Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Apostol Tadeu, unul din cei 70

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2020

Sfîntul Apostol TadeuSfîntul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam şi cunoştea desăvîrşit dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi. Şi s-a suit în Ierusalim la închinăciune în zilele Sfîntului Ioan Botezătorul şi s-a minunat auzind propovăduirea lui şi văzînd îngereasca lui viaţă, şi a fost botezat de către dînsul. După aceea, văzînd pe Domnul nostru Iisus Hristos în trup petrecînd cu oamenii şi auzind învăţătura Lui şi văzînd minunile Lui, s-a dus după Dînsul şi a fost numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie în Evanghelie: Domnul a arătat şi pe alţi şaptezeci şi i-a trimis pe ei cîte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul, unde voia să meargă.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie, după moartea Domnului şi după învierea cea de a treia zi şi înălţarea Lui la ceruri, Sfinţii Apostoli împărţindu-se în toată lumea la propovăduire, Sfîntul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul. Pentru că aşa a făgăduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, trimiţîndu-i pe mahramă închipuirea cea ne făcută de mînă a Preasfintei Sale feţe şi scriind către dînsul: „Cînd mă voi înălţa la Tatăl, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui desăvîrşit de boala care te-a cuprins pe tine şi îţi va da viaţă veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.

Deci Apostolul Tadeu, mergînd în cetatea Edesa, nu s-a arătat îndată stăpînitorului, ci mai întîi a intrat în casa unui evreu cunoscut al său, cu numele Tobie, şi fiind găzduit la dînsul, a început cu minune a face tămăduiri cu puterea lui Hristos, tămăduind toate bolile prin punerea mîinilor şi prin chemarea numelui Domnului. Deci, străbătînd vestea despre dînsul prin toată cetatea, au început a aduce la dînsul pe neputincioşii lor şi, văzînd tămăduirea lor cea grabnică ce se făcea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit şi domnului Avgar, cum că un bărbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.

Deci Avgar îndată şi-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i făgăduia că are să trimită la dînsul pe unul din ucenicii Săi şi s-a gîndit în sine, zicînd: „Oare nu a venit acela pe care îi făgăduise lui să-l trimită?” Apoi, poruncind să-l cheme pe Tobie, a zis către dînsul: „Aud că în casa ta este un om din Ierusalim, care tămăduieşte toate bolile cu numele lui Iisus”. Tobie a zis: „Cu adevărat, stăpîne, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!” Domnul a zis: „Adu-l aici la mine”. Şi ducîndu-se Tobie la Sfîntul Tadeu, i-a zis: „Domnul acestei cetăţi m-a chemat şi mi-a poruncit să te duc la el, ca să-l tămăduieşti de bolile ce l-au cuprins!” Şi a zis Tadeu: „Cu adevărat eu sunt trimis la dînsul”. Iar a doua zi au mers amîndoi la domnul Avgar, fiind adunaţi acolo toţi boierii şi dregătorii lui.

Şi intrînd apostolul cu Tobie pe uşile palatului domnesc, şi domnul uitîndu-se la dînsul, a văzut faţa lui apostolească strălucind cu lumină şi, înspăimîntîndu-se, s-a sculat degrabă de la locul său şi i s-a închinat pînă la pămînt. Şi s-au mirat toţi cei ce stăteau de faţă, văzînd pe domnul că se închină la un străin; pentru că aceia nu vedeau strălucirea cea minunată care ieşea din faţa lui Tadeu. Deci domnul l-a întrebat pe Sfîntul Tadeu: „Oare tu eşti ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a făgăduit prin scrisoare să-mi trimită pe unul din ucenicii Săi, ca să-mi dea sănătate desăvîrşită neputinţei mele şi viaţă veşnică, mie şi celor ce sunt cu mine?” Apostolul lui Hristos a răspuns: „De vreme ce ai pus mare nădejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dînsul. Şi dacă credinţa ta către El se va înmulţi mai mult în tine, toate cele dorite de tine vor fi după credinţa ta”.

Avgar a zis: „Am crezut atîta într-însul, încît am voit să adun puterea oştii şi să merg asupra iudeilor care L-au răstignit pe El, ca să răzbun asupra lor răutatea aceea şi să-i pierd cu desăvîrşire. Dar stăpînirea romană, sub care suntem, m-a oprit”. Sfîntul Tadeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuinţă de ajutorul omenesc în vremea pătimirii Sale de la iudeii cei zavistnici şi răi; căci putea să pună înaintea Sa legiuni de îngeri, dar, împlinind voia Părintelui, a pătimit pentru mîntuirea a toată lumea. Iar după împlinirea voii Părintelui Său, S-a suit către Dînsul la ceruri cu slavă şi a şezut de-a dreapta Lui, şi nu are trebuinţă ca cineva să-L răzbune pe El asupra vrăjmaşilor Lui, avînd El însuşi putere peste toţi, ca să judece viii şi morţii, şi fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui”.

Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu către Avgar şi către cei ce erau cu dînsul, Sfîntul Tadeu l-a adus la desăvîrşita credinţă şi l-a botezat. Atunci Avgar a cîştigat în Sfîntul Botez tămăduire de lepra pe care o avea rămasă pe faţa sa după cea dintîi vindecare, căci mai înainte era lepros peste tot trupul, şi cînd s-a adus la el scrisoarea lui Hristos şi chipul cel nefăcut de mînă al Preasfintei feţe a Lui, atunci i-a fost cea dintîi tămăduire, curăţindu-i-se trupul de lepră, rămînînd numai o mică parte – cu dumnezeiască rînduială -, pe faţa lui, pînă la venirea apostolului Tadeu.

Iar cealaltă tămăduire desăvîrşită a lui, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească, s-a făcut prin venirea apostolului şi prin Sfîntul Botez, cînd a ieşit din sfînta scăldătoare cu totul întreg şi sănătos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toată casa sa; asemenea s-au botezat şi ceilalţi care văzuseră minunile şi cîştigaseră tămăduire de neputinţele lor. Apoi Sfîntul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar să adune pe toţi locuitorii cetăţii şi să asculte cuvîntul lui Dumnezeu.

Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stînd pe un loc înalt, a început a le bine vesti pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, toate cele văzute şi nevăzute, cu atotputernica Sa tărie, şi cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît din cer pe pămînt, prin cea negrăită întrupare pentru mîntuirea omenească, şi a pătimit de voie, a murit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, şi a pregătit celor buni răsplătire veşnică la ceruri, iar celor răi pedeapsă nesfîrşită în iad. Asemenea, le-a spus şi toate celelalte taine ale mîntuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au văzut şi minunile lui, căci vedeau pe domnul lor tămăduit şi pe ceilalţi mulţi; deci au început a slăvi pe Hristos, cerînd Sfîntul Botez.

Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfînta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici şi s-au pus preoţi, prin punerea mîinilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrînd să mulţumească Sfîntului Apostol Tadeu pentru tămăduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfîntul n-a primit, zicînd: „Dacă pe ale noastre le-am lăsat, apoi cum să vrem să le primim pe cele străine?”

Deci întărind în Edesa sfînta credinţa şi pe toate rînduindu-le bine, Sfîntul Apostol Tadeu s-a dus în Mesopotamia, şi luminînd acolo pe mulţi şi zidind multe biserici, străbătea pretutindeni cetăţile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergînd la Virit, cetatea Feniciei, propovăduind şi botezînd pe mulţi, s-a odihnit întru Domnul.

Notă. Să se ştie că acest Sfînt Tadeu este altul decît Sfîntul Iuda Tadeu, care s-a numit Levi, unul din cei doisprezece apostoli, a cărui pomenire este în 19 zile ale lunii iunie; dar în Prolog şi în Sinaxar s-a scris în această zi despre Tadeu cel de acum, astfel: „Pomenirea Sfîntului Tadeu care s-a numit şi Levi”. Dar această numire de Levi nu este a acestui Sfînt Tadeu, ci a celui dintîi, care este din cei doisprezece apostoli, precum scrie la Evanghelistul Matei, în capitolul 20. Acest lucru l-a arătat luminos Nichifor Calist, scriitorul grec de istorii bisericeşti, în a doua sa carte, în capitolul 40, scriind astfel despre aceşti doi cu numele de Tadeu: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacob cel aruncat de pe aripa bisericii, mai întîi a cercetat Iudeia şi Galileea, Samaria şi Idumeea, apoi cetăţile Arabiei şi părţile Siriei şi ale Mesopotamiei, vînîndu-le cu mreaja Sfintei Evanghelii; iar mai pe urmă a mers în Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai înainte celălalt Tadeu – unul din cei şaptezeci – a propovăduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a împlinit el bine”. Acestea scrie Nichifor despre cei doi cu numele Tadeu, dintre care cel dintîi care este din cei 12 Apostoli, îl numeşte Levi, iar pe celălalt, adică pe acesta ce este din cei 70, numai Tadeu, nu şi Levi. încă şi Sfîntul Evanghelist Matei a fost numit Levi, iar de ce s-a făcut aceasta, caută viaţa lui, în 16 zile ale lunii noiembrie.

Sfînta Muceniţă Vasa şi fiii ei, Teognie, Agapie şi Pist

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2020

Sfînta Muceniţă Vasa a trăit în împărăţia lui Maximian, în cetatea Edesa. Ea, însoţindu-se cu un oarecare slujitor idolesc, anume Valerie, a născut cu dînsul trei fii: Teognie, Agapie şi Pist, şi i-a crescut în credinţa creştinească, căci era creştină, fiind învăţată sfînta credinţă în Hristos de la strămoşii săi. Ea fiind pîrîtă de bărbatul său, a fost adusă înaintea judecătorului, şi a mărturisit că este creştină; pentru aceasta a fost aruncată în temniţă cu fiii săi. După aceasta, scoţînd-o la judecată, au chinuit pe fiii săi înaintea ochilor ei. Intîi pe Teognie l-au spînzurat şi după aceea l-au strujit; după aceea lui Agapie i-au jupuit pielea capului pînă la piept, dar el tăcea, nezicînd nimic; apoi pe al treilea l-au muncit în tot chipul. Iar maica, privind la pătimirea fiilor ei, îi întărea spre nevoinţă şi îi îndemna cu rugăminte.

Toţi aceşti trei prunci, suferind cu bărbăţie muncile pentru Hristos, au fost tăiaţi cu sabia. Deci Sfînta Vasa, maica lor, s-a bucurat că a trimis mai înainte la Hristos pe iubiţii săi fii. Şi iar au pus-o în legăturile temniţei, unde fiind chinuită de foame, a luat hrană din mîna îngerului şi s-a întărit spre cea mai mare pătimire.

După aceasta a fost dusă în Macedonia, din porunca chinuitorului, şi acolo, silind-o la necurata jertfă, nu s-a supus. Drept aceea, mai întîi a fost aruncată în apă, apoi în foc şi după aceea au bătut-o cu pietre; dar din toate acele chinuri a rămas nevătămată. Apoi, aducînd-o în capiştea idolească, ea a apucat pe idolul Die, l-a aruncat la pămînt şi l-a sfărîmat. După aceea au dat-o spre mîncare fiarelor, dar ele nu s-au atins de dînsa, apoi au aruncat-o în mare, departe de mal ca treizeci de stadii, şi au văzut cei ce priveau la dînsa, cum trei bărbaţi luminoşi, care străluceau mai mult decît soarele, au adus-o în corabie şi au pus-o pe scaun. Iar după opt zile s-a arătat ostaşilor într-o insulă oarecare, care era în Helespont.

Iar dregătorul din Macedonia, cu numele Filip, înştiinţîndu-se de acest lucru, a scris lui Consularie al Cizicului, din eparhia Helespontului, ca să o prindă. Deci acela, prinzînd pe sfînta, a silit-o la jertfa idolească, dar, văzînd că nu se pleacă nicidecum, a poruncit să-i lege mîinile înapoi şi, cu bătaie cumplită sfărîmîndu-i toate mădularele, la sfîrşit i-a tăiat cinstitul ei cap. Astfel sfînta şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Avramie de Smolensk

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2020

Cuviosul Avramie de SmolenskCuviosul Avramie era născut şi crescut în cetatea Smolensk. El a fost cerut de la Dumnezeu prin rugăciunile şi milosteniile părinţilor săi, căci deşi maica lui năştea fii, însă nu parte bărbătească, ci femeiască; pentru aceea tatăl şi maica sa erau mîhniţi. Şi făceau multe rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu, umblînd pe la biserici, dînd milostenie cu îndurare şi cerînd să le dea să nască măcar un fiu. Apoi şi-au cîştigat cererea, zămislind pe acest plăcut al lui Dumnezeu care era ales spre slujba lui Dumnezeu din pîntecele maicii sale, căci fiind încă purtat în pîntecele maicii sale, i s-a făcut o vedenie despre el unei monahii, care petrecea cu sfinţenie, astfel:

Intr-o zi de Duminică, adormind ea după cîntarea de dimineaţă, i se părea ca şi cum bătea cineva în uşa chiliei şi o chema, zicîndu-i: „Scoală-te degrabă şi du-te la Maria, că a născut un prunc, pe care tu ai să-l primeşti din botez”. Iar monahiei, în acea vedenie a visului, i s-a părut că s-a sculat şi s-a dus; şi, dacă a intrat în casa Mariei, a văzut mulţi preoţi în haine luminoase, spălînd pruncul în scăldătoarea botezului şi o femeie luminoasă stătea, ţinînd în mîini o haină albă ca zăpada. Apoi au întrebat-o slugile, zicînd: „Stăpînă, cui porunceşti să dăm pruncul acesta?” Iar ea le-a poruncit să-l ducă la dînsa; şi, îmbrăcîndu-l cu haina aceea albă ca zăpada, l-a dat maicii lui. Monahia a spus această vedenie în aceeaşi zi Mariei, care avea în pîntece pe acel prunc, şi Maria i-a spus că în acel ceas a mişcat pruncul într-însa.

După aceasta, împlinindu-se vremea, s-a născut pruncul de parte bărbătească şi a veselit pe părinţii săi care doreau o naştere ca aceea. Apoi, luminîndu-l prin Sfîntul Botez după obiceiul creştinesc, îl creşteau în dreapta credinţă. Şi venind el în vîrstă, l-au dat la învăţătura cărţii şi degrabă a învăţat înţelegerea Scripturii, căci darul Domnului era într-însul, înţelepţindu-l şi povăţuindu-l spre cunoştinţa învăţăturilor ce i se dădeau de dascăl. Şi avea copilul pricepere bărbătească, pentru că nu se abătea cu cei de vîrsta sa la jocurile copilăreşti, ci alerga la cîntările bisericeşti, se nevoia la citirea cărţilor şi lua aminte la cuvintele lui Dumnezeu, care duc la calea mîntuirii. Şi venind el în vîrstă desăvîrşită şi înflorind cu frumuseţile trupului cele tinereşti, părinţii îl sileau să se însoare; dar el mai bine a voit să petreacă în curăţia fecioriei, decît să se încurce cu dulcile împătimiri trupeşti şi cu grijile vieţii.

Şi ducîndu-se părinţii lui la Dumnezeu, averile ce rămăseseră după dînşii le-a împărţit la sfintele biserici, la mănăstiri şi la săraci; iar el, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a făcut sărac şi s-a prefăcut a fi nebun, defăimînd lumea şi înşelăciunea ei. Şi se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea, cerînd să-i arate în ce chip şi prin ce fel de cale ar ajunge la mîntuire. Deci cuvîntul lui David îl grăia adeseori cu suspin: Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge”¦ Şi după puţină vreme, Dumnezeu povăţuindu-l, s-a dus în mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era spre partea răsăritului ca la cinci stadii departe de cetate, la locul ce se cheamă Selişte, şi acolo tunzîndu-se în monahiceasca rînduială, slujea lui Dumnezeu, nevoin-du-se în postiri şi rugăciuni.

Şi petrecînd el în ascultările mănăstireşti cu răbdare şi cu blîndeţe şi împodobindu-se cu toate faptele bune monahiceşti, se sîrguia foarte mult la citirea celor folositoare de suflet, dar mai vîrtos iubea a citi Vieţile Sfinţilor Părinţi care au fost cei dintîi începători ai monahilor şi slăviţi în nevoinţele pustniceşti: Sfîntul Antonie cel Mare din Egipt, Ilarion, ucenicul lui, şi marii luminători ai Palestinei: Eftimie, Sava, Teodosie şi alţii. Asemenea mai citea şi pe ale celor mai de pe urmă plăcuţi lui Dumnezeu, care au strălucit în Rusia: Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, şi se sîrguia pe cît putea să le urmeze acelora. Incă mai citea şi cărţile Sfîntului Ioan Gură de Aur, ale lui Efrem Sirul şi alte cuvinte părinteşti, povestiri şi istorii, şi din toate acelea adunînd dulceaţă duhovnicească, îşi hrănea sufletul său ca o albină iubitoare de osteneală care culege mierea din flori.

Şi văzînd egumenul pe fericitul Avramie îmbunătăţit cu viaţa, l-a silit să primească rînduiala preoţiei; şi aceasta a fost în zilele iubitorului de Hristos domn Mstislav al Smolenscăi. Iar Avramie, primind sfinţita rînduiala, a primit şi smerenie mai adîncă şi nevoinţe mai mari, pe care le lăsăm a le povesti cu de-amănuntul, ca să nu se lungească cuvîntul. Ajunge a zice despre el că a fost un vas ales al Sfîntului Duh şi săvîrşea dumnezeiasca Liturghie cu vrednicie şi cu mare cucernicie – întocmai ca un înger al lui Dumnezeu – şi niciodată n-a lăsat pravila bisericească şi mai ales dumnezeiasca Liturghie, aşijderea şi osebita sa nevoinţă din chilie. Şi a început a se îndeletnici la citirea dumnezeieştilor cărţi şi la scriere, mai mult decît înainte.

Deci i-a deschis Domnul mintea lui să înţeleagă tainele cele nelesne de înţeles ale Sfintei Scripturi, şi pentru ca nu numai pe sine, ci şi pe alţii să-i folosească, i-a dat dar gurii lui spre vorbele şi învăţăturile cele mîntuitoare de suflet, încît cuvîntul era gata în gura lui spre răspuns la toată întrebarea, spre descoperirea şi tîlcuirea cuvintelor celor neştiute în Scriptură; pentru că toate cele citite erau neuitate în pomenirea lui şi, precum o cămară de cărţi, mintea lui cuprindea multe cărţi într-însa şi încă şi cuvîntul lui era lucrător în cei ce-l ascultau pe dînsul. El aducea în umilinţă şi în zdrobirea inimii pe cei ce luau aminte la graiurile lui, şi mulţi, nu numai din monahi, ci şi din mireni, îl ascultau cu plăcere; şi, într-adins oamenii mireni şi duhovniceşti mergeau din cetate la acea mănăstire ca să asculte învăţăturile cele folositoare de suflet ale Cuviosului Avramie.

Dar diavolul, urătorul binelui, nesuferind să vadă folosul ce se făcea multora de plăcutul lui Dumnezeu, a ridicat asupra lui prigonire; căci a îndemnat pe unii din monahi să-l zavistuiască şi să-l urască, să-l ocărască cu multe defăimări şi să-i facă supărări şi necazuri. Dar robul Domnului cel fără răutate pe toate le răbda cu blîndeţe şi cu smerenie, mulţumind lui Dumnezeu de ispita cea slobozită asupra lui. Deci se ruga pentru cei ce-l urau şi-l năpăstuiau şi nu înceta de la lucrul său – adică să înveţe pe cei ce veneau la dînsul şi să-i mîngîie cu darul lui Hristos – şi nu slăbea în necazurile ce se aduceau asupra lui. Astfel a petrecut el într-acea prigonire de la zavistnici, iar mai vîrtos de la însuşi diavolul, ca la cinci ani. Iar egumenul fiind îndemnat uneori de monahi, iar alteori de nevăzutul vrăjmaş, oprea pe fericitul să înveţe şi-i zicea: „Iată, toată cetatea ai întors-o la tine şi te mîndreşti în deşert, slăvindu-te ca un cărturar şi învăţător şi mai bun decît noi; deci încetează a învăţa, căci eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine!” Astfel egumenul, oprind pe Avramie, gonea cu mînie pe cei ce veneau la dînsul pentru folos şi mult chinuia pe robul Domnului, astupînd izvorul darului ce curgea din gura lui; iar la sfîrşit l-a gonit cu necinste din mănăstire ca pe un rob netrebnic.

Iar Avramie, plăcutul lui Dumnezeu, fiind izgonit fără de veste din mănăstirea sa în care se călugărise, a mers în cetatea Smolensk şi a început atunci a vieţui în Mănăstirea Cinstitei Cruci. Şi era atunci mănăstirea mică şi lipsită, dar au început acolo a veni oamenii la dînsul mai mulţi ca înainte, pentru ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu pe care le propovăduia. Deci vrăjmaşul cel nevăzut se tînguia, iar Domnul preamărea pe robul Său, dîndu-i dar la propovăduire şi putere în nevoinţe. Şi îi trimitea Domnul toate cele de trebuinţă cu prisos prin mîinile oamenilor celor iubitori de săraci şi făcători de milostenie.

Deci mănăstirea aceea a început a avea îndestulare de pe urma lui Avramie, căci cele ce i se dădeau lui, cuviosul le împărţea fraţilor şi săracilor; încă şi biserica a împodobit-o cu icoane şi cu toată bunacuviinţă, din milosteniile care i se dădeau lui. El era iconomul acelei mănăstiri cu binecuvîntarea arhiereului şi venea mulţime mare de oameni la dînsul, în toate zilele, la cîntarea bisericească, trăgîndu-se spre învăţătura lui, cu care îi povăţuia pe calea mîntuirii, uneori citindu-le dumnezeieştile cărţi, iar alteori vorbindu-le cuvintele cele folositoare şi îndemnînd cu lacrimi pe păcătoşi la pocăinţă. Deci mulţi, umilindu-se în inimile lor, părăseau păcatele lor şi îşi îndreptau viaţa prin adevărata pocăinţă. Iar el totdeauna avea în pomenirea sa înfricoşata zi a judecăţii, şi, învăţîndu-i şi pe alţii ca să-şi aducă aminte şi să se teamă de ea, a zugrăvit două icoane osebite: una cu a doua venire a lui Hristos, iar alta cu întrebările la vămi de către duhurile văzduhului; şi adeseori privind la dînsele şi arătîndu-le celorlalţi, îşi uda faţa cu lacrimi, suspinînd din adîncul inimii.

Şi era cuviosul cu trupul uscat de marea lui înfrînare, încît şi oasele şi încheieturile lui era cu putinţă a le număra, căci se chinuise mult pe sine cu viaţa cea aspră şi faţa lui era veştejită, iar chipul feţei sale era asemenea Sfîntului Vasile cel Mare, şi la obiceiuri era următor aceluia în dumnezeiasca plăcere. El avea mare război cu diavolii care năvăleau asupra lui prin vedenii şi năluciri înfricoşătoare, uneori în vis, iar alteori la arătare răcnind ca fiarele sălbatice şi tăbărînd asupra lui ca nişte războinici. Dar nu puteau să vatăme pe sluga Domnului; căci dacă spre porci n-au putere, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, cu atît mai mult asupra oamenilor ce slujesc cu osîrdie lui Dumnezeu, nu pot să aibă putere şi să-i vatăme, chiar dacă s-ar iuţi foarte, căci numai prin vederi înfricoşează, dar nu îndrăznesc a se atinge de ei. Şi cînd stătea Cuviosul Avramie la rugăciunea de miezul nopţii, ei, prefăcîndu-se în asemănări de multe feluri şi în femei fără de ruşine, se sîrguiau să-i întrerupă rugăciunea lui, dar prin aceeaşi rugăciune, ca şi cu o suliţă, se răneau şi se goneau. Şi cînd se culca pe pat ca să se odihnească puţin, ei îl aruncau jos şi nu-l lăsau să adoarmă, ca prin nedormire slăbind cu trupul, să înceteze de obişnuitele lui osteneli; dar cuviosul se întărea cu duhul şi se împuternicea cu trupul spre toate nevoinţele, cu darul Domnului, şi ruşina duhurile răutăţii care îl chinuiau.

Apoi diavolul, neputînd ca prin el şi prin îngerii săi cei nevăzuţi să facă împiedicare Cuviosului Avramie în buna lui alergare, şi să curme folosul multora, s-a sîrguit prin diavolii cei văzuţi, adică prin oamenii cei răi, să-şi săvîrşească vicleşugul său cel cu mult meşteşug, Dumnezeu îngăduind ispitirea asupra sfîntului Său, ca astfel, plăcutul lui Dumnezeu, lămurindu-se ca aurul în topitoare, mai mult să se preamărească, iar potrivnicul să se ruşineze. Deci după o vreme, diavolul a ridicat asupra sfîntului pe preoţii cetăţii, precum întîi ridicase în mănăstire pe monahi, şi preoţii au început a zice: „Iată, înşelătorul acela a amăgit pe toţi fiii noştri duhovniceşti şi i-a întors la el”.

Apoi, din zi în zi înmulţindu-se răutatea între ei, au început a se sfătui cum ar necăji şi ar goni din cetate pe nevinovatul rob al lui Hristos. Intîi au început a îndemna poporul asupra lui, semănînd vorbe mincinoase, ca neghinele şi vorbind rău de dînsul. Şi îl numeau eretic, vrăjitor, cititor de cărţi diavoleşti şi prooroc mincinos, Incă ocărau şi viaţa lui cea curată cu necurate păcate trupeşti, minţind asupra lui, că s-ar împreuna cu femei şi că face şi alte spurcăciuni şi se făţărniceşte a fi sfînt. Astfel răzvrăteau pe oamenii care se foloseau de sfîntul, şi îi întorceau de la el, ca să nu umble la învăţătura lui şi să nu-i asculte cuvintele nici să vorbească cu dînsul, ca şi cu un potrivnic al lui Dumnezeu. Incă îi porniseră şi spre răutate multă, la care şi mulţi monahi cu egumenii lor le ajutau, căci ziceau între ei: „De unde s-a arătat între noi acest nou sfînt şi învăţător? Iată, prin căutarea sa în faţă şi vorba mincinoasă i-a amăgit pe toţi!”

Şi sfătuindu-se, într-o zi s-au adunat egumenii cu monahii, asemenea şi preoţii cu diaconii şi cu clericii şi le-au urmat lor mulţime din popor. Deci s-au dus în curte la episcopul Ignatie, unde se întîmplase atunci de era şi voievodul la episcop, şi spuneau împotriva lui Avramie multe pricini nedrepte. Unii ziceau că este eretic şi vrăjitor, iar alţii făcător de păcate necurate; alţii, că este vinovat de multe fărădelegi şi că este vrednic de pedeapsa morţii. Iar episcopul şi voievodul, văzînd şi auzind cearta poporului, au trimis slujitori să-l aducă pe Avramie. Iar aceia, ducîndu-se şi găsind pe cuviosul stînd la rugăciune în chilia sa, l-au apucat cu mînie, împreună cu doi ucenici ai lui, şi l-au dus cu necinste ca pe un tîlhar, batjocorindu-l, împingîndu-l şi zicînd cuvinte de ocară asupra lui. Şi pretutindeni pe uliţe, popor mult privea la aceea, iar sfîntul şi nevinovatul rob al lui Hristos era privelişte îngerilor şi oamenilor, fiind adus ca un mieluşel spre junghiere. Şi nu răspundea nimănui nimic, nici se îndrepta, decît numai în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu şi spre Dînsul îşi punea nădejdea.

Fiind dus astfel sfîntul cu batjocură, un oarecare cuvios, anume Luca, cu porecla Prusin, rugîndu-se în ceasul al nouălea în biserica Sfîntului Arhistrateg Mihail, a auzit glasul Domnului, zicîndu-i: „Uite, duc pe plăcutul meu Avramie cu doi ucenici ai lui la adunare spre ispitire, iar tu să nu te sminteşti de dînsul”. Şi ieşind fericitul Luca din biserică, a alergat la acea adunare, strigînd: „Este nevinovat acesta pe care voi îl osîndiţi, îl huliţi cu nedreptate şi clevetiţi minciuni asupra lui. O, dacă ar fi păcatele lui asupra mea!” Aşa strigînd el, nimeni nu-l asculta.

Iar cînd preoţii au văzut pe Avramie adus în curtea arhierească, mulţi din răutatea cea mare scrîşneau din dinţi asupra lui, dacă ar fi putut să-l inghită de viu, şi şi-au ridicat glasurile răcnind ca boii. Unii strigau: „Inşelătorul şi făţarnicul acesta să se gonească din cetate şi să se surghiunească”. Alţii strigau: „Să se ardă ereticul acesta!” Iar alţii răcneau: „Să se ucidă vrăjitorul”. Aceleaşi ziceau egumenii şi cu monahii. Şi stînd osînditul cel nevinovat la judecată înaintea episcopului şi a voievodului, toţi strigau asupra lui şi îl prigoneau.

Deci făcîndu-se de judecători multă cercetare şi întrebare de pricinile ce se aduceau asupra lui, nimic nu s-a aflat adevărat, ci toate erau clevetiri mincinoase, că numai cuvintele singure se vorbeau de clevetitori, iar dovedire încredinţată şi martori nu erau. Iar sfîntul stătea ca un mieluşel în mijlocul lupilor care voiau să-l rupă, avînd martor al nevinovăţiei sale numai pe Dumnezeu singur. Şi se ruga către Dînsul pentru clevetitorii săi, zicînd cuvintele întîiului mucenic: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Atunci Dumnezeu a înmuiat inima voievodului şi a stăpînitorilor şi le-a deschis ochii minţii, ca să vadă nevinovăţia sfîntului şi să înţeleagă răutatea celor ce-l prihăneau; deci au început a-i ocărî şi a-i defăima pentru nedreptatea şi urîciunea lor înrăutăţită. Iar ei, umplîndu-se de ruşine, au început a ieşi cîte unul din adunarea aceea, acoperindu-şi feţele lor. Insă episcopul a amînat judecata pînă a doua zi, poruncind sfîntului şi la amîndoi ucenicii lui să nu iasă din curtea arhierească, pînă ce nu va cerceta cele despre dînsul mai cu încredinţare.

Iar a doua zi, clevetitorii adunîndu-se iarăşi la episcop, grăiau aceleaşi cuvinte, prihănind pe Avramie şi făcînd gîlceava mare. Şi deşi nu se aflau pricinile lui, însă făceau vinovat pe cel nevinovat, şi-l osîndeau pe cel drept. Deci episcopul, potolind tulburarea lor, a trimis pe cuviosul din cetate în mănăstirea cea mai dinainte, unde se tunsese, oprindu-l de la slujirea Sfintei Liturghii. Nişte ispite ca acestea pătimind Sfîntul Avramie, petrecea veselindu-se cu duhul, ca şi cum n-ar fi suferit nici un rău, şi mulţumea lui Dumnezeu de toate ce i se întîmplaseră, fiind gata a pătimi şi altele mai mari. Dar urătorii cei învrăjbitori şi acolo se atingeau de el cu răutatea lor; căci, înştiinţîndu-se că unii din cei temători de Dumnezeu şi iubitori de învăţătura lui umblă la dînsul pentru folos, au trimis pe drumuri oameni răi, oprind pe cei ce mergeau, şi mulţi erau bătuţi şi jefuiţi ca de tîlhari.

Iar după cîteva zile, fericitul Lazăr, care atunci era încă în rînduiala preoţească – căci a fost ridicat după Ignatie la cinstea episcopiei – a mers la episcopul Ignatie şi i-a zis: „Mare pedeapsă are să fie cetăţii acesteia de la Dumnezeu, pentru atîta prigonire şi izgonire a nevinovatului Avramie, omul lui Dumnezeu!” Acest Lazăr, fiind episcop după aceea, şi-a lăsat scaunul, văzînd multele strîmbătăţi ce se făceau sfintelor biserici de către stăpînitorii care fără dreptate apucau cele străine. Şi s-au împlinit acele cuvinte ale lui Lazăr, căci în acelaşi an, prin dumnezeiasca pedeapsă, pentru răutatea cea făcută plăcutului Lui, a fost secetă mare şi s-a veştejit toată răsărirea pămîntului şi roadele şi sadurile, şi au secat izvoarele şi pîraiele, iar pămîntul s-a uscat foarte, încît s-a crăpat de seceta cea mare.

Din această pricină toţi s-au întristat şi se rugau lui Dumnezeu. Şi însuşi episcopul, cu toată rînduiala duhovnicească, umbla împrejurul cetăţii cu cinstitele cruci şi cu sfintele icoane, cîntînd rugăciuni, sfinţind apă şi cerînd ploaie de la Dumnezeu. Dar Domnul, Care era mîniat pe dînşii, nu le asculta rugăciunile lor. Deci un oarecare din bărbaţii duhovniceşti, fiind îndemnat de Dumnezeu, a zis către episcop: „Oare ştii, stăpîne, care este pricina, că noi toţi rugîndu-ne, nu ne ascultă Dumnezeu? Cu adevărat pentru aceea că Avramie a fost defăimat cu nevinovăţie şi depărtat de la slujire; iar de s-ar ruga el, Dumnezeu i-ar asculta rugăciunea”. Atunci episcopul Ignatie, îndată trimiţînd, a chemat cu cinste pe Cuviosul Avramie; şi, cercetînd iarăşi pe cele ce se cleveteau asupra lui, le-a găsit pe toate mincinoase şi făcute din zavistia şi răutatea diavolească.

Deci l-a dezlegat pe cuvios de certare, iar pe clevetitori voia să-i pedepsească cu pedepsirile şi cu despărţirea ce li se cădea. Dar părintele cel fără de răutate a căzut la picioarele episcopului, rugîn-du-l cu lacrimi să nu le răsplătească pentru dînsul, şi nu s-a îndepărtat pînă ce nu a înduplecat pe arhiereu ca să-i ierte pe ei, încît şi episcopul şi-a cerut iertare de la cuviosul, zicîndu-i: „Iartă-mă, robul lui Hristos, că întru neştiinţă ţi-am greşit ţie! Eu ascultasem pe oamenii cei răi! Deci, iartă şi pe toţi cetăţenii care crezuseră pe mincinoşi, pe clevetitori şi asupritori, şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne miluiască cu ploaie, că pentru tine ne pedepseşte pe noi cu secetă, pentru că te-am mîhnit cu nedreptate”. Iar cuviosul a răspuns cu smerenie: „Cine sunt eu, păcătosul, ca pentru mine Dumnezeu să se fi mîniat şi să fi pedepsit pe cineva? Cine sunt eu, ca să rog pe Domnul să trimită ploaie pămîntului cel însetat? Tu, o, arhiereule, roagă-te pentru turma oilor celor cuvîntătoare, încredinţate de Dumnezeu ţie, şi dator sunt eu, ca şi ceilalţi robi ai tăi, să fac ceea ce mi se porunceşte de tine”.

Apoi, Cuviosul Avramie, fiind slobozit de arhiereu, s-a dus la mănăstirea sa şi se ruga pe drum, zicînd: „Stăpîne, Dumnezeule Atotţiitorule, ascultă rugăciunea arhiereului Tău şi ale tuturor preoţilor Tăi şi ale tuturor oamenilor, şi întoarce-Ţi mînia Ta de la robii Tăi! Miluieşte cetatea şi poporul Tău, Milostive, şi, primind suspinurile şi lacrimile tuturor celor ce se roagă Ţie, trimite ploaie şi adapă faţa pămîntului şi veseleşte oamenii şi dobitoacele; Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte!”

Astfel rugîndu-se el şi neajungînd încă pînă la mănăstire, Dumnezeu a dat ploaie mare multă vreme şi ploaia n-a încetat pînă ce pămîntul nu s-a adăpat bine. Atunci tot poporul din cetate grăia: „Iată cît de repede a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său Avramie!” Şi s-a făcut tuturor bucurie mare şi slăveau pe Dumnezeu. Deci toţi au cunoscut dintr-acea vreme că Avramie nu este vinovat de nici un rău şi că zavistnicii din răutate au clevetit asupra lui, iar nu cu adevărat. După aceea şi clevetitorii şi-au cunoscut păcatul lor, şi foarte mult s-au ruşinat. Deci, pentru că unii dintr-înşii muriseră cu moarte grabnică, şi ceilalţi – temîndu-se să nu-i ajungă vreun rău sau vreo pedeapsă pentru robul lui Dumnezeu -, alergau la mănăstirea aceea în care era Cuviosul Avramie şi, căzînd cu lacrimi la cinstitele lui picioare, îşi mărturiseau vina lor şi, căindu-se, cereau iertare.

Asemenea şi cîţi crezuseră clevetirile lor mincinoase şi grăiseră rău de sfîntul, osîndindu-l pe el, toţi aceia alergau cu pocăinţă şi îşi cereau iertare. Iar cuviosul, pe toţi iertîndu-i şi rugîndu-se pentru dînşii, îi învăţa să nu ia aminte la cuvintele cele deşarte ale oamenilor şi să nu creadă degrab vorbele pe care le grăieşte cineva despre aproapele său, de vreme ce fiii oamenilor sunt mincinoşi, şi să nu osîndească pe nimeni, nici să se împărtăşească cu cei care osîndesc. De atunci Cuviosul Avramie s-a luminat mai mult cu darul lui Hristos şi era ca o făclie în sfeşnic, luminînd cu toate lucrurile bune. Astfel se proslăvea într-însul Tatăl ceresc. Iar diavolul, vrăjmaşul cel nevăzut, împreună cu îngerii săi, s-au ruşinat, fiindu-le vădite şi risipite toate meşteşugirile lor, prin răbdarea plăcutului lui Dumnezeu.

După aceasta, episcopul Ignatie a zidit în cetate o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi lîngă dînsa a întemeiat şi o mănăstire. Apoi a mutat într-însa pe Cuviosul Avramie, ca iarăşi, prin învăţăturile sale cele insuflate de Dumnezeu, să fie de folos la toată cetatea; deci l-a făcut pe el egumen şi arhimandrit al acelei mănăstiri. Iar cuviosul, petrecîndu-şi acolo restul zilelor vieţii sale cu mare plăcere dumnezeiască şi povăţuind pe mulţi spre mîntuire, slobozind înainte pe episcopul Ignatie şi trupul lui îngropîndu-l cu cinste, s-a mutat şi el din această viaţă vremelnică la viaţa cea veşnică şi s-a sălăşluit în locaşurile cele nefăcute de mînă, intrînd întru bucuria Domnului său, Căruia I-a slujit în călugărie fără lene-vire ca la cincizeci de ani şi I-a fost credincios din scutece, slujindu-I cu cuvioşie şi dreptate pînă la cea mai de pe urmă suflare. Iar acum stă în ceata cuvioşilor şi a drepţilor, înaintea scaunului Stăpînului, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.