Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcopul Lugdunului

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2020

Sfîntul Irineu era de neam din părţile Asiei, din cetatea Smirna. El din tinereţe a învăţat înţelepciunea elinească, facîndu-se filosof ales. Şi auzind el de duhovniceasca înţelepciune creştinească, pe care o propovăduia Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, a dorit-o mai mult decît toată înţelepciunea cea dinafară, făcîndu-se ucenic al Sfîntului Policarp, iar mai ales al lui Hristos, dîndu-se cu totul la slujba lui Dumnezeu. Iar Policarp, învăţătorul lui, era ucenicul Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi al celorlalţi Apostoli; şi tot ce a auzit el despre Hristos Mîntuitorul de la Sfinţii Apostoli, care au fost ei înşişi văzători şi slugi ale lui Hristos, toate acelea le-a auzit şi Irineu din gura lui Policarp şi le-a scris în inima sa mai mult decît pe hîrtie. Apoi fiind hirotonit preot de Sfîntul Policarp şi fiind trimis în Galia la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, a mers în Lugdun cetatea Galiei, şi acolo, după sfîrşitul Sfîntului Mucenic Potin, a luat scaunul episcopiei şi s-a făcut păstor al lugdunenilor, chiar în vremile acelea cumplite cînd erau mari prigoniri asupra Bisericii lui Dumnezeu de la păgînii împăraţi închinători de idoli, iar de la ereticii, care atunci se înmulţiseră, se făcea tulburare. Pentru aceea, Sfîntul Irineu suferea cu osîrdie pentru Hristos de la închinătorii de idoli, răbdînd toate răutăţile; iar asupra ereticilor se înarma cu cuvîntul şi cu scrisul. El a scris cărţi împotriva lor, vădindu-le rătăcirile lor ereti-ceşti şi pierzîndu-le, iar dreapta credinţă creşti-nească arătîndu-o luminos şi învăţîndu-i s-o păzească fără prihană.

Şi precum a răpit mulţi oameni de la închinarea de idoli, tot asemenea şi din eresuri, povăţuindu-i la calea mîntuirii şi întărindu-i la nevoinţa mucenicească. Apoi, la sfîrşit, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Sevir, tăindu-i-se capul, şi a luat slăvită cunună a muceniciei întru împărăţia lui Hristos.

Acest Sfînt Irineu se cinsteşte între învăţătorii bisericeşti pentru cărţile lui cele insuflate de Dumnezeu, învăţătoare şi folositoare de suflet şi foarte de trebuinţă dreptei credinţe. El a scris despre Sfînta Treime, despre Dumnezeirea lui Hristos, despre Sfînta Liturghie, despre Preacuratele lui Hristos Taine, despre Antihrist şi despre multe alte taine ale sfintei credinţe. In Prolog, în această zi sunt puşi doi sfinţi mucenici Irineu şi anume: Irineu, arhiepiscopul Sirmiei şi Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon din Galia – sudul Franţei). De aceea, pentru Sfîntul Irineu al Sirmiei caută în 26 zile ale lunii martie, unde s-a pus pomenirea şi pătimirea lui.

Sfîntul Sfinţit Calinic, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2020

Sfîntul Calinic a fost mai întîi preot şi păzitor de vase al bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna. Apoi, ducîndu-se către Domnul patriarhul Pavel, Sfîntul Calinic a fost ridicat la scaunul patriarhiei pe vremea împărăţiei lui Iustinian al doilea, care era rău la nărav şi netemător de Dumnezeu şi pe mulţi îi chinuia cu nedreptate şi cu tiranie şi nu cinstea nici duhovniceasca rînduială, nici bisericile lui Dumnezeu. Acest împărat şi-a zidit nişte palate mari şi frumoase, numindu-le după numele său. Aproape de acea zidire era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea „Mitropolească”. Şi de vreme ce zidurile palatului ce se zideau trebuiau să fie trase pe acolo, pe lîngă acea biserică, împăratul a vrut s-o strice, ca să nu fie împiedicare pentru zidire; pentru că acolo voia să fie treptele spre suire şi spre foişorul palatului. Deci a poruncit patriarhului să facă rugăciune de binecuvîntare pentru risipirea acelei biserici. Iar patriarhul s-a împotrivit împăratului, zicîndu-i: „Nici un fel de rugăciune n-am aflat spre dărîmarea bisericii, ci numai spre întemeiere şi zidire, că Dumnezeu a făcut lumea spre a fi, iar nu spre risipire”.

Tulburîndu-se trimişii împărăteşti asupra lui şi silindu-l să îndeplinească porunca împărătească, el a lăcrimat şi a zis: „Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce rabzi toate!” Atunci îndată biserica s-a risipit. Dar, după puţin timp, şi pe împărat l-a ajuns risipirea, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a fost izgonit de la împărăţie cu necinste, iar palatul cel zidit de dînsul a fost locuinţa altora. Aceasta s-a făcut în felul acesta:

Inştiinţîndu-se împăratul că poporul Constantinopolului nu se împacă cu dînsul, neiubindu-l pentru multele nedreptăţi care se făceau de el poporului şi pentru viaţa lui cea necurată, şi auzind că toţi vorbesc rău de el, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra a toată cetatea şi a poruncit lui Ştefan patriciul şi voievodul, care era de neam persan şi era om nemilostiv şi nesăţios de sînge omenesc, să pregătească în mod tăinuit oaste înarmată şi în noaptea următoare să năvălească fără de veste asupra caselor celor mai aleşi cetăţeni şi să-i ucidă pe toţi fără cruţare.

Atunci era în Constantinopol, Leontie, voievodul Răsăritului, care a arătat de multe ori mare vitejie în războaie şi a biruit multe oşti potrivnice, iar în loc de cinste şi laudă a luat de la împărat legătură în temniţă de trei ani. Acest Leontie era acum slobozit şi, înştiinţîndu-se de sfatul împărătesc cel rău şi nedrept şi de porunca lui cea fără de Dumnezeu, a spus despre aceea în taină unor prieteni credincioşi şi împreună ostaşi ai săi, iar aceia, asemenea, la alţi credincioşi şi prieteni ai lor; deci seara tîrziu s-au adunat la un loc şi s-a făcut mare număr dintr-înşii. De aceea, apucînd înainte de acea nedreaptă ucidere a cetăţenilor, care era să se înceapă pe la miezul nopţii, au mers înarmaţi în palatul împărătesc şi, găsind pe împărat dormind, l-au prins şi l-au legat. Atunci Leontie îndată a deschis toate temniţele şi a scos pe toţi cei închişi şi i-a înarmat, apoi i-a trimis prin toată cetatea şi strigau: „Adunaţi-vă toţi creştinii în biserica Sfintei Sofia, căci împăratul Iustinian este biruit şi legat”. Iar popoarele, auzind acestea, au alergat cu bucurie mare, strigînd: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Şi lumi-nîndu-se de ziuă, Leontie a scos pe împărat legat la locul unde se făcea alergarea cailor şi, tot poporul strîngîndu-se acolo, a tăiat nasul împăratului şi l-a trimis în surghiunie la Herson. De atunci Iustinian act la s-a numit „nas-tăiat”.

Iar cetăţenii Constantinopolului îndată au numit pe Leontie împărat şi Preasfinţitul Patriarh Calinic l-a încoronat la împărăţie. Deci, petrecînd Leontie trei ani la împărăţie, a fost izgonit de Apsimar voievodul, pe care ostaşii l-au ales la împărăţie şi l-au numit Tiberie al treilea. Şi prinzînd Apsimar pe Leontie, l-a trimis în mănăstirea Dalmatului. Şi a împărăţit Apsimar şapte ani.

In acea vreme, Iustinian nas-tăiat fugind de la Herson din surghiunie s-a dus mai întîi la hazari, apoi la bulgari. Şi dobîndind de la bulgari multă putere de oaste, a mers la Constantinopol şi s-a oprit la porţile cele de aur, iar oastea lui s-a întins pînă la Vlaherna. Deci stînd aşa trei zile, zicea popoarelor din Constantinopol să-l primească iarăşi la împărăţie, dar popoarele îl ocărau. Iar Apsimar, temîndu-se de Iustinian, care venise cu mare putere asupra lui, a fugit la Apoloniad. Atunci Iustinian a trimis la Preasfinţitul Patriarh Calinic şi la tot sfatul, rugîndu-se să-l primească pe el şi făcînd jurăminte că nu va mai face nimănui nici un rău.

Iar patriarhul şi sfatul, sfătuindu-se, au pus înaintea lui Sfînta Cruce a Domnului, Sfînta Evanghelie şi Preacuratele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, ca să-şi întărească jurămîntul prin sărutarea acestora şi să nu se răzbune pe nici unul pentru izgonirea sa cea mai dinainte. Deci Iustinian şi-a întărit jurămîntul, iar ei, deschizîndu-i cetatea, l-au primit cu cinste.

Dar împăratul intrînd în cetate cu putere ostăşească şi luînd împărăţia, îndată şi-a călcat jurămîntul şi a început a ucide pe mulţi cetăţeni cinstiţi. Apoi, trimiţînd, a adus din mănăstirea Dalmatului pe Leontie, care l-a izgonit pe el. De asemenea, ostaşii trimişi de el au prins pe Apsimar în Apoloniad şi l-au adus la el. Iar el a poruncit să-i treacă cu batjocură pe amîndoi astfel legaţi prin mijlocul cetăţii. Apoi, aducîndu-i la el la alergarea cailor şi aruncîndu-i înaintea lui, i-a călcat cu picioarele, trecînd peste grumajii lor şi sfărîmîndu-le capetele, iar ostaşii lui strigau cu glas tare: Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur. Astfel batjocorindu-i pe ei, le-a tăiat capetele. Nu numai atît, dar şi toată cetatea împărătească a umplut-o de sîngele celor ucişi, necruţînd nici poporul.

După aceea, prinzînd pe Preasfinţitul Patriarh Calinic, i-a scos ochii şi i-a tăiat nasul şi limba, apoi trimiţîndu-l în surghiunie la Roma; acolo a poruncit să-l astupe într-un zid de piatră. Iar Sfîntul Calinic fiind astupat în zid la Roma, după patruzeci de zile a căzut astupătura şi s-a găsit încă viu, abia suflînd; iar după patru zile s-a dus către Domnul.

Atunci lui Ioan al şaselea, papa Romei, i s-au arătat în vis Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, poruncindu-i să îngroape cu cinste trupul Sfîntului Patriarh Calinic, în biserica lor cea apostolească; şi papa a făcut după porunca Sfinţilor Apostoli. Iar călcătorul de judecată, schingiuitorul împărat Iustinian nas-tăiat, n-a scăpat de judecata răzbunătoare a lui Dumnezeu, căci popoarele şi mai-marii oştilor, văzînd tirania lui cea fără de omenie, s-au sfătuit asupra lui şi, căutînd vreme prielnică, l-au prins şi i-au tăiat capul, şi astfel cel rău a pierit rău. Iar arhiereul lui Hristos, Calinic, s-a învrednicit de cununa mucenicească în împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Sfîntul Mucenic Lupu

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2020

Sfîntul Mucenic Lupu Sfantul Mucenic Lupu a trait pe vremea imparatiei lui Aurelian (270-275), si era rob la un stapan, dar liber pentru Hristos, in Care credea. Plin de ravna dumnezeiasca, Sfantul defaima pe zeii cei fara de suflet ai paganilor. Pentru aceasta, paganii inchinatori la idoli, umplandu-se de manie, s-au pornit impotriva lui cu sabiile scoase, iar Sfantul, stand in mijlocul lor, le propovaduia cuvantul lui Dumnezeu, plin de credinta, de intelepciune si de darul lui Dumnezeu, ca, voind ei sa-l prinda, ii oprea puterea lui Hristos si nu-i lasa sa se apropie de dansul.

Stand apoi departe, si-au intins arcurile si au inceput a trage in el cu sagetile, ca Sfantul era in mijlocul lor, ca o tinta pentru sageti, dar nu-l nimereau, nici nu-l raneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfantul Botez, ca nu voia sa moara in mainile chinuitorilor lui, ca un pagan. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, si, indata, s-a varsat din cer, ca o ploaie repede, apa peste dansul, luand astfel de sus, baia cea dumnezeiasca, incat se mirau paganii, vazand aceasta.

Deci, Sfantul Lupu s-a dat, dupa aceea, singur si de buna voie, in mainile paganilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luandu-l, l-au dus la dregatorul lor. Si incerca dregatorul sa-l amageasca, cu imbunari,pe credinciosul rob al lui Hristos, fagaduindu-i ca il va slobozi din robie, daca se va inchina idolilor. Dar, neputand sa-l amageasca, a poruncit sa fie batut cu bete, fara crutare. Facandu-i lui, apoi, si alte feluri de chinuri si de batai si neputand sa-l clinteasca din credinta pe ostasul lui Hristos, l-a osandit la taierea cu sabia. Deci, plecandu-si capul, si-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.

Cuvioşii Evtihie şi Florentie

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2020

La hotarele ţinuturilor Nursiei, doi monahi vieţuiau împreună în pustietatea sihăstrească, unul cu numele Evtihie, iar altul, Florentie. Deci Evtihie, aprinzîndu-se cu căldură de rîvna duhovnicească, se îngrijea nu numai de mîntuirea sa, ci şi de a altora, şi pe multe suflete se sîrguia să le aducă la Dumnezeu prin cuvinte folositoare de suflet şi prin îndemnurile sale. Iar Florentie, luînd aminte singur de sine în simplitatea sa, îşi petrecea viaţa în rugăciuni.

Nu departe de locuinţa lor era o mănăstire în care, murind egumenul, monahii adunîndu-se, au venit la Evtihie şi l-au rugat să le fie avvă în mănăstirea lor. Iar Evtihie, ascultînd rugămintea acelora, a mers la dînşii şi a luat începătoria mănăstirii, iar pe fratele său în Hristos, Florentie, l-a lăsat să petreacă în acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică pe care o aveau acolo. Deci Florentie, rămînînd singur, se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea ajutor, ca să poată trăi în singurătatea aceea fără supărare. Şi într-una din zile, după săvîrşirea obişnuitelor rugăciuni, ieşind din biserică, a văzut un urs stînd înaintea uşii cu capul plecat spre pămînt. Iar acel urs nu avea nimic din năravul de fiară, ci prin blîndeţea sa arăta că a venit fiind trimis de Dumnezeu spre ascultare şi spre slujbă. Deci robul lui Dumnezeu, Florentie, cunoscînd aceasta, a mulţumit lui Dumnezeu că i-a trimis lui un împreună-vieţuitor ca acela. Şi, de vreme ce avea rămase la chilia lui cinci oi şi nu avea cine să le pască şi să le păzească pe ele, a poruncit ursului, zicîndu-i: „Mergi de mînă oile acestea la păşune şi păzeşte-le pe ele, iar la ceasul al şaselea să te întorci împreună cu ele”.

Şi a început ursul să facă totdeauna aceasta, avînd grijă de păstoria cea hotărîtă lui pentru oi. Deci acela care se obişnuise a mînca carne, acum păştea oile flămînd, biruindu-şi năravul său de fiară. Iar cînd omul lui Dumnezeu voia să postească pînă la ceasul al nouălea, poruncea ursului ca atunci să se întoarcă cu oile, şi ursul asculta de acea poruncă. Iar cînd nu voia să postească pînă la al nouălea ceas, mînca în ceasul al şaselea şi tot atunci se întorcea şi ursul cu oile.

Deci la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara aceea şi întru nimic nu greşea; pentru că niciodată n-a venit în al nouălea ceas cînd i-a poruncit să vină în al şaselea, nici în al şaselea, cînd i-a poruncit să vină în al nouălea. Iar aceasta s-a făcut fiindcă Dumnezeu a înţelepţit fiara aceea care a supus-o plăcutului Său, ca să priceapă porunca stareţului şi să facă voia lui. Şi slujind fiara aceea multă vreme stareţului, a început pretutindeni prin părţile acelea a străbate vestea despre Florentie, omul lui Dumnezeu, încît toţi se mirau de minunea aceea, adică, cum ursul paşte oile şi slujeşte stareţului.

Iar diavolul, vechiul vrăjmaş, a ridicat pe oarecare spre zavistie; pentru că el, cînd vede pe cei buni luminaţi cu slavă, atunci pe cei ce sunt cu obiceiul şi cu viaţa răzvrătiţi, îi vînează spre zavistie şi îi trage întru pierzare. Deci, cu îndemnarea aceluia, patru monahi din ucenicii fericitului Evtihie au zavistuit foarte asupra lui Florentie, că învăţătorul lor nu făcea semne, iar el, rămînînd singur de învăţător în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit pentru atîtea minuni. Deci, ascunzîndu-se într-un loc pe unde mîna ursul oile la păşune, l-au ucis. Apoi, neîntorcîndu-se ursul la stareţ în ceasul în care îi era porunca să se întoarcă, stareţul era în mare îndoială. De aceea, aşteptînd pînă seara şi nevăzînd întoarcerea ursului cu oile, a început a se mîhni; căci ursul, pe care el se obişnuise din simplitate a-l numi „frate”, nu s-a întors. Iar a doua zi s-a dus la cîmp să caute fiara împreună cu oile şi, găsind pe urs ucis, s-a mîhnit foarte tare. Apoi cercetînd cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, şi a început a plînge şi a se tîngui, nu atît pentru moartea ursului, cît pentru răutatea cea pierzătoare de suflet a celor patru fraţi.

Şi cînd s-a înştiinţat avva Evtihie de mîhnirea şi necazul lui Florentie, a chemat pe sihastru la dînsul şi-l mîngîia. Iar omul lui Dumnezeu, stînd înaintea feţei avvei şi fiind cuprins de mare durere, a zis: „Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu ca acum, în viaţa aceasta de aici şi înaintea ochilor tuturor, îşi vor lua răsplătire de la Domnul pentru răutatea aceasta acei care au ucis ursul meu, care nici un rău nu le-a făcut lor”. Deci acestea zicîndu-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată cu vorba i-a urmat împlinirea ei: pentru că deodată acei patru monahi au fost cuprinşi de lepră mare, putrezin-du-le toate mădularele, şi au murit de acea rană. Aceasta făcîndu-se, Florentie – omul lui Dumnezeu -, s-a înspăimîntat foarte, pentru că a blestemat pe acei fraţi; şi n-a încetat a se tîngui toată viaţa sa pentru fraţii aceia, iar pe dînsul se numea ucigaş sălbatic al lor. Insă aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu şi îmbunătăţit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz ar fi, să arunce asupra cuiva săgeata cuvîntului de blestem.

Deci acest bărbat plăcut lui Dumnezeu a făcut şi alt lucru de minune. Cînd se purta vorba despre dînsul pretutindeni, a venit la el un diacon oarecare de departe, ca să se învrednicească de rugăciunile şi binecuvîntarea lui. Dar văzînd împrejurul chiliei lui o mulţime de şerpi şi că tot locul acolo era plin de jivini, s-a spăimîntat foarte şi a strigat: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te”. Iar atunci văzduhul era luminos, strălucind de razele soarelui, şi Florentie, ieşind din chilie şi stînd, şi-a înălţat ochii şi mîinile spre cer şi a început a se ruga, ca Domnul să ia de acolo acele jivine, precum El singur ştie. Atunci îndată a tunat cerul şi s-au făcut fulgere. Şi au ucis tunetul acela cu fulgerele toţi şerpii care erau acolo. Şi văzîndu-i ucişi, omul lui Dumnezeu Florentie, căutînd iarăşi spre cer, a zis: „Iată, Doamne, ai ucis şerpii, acum cine îi va lua pe dînşii de aici?” Atunci îndată, la glasul lui, au zburat o mulţime de păsări şi pe toţi şerpii ucişi i-au luat acele păsări şi, ducîndu-se departe, i-au lepădat şi au curăţit de toţi şerpii locul acela, unde petrecea cuviosul. Deci, vieţuind întru toate zilele vieţii sale întru mare plăcere de Dumnezeu, a trecut la viaţa cea nesfîrşită.

Asemenea şi Cuviosul părinte Evtihie, păscînd turma cea încredinţată lui ani îndestulaţi, şi povăţuind şi îndreptînd pe mulţi la calea cereştii împărăţii, s-a dus către Domnul. Şi deşi în viaţa sa el nu a făcut minuni, însă după moarte s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, pentru că din hainele lui, care rămăseseră după dînsul, se dădeau tămăduiri la felurite neputinţe.

Iar cînd nu ploua multă vreme şi se făcea uscăciune mare peste tot pămîntul, atunci adunîndu-se tot poporul din ţara aceea, luau haina Cuviosului Evtihie şi, ducînd-o la biserică înaintea Domnului cu rugăciune, umblau cu dînsa prin sate, prin ţarini şi prin grădini, şi îndată se dădea de la Dumnezeu ploaie îndestulată, adăpînd pămîntul. Din acest lucru se arăta ce fel de putere de bunătăţi plăcute lui Dumnezeu avea înăuntrul sufletului său în viaţa aceasta acest cuvios, a cărui îmbrăcăminte din afară, aducîndu-se înaintea Domnului, potolea mînia Ziditorului. Aşa Se proslăvea atunci Dumnezeu întru minunile acelor plăcuţi ai Săi, şi acum pentru aceleaşi minuni este şi va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor. Amin.