd din ea şi botezîndu-se într-însa, şi primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă ru-gaţi, spălîndu-vă cu apa aceasta?” Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi mai chemăm în ajutor şi pe Sfîntul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile, a zis: „Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne şi tămăduieşte pe fiica mea!” Şi scoţînd din apă a dat să bea fiicei sale cu credinţă, şi îndată limba ei cea legată cu muţenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu şi a grăit luminos, strigînd: „Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”

Toţi cei ce se întîmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu şi slăveau pe Sfînta Treime şi preamăreau ajutorul Sfîntului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzînd tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte şi, nepregetînd deloc, s-a botezat îndată cu fiica şi cu toţi casnicii săi, care veniseră cu dînsul. Iar ca semn de mulţumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cereşti şi înfrumuseţîndu-o cu toată buna podoabă şi rugîndu-se în ea destul, s-a întors la locul său.

În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, avînd zece ani de la naşterea sa, cu numele Arhip, născut din părinţi creştini şi crescut în bunăcredinţă şi a început a vieţui lîngă acea biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, făcînd slujba de aprinzător de lumînări. Aşa a pus început vieţii sale, că de cînd se nevoia lîngă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mîncărurile şi băuturile mireneşti, nici carne, nici vin, nici pîine nu mînca, ci numai verdeţuri de pustie pe care, adunîndu-le şi fierbîndu-le, le mînca o dată pe săptămînă, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.

Cu o răbdare ca aceasta şi-a înfrînat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptîndu-se pe sine din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, petrecînd neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu şi asemănîndu-se vieţii celor fără de trup, deşi se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preţ. Avea numai două rase. Cu una se îm-brăca, iar cu cealaltă îşi acoperea patul care era aşternut cu pietre ascuţite şi-l acoperea cu rasa pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătîiul lui era un sac umplut cu mărăcini.

Aşa era aşternutul acestui fericit nevoitor şi aceasta era odihna lui. Iar cînd avea trebuinţă de somnul firesc îşi punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre şi pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decît somn şi odihna lui chin mai mult decît odihnă. Că, ce uşurare poate fi trupului să se culce pe pietre vîrtoase şi ce fel de somn este acela ca să-şi odihnească cineva capul pe spini? El îşi schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup, îşi acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an îşi schimba rasele tot la fel. Şi nu avea odihnă, ziua şi noaptea obosindu-şi trupul şi păzindu-şi sufletul de cursele vrăjmaşului.

Trecînd calea cea strîmtă şi cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deşartă să mă bucur pe pămînt, nici să biruiască bunătăţile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viaţă ci, umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovniceşti şi umileşte inima mea. Îndreaptă căile mele şi-mi dă mie ca pînă în sfîrşit să mă zdrobesc pe sine-mi şi să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi foloseşte mie trupul acesta care acum este şi pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineaţa înfloreşte, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului şi mijlocesc viaţa cea veşnică”.

Întru acestea învăţîndu-se fericitul Arhip şi vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osîrdie, s-a făcut un înger al Lui pe pămînt, petrecînd viaţă cerească. Şi se îngrijea nu numai de mîntuirea sa, ci şi de a multora, căci boteza pe cei necredincioşi, întorcîndu-i la Hristos. Văzînd acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfînta apă. Pe sfîntul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgîndu-l de păr şi de barbă şi trîntindu-l la pămînt, îl tîrau, călcîndu-l cu picioarele şi batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli şi nu s-a depărtat de la sfînta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioşie şi în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.

Odată, adunîndu-se necuraţii, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pămînt apa aceea şi pe omul acela de nu-l vom ucide, toţi zeii noştri vor fi defăimaţi cu desăvîrşire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Şi s-au dus mulţi elini adunaţi să astupe cu pămînt apa ceea făcătoare de minuni şi pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar, ajungînd la acel loc sfînt, se depărţiră în două. Unii s-au repezit la biserică şi la izvor, iar alţii s-au sîrguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe robul său de acei ucigaşi, căci de năpraznă le-a amorţit lor mîinile şi n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necu-noscută minune că, atunci cînd necuraţii se apropiaseră de izvor, îndată a ieşit din el o pară de foc şi, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Şi aşa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu ruşine de la izvorul acela făcător de minuni şi de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrîşnind cu dinţii şi lăudîndu-se că o să piardă izvorul acela, biserica şi pe slujitorul ei.

Era la locul acela un rîu curgînd la stînga bisericii al cărui nu-me era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiţii să-l îndrepte asupra acelui loc sfînt, ca izvorul, amestecîndu-se cu apa rîului, să-şi piardă puterea făcătoare de minuni. Cînd începură să-şi pună în lucrare acel gînd rău, oprind curgerea rîului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată rîul, cu porunca lui Dumnezeu şi-a făcut altă cale apelor sale şi a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplîndu-se ia-răşi de ruşine, s-au întors la locurile lor.

Erau acolo alte două rîuri curgînd despre răsărit şi apropiindu-se de locul cel sfînt la o depărtare ca la trei stadii; numele unui rîu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două rîuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amîndouă într-unul şi abătîndu-se în dreapta, curgea spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amîn-două aceste rîuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfîntului Arhanghel Mihail şi să acopere cu apele acelea sfîntul izvor, înecînd pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că rîurile acelea se pogorau de la înălţime mare în jos, iar biserica era la un loc tot mai jos.

Sfătuindu-se necuraţii, se adunară din toate cetăţile mulţime fără de număr şi întîlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, avînd lăţimea şi înălţimea fără de măsură, iar adîncimea în pămînt nesfîrşită. Deci, au săpat un şanţ adînc şi larg începînd de la acea piatră la muntele acela sub care rîurile se împreunaseră. Săpînd cu mare osteneală şi terminînd albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieşit pîraiele acelea, ca să se adune apă multă şi s-au ostenit în acea deşertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzînd lucrul acela al lor, a căzut la pămînt în biserică, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi chemînd în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, ca să-şi păzească locul de înecarea apei şi să nu se bucure vrăjmaşii cei ce voiau să piardă sfinţenia Domnului şi zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfînt nici nu voi ieşi din biserică, ci aici să mor şi eu, de va voi Domnul să fie înecat locaşul acesta”.

Cînd s-au sfîrşit acele zece zile şi apele s-au înmulţit foarte mult, au săpat necuraţii elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită şi îndrumară apele asupra sfintei biserici îngereşti în ceasul întîi al nopţii. Iar ei alergînd, au stat sus din partea stîngă, vrînd să vadă înecarea locului sfînt. Şi au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune şi auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Sfîntul Arhanghel Mihail, cerînd milă şi ajutor, ca să nu fie înecat sfîntul loc şi să nu se veselească vrăjmaşii, ci să se ruşineze necuraţii, să se preamărească numele Domnului şi să se laude puterea şi sprijinirea cea îngerească. Şi a cîntat psalmul lui David, zicînd: „Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile va-lurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sînt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfin-ţenie, Doamne, întru lungime de zile”.

Cînd grăia acestea Sfîntul Arhip, a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieşind sfîntul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creştinesc, pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat şi prea luminat, precum s-a arătat oarecînd proorocului Daniil, şi neputînd să caute spre el a căzut de frică la pămînt. Iar el a zis către dînsul: „Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei ve-dea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Şi sculîndu-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stînga după porunca lui şi a văzut un stîlp de foc de la pămînt pînă la cer. Iar cînd s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicînd: „Să staţi acolo!” Şi îndată s-au oprit apele şi s-a împlinit cuvîntul cel proorocesc: „Văzutu-te-au apele şi s-au temut”; au stat rîurile ca un zid de piatră şi s-au înălţat în sus ca un munte înalt. Şi întorcîndu-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mîini, însemnînd spre dînsa semnul Crucii şi îndată s-a făcut un tunet mare şi s-a cutremurat pămîntul şi piatra aceea s-a despicat în două şi s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Şi a zis Sfîntul Mihail: „Aici să se sfă-rîme toată puterea cea protivnică şi să fie izbăvire de toate răută-ţile tuturor celor ce vor alerga cu credinţă!”

Acestea zicînd, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă, şi stînd cuviosul în partea dreaptă, Sfîntul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intraţi în strîmtoarea aceasta!” Şi îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pîraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmaşii, stînd de partea stîngă, vrînd a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfîntul Arhanghel Mihail, păzind aşa biserica şi pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălţat mul-ţumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită şi a prea-mărit ajutorul păzitorului celui mare.

Deci se umplură de ruşine toţi protivnicii şi s-a făcut bucurie mare credincioşilor care alergară la biserica cea îngerească şi la izvorul cel minunat, dînd laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au aşezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea prea sfinţită minune prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc, mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulaţi şi s-a mutat la Dumnezeu cu pace, avînd şaptezeci de ani de la naşterea sa. A fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc sfînt care de la minunea pomenită mai înainte s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Deci se cade ca în această zi să pomenim şi alte minuni ale Sfîntului Arhanghel Mihail pe care le-a săvîrşit, făcînd bine nea-mului creştin.

Între marea Adrianului şi între muntele care se numeşte Gargan, este cetatea Sipont, aflîndu-se departe de munte ca la două-sprezece mii de paşi. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păştea pe sub munte şi s-a întîmplat de a rătăcit un bou, despărţindu-se de cireadă; căutînd stăpînul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vîrful muntelui aceluia stînd lîngă uşa unei peşteri. Umplîndu-se de mînie că s-a ostenit căutîndu-l a luat arcul şi o săgeată adăpată cu otravă şi a îndreptat-o spre boul său, vrînd să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcîndu-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dînsul, văzînd aceea, s-a temut şi nu îndrăznea să se apropie de peştera aceea, ci, întorcîndu-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.

Deci, înştiinţîndu-se episcopul cetăţii aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Şi i s-a arătat lui în vedenie Sfîntul Arhanghel Mihail spunîndu-i că el şi-a ales locul acela şi-l păzeşte şi voieşte ca acolo adeseori să cerceteze şi să ajute oame-nilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetăţenilor şi, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său şi cu tot poporul la muntele acela şi, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peşteră în care era intrarea strîmtă; şi nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci şi-a săvîrşit rugăciunile înaintea uşii.

De atunci adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcîndu-şi rugăciunile lor către Dumnezeu şi către Sfîntul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioşi, şi-au adunat ostaşii şi au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrînd să o ia şi să o dărîme. Cetăţenii erau cuprinşi de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană şi să se roage cu stăruinţă, ca să se izbăvească ei de vrăjmaşii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmaşii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cereşti episcopului, în vedenie, zicîndu-i: „Mîine, în ceasul al patrulea din zi, să porunceşti tuturor cetăţenilor să se înarmeze şi să iasă din cetate împotriva vrăjmaşilor şi eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculîndu-se din somn, a spus vedenia la toţi şi s-a bucurat foarte mult de biruinţa cea făgăduită asupra vrăjmaşilor şi s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare şi, ridicîndu-şi credincioşii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorîndu-se şi s-a făcut, ca odi-nioară la muntele Sinai, foc şi fum, fulgere şi tunete, încît tot muntele acela s-a cutremurat şi s-a acoperit cu nor.

Văzînd aceea protivnicii, s-au temut şi au început a fugi, iar cetăţenii, cunoscînd că bunul păzitor şi grabnicul folositor a venit cu oştile sale cereşti să le ajute, au deschis porţile cetăţii şi au alergat pe urma vrăjmaşilor lor, secerîndu-i ca pe nişte paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfîntul Arhanghel Mihail, din înălţime, cu tunete şi cu fulgere îi ucidea, încît se făcuse numărul celor morţi şase sute de bărbaţi căzuţi de tunete şi de fulgere. Gonindu-i deci, pînă în depărtare şi biruindu-i desăvîrşit pe vrăjmaşii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscînd mîna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfînta credinţă, iar cetăţenii Sipontului adunîndu-se toţi, cu episcopul şi cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfri-coşată, vrînd să aducă acolo mulţumire lui Dumnezeu şi ajutăto-rului lor, Sfîntului Arhanghel Mihail, şi tuturor puterilor cereşti.

Cînd s-au apropiat la uşa peşterii aceleia, au aflat pe marmură urme de paşi omeneşti bine însemnate, ca pe pămînt moale, şi ziceau unii către alţii: „Iată, cu adevărat Sfîntul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mîntuindu-ne pe noi de vrăjmaşii noştri. Şi închinîndu-se, au sărutat urmele acelea şi, săvîrşind cîntarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul şi folositorul lor, mulţumind lui Dumnezeu. Au hotărît, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfîntului Mihail. Cînd se găteau spre lucrul acela, iarăşi s-a arătat Sfîntul Arhanghel episcopului, zicîndu-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiţi de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intraţi în ea. Iar tu mîine să faci în ea Sfînta Liturghie şi să împărtăşeşti pe credincioşi cu Dumnezeieştile Taine”.

După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toţi credincioşii să fie gata spre împărtăşirea cu Sfintele Taine şi a mers cu dînşii cîntînd şi rugîndu-se. Iar cînd au sosit la acel loc sfînt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mîinilor omeneşti, ci ca o peşteră, neavînd pereţii netezi, iar vîrful era împodobit cu diferite înălţimi, aşa că pe cîte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mîna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voieşte pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar sfînta masă era acoperită cu acoperămînt roşu şi a săvîrşit pe dînsa episcopul Sfînta Liturghie şi a împărtăşit pe credincioşi cu Prea Curatele Taine, iar în altar, despre partea de miază noapte, de la vîrf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă şi făcătoare de minuni, din care, bînd, bolnavii cîştigau sănătate. Şi beau credincioşii din apa aceea după împărtăşirea Sfintelor Taine şi se făceau minuni fără de număr în biserica aceea şi se tămăduiau toate neputinţele cu rugăciunile Sfîntului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lîngă biserică şi a rînduit să fie acolo preoţi şi diaconi şi cîntăreţi şi citeţi, ca în toate zilele să se săvîrşească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail.

Credem că este bine să pomenim şi această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioşilor împăraţi bulgari era un om vestit, bogat şi cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărăteşti. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr şi, luînd mulţime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfîntul Munte ca să cerceteze mînăstirile şi să-şi caute lui un loc în care să-i placă a se sălăşlui. Înconjurînd multe mînăstiri şi dînd multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, şi a aflat loc foarte frumos, avînd ape dulci şi poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Plăcîndu-i locul acela, a gîndit să se aşeze într-însul şi să zidească o mînăstire şi, adăugînd sîrguinţă, degrabă şi-a săvîrşit dorinţa. Mai întîi a ridi-cat o biserică foarte frumoasă în numele Sfîntului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mînăstirea cu ziduri de piatră şi rînduindu-le pe toate după cerinţă, precum se cuvine singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-şi toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumuseţeze şi biserica cu podoabă cuviincioasă şi bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zi-cînd: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecăţile care ştie va purta grijă pentru înfrumuseţarea bisericii. Fie voia Lui”.

În dreptul Sfîntului Munte, este un ostrov care se numeşte Lug, spre care, peste mare pînă la el, este cale de o zi. Acolo păs-torii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeaţă şi este păşune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stîlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vîrful stîlpului un idol şi o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creştet, va afla mulţime de aur”. Pentru aceea mulţi se ispiteau să ştie de este adevărat lucrul acela şi loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întîmplat în acea vreme de păştea un copil boii aproape de stîlpul acela şi copilul era înţelept şi ştia a citi şi, citind cuvintele cele scrise pe stîlp, lovi pe idol în cap ca şi ceilalţi ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gîndit că este ascunsă în pămînt comoara şi, apunînd soarele, privea unde se sfîrşea umbra stîlpului aceluia şi acolo, la vîrful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pămîntul căutînd comoara, dar n-a aflat-o.

Apoi răsărind soarele, iarăşi a privit unde se sfîrşea umbra stîlpului aceluia şi acolo a început a săpa. Săpînd el, s-a auzit un sunet la locul acela, şi cunoscînd că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa si a aflat o piatră de moară mare, cît nu putea el să o mişte, dar întinzînd mîna prin gaura pietrei a aflat aur mult; şi nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoara aceasta, apoi mă tem ca să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile bătrînului celui pomenit mai înainte şi purtînd grijă de înfrumuseţarea sfintei bise-rici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfîntul Munte la una din mînăstiri şi să spună egumenului de comoara aceea aflată, lucru pe care l-a şi făcut. Luînd cîţiva bani de aur spre încredinţarea co-morii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare şi a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfîntul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mînăstirii celei nou zidită. Mînăstirea aceea se numeşte pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mînăstire şi, văzînd pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.

Egumenul, cunoscînd că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări şi, făcîndu-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dînsul ca să aducă la mînăstire aurul ce se afla-se. Iar ei mergînd degrabă au luat un caiac şi, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stîlp şi la comoară şi prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; şi s-au bucurat de dînsul foarte tare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte binele a semănat un gînd rău în inima unuia din călugării aceia şi a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă ca singuri noi să ne facem nouă locaş şi să ridicăm mînăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?” Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare şi nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Şi aşa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, avînd întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dînşii: „Nu, fraţilor, să nu îndrăzniţi a face aceasta, să nu pierdeţi pe copil pentru aur şi îm-preună cu el şi sufletele voastre”. Iar ei, neascultîndu-l pe el, au stăruit pe lîngă dînsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfîrşit îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să ştii că şi pe tine şi pe copil vă vom pierde”. Apoi văzînd fratele gîndul cel rău al lor neschimbat, s-a temut ca nu cumva să-l piardă şi pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi aţi voit aşa, faceţi ce ştiţi, voi veţi vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta şi nici nu am trebuinţa de aur”.

Aşa, întărindu-şi cuvîntul cu jurămînt, a tăcut. Iar ei luînd aurul şi piatra aceea cu care aurul a fost acoperit le-au dus în caiac, apoi şezînd cu copilul, au început a pluti spre mînăstire. Iar cînd era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului şi începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el văzînd ceea ce era să-i facă a început să plîngă şi cu tînguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit că ticăloşii aceia de călugări, avînd inima împietrită şi suflet iubitor de aur, nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzînd lacrimile copilului şi nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adîncul inimii, ci, luîndu-l pe el, cu pia-tra l-au aruncat în mare şi îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte cînd săvîrşeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.

Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tînguirea cea amară a copilului şi văzînd înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, ca, luînd pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Şi aşa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfînta Masă, cu piatra spînzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rînduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumî-nările şi să toace la cîntarea cea de dimineaţă şi a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme şi i-a fost frică şi, alergînd, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuţinat la suflet, l-a trimis iarăşi în biserică. Iar el, intrînd a doua oară, a auzit acelaşi glas şi iarăşi a alergat la egumen.

Atunci egumenul a mers cu dînsul în biserică, după care, amîndoi auzind glas de copil şi intrînd în altar, au văzut pe copil stînd aproape de Sfînta Masă, cu piatra la grumaji şi apa de mare curgînd încă din hainele lui. Şi, cunoscîndu-l pe el, l-a întrebat: „Ce ţi s-a întîmplat ţie, fiule, şi cum ai venit aici?” Iar el, deşteptîndu-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legîndu-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare şi afundîndu-mă eu întru adîncul mării, am văzut doi oameni luminoşi ca soarele şi i-am auzit pe ei vorbind între dînşii şi a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mînăstirea care se chiamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simţi pe mine şi nu ştiu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte şi lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate şi prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămîi, fiule, la locul acesta pînă mîine, pînă ce răutatea aceasta va fi vădită”. Şi, ieşind, a încuiat biserica şi a rînduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cînte în tindă. Şi a zis pa-racliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cîntă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit aşa”.

Egumenul poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stîlp deasupra porţii ca să păzească venirea spurcaţilor acelora de uci-gaşi; apoi făcîndu-se ziuă, iată veneau spre mînăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.

Văzîndu-i pe ei egumenul, a ieşit cu ceilalţi fraţi în în-tîmpinarea lor şi i-a întrebat pe dînşii, zicînd: „Ce este aceasta? Patru v-aţi dus, iar acum trei v-aţi întors! Unde este cel de al patrulea?” Iar ei, ca mîniindu-se, ziseră: „Părinte, şi pe tine şi pe noi ne-a amăgit copilul spunînd că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic şi singur nu ştie nimic. Pentru aceea, ruşinîndu-se de noi, s-a ascuns, şi noi, căutîndu-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!” Şi aşa intrară în mînăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică unde tînărul acela se afla, curgînd încă apa din hainele lui şi l-a arătat pe el zicîndu-le: „Cine este acesta?” Iar ei, spăimîn-tîndu-se, stăteau ca nişte ieşiţi din minte, neputînd să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea şi au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.

Egumenul, trimiţînd fraţi mai credincioşi, au adus aurul în mînăstire. Şi s-a auzit de această prea slăvită minune în tot Sfîntul Munte şi s-au adunat toţi călugării de la toate mînăstirile, la vede-rea minunii acesteia şi au adunat sobor şi au numit biserica aceea cu numele Sfîntului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfîntului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigaşi vicleni i-au blestemat şi, însemnîndu-le feţele, i-au gonit din mînăs-tire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului şi s-a întors despre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcîndu-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor şi călugăr iscusit. Egumenul cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă şi a înfrumuseţat-o cu toate bunătăţile. A ridicat şi un foişor foarte frumos din temelie şi piatra aceea cu care tînărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoştinţa tuturor.

Mutîndu-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare şi cu dumnezeiască plăcere vieţuind şi acela, a trecut la Domnul purtat de mîinile Sfîntului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.

Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh şi pe Sfîntul Arhanghel Mihail îl mărim în veci. Amin.

Sfinţi Mucenici Gomil, Eudoxie, Zinon, Macarie şi cei împreună cu danşii

Adaugat la septembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 19, 2020

Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăţiei lui Traian Cezarul, mai mare în casele împărăteşti. Iar cînd Traian era cu mulţimea oştirilor sale în părţile Răsăritului, împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiţi, pe osdroeni, pe arabi şi alte popoare, atunci numărîndu-şi ostaşii, a aflat între ei unsprezece mii de creştini care măr-turiseau pe Hristos şi se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceştia toţi i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos şi vor jertfi la idoli, ca să fie puşi iarăşi în rînduiala lor ostăşească şi să fie cinstiţi de dînsul. Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului şi l-a ocărît pentru păgînătate şi pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieşind la război, singur îşi împuţinează oastea. Şi s-a mărturisit pe sine că este creştin şi gata a muri pentru numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte şi îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe creştinii trimişi la surghiun i-au pierdut cu felurite morţi, dintre care zece mii au fost răstigniţi în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămaşi i-au omorît cu alte munci.

Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsîndu-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.

Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale şi a fost întrebat de dînşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: „De vă veţi abate la mine să mîncaţi pîine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind ei s-au abătut la dînsul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: „Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună”.

Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînşii, zicînd: „Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge”. Apoi, chemînd pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de faţă şi să mă dau în mîinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.

Apoi a poruncit şi a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţîndu-i pe ei cum să vieţuiască după dînsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrşit a poruncit soţiei sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brîul cel ostă-şesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toţi pentru dînsul, luîndu-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sîrguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dînsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicîndu-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca îm-părătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida”. Răspuns-a sfîntul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sînt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea”.

Acestea zicîndu-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mul-ţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mînie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dînsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, ruşinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rînduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsînd a-i întreba pe dînşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţîndu-l de aceasta şi întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrînd, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare”. Şi a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sînt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: „Bîrfeşti, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrîşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării şi focul cu care tu mă îngro-zeşti este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mîna meşterului”. Iar ighemonul a zis: „Blîndeţele mele aţîţă nebunia ta, că eşti cu atîta îndrăzneală, încît necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.

Şi a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după cîteva zile iarăşi, scoţîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stîlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osîndit.

Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga aşa: „Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie”. Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmîndu-i şi tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: „Şi eu sînt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgîne şi spus ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţîndu-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfîrşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărît pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi”. Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: „Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el”. De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Părintele nostru David, care mai înainte a fost tîlhar

Adaugat la septembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 19, 2020

Acest bun şi cuvios părinte David a fost mai înainte tîlhar. Petrecînd în pustia Ermopoliei şi făcînd multe răutăţi, pe mulţi ucidea, că era atît de rău şi de sălbatic, încît nimeni altul de pe vremea lui nu-l întrecea, pentru că avea cu sine tovarăşi mai mulţi de treizeci, care făceau tîlhării cu dînsul. Odată şezînd în munte cu dînşii şi cugetînd la viaţa lui, s-a temut foarte mult de Dumnezeu. Venindu-şi apoi în sine, a lăsat pe toţi cei ce erau cu dînsul, a mers la o mînăstire şi, bătînd în poartă, a ieşit portarul şi l-a întrebat: „Ce voieşti?” Iar David a răspuns: „Voiesc să fiu călugăr”. Şi du-cîndu-se portarul a vorbit de dînsul egumenului. Venind egumenul, l-a văzut că este om bătrîn şi i-a zis: „Nu vei putea să fii aici pentru că fraţii au multă osteneală şi mare înfrînare, iar tu ai alte deprinderi şi pravilele mînăstireşti n-o să le poţi păzi”. Iar el se ruga, zicînd: „Toate cele ce-mi veţi porunci le voi face, numai să mă primiţi”. Dar egumenul îl înlătura mereu, zicînd: „Nu vei putea cu nici un chip să vieţuieşti cu noi”. Atunci a zis către egumen: „Să ştii, părinte, că eu sînt David, căpitanul de tîlhari, şi am venit la voi ca să-mi plîng păcatele mele; iar de nu vreţi să mă primiţi, vă spun cu jurămînt, să ştiţi că mă voi duce iarăşi la lucrul meu de mai înainte şi voi aduce cu mine pe tîlharii pe care-i am şi pe toţi vă voi risipi împreună cu mînăstirea voastră”. Aceasta auzind-o egumenul, l-a primit pe el în mînăstire şi l-a tuns în îngerescul chip. Deci, a început David a se nevoi cu înfrînare şi a se deprinde cu smerenia şi, în puţină vreme, i-a întrecut pe toţi călugării din mînăstire cu faptele bune şi era la toţi folositor cu viaţa şi cu cuvîntul.

Şezînd el odată în chilie, i-a stat înainte Arhanghelul Gavriil şi i-a zis: „Davide, Davide, ţi-a iertat Domnul păcatele tale şi de acum vei face minuni.” Iar David a răspuns către înger: „Nu pot să cred că mi-a iertat Domnul păcatele mele în atît de puţină vreme, că sînt foarte grele şi mai multe decît nisipul mării”. Iar arhanghelul i-a zis: „Eu sînt Arhanghelul Gavriil care şi pe Zaharia, cel ce nu credea cuvintele mele, nu l-am cruţat, ci i-am legat limba spre pedeapsă, ca să creadă cele grăite de mine; dar pe tine oare te voi cruţa? Deci, de acum să fii mut”. Iar David s-a închinat şi a zis către înger: „Cînd am fost tîlhar şi făceam necuvioase lucruri şi am vărsat mult sînge, atunci nu mi-ai legat limba care nu aducea slavă lui Dumnezeu, iar acum, cînd voiesc să slujesc Domnului şi să-I aduc laudă, îmi legi limba ca să nu vorbesc?” I-a grăit îngerul: „Să grăieşti numai cînd vei slăvi pe Dumnezeu şi cînd te vei ruga lui în rînduială, iar afară de acestea să taci”. Aşa pedepsindu-l îngerul, s-a dus, iar el a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi s-a liniştit. După aceea, multe minuni a făcut cu darul lui Dumnezeu. Pe cei orbi i-a luminat, pe cei ologi i-a făcut a umbla, pe cei îndrăciţi i-a tămăduit şi cînta în biserică cîntări în vremea slujbei de rugăciune, însă alt cuvînt nu putea să grăiască, ca un al doilea Zaharia. Apoi a trecut la Domnul şi acum, stînd înaintea Lui, fără tăcere se roagă pentru noi. Cu ale cărui rugăciuni să ne ajute nouă a cîştiga de la Domnul milă. Amin.

În această zi prăznuim şi pe Sfîntul sfinţitul Mucenic Chiril, episcopul Cortiniei, care a pătimit pentru Hristos de la Agripin ighemonul în insula Creta, la vîrsta de 95 de ani, pe timpul împărăţiei lui Maximian.

Tot în această zi facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Faust preotul şi Aviv diaconul, şi cu dînsul 13 mucenici, care au fost ucişi cu sabia pentru Hristos, în Alexandria, cetatea Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Decie.

În această zi mai pomenim pe Sfîntul Mucenic Chiriac, care pe vremea aceluiaşi Decie, a pătimit pentru Hristos şi a fost martirizat de dregătorul Valerie.