Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Andrei Stratilat şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la septembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 1, 2020

Sfîntul Mucenic Andrei StratilatPăgînul Maximian împărăţind peste stăpînirea Romei şi prigonind pretutindeni pe creştini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei şi prea fierbinte slujitor idolilor, suflînd cu îngrozire şi cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpînirea de la împărat peste toată Siria şi luase poruncă să chinuiască şi să ucidă pe toţi creştinii, avînd încredinţaţi mulţi tribuni cu oaste romană. Sub stăpînirea aceluia, între alţi tribuni era şi Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început şi-a păzit în taină credinţa cea sfîntă în Hristos – pînă la o vreme – după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deşi era încă nebotezat, însă avea credinţă tare şi dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, şi-I slujea Lui ziua şi noaptea în rugăciuni şi în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osîrdie. Şi i-a dat Dumnezeu mare putere şi biruinţă în războaie, şi nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia şi cu bărbăţia în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, şi era slăvit şi cinstit între ostaşi mai mult decît ceilalţi conducători de cete.

Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părţi, ridicînd război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perşilor, şi, aducîndu-şi aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine şi i-a încredinţat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat – adică să fie mai mare peste ostaşii cei mai mari -, şi poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmaşilor celor ce năvăliseră şi să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăţia şi vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înştiinţat; dar şi împăratul însuşi ştie bine de aceea. Pentru aceasta eşti cinstit cu cinstea aceasta; deci ţie îţi încredinţez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea şi să fii voievod în locul meu şi să te sîrguieşti să înmulţeşti şi mai mult slava pe care o ai”.

Iar Sfîntul Andrei, ostaşul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmaşilor, şi-a ales pentru război puţini ostaşi din multa oaste romană – asemănîndu-se lui Ghedeon cel de demult – ştiind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voieşte, nici în pulpele bărbaţilor binevoieşte; ci în cei ce se tem de El bine voieşte, şi în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.

Deci Andrei şi-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, şi a ieşit împotriva vrăjmaşilor. Şi văzînd el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, îşi întărea ostaşii săi să se lupte vitejeşte şi să nu se teamă de ostaşii cei mulţi ai perşilor, ei fiind puţini. Şi le-a pus înainte cunoştinţa Unuia Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostaşi nu era creştin, ci toţi erau închinători la idoli. El a zis către dînşii: „O, fraţilor şi prietenilor, acum să cunoaşteţi că zeii păgînilor sunt diavoli, şi nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioşi, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc şi Care a făcut cerul şi pămîntul. Acela pe toate le poate şi tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie şi goneşte pe cei potrivnici dinaintea feţei lor. Iată, precum vedeţi, ostile vrăjmaşilor sunt fără număr împotriva noastră, şi prin mulţimea lor sunt mai puternici decît noi; dar dacă veţi scuipa pe zeii voştri cei deşerţi şi veţi chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veţi vedea pe vrăjmaşi stingîndu-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.

Grăind el aceasta, toţi ostaşii care erau cu dînsul au crezut cuvintele lui, şi, chemînd spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; şi, făcînd tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credinţa şi rugăciunile Sfîntului Andrei, tulburînd cu frica cetele persieneşti, care întorcîndu-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perşilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruinţa romanilor asupra perşilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmaşii fiind goniţi, ostaşii care erau cu Sfîntul Andrei, văzînd o biruinţă neaşteptată ca aceea asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul lui Hristos, toţi au crezut în El. Iar Sfîntul Andrei, pe cît putea, îi întărea în credinţă, învăţîndu-i la cunoştinţa căii celei drepte care duce spre mîntuire. Şi, întorcîndu-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.

Dar unul din mai-marii peste oşti cei zavistnici, urînd pe Sfîntul Andrei pentru o vitejie şi o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunînd că stratilatul Andrei cinsteşte pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mînie şi a trimis la dînsul pe nişte bărbaţi din rînduiala ostaşilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dînsul. Şi, înştiinţîndu-se că într-adevăr aşa este, a trimis la dînsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l şi aducîndu-i aminte de cruzimea sa asupra creştinilor. Deci i-a grăit prin trimişi: „Ştii bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, şi pe mulţi cu dînsul care urmau credinţei creştineşti, dintre care nici unul n-am cruţat; iar acum tu cu ce sfat şi cu ce nădejde Il proslăveşti ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce? ”

Iar sfîntul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicînd: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decît mă înspăimîntă; căci dacă aceia pe care îi pomeneşte el, fiind daţi la cumplite chinuri de dînsul, s-au făcut biruitorii lui şi au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu şi eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dînsul, să mă învrednicesc de împărăţia Lui”. Aducîndu-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mînie şi a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l aducă legat. Şi şezînd la judecată, a poruncit Sfîntului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voieşte să slujească Dumnezeului său.

Iar sfîntul, stînd la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor şi a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală şi cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunînd că este robul Lui. Şi îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, şi pe acela să-l aşeze pe Andrei, ostaşul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbîntat şi scăpărînd scîntei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ţi se cade ca după atîtea osteneli să te odihneşti pe acest pat”.

Iar sfîntul mucenic n-a aşteptat pînă să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcîndu-şi hainele, s-a suit cu sîrguinţă pe patul acela şi culcîndu-se pe dînsul, s-a întins ca pe un aşternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simţind durere la început; şi se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată şi-a lăsat puterea şi nu putea vătăma trupul mucenicului. Şi a prins Antioh şi pe alţi bărbaţi din ostaşii lui Andrei, şi, pironindu-le mîinile în patru părţi în chipul Sfintei Cruci pe nişte lemne, îi batjocorea şi îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunînd că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.

Şi iar a întrebat chinuitorul pe Sfîntul Andrei dacă acum s-a învăţat prin arderea focului şi vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că doreşte să rabde pînă la sfîrşit, de vreme ce sfîrşitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvîrşit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfîntul Andrei de pe patul de aramă şi pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toţi să-i arunce în temniţă, ca şi cum le-ar da vreme să se gîndească şi să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă avînd un cu totul alt scop, anume ca să înştiinţeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz şi cinstit ca acela, pe Sfîntul Andrei şi pe prietenii lui, să-i piardă fără ştirea şi voia împăratului.

Iar împăratul Maximian, luînd scrisoarea lui Antioh şi citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaş slăvit ca acela şi pe alţi viteji ca dînsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gîlceava şi tulburare pentru dînşii. Deci, ca să nu se ridice pentru dînşii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături şi din pedepse pe Andrei şi pe tovarăşii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei şi a însoţitorilor lui, mai aşteptînd puţină vreme, să scornească cu meşteşugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca şi cum nu pentru credinţă, şi astfel să-i prindă pe cîte unul şi să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbaţi întru creştinătate. O poruncă ca aceasta luînd Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături şi din temniţă pe Sfîntul Andrei şi pe însoţitorii lui şi i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca şi mai înainte.

Iar Sfîntul Andrei, ostaşul lui Hristos, înştiinţîndu-se din dumnezeiască descoperire de acea meşteşugire a păgînilor şi tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toţi ostaşii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăţi, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dînşii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarăşii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci şi trei. Iar după puţină vreme, Antioh, înştiinţîndu-se despre plecarea lui Andrei cu tovarăşii săi în părţile Ciliciei, s-a umplut de multă mînie şi iuţime şi, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicînd: „Ştiu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărăteşti. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci şi pe mulţi din ostaşi i-a adus la aceeaşi nebunie, ca să nu se supună împărăteştilor porunci şi a fugit cu însoţitorii săi – după cum auzim – în părţile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el şi pe toţi cei cu dînsul şi să-i trimiţi legaţi la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideţi pe dînşii cu ostaşi înarmaţi”.

Ighemonul Seleuc, luînd o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei şi despre tovarăşii şi următorii lui; şi, înştiinţîndu-se că este în Tars, s-a sculat şi a mers cu oastea acolo. Iar Sfîntul Andrei, văzînd cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru şi pe un altul, care se întîmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întîrziere să le dea lor Sfîntul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfîntul Andrei şi pe însoţitorii lui. Iar după primirea Sfîntului Botez, Sfîntul Andrei cu tovarăşii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealalt㔦

Iar Seleuc mergînd în Tars cu ostaşii săi înarmaţi ca la război şi negăsind pe Andrei şi pe tovarăşii săi, s-a tulburat şi, de mînie, s-a schimbat la faţă. Apoi, umplîndu-se de mai multă mînie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinţii de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutînd să-i ucidă. Şi trecînd sfinţii prin muntele acela şi prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strîmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfîntul Andrei cu tovarăşii săi, aşteptînd pe ucigaşii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfîntului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfîrşească ei.

Deci Sfîntul Andrei a grăit către dînşii: „O, prietenii, tovarăşii şi copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mîntuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet şi cu bărbăţie, precum ne-a poruncit nouă Domnul, şi mîinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulţumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom cîştiga parte cu toţi sfinţii care au pătimit pentru dînsul. Deci să ne rugăm către Dînsul, precum s-a rugat şi Sfîntul şi întîiul Mucenic Ştefan, cînd era ucis de iudei cu pietre şi zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mîinile Tale”.

Astfel grăind Sfîntul Andrei către tovarăşii săi, a stat în mijlocul lor şi, înălţîndu-şi mîinile şi ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicînd: „Doamne, Doamne cel mare şi Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului şi nevrednicului robului Tău şi a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfînta credinţă cea întru Tine, primeşte în pace sufletele noastre şi le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălaşurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpîne, şi pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlineşti toate cererile lor cele către mîntuire, şi în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sînge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire şi izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutăţile şi să le dai lor sănătate sufletească şi trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfînt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh”.

Astfel rugîndu-se lui Dumnezeu Sfîntul Andrei şi cei împreună cu dînsul, a venit şi Seleuc cu ostaşii, care, scoţîndu-şi săbiile şi scrîşnind din dinţi, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinţii ostaşi ai lui Hristos, deşi puteau ca în acel loc, care era foarte strîmt, să se apere de mîinile ucigaşilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmînd Domnului lor, ca nişte mieluşei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigaşilor lor şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toţi. Deci sîngele sfinţilor s-a vărsat ca apa şi curgea din locul acela ca pîrîul; iar sufletele lor au intrat cu dănţuire întru bucuria Domnului lor. Sfinţii au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sîngele cel mucenicesc, îndată a izvorît un izvor de ape vii şi dătătoare de tămăduiri.

Iar cînd aceşti sfinţi au fost ucişi, episcopii cei mai sus pomeniţi, Petru al Tarsului Ciliciei şi Non al cetăţii Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceştia cu clericii le-au urmat de departe, vrînd ca să le vadă sfîrşitul lor. Deci Seleuc cu ostaşii săi, după uciderea sfinţilor mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceştile trupuri, au plîns peste ele şi, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Şi au văzut şi izvorul ce ieşise acolo, după rugăciunea mucenicilor, şi, bînd dintr-însul, s-au încredinţat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat şi, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.

Iar după îngroparea sfinţilor, episcopul Petru cu toţi cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Şi înştiinţîndu-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducîndu-şi neputincioşii; deci, bînd apă şi spălîndu-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfîntului Andrei răbdătorul de chinuri, şi cu ale sfinţilor mucenici ce au pătimit împreună cu el, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, li se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Timotei, Agapie şi Tecla

Adaugat la septembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 1, 2020

Slăvitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina şi, fiind desăvîrşit şi la viaţă şi la cuvînt, a fost făcut învăţător al dreptei credinţe. Deci, fiind prins şi stînd de faţă la Gaza înaintea lui Urban, a spus că este din partea creştinilor. Atunci a fost bătut rău şi chinuit în tot felul şi, nicidecum întorcîndu-se, a fost băgat în foc, unde şi-a primit sfîrşitul. Şi în aceeaşi cetate, Agapie şi Tecla Vizianca ţinîndu-se de credinţa lui Hristos, au fost daţi la fiare şi şi-au luat prin ele cununa muceniciei.