Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Andrei Stratilat şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la septembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 1, 2020

Sfîntul Mucenic Andrei StratilatPăgînul Maximian împărăţind peste stăpînirea Romei şi prigonind pretutindeni pe creştini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei şi prea fierbinte slujitor idolilor, suflînd cu îngrozire şi cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpînirea de la împărat peste toată Siria şi luase poruncă să chinuiască şi să ucidă pe toţi creştinii, avînd încredinţaţi mulţi tribuni cu oaste romană. Sub stăpînirea aceluia, între alţi tribuni era şi Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început şi-a păzit în taină credinţa cea sfîntă în Hristos – pînă la o vreme – după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deşi era încă nebotezat, însă avea credinţă tare şi dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, şi-I slujea Lui ziua şi noaptea în rugăciuni şi în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osîrdie. Şi i-a dat Dumnezeu mare putere şi biruinţă în războaie, şi nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia şi cu bărbăţia în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, şi era slăvit şi cinstit între ostaşi mai mult decît ceilalţi conducători de cete.

Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părţi, ridicînd război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perşilor, şi, aducîndu-şi aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine şi i-a încredinţat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat – adică să fie mai mare peste ostaşii cei mai mari -, şi poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmaşilor celor ce năvăliseră şi să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăţia şi vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înştiinţat; dar şi împăratul însuşi ştie bine de aceea. Pentru aceasta eşti cinstit cu cinstea aceasta; deci ţie îţi încredinţez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea şi să fii voievod în locul meu şi să te sîrguieşti să înmulţeşti şi mai mult slava pe care o ai”.

Iar Sfîntul Andrei, ostaşul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmaşilor, şi-a ales pentru război puţini ostaşi din multa oaste romană – asemănîndu-se lui Ghedeon cel de demult – ştiind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voieşte, nici în pulpele bărbaţilor binevoieşte; ci în cei ce se tem de El bine voieşte, şi în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.

Deci Andrei şi-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, şi a ieşit împotriva vrăjmaşilor. Şi văzînd el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, îşi întărea ostaşii săi să se lupte vitejeşte şi să nu se teamă de ostaşii cei mulţi ai perşilor, ei fiind puţini. Şi le-a pus înainte cunoştinţa Unuia Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostaşi nu era creştin, ci toţi erau închinători la idoli. El a zis către dînşii: „O, fraţilor şi prietenilor, acum să cunoaşteţi că zeii păgînilor sunt diavoli, şi nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioşi, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc şi Care a făcut cerul şi pămîntul. Acela pe toate le poate şi tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie şi goneşte pe cei potrivnici dinaintea feţei lor. Iată, precum vedeţi, ostile vrăjmaşilor sunt fără număr împotriva noastră, şi prin mulţimea lor sunt mai puternici decît noi; dar dacă veţi scuipa pe zeii voştri cei deşerţi şi veţi chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veţi vedea pe vrăjmaşi stingîndu-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.

Grăind el aceasta, toţi ostaşii care erau cu dînsul au crezut cuvintele lui, şi, chemînd spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; şi, făcînd tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credinţa şi rugăciunile Sfîntului Andrei, tulburînd cu frica cetele persieneşti, care întorcîndu-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perşilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruinţa romanilor asupra perşilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmaşii fiind goniţi, ostaşii care erau cu Sfîntul Andrei, văzînd o biruinţă neaşteptată ca aceea asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul lui Hristos, toţi au crezut în El. Iar Sfîntul Andrei, pe cît putea, îi întărea în credinţă, învăţîndu-i la cunoştinţa căii celei drepte care duce spre mîntuire. Şi, întorcîndu-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.

Dar unul din mai-marii peste oşti cei zavistnici, urînd pe Sfîntul Andrei pentru o vitejie şi o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunînd că stratilatul Andrei cinsteşte pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mînie şi a trimis la dînsul pe nişte bărbaţi din rînduiala ostaşilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dînsul. Şi, înştiinţîndu-se că într-adevăr aşa este, a trimis la dînsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l şi aducîndu-i aminte de cruzimea sa asupra creştinilor. Deci i-a grăit prin trimişi: „Ştii bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, şi pe mulţi cu dînsul care urmau credinţei creştineşti, dintre care nici unul n-am cruţat; iar acum tu cu ce sfat şi cu ce nădejde Il proslăveşti ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce? ”

Iar sfîntul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicînd: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decît mă înspăimîntă; căci dacă aceia pe care îi pomeneşte el, fiind daţi la cumplite chinuri de dînsul, s-au făcut biruitorii lui şi au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu şi eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dînsul, să mă învrednicesc de împărăţia Lui”. Aducîndu-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mînie şi a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l aducă legat. Şi şezînd la judecată, a poruncit Sfîntului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voieşte să slujească Dumnezeului său.

Iar sfîntul, stînd la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor şi a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală şi cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunînd că este robul Lui. Şi îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, şi pe acela să-l aşeze pe Andrei, ostaşul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbîntat şi scăpărînd scîntei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ţi se cade ca după atîtea osteneli să te odihneşti pe acest pat”.

Iar sfîntul mucenic n-a aşteptat pînă să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcîndu-şi hainele, s-a suit cu sîrguinţă pe patul acela şi culcîndu-se pe dînsul, s-a întins ca pe un aşternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simţind durere la început; şi se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată şi-a lăsat puterea şi nu putea vătăma trupul mucenicului. Şi a prins Antioh şi pe alţi bărbaţi din ostaşii lui Andrei, şi, pironindu-le mîinile în patru părţi în chipul Sfintei Cruci pe nişte lemne, îi batjocorea şi îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunînd că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.

Şi iar a întrebat chinuitorul pe Sfîntul Andrei dacă acum s-a învăţat prin arderea focului şi vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că doreşte să rabde pînă la sfîrşit, de vreme ce sfîrşitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvîrşit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfîntul Andrei de pe patul de aramă şi pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toţi să-i arunce în temniţă, ca şi cum le-ar da vreme să se gîndească şi să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă avînd un cu totul alt scop, anume ca să înştiinţeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz şi cinstit ca acela, pe Sfîntul Andrei şi pe prietenii lui, să-i piardă fără ştirea şi voia împăratului.

Iar împăratul Maximian, luînd scrisoarea lui Antioh şi citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaş slăvit ca acela şi pe alţi viteji ca dînsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gîlceava şi tulburare pentru dînşii. Deci, ca să nu se ridice pentru dînşii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături şi din pedepse pe Andrei şi pe tovarăşii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei şi a însoţitorilor lui, mai aşteptînd puţină vreme, să scornească cu meşteşugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca şi cum nu pentru credinţă, şi astfel să-i prindă pe cîte unul şi să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbaţi întru creştinătate. O poruncă ca aceasta luînd Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături şi din temniţă pe Sfîntul Andrei şi pe însoţitorii lui şi i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca şi mai înainte.

Iar Sfîntul Andrei, ostaşul lui Hristos, înştiinţîndu-se din dumnezeiască descoperire de acea meşteşugire a păgînilor şi tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toţi ostaşii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăţi, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dînşii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarăşii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci şi trei. Iar după puţină vreme, Antioh, înştiinţîndu-se despre plecarea lui Andrei cu tovarăşii săi în părţile Ciliciei, s-a umplut de multă mînie şi iuţime şi, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicînd: „Ştiu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărăteşti. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci şi pe mulţi din ostaşi i-a adus la aceeaşi nebunie, ca să nu se supună împărăteştilor porunci şi a fugit cu însoţitorii săi – după cum auzim – în părţile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el şi pe toţi cei cu dînsul şi să-i trimiţi legaţi la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideţi pe dînşii cu ostaşi înarmaţi”.

Ighemonul Seleuc, luînd o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei şi despre tovarăşii şi următorii lui; şi, înştiinţîndu-se că este în Tars, s-a sculat şi a mers cu oastea acolo. Iar Sfîntul Andrei, văzînd cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru şi pe un altul, care se întîmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întîrziere să le dea lor Sfîntul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfîntul Andrei şi pe însoţitorii lui. Iar după primirea Sfîntului Botez, Sfîntul Andrei cu tovarăşii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealalt㔦

Iar Seleuc mergînd în Tars cu ostaşii săi înarmaţi ca la război şi negăsind pe Andrei şi pe tovarăşii săi, s-a tulburat şi, de mînie, s-a schimbat la faţă. Apoi, umplîndu-se de mai multă mînie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinţii de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutînd să-i ucidă. Şi trecînd sfinţii prin muntele acela şi prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strîmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfîntul Andrei cu tovarăşii săi, aşteptînd pe ucigaşii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfîntului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfîrşească ei.

Deci Sfîntul Andrei a grăit către dînşii: „O, prietenii, tovarăşii şi copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mîntuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet şi cu bărbăţie, precum ne-a poruncit nouă Domnul, şi mîinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulţumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom cîştiga parte cu toţi sfinţii care au pătimit pentru dînsul. Deci să ne rugăm către Dînsul, precum s-a rugat şi Sfîntul şi întîiul Mucenic Ştefan, cînd era ucis de iudei cu pietre şi zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mîinile Tale”.

Astfel grăind Sfîntul Andrei către tovarăşii săi, a stat în mijlocul lor şi, înălţîndu-şi mîinile şi ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicînd: „Doamne, Doamne cel mare şi Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului şi nevrednicului robului Tău şi a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfînta credinţă cea întru Tine, primeşte în pace sufletele noastre şi le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălaşurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpîne, şi pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlineşti toate cererile lor cele către mîntuire, şi în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sînge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire şi izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutăţile şi să le dai lor sănătate sufletească şi trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfînt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh”.

Astfel rugîndu-se lui Dumnezeu Sfîntul Andrei şi cei împreună cu dînsul, a venit şi Seleuc cu ostaşii, care, scoţîndu-şi săbiile şi scrîşnind din dinţi, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinţii ostaşi ai lui Hristos, deşi puteau ca în acel loc, care era foarte strîmt, să se apere de mîinile ucigaşilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmînd Domnului lor, ca nişte mieluşei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigaşilor lor şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toţi. Deci sîngele sfinţilor s-a vărsat ca apa şi curgea din locul acela ca pîrîul; iar sufletele lor au intrat cu dănţuire întru bucuria Domnului lor. Sfinţii au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sîngele cel mucenicesc, îndată a izvorît un izvor de ape vii şi dătătoare de tămăduiri.

Iar cînd aceşti sfinţi au fost ucişi, episcopii cei mai sus pomeniţi, Petru al Tarsului Ciliciei şi Non al cetăţii Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceştia cu clericii le-au urmat de departe, vrînd ca să le vadă sfîrşitul lor. Deci Seleuc cu ostaşii săi, după uciderea sfinţilor mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceştile trupuri, au plîns peste ele şi, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Şi au văzut şi izvorul ce ieşise acolo, după rugăciunea mucenicilor, şi, bînd dintr-însul, s-au încredinţat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat şi, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.

Iar după îngroparea sfinţilor, episcopul Petru cu toţi cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Şi înştiinţîndu-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducîndu-şi neputincioşii; deci, bînd apă şi spălîndu-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfîntului Andrei răbdătorul de chinuri, şi cu ale sfinţilor mucenici ce au pătimit împreună cu el, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, li se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Timotei, Agapie şi Tecla

Adaugat la septembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 1, 2020

Slăvitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina şi, fiind desăvîrşit şi la viaţă şi la cuvînt, a fost făcut învăţător al dreptei credinţe. Deci, fiind prins şi stînd de faţă la Gaza înaintea lui Urban, a spus că este din partea creştinilor. Atunci a fost bătut rău şi chinuit în tot felul şi, nicidecum întorcîndu-se, a fost băgat în foc, unde şi-a primit sfîrşitul. Şi în aceeaşi cetate, Agapie şi Tecla Vizianca ţinîndu-se de credinţa lui Hristos, au fost daţi la fiare şi şi-au luat prin ele cununa muceniciei.

Sfîntul Prooroc Samuil

Adaugat la septembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 2, 2020

Sfîntul Prooroc SamuilMai înainte de începerea rînduirii împăraţilor întru Israel, popoarele lui Dumnezeu fiind încă conduse de judecători, era un om din neamul leviţilor cu numele Elcana. El petrecea în cetatea Ramada, de la muntele ce se numeşte Sifa, din partea lui Efrem – cetate care mai pe urmă s-a numit Armatem sau Arimateea, de unde era Iosif, cel ce a îngropat preacuratul trup al Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Acest om, Elcana, avea două femei: Ana şi Fenana. Fenana năştea fii, iar Ana nu. Insă Elcana iubea mai mult pe Ana decît pe Fenana, pentru aceea Fenana ura pe Ana şi o scîrbea. Şi tulburîndu-se Ana de zavistnica sa, se întrista de nerodirea sa şi se tînguia. Iar omul acela se ducea în fiecare an cu cele două femei ale sale la praznicele cele mari la Silom – la muntele şi cetatea care se numea aşa -, aducîndu-şi acolo jertfele şi rugăciunile Domnului Dumnezeului Savaot, căci acolo era mai înainte de Ierusalim, biserica şi chivotul lui Dumnezeu, şi toate seminţiile lui Israel mergeau acolo la închinăciune.

In vremea aceea, era un arhiereu şi judecător al lui Israel, cu numele Eli, care avea doi feciori, Ofni şi Finees. Şi mergînd odinioară Elcana cu soţiile sale la Silom şi aducînd jertfe lui Dumnezeu, a dat din părţile cele jertfite Fenanei şi fiecăruia din copiii ei cîte o parte, iar Anei i-a dat numai o parte, că nu avea fii. Deci Fenana o batjocorea şi o ocăra pe ea, din această pricină. Şi s-a scîrbit Ana pentru ocărîrea şi nerodirea ei, şi plîngea, nu mînca şi slăbise de mîhnirea cea mare, că Dumnezeu i-a închis pîntecele şi nu i-a dat fii, încît a ajuns de batjocura Fenanei. Iar Elcana, bărbatul ei, i-a zis: „Ano, ce-ţi este ţie de plîngi? Pentru ce nu mănînci? De ce îţi tulburi inima cu mîhnire? Oare nu-ţi sunt eu mai bun decît zece fii?” Dar Ana nu voia să se mîngîie.

Iar după mîncarea lor, au mers la biserica Domnului în Silom. Şi arhiereul Eli şedea pe scaun lîngă pragul uşii bisericii Domnului. Şi stînd Ana înaintea bisericii, s-a închinat Domnului şi a plîns din amărăciunea inimii sale, începînd a se ruga în taină: „Adonai, Doamne Savaot, dacă vei privi spre smerenia roabei Tale şi de-Ţi vei aduce aminte de mine şi de vei da roabei Tale rod, parte bărbătească, atunci Ţi-l voi da Ţie ca dar, ca să-Ţi slujească în toate zilele vieţii lui. Vin sau altă băutură beţivă nu va bea şi brici nu se va sui pe capul lui, ca şi asupra nazoreilor”. Astfel rugîndu-se ea înaintea Domnului, preotul Eli căuta la gura ei, că se ruga în inima ei şi numai buzele şi le mişca, iar glasul ei nu se auzea. Deci Eli a socotit că este beată şi a zis către dînsa: „Femeie, pînă cînd stai aici beată? Du-te de la casa Domnului şi te trezeşte!” Ana i-a răspuns: „Nu, domnul meu, nu sunt beată, ci sunt o femeie plină de mult necaz. N-am băut nici vin, nici altă băutură beţivă, ci am vărsat înaintea Domnului sufletul meu. Nu da pe roaba ta fiicelor lui Israel spre batjocură, că de multe mîhniri şi tînguiri m-am topit pînă acum”.

Preotul Eli a răspuns: „Mergi cu pace, Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească toată cererea ta, pe care o ceri de la Dînsul”. Ana a zis: „Am aflat dar, eu roaba Ta, înaintea ochilor Tăi”. Şi s-a întors Ana la bărbatul său şi a mîncat cu el, a băut, şi faţa ei n-a mai scăzut. Apoi, sculîndu-se de dimineaţă şi închinîndu-se Domnului, s-au întors la casa lor. Şi a căutat Domnul la smerenia Anei, auzindu-i rugăciunea, şi i-a dezlegat nerodirea ei. Astfel, Ana a zămislit în pîntece şi, după împlinirea vremii, a născut un fiu, pe care l-a numit Samuil, care se tălmăceşte „cerut de la Dumnezeu”.

Sosind după aceasta praznicul în care bărbatul ei avea obicei ca să meargă cu toată casa sa la Domnul în Silom, ca să aducă jertfe şi rugăciuni lui Dumnezeu şi să dea zeciuială din roadele pămîntului său, Ana a grăit către bărbatul său: „Nu mă voi sui cu tine acum în Silom, ci voi rămîne acasă ca să înţarc pruncul, iar după ce-l voi înţărca, atunci voi merge ca să mă arăt feţei Domnului şi voi împlini făgăduinţa mea, ca fiul meu să petreacă pururea slujindu-i Lui”. Şi a zis bărbatul ei: „Fă precum este plăcut înaintea ochilor tăi şi Domnul să săvîrşească cuvîntul tău cel ce iese din gura ta”. Şi a petrecut Ana în casă pînă la trei ani, neieşind în Silom la Domnul, pînă ce a înţărcat pe pruncul Samuil, căci femeile evreice aveau obicei ca pînă la trei ani să hrănească de la sîn pruncul lor.

Iar după înţărcarea aceluia, a mers cu el şi cu bărbatul său, aducînd spre jertfă trei viţei, trei măsuri de făină de grîu şi un foaie de vin şi au intrat în casa Domnului în Silom, şi pruncul cu dînşii. Deci Ana l-a adus pe el Domnului, precum a făgăduit, şi l-a dat preotului Eli, zicînd: „Eu sunt femeia aceea care mai înainte cu trei ani m-ai văzut rugîndu-mă Domnului pentru dezlegarea nerodirii. Domnul a împlinit cererea mea şi mi-a dat pruncul acesta, pe care l-am cerut de la Dînsul; iar eu îl dau pe el Domnului, după cum am făgăduit, ca să-I slujească Lui în toate zilele vieţii sale”. Astfel a dat Ana pruncul în mîinile preotului, apoi s-a închinat Domnului; iar Elcana, bărbatul ei, a dat darurile aduse spre jertfă. Şi s-a umplut Ana de duhul proorociei şi a cîntat, grăind: întăritu-s-a inima mea întru Domnul, înălţatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu”¦, şi celelalte cuvinte ale cîntării ei, care acum adeseori se cîntă în biserică.

Iar după împlinirea jertfelor de mulţumire şi a rugăciunilor lor, Elcana şi Ana s-au întors acasă; iar pe pruncul Samuil, fiind de 3 ani, l-au lăsat Domnului la Eli preotul, pentru că acum n-au mai voit să ia cu dînşii pe cel care l-au dat o dată lui Dumnezeu. Şi creştea pruncul stînd lîngă casa Domnului, învăţa carte şi ascultarea întru sfinţenia lui Dumnezeu înaintea feţei lui Eli. Iar maica lui adeseori mergînd acolo cu daruri pe care le aducea lui Dumnezeu, ducea îmbrăcăminte fiului său şi se bucura de dînsul, văzîndu-l crescînd şi slujind în haine preoţeşti de lînă în biserica Domnului. Şi preotul Eli îl iubea pe el, văzîndu-i osîrdia lui la slujire şi văzînd mai dinainte într-însul dăruirea lui Dumnezeu. Apoi el a binecuvîntat pe părinţii lui Samuil, zicînd către Elcana: „Să-ţi dea Domnul ţie alt rod din femeia ta, Ana, pentru acest dar pe care l-aţi dăruit Domnului”.

După aceasta, Domnul iarăşi a cercetat pe Ana, care a început a naşte fii şi fete. Iar Samuil creştea întru acele zile nu numai cu trupul, dar şi cu înţelegerea, fiind bineplăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi a îmbătrînit preotul Eli, iar fiii lui, Ofni şi Finees, erau răi ca şi fiii fărădelegii, care nu ştiu pe Domnul, nici nu păzesc dreptăţile preoţeşti; pentru că făceau strîmbătate celor ce aduceau jertfe, luînd pentru ei părţile cele mai bune. Asemenea făceau silă şi femeilor care mergeau la biserica Domnului pentru rugăciune şi s-a făcut de către dînşii sminteală şi strîmbătate la tot Israelul. Şi auzind preotul Eli, tatăl lor, de lucrul acesta, nu-i pedepsea pe ei cu bătăi şi cu despărţire, ci numai cu cuvintele îi îndemna să înceteze de la lucrurile cele rele, dar ei nu-l ascultau pe el.

Deci Domnul S-a mîniat nu numai asupra fiilor celor răi, dar şi asupra tatălui lor, pentru că nu pedepsea cu pedepse cuviincioase pe fiii săi, pentru păcatele lor, chiar dacă el singur era bun. Deci a voit Domnul ca să piardă pe Eli cu fiii şi toată casa lui, şi a trimis mai întîi la Eli pe un oarecare prooroc neştiut, zicîndu-i: „Eu am ales casa tatălui tău din toate casele lui Israel, ca să-mi slujească în biserica Mea, dar tu n-ai băgat în seamă cinstea Mea, cinstind pe fiii tăi mai mult decît pe Mine şi lăsîndu-i pe ei să facă fărădelege înaintea Mea. Pentru aceasta voi lua acea cinste din casa ta, că numai pe cei ce Mă preoslăvesc pe Mine, îi voi preamări şi Eu, iar cel ce Mă defaimă pe Mine, va fi necinstit. Şi iată, vin zile în care voi pierde sămînţa ta şi sămînţa casei tatălui tău. Deci acest semn să-ţi fie ţie de pedeapsa ce va veni asupra casei tale, că amîndoi fiii tăi, într-o zi, vor cădea omorîţi de sabie, şi voi ridica în locul lor preot credincios Mie, care va face toate după inima Mea”. Această prooro-cie i s-a făcut lui Eli, cînd Samuil era încă prunc. Dar nici după proorocia aceasta, Eli nu s-a sîrguit să pedepsească pe fiii săi, ci numai cu cuvîntul îi certa pe ei, iar fiii cei răzvrătiţi nu se temeau de tatăl lor. Deci Dumnezeu, fiind mai mult mîniat, apropia pedepsirea şi a repetat a o spune aceasta mai înainte lui Eli prin Samuil, astfel:

Cînd Samuil avea doisprezece ani şi slujea Domnului înaintea preotului Eli, într-o noapte, Eli şedea şi se odihnea în umbrarul de lîngă casa Domnului, la locul său cel deosebit, şi ochii lui erau îngreunaţi de somn, iar Samuil dormea în biserica Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu şi unde ardea sfeşnicul. Atunci Domnul a strigat dinăuntrul catapetesmei, zicînd: Samuile! Samuile! Şi îndată deşteptîndu-se Samuil, a zis: Iată, eu. Şi a alergat la Eli, zicînd: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?” Iar Eli a zis: Nu te-am chemat, fiule! Intoarce-te şi dormi. Atunci Samuil s-a întors şi a adormit. Iar Domnul l-a strigat a doua oară: Samuile! Samuile! Şi, sculîndu-se Samuil, a alergat a doua oară la Eli, zicînd: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?” Iar preotul i-a zis: Nu te-am chemat, fiul meu. Intoarce-te şi dormi. Dar Samuil nu cunoştea în acea vreme glasul Domnului, de vreme ce nu i se făcuse lui vreo descoperire dumnezeiască. Deci Domnul a chemat a treia oară pe Samuil, care, sculîndu-se, s-a dus degrabă la preotul Eli, zicîndu-i: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?”

Atunci Eli, cunoscînd că Domnul cheamă pe copil, i-a zis: Intoarce-te, fiule, şi dormi, şi cînd te va mai chema pe tine Cel ce te cheamă, atunci să zici: Spune, Doamne, că robul Tău ascultă! Apoi Samuil s-a dus la locul său şi a adormit. Şi venind Domnul, a stat aproape şi l-a strigat ca întîia, a doua şi a treia oară, zicîndu-i: Samuile! Samuile! Iar Samuil, deşteptîndu-se şi sculîndu-se degrab, a zis: Grăieşte, Doamne, că robul Tău ascultă! Şi a zis Domnul către Samuil: Iată, Eu voi face graiurile Mele întru Israel, încît tot cel ce le va auzi pe acestea, va răsuna în amîndouă urechile lui. In ziua aceea voi ridica asupra lui Eli toate cîte le-am grăit asupra casei lui. Voi începe şi voi sfîrşi. Şi i-am spus lui că Eu voi pedepsi casa lui pînă în veac, pentru nedreptăţile fiilor lui, de care ştia că rău au vorbit pe Dumnezeu, şi nu i-a pedepsit pe ei.

Aceste cuvinte ale Domnului le asculta Samuil cu cutremur şi după ce s-a sfîrşit arătarea Domnului, iarăşi a adormit pînă dimineaţă. Iar a doua zi, sculîndu-se, a deschis uşile bisericii Domnului şi se temea să spună stăpînului său, preotului Eli, această vedenie. Iar Eli, chemîndu-l pe el, i-a zis: Fiule Samuile, ce-a grăit Domnul către tine? Mă rog ţie, nu tăinui aceasta înaintea mea. Şi a jurat Eli pe Samuil ca să nu ascundă înaintea lui nici un cuvînt din cuvintele Domnului. Deci Samuil i-a spus lui toate cîte a auzit; iar preotul Eli a zis cu smerenie: Precum este plăcut Domnului meu, aşa să facă. Dar acum Eli nu mai putea să pedepsească şi să îndrepteze pe fiii săi, de vreme ce acum era foarte bătrîn şi fiii săi nu se temeau de el nicidecum. Iar Samuil din zi în zi creştea şi se întărea cu duhul, şi darul lui Dumnezeu, care era întru dînsul, se înmulţea, pentru că era Domnul cu dînsul, cuvintele prooroceşti erau în gura lui şi nici un cuvînt al lui nu era deşert. Şi au cunoscut toate popoarele israelite că Samuil este prooroc credincios al Domnului.

Şi trecînd cîtăva vreme, a sosit pedeapsa lui Dumnezeu asupra casei lui Eli, iar pe lîngă aceea şi asupra întregului Israel. Pentru că nu numai fiii lui Eli au mîniat pe Dumnezeu, ci şi israelitenii, care, deşi nu toţi, însă mulţi se învăţaseră de la păgîni la închinarea de idoli şi nu părăseau idolatria. Ei slujeau Dumnezeului ceresc, dar a-duceau jertfe şi idolilor şi mîniau pe Dumnezeul lor. Insă Dumnezeu, fiind îndelung răbdător, răbda păcatele poporului, pînă ce nu L-au mîhnit fiii lui Eli, care erau preoţi şi mai-mari în Israel.

Iar cînd aceia, cu fărădelegile lor, au pornit pe Dumnezeu spre mînie şi răzbunare, atunci dreptul Judecător şi răsplătitor, aducîn-du-şi aminte şi de păcatele poporului, a adus răzbunare asupra tuturor; pentru că prin cei mai mari, şi cei de sub stăpînire se pedepsesc de Dumnezeu. Şi nu atît de degrabă păcatele poporului pornesc spre răzbunare pe Dumnezeu cel mînios, precum păcatele acelora care sunt rînduiţi de Dumnezeu la stăpînirea şi povăţuirea poporului. Atunci filistenii s-au sculat cu război împotriva israelitenilor; iar israelitenii au ieşit la război împotriva lor. Şi bătîndu-se ei, au fost biruiţi de filisteni şi au căzut ucişi din tabăra lui Israel ca la 4000 de bărbaţi.

Atunci cei mai bătrîni ai lui Israel şi-au zis: „Pentru ce ne-a bătut Domnul astăzi înaintea celor de altă seminţie? Să luăm chivotul Domnului Dumnezeului nostru din Silom şi să-l aducem în oastea noastră, ca să fie în mijlocul nostru cînd ne luptăm cu cei de altă seminţie, şi ne va mîntui Domnul pe noi din mîinile vrăjmaşilor noştri!” Astfel sfatuindu-se, au trimis la Silom şi au luat de acolo chivotul legii care sade pe heruvimi; iar lîngă chivotul legii erau amîndoi fiii lui Eli: Ofni şi Finees. Şi cînd au adus chivotul Domnului în oaste, tot Israelul a strigat cu glas mare de bucurie, încît a răsunat pămîntul. Iar cei de altă seminţie au auzit glasul acela şi au zis: „Ce este această strigare mare în tabăra iudeilor?” Şi s-au înştiinţat de venirea chivotului legii în tabăra lui Israel. Deci atunci s-au temut şi au zis: „Zeii au venit la dînşii în oaste, ca să oştească asupra noastră; amar nouă, cine ne va scoate pe noi din mîinile lor, căci aceia au bătut Egiptul cu toate rănile? Dar să ne întărim, o, bărbaţi filisteni, ca să ne luptăm vitejeşte cu iudeii, astfel ca să nu le robim lor, precum ne-au robit ei nouă”.

Astfel filistenii, îmbărbătîndu-se cu cuvinte unul pe altul, s-au înarmat cu tărie. Şi s-a făcut război şi tăiere mare de amîndouă părţile şi în loc ca filistenii să fie biruiţi, ei au biruit pe iudei. Pentru că, fiind mîniat Dumnezeu, n-au ajutat nici sfintele cele aduse în tabără, căci unde ajunge răzbunarea cea dreaptă a lui Dumnezeu, acolo nu cruţă nici sfinţenia. Şi au biruit filistenii pe israeliteni şi au ucis din oastea lor ca la 30000. Apoi au luat chivotul legii şi l-au dus în robie, omorînd pe amîndoi fiii lui Eli, care erau lîngă chivot; şi aşa au căzut amîndoi de ascuţişul săbiei, după cuvîntul Domnului. Astfel Dumnezeu, pentru păcatele celor mai mari, dă la pedeapsă pe cei de sub stăpînire, iar pentru faptele cele necurate ale slujitorilor altarului, lasă sfintele altare spre stăpînirea mîinilor păgîneşti şi bisericile Sale în pustiire. Fiii lui Eli, care erau preoţi în locul tatălui lor cel îmbătrînit, judecători şi îndreptători a tot Israelul, aceia au mîniat pe Dumnezeu prin fărădelegile lor şi tot Israelul a suferit printr-înşii pedeapsă de la Dumnezeu şi chivotul Domnului a fost dat în mîinile cele necurate ale celor de altă seminţie.

Astfel fiind biruită tabăra lui Israel, un bărbat din seminţia lui Veniamin, cu numele Ieminei, fugind de la război, a venit în Silom, avînd hainele sale rupte şi ţărînă pe capul lui. Acela a spus prin cetate de uciderea taberei lor şi toată cetatea a strigat cu glas de plîngere. Iar Eli şedea pe scaunul său lîngă uşile bisericii Domnului, şi inima lui era în spaimă mare pentru chivotul lui Dumnezeu. Şi auzind glasul strigării poporului, a zis către cei ce erau înaintea lui: Ce este această strigare? Şi a venit la Eli omul acela, care era din tabără, şi i-a zis: „Eu am scăpat astăzi de la război”. Eli i-a zis: „Ce s-a făcut acolo, fiule?” El a zis: „Bărbaţii lui Israel sunt biruiţi de cei de altă seminţie şi au fugit din faţa lor. Ucidere mare s-a făcut în popor şi amîndoi fiii tăi au murit, iar chivotul legii este luat de biruitori”.

Şi cînd a auzit Eli de luarea chivotului lui Dumnezeu, îndată a căzut pe spate de pe scaun şi i s-a sfărîmat spatele şi a murit; căci era un om bătrîn şi greoi, avînd 98 de ani. Apoi cei de altă seminţie, după biruirea oştirii lui Israel, luînd chivotul lui Dumnezeu, l-au dus în cetatea lor cea mai mare, în Azot, dănţuind şi lăudîndu-se că au robit pe Dumnezeul lui Israel. Şi l-au dus pe el în capiştea zeului lor spurcat, Dagon, şi l-au pus împreună cu idolul lor; iar a doua zi, intrînd în capiştea lui Dagon, au găsit pe zeul Dagon căzut la pămînt şi zăcînd cu faţa în jos înaintea chivotului lui Dumnezeu. Deci, ridicîndu-l de la pămînt, l-au pus la locul său; iar dimineaţa iarăşi sculîndu-se, au intrat în capişte şi au găsit pe Dagon, nu numai căzut înaintea chivotului lui Dumnezeu, dar şi sfărîmat, pentru că capul şi amîndouă gleznele picioarelor lui erau luate fiecare deosebi şi aruncate în prag, iar amîndouă palmele mîinilor lui zăceau lîngă uşă; astfel că numai trupul lui Dagon rămăsese.

Dar nu numai pe Dagon, zeul filistenilor, l-a pedepsit puterea lui Dumnezeu, care era cu chivotul, ci şi pe toţi filistenii şi pămîntul lor, căci i-a lovit pe ei, de la mic pînă la mare, cu neobişnuite boli şi cu bube pline de puroi în locurile lor cele tăinuite şi din această pricină mureau mulţi, iar cei ce erau vii, aceia pătimind de rănile cele cumplite, scoteau ţipete de durere, încît glasul strigării lor se suia pînă la cer. Incă şi pămîntul se umpluse de şoareci care mîncau toate şi din această pricină se împuţise de mulţimea şoarecilor. Şi cunoscînd filistenii că Dumnezeul lui Israel îi pedepseşte pentru chivotul Său luat de ei în robie, l-au trimis pe el chiar şi nevrînd iarăşi la israeliteni, însoţit cu daruri de aur, precum scrie pe larg despre aceasta în cele dintîi cărţi ale împăraţilor. Noi însă să ne întoarcem la povestirea care ne stă înainte, despre Sfîntul Prooroc Samuil.

După războiul acela şi după moartea lui Eli – preotul şi judecătorul lui Israel – şi a fiilor lui, israelitenii au fost 20 de ani sub jugul robiei filistenilor, stăpîniţi de vrăjmaşii lor şi dîndu-le lor dajdie. Iar după 20 de ani, văzînd Dumnezeu primejdia poporului Său cel strîmtorat de filisteni, S-a milostivit spre dînşii şi a voit să-i izbăvească pe ei din mîinile vrăjmaşilor lor. Deci a ridicat mai întîi între ei pe propovăduitorul pocăinţei, pe acest credincios rob şi preot al său, pe proorocul Samuil; pentru că în alt chip nu voia Domnul să miluiască pe poporul Său, decît după ce mai întîi s-ar fi pocăit ei. Sfîntul Samuil propovăduia la toate seminţiile lui Israel, zicînd: „Dacă vă întoarceţi cu toată inima către Domnul, lepădaţi zeii cei străini din mijlocul vostru şi dumbrăvile lui Astarot şi gătiţi-vă inimile spre Domnul, slujindu-I Lui singur, şi El vă va izbăvi pe voi din mîinile celor de altă seminţie”. Şi au ascultat popoarele cuvintele lui Samuil şi au crezut în el, pentru că îl ştiau din copilăria lui şi cunoşteau că vorbele lui erau nemincinoase. Atunci fiii lui Israel au lepădat zeii cei străini ai lui Baal şi dumbrăvile lui Astarot, şi au început a sluji numai Domnului. Iar pe Sfîntul Samuil îl aveau ca un prooroc şi preot al lui Dumnezeu, judecător şi îndreptător. Deci Sfîntul Samuil a poruncit ca să se adune la dînsul toţi israelitenii, în cetatea Masifat, la un munte înalt, ca acolo să facă cu pocăinţă rugăciune sobornicească către Dumnezeu. Şi adunîndu-se popoarele lui Israel la Samuil, proorocul lui Dumnezeu, şi rugîndu-se, posteau şi îşi mărturiseau păcatele, zicînd: „Am greşit înaintea Domnului”. Iar Sfîntul Samuil, ca un preot, aducea jertfă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.

Atunci filistenii cei de altă seminţie, auzind de adunarea popoarelor lui Israel şi socotind că gătesc război împotriva lor, au năvălit fără de veste asupra lor înarmaţi în putere, vrînd să-i piardă desăvîrşit. Şi auzind fiii lui Israel că vrăjmaşii sunt aproape, s-au temut foarte şi au zis către Samuil, proorocul lui Dumnezeu: „Nu tăcea, ci roagă-te către Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne izbăvească din mîinile celor de altă seminţie”. Iar Sfîntul Samuil îi întărea pe ei, ca să nu fie fricoşi, ci numai să se roage Domnului şi să nădăjduiască spre El. Şi se ruga şi el însuşi cu dinadinsul pentru ei, înălţînd arderi de tot, iar Domnul l-a ascultat pe el. Şi încă neisprăvind Samuil jertfa, cei de altă seminţie se apropiaseră de ei. Dar Dumnezeu a tunat tare în ziua aceea asupra celor de altă seminţie, slobozind asupra lor tunete şi fulgere înfricoşătoare, încît ei, tulburîndu-se de frică, au căzut înaintea israelitenilor.

Şi ieşind bărbaţii israeliteni din cetatea Masifat, au gonit pe vrăjmaşii lor şi i-au bătut, fugărindu-i pînă în valea Betfor. Şi au bătut israelitenii pe filisteni, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfîntului Samuil, plăcutul Lui, şi pentru pocăinţa lor. Astfel a smerit Domnul pe cei de altă seminţie înaintea poporului Său, iar ei n-au mai îndrăznit să meargă în hotarele lui Israel în toate zilele lui Samuil, şi cetăţile ce le luaseră de la israeliteni le-au întors înapoi. Deci era pace poporului lui Dumnezeu în toate zilele judecăţii şi stăpînirii Sfîntului Samuil, căci povăţuia bine pe toţi israelitenii, cercetînd cetăţile şi îndreptînd pe cei ce aveau trebuinţă de îndreptare, judecînd drept, fără de plată, pentru că de la nimeni nu primea daruri şi nici nu judeca căutînd la faţă. Iar întoarcerea lui era la Armatem unde s-a născut, că acolo era casa lui. Acolo judeca el pe Israel şi tot acolo a zidit altar Domnului.

Şi judecînd Sfîntul Samuil pe Israel mulţi ani, a îmbătrînit şi a pus în locul său pe doi fii ai săi, pe Ioil şi Avia, ca să fie judecători popoarelor. Dar ei n-au voit să umble în căile lui, ci s-au abătut în urma lăcomiei şi au început a lua daruri de la cei ce căutau judecăţi, a judeca cu plată şi a face judecăţi nedrepte. Deci bărbaţii lui Israel au mers la Sfîntul Samuil şi i-au zis: „Iată, tu ai îmbătrînit, iar fiii tăi nu umblă pe calea ta; deci să pui împărat peste noi, ca să ne judece şi să ne îndrepteze, precum şi celelalte neamuri au împăraţii lor”. Aceste cuvinte n-au fost plăcute înaintea lui Samuil, pentru că nu cereau ca să-şi pedepsească pe fiii săi sau să-i îndepărteze de la judecătorie, lucru care era gata să-l facă, ci cereau să le pună împărat. Iar poporul stătea asupra lui, zicîndu-i: „Dă-ne împărat, ca să ne judece.” Atunci Samuil s-a rugat către Domnul, iar Domnul a zis: „Ascultă glasul popoarelor acestea şi fă precum cer, că nu te-au defăimat pe tine, ci pe Mine, ca să nu împărătesc peste ei. Spune-le însă stăpînirea împăratului care va împăraţi peste dînşii”.

Şi a grăit Samuil către popoare: „O, bărbaţi ai lui Israel, să ştiţi cum va stăpîni peste voi împăratul pe care îl cereţi. El va lua pe fiii voştri şi îi va face slujitorii lui. Ii va îmbrăca în arme, pe cai îi va pune şi le va porunci să alerge înaintea caretelor sale. Ii va pune polcovnici şi sutaşi şi încă îi va şi robi. îIi va face să are ţarinile sale, îi va pune secerători secerişurilor sale, culegători viilor sale şi lucrători la toate lucrurile plăcute lui. Fetele voastre le va lua la fierberile de mirosuri, la bucătării şi la pitarii. Satele, viile, măslinişurile şi toate bunătăţile voastre le va lua şi le va da slugilor sale; iar seminţele, viile şi ţarinile ce vă vor rămîne vouă le va zeciui, ca din acelea să-i daţi a zecea parte. Asemenea şi slugile şi dobitoacele voastre cele mai bune le va lua de la voi pentru el, şi voi veţi fi robii lui şi veţi striga îngreuiaţi de împăratul vostru în zilele acelea, dar Domnul nu vă va auzi, pentru că singuri aţi poftit împărat pentru voi”. Astfel grăindu-le Sfîntul Samuil, popoarele nu au voit să asculte cuvintele lui, ci strigau către dînsul, zicînd: „Vrem împărat, ca să fim şi noi cum sunt celelalte neamuri, ca să ne judece pe noi împăratul nostru şi să iasă la război înaintea noastră împotriva vrăjmaşilor”. Iar Sfîntul Samuil le-a poruncit să se ducă fiecare la locul lui, pînă ce Dumnezeu le va arăta un bărbat vrednic de împărăţie.

Şi era în seminţia lui Veniamin, în cetatea ce se numea Gava, un om pe nume Chiş, şi acela avea un fiu pe care îl chema Saul, frumos la mărimea statului şi bun. Şi nu era altul între fiii lui Israel mai bun decît el. Deci se pierduseră asinii lui Chiş şi a trimis Chiş pe Saul, fiul său, cu o slugă, să-i caute. Iar ei căutîndu-i şi străbătînd pretutindeni, nu-i găseau, apoi s-au apropiat de muntele Sifa, unde era cetatea Armatem, patria şi casa Sfîntului Samuil. Şi a zis Saul către sluga sa: „Să ne întoarcem acum acasă la tatăl meu, că mi se pare că se întristează mai mult pentru noi decît pentru asini.” Şi i-a zis sluga: „Iată, aici în cetate este omul lui Dumnezeu, cel mai înainte-văzător, care spune celor ce se duc la dînsul, cele ce au să fie; deci să mergem la dînsul, poate ne va spune unde vom putea afla asinii”. Şi au mers la omul lui Dumnezeu. Insă Domnul spusese mai înainte Sfîntului Samuil toate despre Saul şi i-a poruncit, ca pe acela să-l ungă împărat al lui Israel.

Şi văzînd Sfîntul Samuil pe Saul, fiul lui Chiş, l-a primit cu dragoste şi i-a zis să nu se mîhnească pentru asini, că acum s-au aflat. Deci l-a odihnit la el în ziua şi noaptea aceea. Iar a doua zi, slobozindu-l pe el, a luat un vas cu untdelemn şi l-a turnat pe capul lui Saul, apoi l-a sărutat şi i-a zis: „Iată, Domnul te-a uns pe tine pentru a împărăţi popoarele cele din Israel. Şi vei împăraţi peste popoarele Domnului şi le vei mîntui din mîinile vrăjmaşilor lor dimprejur”.

Această ungere s-a făcut în taină, ca o proorocie a împărăţiei lui Saul ce avea să fie. Şi a spus Sfîntul Samuil lui Saul cel uns toate cele ce aveau să i se întîmple în cale, zicîndu-i: „Acest semn să-ţi fie că Domnul te-a uns împărat; cînd vei pleca astăzi de la mine, vei afla doi bărbaţi lîngă mormîntul Rahilei, în hotarele lui Veniamin în Silom, care îţi vor zice: «S-au aflat asinii pe care îi căutaţi şi tatăl tău a lepădat grija pentru asini, iar acum se îngrijeşte foarte mult de voi!» Apei, cînd vei pleca de la acei doi bărbaţi şi vei merge la dumbrava Taborului, vei afla acolo trei bărbaţi suindu-se la Dumnezeu în Vetim cu aducere de jertfe, unul aducînd trei capre, altul ducînd trei saci de pîine, iar al treilea, un foaie cu vin. Aceia ţi se vor închina şi îţi vor da ţie două pîini. Apoi te vei sui în muntele Domnului şi vei întîmpina ceata proorocilor. Acolo se va pogorî peste tine Duhul Domnului şi vei prooroci cu dînşii. Pe aceste semne cînd le vei vedea împlinindu-se, după cuvîntul meu, să ştii că Dumnezeu este cu tine!” Şi plecînd Saul de la Sfîntul Samuil, toate i s-au întîmplat aşa precum i le spusese proorocul.

După aceasta, Sfîntul Samuil a poruncit tuturor popoarelor să se adune la Domnul în cetatea Masifat. Deci, ducîndu-se şi el acolo, a zis către fiii lui Israel: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu sunt Cel ce am scos pe părinţii voştri din pămîntul Egiptului şi v-am scos pe voi din mîinile lui Faraon şi de la toţi împăraţii care vă mîhneau. Iar voi M-aţi defăimat astăzi pe Mine, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am mîntuit de toate răutăţile şi ziceţi că vă trebuie împărat, ca să domnească peste voi. Deci să fie după dorinţa voastră”. Zicînd acestea Samuil, a pus înaintea Domnului toate seminţiile lui Israel, după steagurile lor şi a început a arunca sorţi, din care seminţie să le aleagă împărat; şi a căzut sorţul pe seminţia lui Veniamin. Apoi a aruncat iar sorţi întru seminţia aceea peste bărbaţii cei vestiţi, şi a căzut sorţul pe Saul, fiul lui Chiş. Şi îl căutau pe Saul prin mijlocul lor, dar nu l-au aflat, pentru că se ascunsese într-o casă, făcîndu-se nevrednic de o cinste înaltă ca aceea, şi fugea de dînsa. Dar Domnul l-a făcut arătat, iar popoarele alergînd împreună cu Samuil, l-au luat de acolo şi, aducîndu-l, l-au pus în mijlocul soborului. Şi era la statură mai înalt decît toate popoarele. Şi a zis Samuil către popor: „Vedeţi pe cine a ales Domnul, că nici unul din voi nu este ca el”. Deci toate popoarele s-au bucurat şi au strigat: „Să trăiască împăratul nostru!”

Atunci Samuil a pus înaintea popoarelor legi împărăteşti, a scris o carte din acele legi şi a pus-o înaintea Domnului. Dar nu s-a întărit atunci desăvîrşit împărăţia lui Saul, fiindcă erau unii care cîrteau şi nu se învoiau. Atunci Samuil a eliberat toate popoarele, ducîndu-se fiecare la locul său. Deci s-a dus şi Saul la casa sa, în cetatea care se numea Gava, şi s-au dus cu dînsul şi fiii celor puternici, ale căror inimi le plecase Domnul spre Saul. Iar fiii celor potrivnici au zis: „Oare acesta ne va izbăvi din mîinile vrăjmaşilor noştri?” Şi îl necinsteau pe el, neaducîndu-i daruri, dar Saul se făcea că nu aude ocările lor.

Iar după o lună, Naas, împăratul amonitenilor, a venit cu putere mare asupra cetăţii care se numea Iavis a Galaadiei, cea din ţinutul lui Manase, şi a tăbărît asupra ei cu tărie. Iar cetăţenii cei înconjuraţi, văzînd puterea cea mare a lui Naas, i-au zis: „Să ne pui aşezămînt şi noi îţi vom sluji ţie”. Iar Naas le-a răspuns: „Aşezămîntul pe care îl voi pune este acesta, că voi scoate fiecăruia din voi ochiul cel drept şi voi pune ocară asupra lui Israel”. Atunci cetăţenii au trimis la Saul, rugîndu-l să le ajute şi să-i scape din înconjurarea aceea. Iar Saul a trimis îndată în toate hotarele lui Israel, şi, adunînd degrabă oaste multă şi luînd cu dînsul şi pe Sfîntul Prooroc Samuil, s-a dus fără de veste asupra lui Naas, împăratul amonitenilor. Şi a năpădit asupra lui foarte de dimineaţă, a biruit oastea lui şi a izgonit-o, omorînd chiar şi pe împărat.

Atunci popoarele lui Israel au zis către proorocul lui Samuil: „Cine este cel ce zicea să nu împărătească Saul peste noi? Daţi-ni-i nouă pe aceia ca să-i ucidem”. Dar Saul a zis: „Să nu moară nici unul pentru mine în ziua de acum, că Domnul a făcut astăzi mîntuire întru Israel”. Iar Sfîntul Samuil a grăit către popoare: „Veniţi să mergem în Galgal şi să înnoim acolo împărăţia!” Deci toate popoarele s-au dus acolo şi Samuil a uns în faţa tuturor pe Saul la împărăţie înaintea Domnului. Şi au jertfit acolo înaintea Domnului jertfele cele de pace, veselindu-se Saul foarte mult şi împreună cu dînsul toţi bărbaţii lui Israel.

Şi veselindu-se popoarele pentru împăratul lor cel pus din nou, cu care cîştigaseră biruinţa asupra amonitenilor, Sfîntul Samuil a zis către dînşii: „Iată, am ascultat glasul vostru pentru toate cîte mi-aţi zis mie şi v-am pus împărat. Iată, acum împăratul merge înaintea voastră, iar eu am îmbătrînit mergînd cu voi din tinereţile mele pînă în ziua de astăzi; de aceea, să-mi spuneţi acum înaintea lui Dumnezeu şi înaintea unsului Lui, împăratul vostru: Am luat eu de la cineva din voi vreun viţel, vreun asin sau altceva? V-am făcut eu vreo strîm-bătate sau silă sau am luat din mîinile cuiva plată sau oricare dar? Spuneţi dacă am făcut ceva din acestea şi vă voi întoarce”.

Popoarele au zis către dînsul: „Nu ne-ai făcut strîmbătate în nimic, nici ne-ai silit, nici ne-ai jefuit, nici plată n-ai luat de la noi, nici oarecare daruri”. Samuil a zis către dînşii: „Martor este Domnul în această zi şi unsul Lui, împăratul vostru, că n-aţi avut pricini asupra mea, pentru care v-ar fi trebuit împărat, de vreme ce singur Domnul era împăratul vostru şi vă povăţuia prin feluriţi judecători, scăpîndu-vă din mîinile vrăjmaşilor voştri. Dar ca să înţelegeţi că răutatea voastră este mare înaintea Domnului, fiindcă aţi cerut împărat, iată, îndată veţi vedea semnul”. Zicînd aceasta, a început a se ruga Domnului. Şi ziua era senină şi uscată, fiind vreme de seceriş, dar deodată au început tunete mari, fulgere înfricoşate şi nori, şi s-a vărsat ploaie puternică, încît s-au temut toate popoarele de Domnul şi de Samuil.

Atunci ei au zis către Samuil: „Roagă-te Domnului Dumnezeului Tău pentru noi, robii tăi, ca să nu murim, pentru că vedem că am adăugat această răutate la păcatele noastre, cerînd împărat”. Şi a zis Sfîntul Samuil către ei: „Nu vă temeţi, că Domnul nu va părăsi poporul Său. De acum fiţi lîngă împăratul vostru şi slujiţi Domnului cu toată inima voastră şi faceţi voia Lui, voi cu împăratul vostru, iar eu nu voi înceta a mă ruga Domnului pentru voi, numai să vă temeţi de Dînsul, să-i slujiţi în adevăr, ştiind toate minunile şi facerile de bine ce v-a făcut vouă. Iar dacă veţi începe a face rele, atunci veţi pieri împreună cu împăratul vostru”. Astfel zicînd Sfîntul Samuil către popoare, a lăsat puterea judecătoriei şi lua aminte numai la slujirea jertfei.

Iar Saul împărăţind în Israel, a început după o vreme a se îndărătnici şi a mînia pe Dumnezeu. Şi a îndrăznit a se atinge de rînduiala preoţească, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu fără Samuil, preotul Lui. Incă s-a arătat şi neascultător poruncii Domnului, cînd i-a poruncit prin gura proorocului Său Samuil să meargă şi să piardă poporul lui Amalec, pentru o răutate veche a lor; că, mergînd popoarele de la Egipt la pămîntul făgăduit, le-au făcut mare împiedicare pe cale. Şi i-a poruncit, zicîndu-i: „Să nu cruţi pe nimeni din ei, să-i ucizi de la parte bărbătească la parte femeiască, de la cei tineri pînă la cei ce sug piept, de la capre pînă la oi şi de la cămile pînă la asini”.

Şi adunînd împăratul Saul oaste multă, a mers asupra ţării lui Amalec şi, biruind puterea acelora şi robindu-le ţara, a prins viu pe Agag, împăratul lor, şi a ucis cu sabia tot poporul lui Amalec, pe bătrîni şi pe tineri, pe femei şi pe bărbaţi, iar pe împărat l-a cruţat. Şi au luat Saul şi poporul lui pentru ei cele mai bune din turmele lor, şi numai pe cele proaste şi defăimate le-au prăpădit. Asemenea şi toate bunătăţile lor le-au jefuit pentru ei, nepăzind porunca Domnului, ca să nu cruţe nimic, nici să ia pentru ei, ci toate să le dea pierzării. Apoi a fost cuvîntul Domnului către proorocul Samuil, zicînd: „M-am căit că am uns pe Saul la împărăţie, deoarece s-a întors de la Mine şi cuvintele Mele nu le-a păzit”. Şi s-a mîhnit Samuil pentru Saul şi a strigat către Domnul, rugîndu-se toată noaptea pentru el.

Şi sculîndu-se Samuil de dimineaţă, a mers întru întîmpinarea israelitenilor care se întorceau de la război, şi a aflat pe Saul în Galgal; şi iată, acolo înălţa singur Domnului ardere de tot. Şi văzînd împăratul Saul pe Sfîntul Samuil, i-a zis: „Binecuvîntat eşti tu Domnului, că am făcut toate cîte mi-a grăit Domnul prin tine”. Sfîntul i-a zis: „Ce este glasul turmelor acestea în urechile mele şi glasul dobitoacelor pe care îl aud?” Impăratul a zis: „Le-am adus de la Amalec, că cele ce erau bune le-au cruţat popoarele şi le-au adunat; iar cele ce erau mai proaste le-am ucis”. Sfîntul Samuil i-a zis: „Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului în toate cîte ţi-a grăit şi te-ai pornit spre cîştiguri şi ai făcut vicleşug înaintea Domnului?” Şi Saul a zis către Samuil: „Am ascultat glasul Domnului şi am făcut precum mi-a poruncit. Am dezrădăcinat pe Amalec, iar pe Agag, împăratul lor, l-am prins şi l-am adus viu. Iar popoarele au luat pradă cele mai bune oi şi bivoli din turme, pentru arderea cea de tot şi pentru jertfa lui Dumnezeu”.

Deci Sfîntul Samuil a zis către Saul: „Oare sunt plăcute lui Dumnezeu arderile de tot şi jertfele voastre? Nu era oare mai bine să asculţi porunca Domnului? Ascultarea este mai bine primită Lui decît toate jertfele şi grăsimile cele de berbeci. Precum este păcatul de vrăjitorie, tot aşa este şi păcatul de împotrivire la porunca Domnului; precum este păcatul închinării la idoli, aşa este şi păcatul călcării poruncilor Domnului. Iar de vreme ce tu ai defăimat cuvîntul Domnului, te va defăima şi pe tine Domnul şi casa ta nu va împărăţi întru Israel”. Saul a zis: „Am greşit de am călcat cuvîntul Domnului şi cuvintele tale, pentru că m-am temut de popoare şi am ascultat glasul lor. Dar mă rog ţie, rabdă greşeala mea şi te întoarce cu mine la jertfă, ca să mă închin lui Dumnezeu înaintea ochilor tăi”. Iar Sfîntul Samuil şi-a întors faţa, vrînd să plece de la el, dar Saul l-a apucat de marginea hainei şi a rupt-o, trăgînd la sine pe omul lui Dumnezeu.

Deci i-a zis lui Sfîntul Samuil: „Domnul a rupt astăzi împărăţia lui Israel din mîna ta şi o va da aproapelui tău, cel mai bun decît tine”. Şi a zis Saul către Sfîntul Samuil: „Am greşit Domnului, dar nu mă ruşina acum înaintea bătrînilor lui Israel şi înaintea poporului meu; deci întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău”. Şi s-a întors Samuil cu Saul şi s-au închinat. Apoi el a zis către Saul: „Să-mi aduceţi aici pe Agag, împăratul lui Amalec”. Şi a venit Agag la dînsul tremurînd şi a zis: „O, cît de amară este moartea!” Sfîntul Samuil a zis către Agag: „Precum sabia ta a făcut fără de fii pe femei, tot astfel va rămîne şi maica ta fără de fii”. Atunci Samuil a înjunghiat pe Agag înaintea Domnului în Galgal, nu ca şi cum l-ar fi chinuit, ci împlinind porunca Domnului. După aceea, Samuil s-a dus în Armatem şi Saul s-a dus la casa sa în Gava. Şi n-a mai văzut Sfîntul Samuil pe împăratul Saul pînă în ziua morţii sale, dar plîngea pentru dînsul, fiindu-i jale de pierzarea lui.

Iar după cîtva timp, Domnul a zis către Samuil: „Pînă cînd plîngi tu pe Saul, pe care eu l-am lepădat, ca să nu împărătească în Israel? Umple cornul tău de untdelemn şi mergi în Betleem la lesei, că între fiii lui am aflat vrednic de împărăţie”. Şi a zis Sfîntul Samuil: „Cum voi merge? Că va auzi Saul şi mă va ucide?” Domnul i-a zis: „Ia o junincă şi, ducînd-o acolo, vei zice: «Am venit să aduc jertfă Domnului»; şi vei chema la jertfă pe lesei şi pe fiii lui. Iar eu îţi voi arăta ţie cele ce vei face şi-mi vei unge pe acela ce-ţi voi zice”. Deci Samuil a făcut după cuvîntul Domnului, a mers în Betleem şi cei mai bătrîni s-au înspăimîntat de venirea lui şi au ieşit în întîmpinarea lui şi i-au zis: „O, înainte văzătorule, oare cu pace este intrarea ta?” Şi a zis sfîntul: „Pace! Am venit să aduc jertfa Domnului; deci sfinţiţi-vă prin înfrînare şi prin rugăciune şi să veniţi la mine ca să fac jertfă”.

Iar după săvîrşirea jertfei, Sfîntul Samuil mergînd în casa lui lesei, i-a poruncit să aducă la dînsul pe fiii săi unul cîte unul. Deci lesei a adus la prooroc pe Eliav, cel mai mare fiu al său. Şi a întrebat proorocul pe Domnul, rugîndu-se către Dînsul întru sine, dacă acesta este cel înainte ales de Dînsul la împărăţie. Şi a zis Domnul lui Samuil: „Nu căuta la faţa lui, nici la mărimea statului lui, căci l-am lepădat pe el; pentru că eu nu judec căutînd la faţă. Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă”. Apoi lesei a chemat pe Amina -dab şi l-a pus pe el înaintea feţei lui Samuil, care a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Şi a adus lesei pe Sama, şi a zis proorocul: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Deci lesei a adus pe cei şapte fii ai săi înaintea lui Samuil, şi a zis Samuil către dînsul: „N-a ales Domnul dintre aceştia”.

Apoi Samuil iarăşi a zis către lesei: „Nu mai ai alţi fii?” lesei a zis: „Mai am încă unul mic, dar acesta paşte oile la iarbă”. Samuil a zis către lesei: „Trimite şi adu-l aici pe el, că nu vom şedea pînă ce va veni el aici”. Şi trimiţînd lesei, a adus pe David. Iar acesta era rumen şi frumos la ochi şi la faţă. Şi a zis Domnul către Samuil: „Scoală-te şi-l unge pe el, că acesta este”. Deci Samuil a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns împărat în mijlocul fraţilor lui. Şi a zburat duhul Domnului peste David dintru acea zi şi după aceea. Şi sculîn-du-se Samuil, s-a dus în Armatem, în casa sa, unde săvîrşind zilele bătrîneţilor sale, a adormit cu somn de moarte. Deci adunîndu-se tot Israelul, l-a plîns pe el şi l-a îngropat acolo, în casa cea din Armatem.

Pe acest Sfînt Prooroc Samuil l-a fericit cu laude Isus Sirah, zicînd: „Samuil, proorocul Domnului, cel iubit de Domnul, a ridicat împărăţia şi a uns pe Saul şi pe David peste poporul Lui. Cu legea Domnului a judecat adunarea şi a cercetat Domnul pe lacov prin rugăciunile lui. Şi a fost cunoscut întru credinţa sa că este prooroc credincios. El a chemat pe Domnul cel puternic, cînd îl împresurau vrăjmaşii lui împrejur, iar Domnul a tunat din cer, şi cu glas mare a făcut auzit glasul Lui. El a pierdut pe stăpînitorii Tirului şi pe toţi boierii filistenilor. Mai înainte de sfîrşitul său, Samuil s-a mărturisit înaintea Domnului şi a unsului Lui, că din averi şi pînă la încălţăminte n-a luat de la nimeni ceva, şi nu i-a făcut lui ocară nici un om. După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului Saul sfîrşitul lui. Apoi a înălţat din pămînt glasul său prin proorocie, pentru ca să piardă fărădelegile popoarelor”. Acestea le-a zis Sirah, iar noi, păcătoşii, nădăjduind ca, prin rugăciunile acestui sfînt plăcut al lui Dumnezeu, să cîştigăm iertare de păcate şi mîntuire, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă. Cum, după adormirea sa, Sfîntul Prooroc Samuil a spus împăratului Saul moartea, caută despre aceasta în cartea împăraţilor, în cap. 28. Iar în 11 zile ale lunii martie, caută la pătimirea Sfîntului Mucenic Pionie, spre sfîrşitul istoriei pătimirii lui.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Sever si Memnon Chendirionul.

Sfînta Muceniţă Vasa şi fiii ei, Teognie, Agapie şi Pist

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2020

Sfînta Muceniţă Vasa a trăit în împărăţia lui Maximian, în cetatea Edesa. Ea, însoţindu-se cu un oarecare slujitor idolesc, anume Valerie, a născut cu dînsul trei fii: Teognie, Agapie şi Pist, şi i-a crescut în credinţa creştinească, căci era creştină, fiind învăţată sfînta credinţă în Hristos de la strămoşii săi. Ea fiind pîrîtă de bărbatul său, a fost adusă înaintea judecătorului, şi a mărturisit că este creştină; pentru aceasta a fost aruncată în temniţă cu fiii săi. După aceasta, scoţînd-o la judecată, au chinuit pe fiii săi înaintea ochilor ei. Intîi pe Teognie l-au spînzurat şi după aceea l-au strujit; după aceea lui Agapie i-au jupuit pielea capului pînă la piept, dar el tăcea, nezicînd nimic; apoi pe al treilea l-au muncit în tot chipul. Iar maica, privind la pătimirea fiilor ei, îi întărea spre nevoinţă şi îi îndemna cu rugăminte.

Toţi aceşti trei prunci, suferind cu bărbăţie muncile pentru Hristos, au fost tăiaţi cu sabia. Deci Sfînta Vasa, maica lor, s-a bucurat că a trimis mai înainte la Hristos pe iubiţii săi fii. Şi iar au pus-o în legăturile temniţei, unde fiind chinuită de foame, a luat hrană din mîna îngerului şi s-a întărit spre cea mai mare pătimire.

După aceasta a fost dusă în Macedonia, din porunca chinuitorului, şi acolo, silind-o la necurata jertfă, nu s-a supus. Drept aceea, mai întîi a fost aruncată în apă, apoi în foc şi după aceea au bătut-o cu pietre; dar din toate acele chinuri a rămas nevătămată. Apoi, aducînd-o în capiştea idolească, ea a apucat pe idolul Die, l-a aruncat la pămînt şi l-a sfărîmat. După aceea au dat-o spre mîncare fiarelor, dar ele nu s-au atins de dînsa, apoi au aruncat-o în mare, departe de mal ca treizeci de stadii, şi au văzut cei ce priveau la dînsa, cum trei bărbaţi luminoşi, care străluceau mai mult decît soarele, au adus-o în corabie şi au pus-o pe scaun. Iar după opt zile s-a arătat ostaşilor într-o insulă oarecare, care era în Helespont.

Iar dregătorul din Macedonia, cu numele Filip, înştiinţîndu-se de acest lucru, a scris lui Consularie al Cizicului, din eparhia Helespontului, ca să o prindă. Deci acela, prinzînd pe sfînta, a silit-o la jertfa idolească, dar, văzînd că nu se pleacă nicidecum, a poruncit să-i lege mîinile înapoi şi, cu bătaie cumplită sfărîmîndu-i toate mădularele, la sfîrşit i-a tăiat cinstitul ei cap. Astfel sfînta şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Avramie de Smolensk

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2020

Cuviosul Avramie de SmolenskCuviosul Avramie era născut şi crescut în cetatea Smolensk. El a fost cerut de la Dumnezeu prin rugăciunile şi milosteniile părinţilor săi, căci deşi maica lui năştea fii, însă nu parte bărbătească, ci femeiască; pentru aceea tatăl şi maica sa erau mîhniţi. Şi făceau multe rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu, umblînd pe la biserici, dînd milostenie cu îndurare şi cerînd să le dea să nască măcar un fiu. Apoi şi-au cîştigat cererea, zămislind pe acest plăcut al lui Dumnezeu care era ales spre slujba lui Dumnezeu din pîntecele maicii sale, căci fiind încă purtat în pîntecele maicii sale, i s-a făcut o vedenie despre el unei monahii, care petrecea cu sfinţenie, astfel:

Intr-o zi de Duminică, adormind ea după cîntarea de dimineaţă, i se părea ca şi cum bătea cineva în uşa chiliei şi o chema, zicîndu-i: „Scoală-te degrabă şi du-te la Maria, că a născut un prunc, pe care tu ai să-l primeşti din botez”. Iar monahiei, în acea vedenie a visului, i s-a părut că s-a sculat şi s-a dus; şi, dacă a intrat în casa Mariei, a văzut mulţi preoţi în haine luminoase, spălînd pruncul în scăldătoarea botezului şi o femeie luminoasă stătea, ţinînd în mîini o haină albă ca zăpada. Apoi au întrebat-o slugile, zicînd: „Stăpînă, cui porunceşti să dăm pruncul acesta?” Iar ea le-a poruncit să-l ducă la dînsa; şi, îmbrăcîndu-l cu haina aceea albă ca zăpada, l-a dat maicii lui. Monahia a spus această vedenie în aceeaşi zi Mariei, care avea în pîntece pe acel prunc, şi Maria i-a spus că în acel ceas a mişcat pruncul într-însa.

După aceasta, împlinindu-se vremea, s-a născut pruncul de parte bărbătească şi a veselit pe părinţii săi care doreau o naştere ca aceea. Apoi, luminîndu-l prin Sfîntul Botez după obiceiul creştinesc, îl creşteau în dreapta credinţă. Şi venind el în vîrstă, l-au dat la învăţătura cărţii şi degrabă a învăţat înţelegerea Scripturii, căci darul Domnului era într-însul, înţelepţindu-l şi povăţuindu-l spre cunoştinţa învăţăturilor ce i se dădeau de dascăl. Şi avea copilul pricepere bărbătească, pentru că nu se abătea cu cei de vîrsta sa la jocurile copilăreşti, ci alerga la cîntările bisericeşti, se nevoia la citirea cărţilor şi lua aminte la cuvintele lui Dumnezeu, care duc la calea mîntuirii. Şi venind el în vîrstă desăvîrşită şi înflorind cu frumuseţile trupului cele tinereşti, părinţii îl sileau să se însoare; dar el mai bine a voit să petreacă în curăţia fecioriei, decît să se încurce cu dulcile împătimiri trupeşti şi cu grijile vieţii.

Şi ducîndu-se părinţii lui la Dumnezeu, averile ce rămăseseră după dînşii le-a împărţit la sfintele biserici, la mănăstiri şi la săraci; iar el, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a făcut sărac şi s-a prefăcut a fi nebun, defăimînd lumea şi înşelăciunea ei. Şi se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea, cerînd să-i arate în ce chip şi prin ce fel de cale ar ajunge la mîntuire. Deci cuvîntul lui David îl grăia adeseori cu suspin: Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge”¦ Şi după puţină vreme, Dumnezeu povăţuindu-l, s-a dus în mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era spre partea răsăritului ca la cinci stadii departe de cetate, la locul ce se cheamă Selişte, şi acolo tunzîndu-se în monahiceasca rînduială, slujea lui Dumnezeu, nevoin-du-se în postiri şi rugăciuni.

Şi petrecînd el în ascultările mănăstireşti cu răbdare şi cu blîndeţe şi împodobindu-se cu toate faptele bune monahiceşti, se sîrguia foarte mult la citirea celor folositoare de suflet, dar mai vîrtos iubea a citi Vieţile Sfinţilor Părinţi care au fost cei dintîi începători ai monahilor şi slăviţi în nevoinţele pustniceşti: Sfîntul Antonie cel Mare din Egipt, Ilarion, ucenicul lui, şi marii luminători ai Palestinei: Eftimie, Sava, Teodosie şi alţii. Asemenea mai citea şi pe ale celor mai de pe urmă plăcuţi lui Dumnezeu, care au strălucit în Rusia: Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, şi se sîrguia pe cît putea să le urmeze acelora. Incă mai citea şi cărţile Sfîntului Ioan Gură de Aur, ale lui Efrem Sirul şi alte cuvinte părinteşti, povestiri şi istorii, şi din toate acelea adunînd dulceaţă duhovnicească, îşi hrănea sufletul său ca o albină iubitoare de osteneală care culege mierea din flori.

Şi văzînd egumenul pe fericitul Avramie îmbunătăţit cu viaţa, l-a silit să primească rînduiala preoţiei; şi aceasta a fost în zilele iubitorului de Hristos domn Mstislav al Smolenscăi. Iar Avramie, primind sfinţita rînduiala, a primit şi smerenie mai adîncă şi nevoinţe mai mari, pe care le lăsăm a le povesti cu de-amănuntul, ca să nu se lungească cuvîntul. Ajunge a zice despre el că a fost un vas ales al Sfîntului Duh şi săvîrşea dumnezeiasca Liturghie cu vrednicie şi cu mare cucernicie – întocmai ca un înger al lui Dumnezeu – şi niciodată n-a lăsat pravila bisericească şi mai ales dumnezeiasca Liturghie, aşijderea şi osebita sa nevoinţă din chilie. Şi a început a se îndeletnici la citirea dumnezeieştilor cărţi şi la scriere, mai mult decît înainte.

Deci i-a deschis Domnul mintea lui să înţeleagă tainele cele nelesne de înţeles ale Sfintei Scripturi, şi pentru ca nu numai pe sine, ci şi pe alţii să-i folosească, i-a dat dar gurii lui spre vorbele şi învăţăturile cele mîntuitoare de suflet, încît cuvîntul era gata în gura lui spre răspuns la toată întrebarea, spre descoperirea şi tîlcuirea cuvintelor celor neştiute în Scriptură; pentru că toate cele citite erau neuitate în pomenirea lui şi, precum o cămară de cărţi, mintea lui cuprindea multe cărţi într-însa şi încă şi cuvîntul lui era lucrător în cei ce-l ascultau pe dînsul. El aducea în umilinţă şi în zdrobirea inimii pe cei ce luau aminte la graiurile lui, şi mulţi, nu numai din monahi, ci şi din mireni, îl ascultau cu plăcere; şi, într-adins oamenii mireni şi duhovniceşti mergeau din cetate la acea mănăstire ca să asculte învăţăturile cele folositoare de suflet ale Cuviosului Avramie.

Dar diavolul, urătorul binelui, nesuferind să vadă folosul ce se făcea multora de plăcutul lui Dumnezeu, a ridicat asupra lui prigonire; căci a îndemnat pe unii din monahi să-l zavistuiască şi să-l urască, să-l ocărască cu multe defăimări şi să-i facă supărări şi necazuri. Dar robul Domnului cel fără răutate pe toate le răbda cu blîndeţe şi cu smerenie, mulţumind lui Dumnezeu de ispita cea slobozită asupra lui. Deci se ruga pentru cei ce-l urau şi-l năpăstuiau şi nu înceta de la lucrul său – adică să înveţe pe cei ce veneau la dînsul şi să-i mîngîie cu darul lui Hristos – şi nu slăbea în necazurile ce se aduceau asupra lui. Astfel a petrecut el într-acea prigonire de la zavistnici, iar mai vîrtos de la însuşi diavolul, ca la cinci ani. Iar egumenul fiind îndemnat uneori de monahi, iar alteori de nevăzutul vrăjmaş, oprea pe fericitul să înveţe şi-i zicea: „Iată, toată cetatea ai întors-o la tine şi te mîndreşti în deşert, slăvindu-te ca un cărturar şi învăţător şi mai bun decît noi; deci încetează a învăţa, căci eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine!” Astfel egumenul, oprind pe Avramie, gonea cu mînie pe cei ce veneau la dînsul pentru folos şi mult chinuia pe robul Domnului, astupînd izvorul darului ce curgea din gura lui; iar la sfîrşit l-a gonit cu necinste din mănăstire ca pe un rob netrebnic.

Iar Avramie, plăcutul lui Dumnezeu, fiind izgonit fără de veste din mănăstirea sa în care se călugărise, a mers în cetatea Smolensk şi a început atunci a vieţui în Mănăstirea Cinstitei Cruci. Şi era atunci mănăstirea mică şi lipsită, dar au început acolo a veni oamenii la dînsul mai mulţi ca înainte, pentru ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu pe care le propovăduia. Deci vrăjmaşul cel nevăzut se tînguia, iar Domnul preamărea pe robul Său, dîndu-i dar la propovăduire şi putere în nevoinţe. Şi îi trimitea Domnul toate cele de trebuinţă cu prisos prin mîinile oamenilor celor iubitori de săraci şi făcători de milostenie.

Deci mănăstirea aceea a început a avea îndestulare de pe urma lui Avramie, căci cele ce i se dădeau lui, cuviosul le împărţea fraţilor şi săracilor; încă şi biserica a împodobit-o cu icoane şi cu toată bunacuviinţă, din milosteniile care i se dădeau lui. El era iconomul acelei mănăstiri cu binecuvîntarea arhiereului şi venea mulţime mare de oameni la dînsul, în toate zilele, la cîntarea bisericească, trăgîndu-se spre învăţătura lui, cu care îi povăţuia pe calea mîntuirii, uneori citindu-le dumnezeieştile cărţi, iar alteori vorbindu-le cuvintele cele folositoare şi îndemnînd cu lacrimi pe păcătoşi la pocăinţă. Deci mulţi, umilindu-se în inimile lor, părăseau păcatele lor şi îşi îndreptau viaţa prin adevărata pocăinţă. Iar el totdeauna avea în pomenirea sa înfricoşata zi a judecăţii, şi, învăţîndu-i şi pe alţii ca să-şi aducă aminte şi să se teamă de ea, a zugrăvit două icoane osebite: una cu a doua venire a lui Hristos, iar alta cu întrebările la vămi de către duhurile văzduhului; şi adeseori privind la dînsele şi arătîndu-le celorlalţi, îşi uda faţa cu lacrimi, suspinînd din adîncul inimii.

Şi era cuviosul cu trupul uscat de marea lui înfrînare, încît şi oasele şi încheieturile lui era cu putinţă a le număra, căci se chinuise mult pe sine cu viaţa cea aspră şi faţa lui era veştejită, iar chipul feţei sale era asemenea Sfîntului Vasile cel Mare, şi la obiceiuri era următor aceluia în dumnezeiasca plăcere. El avea mare război cu diavolii care năvăleau asupra lui prin vedenii şi năluciri înfricoşătoare, uneori în vis, iar alteori la arătare răcnind ca fiarele sălbatice şi tăbărînd asupra lui ca nişte războinici. Dar nu puteau să vatăme pe sluga Domnului; căci dacă spre porci n-au putere, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, cu atît mai mult asupra oamenilor ce slujesc cu osîrdie lui Dumnezeu, nu pot să aibă putere şi să-i vatăme, chiar dacă s-ar iuţi foarte, căci numai prin vederi înfricoşează, dar nu îndrăznesc a se atinge de ei. Şi cînd stătea Cuviosul Avramie la rugăciunea de miezul nopţii, ei, prefăcîndu-se în asemănări de multe feluri şi în femei fără de ruşine, se sîrguiau să-i întrerupă rugăciunea lui, dar prin aceeaşi rugăciune, ca şi cu o suliţă, se răneau şi se goneau. Şi cînd se culca pe pat ca să se odihnească puţin, ei îl aruncau jos şi nu-l lăsau să adoarmă, ca prin nedormire slăbind cu trupul, să înceteze de obişnuitele lui osteneli; dar cuviosul se întărea cu duhul şi se împuternicea cu trupul spre toate nevoinţele, cu darul Domnului, şi ruşina duhurile răutăţii care îl chinuiau.

Apoi diavolul, neputînd ca prin el şi prin îngerii săi cei nevăzuţi să facă împiedicare Cuviosului Avramie în buna lui alergare, şi să curme folosul multora, s-a sîrguit prin diavolii cei văzuţi, adică prin oamenii cei răi, să-şi săvîrşească vicleşugul său cel cu mult meşteşug, Dumnezeu îngăduind ispitirea asupra sfîntului Său, ca astfel, plăcutul lui Dumnezeu, lămurindu-se ca aurul în topitoare, mai mult să se preamărească, iar potrivnicul să se ruşineze. Deci după o vreme, diavolul a ridicat asupra sfîntului pe preoţii cetăţii, precum întîi ridicase în mănăstire pe monahi, şi preoţii au început a zice: „Iată, înşelătorul acela a amăgit pe toţi fiii noştri duhovniceşti şi i-a întors la el”.

Apoi, din zi în zi înmulţindu-se răutatea între ei, au început a se sfătui cum ar necăji şi ar goni din cetate pe nevinovatul rob al lui Hristos. Intîi au început a îndemna poporul asupra lui, semănînd vorbe mincinoase, ca neghinele şi vorbind rău de dînsul. Şi îl numeau eretic, vrăjitor, cititor de cărţi diavoleşti şi prooroc mincinos, Incă ocărau şi viaţa lui cea curată cu necurate păcate trupeşti, minţind asupra lui, că s-ar împreuna cu femei şi că face şi alte spurcăciuni şi se făţărniceşte a fi sfînt. Astfel răzvrăteau pe oamenii care se foloseau de sfîntul, şi îi întorceau de la el, ca să nu umble la învăţătura lui şi să nu-i asculte cuvintele nici să vorbească cu dînsul, ca şi cu un potrivnic al lui Dumnezeu. Incă îi porniseră şi spre răutate multă, la care şi mulţi monahi cu egumenii lor le ajutau, căci ziceau între ei: „De unde s-a arătat între noi acest nou sfînt şi învăţător? Iată, prin căutarea sa în faţă şi vorba mincinoasă i-a amăgit pe toţi!”

Şi sfătuindu-se, într-o zi s-au adunat egumenii cu monahii, asemenea şi preoţii cu diaconii şi cu clericii şi le-au urmat lor mulţime din popor. Deci s-au dus în curte la episcopul Ignatie, unde se întîmplase atunci de era şi voievodul la episcop, şi spuneau împotriva lui Avramie multe pricini nedrepte. Unii ziceau că este eretic şi vrăjitor, iar alţii făcător de păcate necurate; alţii, că este vinovat de multe fărădelegi şi că este vrednic de pedeapsa morţii. Iar episcopul şi voievodul, văzînd şi auzind cearta poporului, au trimis slujitori să-l aducă pe Avramie. Iar aceia, ducîndu-se şi găsind pe cuviosul stînd la rugăciune în chilia sa, l-au apucat cu mînie, împreună cu doi ucenici ai lui, şi l-au dus cu necinste ca pe un tîlhar, batjocorindu-l, împingîndu-l şi zicînd cuvinte de ocară asupra lui. Şi pretutindeni pe uliţe, popor mult privea la aceea, iar sfîntul şi nevinovatul rob al lui Hristos era privelişte îngerilor şi oamenilor, fiind adus ca un mieluşel spre junghiere. Şi nu răspundea nimănui nimic, nici se îndrepta, decît numai în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu şi spre Dînsul îşi punea nădejdea.

Fiind dus astfel sfîntul cu batjocură, un oarecare cuvios, anume Luca, cu porecla Prusin, rugîndu-se în ceasul al nouălea în biserica Sfîntului Arhistrateg Mihail, a auzit glasul Domnului, zicîndu-i: „Uite, duc pe plăcutul meu Avramie cu doi ucenici ai lui la adunare spre ispitire, iar tu să nu te sminteşti de dînsul”. Şi ieşind fericitul Luca din biserică, a alergat la acea adunare, strigînd: „Este nevinovat acesta pe care voi îl osîndiţi, îl huliţi cu nedreptate şi clevetiţi minciuni asupra lui. O, dacă ar fi păcatele lui asupra mea!” Aşa strigînd el, nimeni nu-l asculta.

Iar cînd preoţii au văzut pe Avramie adus în curtea arhierească, mulţi din răutatea cea mare scrîşneau din dinţi asupra lui, dacă ar fi putut să-l inghită de viu, şi şi-au ridicat glasurile răcnind ca boii. Unii strigau: „Inşelătorul şi făţarnicul acesta să se gonească din cetate şi să se surghiunească”. Alţii strigau: „Să se ardă ereticul acesta!” Iar alţii răcneau: „Să se ucidă vrăjitorul”. Aceleaşi ziceau egumenii şi cu monahii. Şi stînd osînditul cel nevinovat la judecată înaintea episcopului şi a voievodului, toţi strigau asupra lui şi îl prigoneau.

Deci făcîndu-se de judecători multă cercetare şi întrebare de pricinile ce se aduceau asupra lui, nimic nu s-a aflat adevărat, ci toate erau clevetiri mincinoase, că numai cuvintele singure se vorbeau de clevetitori, iar dovedire încredinţată şi martori nu erau. Iar sfîntul stătea ca un mieluşel în mijlocul lupilor care voiau să-l rupă, avînd martor al nevinovăţiei sale numai pe Dumnezeu singur. Şi se ruga către Dînsul pentru clevetitorii săi, zicînd cuvintele întîiului mucenic: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Atunci Dumnezeu a înmuiat inima voievodului şi a stăpînitorilor şi le-a deschis ochii minţii, ca să vadă nevinovăţia sfîntului şi să înţeleagă răutatea celor ce-l prihăneau; deci au început a-i ocărî şi a-i defăima pentru nedreptatea şi urîciunea lor înrăutăţită. Iar ei, umplîndu-se de ruşine, au început a ieşi cîte unul din adunarea aceea, acoperindu-şi feţele lor. Insă episcopul a amînat judecata pînă a doua zi, poruncind sfîntului şi la amîndoi ucenicii lui să nu iasă din curtea arhierească, pînă ce nu va cerceta cele despre dînsul mai cu încredinţare.

Iar a doua zi, clevetitorii adunîndu-se iarăşi la episcop, grăiau aceleaşi cuvinte, prihănind pe Avramie şi făcînd gîlceava mare. Şi deşi nu se aflau pricinile lui, însă făceau vinovat pe cel nevinovat, şi-l osîndeau pe cel drept. Deci episcopul, potolind tulburarea lor, a trimis pe cuviosul din cetate în mănăstirea cea mai dinainte, unde se tunsese, oprindu-l de la slujirea Sfintei Liturghii. Nişte ispite ca acestea pătimind Sfîntul Avramie, petrecea veselindu-se cu duhul, ca şi cum n-ar fi suferit nici un rău, şi mulţumea lui Dumnezeu de toate ce i se întîmplaseră, fiind gata a pătimi şi altele mai mari. Dar urătorii cei învrăjbitori şi acolo se atingeau de el cu răutatea lor; căci, înştiinţîndu-se că unii din cei temători de Dumnezeu şi iubitori de învăţătura lui umblă la dînsul pentru folos, au trimis pe drumuri oameni răi, oprind pe cei ce mergeau, şi mulţi erau bătuţi şi jefuiţi ca de tîlhari.

Iar după cîteva zile, fericitul Lazăr, care atunci era încă în rînduiala preoţească – căci a fost ridicat după Ignatie la cinstea episcopiei – a mers la episcopul Ignatie şi i-a zis: „Mare pedeapsă are să fie cetăţii acesteia de la Dumnezeu, pentru atîta prigonire şi izgonire a nevinovatului Avramie, omul lui Dumnezeu!” Acest Lazăr, fiind episcop după aceea, şi-a lăsat scaunul, văzînd multele strîmbătăţi ce se făceau sfintelor biserici de către stăpînitorii care fără dreptate apucau cele străine. Şi s-au împlinit acele cuvinte ale lui Lazăr, căci în acelaşi an, prin dumnezeiasca pedeapsă, pentru răutatea cea făcută plăcutului Lui, a fost secetă mare şi s-a veştejit toată răsărirea pămîntului şi roadele şi sadurile, şi au secat izvoarele şi pîraiele, iar pămîntul s-a uscat foarte, încît s-a crăpat de seceta cea mare.

Din această pricină toţi s-au întristat şi se rugau lui Dumnezeu. Şi însuşi episcopul, cu toată rînduiala duhovnicească, umbla împrejurul cetăţii cu cinstitele cruci şi cu sfintele icoane, cîntînd rugăciuni, sfinţind apă şi cerînd ploaie de la Dumnezeu. Dar Domnul, Care era mîniat pe dînşii, nu le asculta rugăciunile lor. Deci un oarecare din bărbaţii duhovniceşti, fiind îndemnat de Dumnezeu, a zis către episcop: „Oare ştii, stăpîne, care este pricina, că noi toţi rugîndu-ne, nu ne ascultă Dumnezeu? Cu adevărat pentru aceea că Avramie a fost defăimat cu nevinovăţie şi depărtat de la slujire; iar de s-ar ruga el, Dumnezeu i-ar asculta rugăciunea”. Atunci episcopul Ignatie, îndată trimiţînd, a chemat cu cinste pe Cuviosul Avramie; şi, cercetînd iarăşi pe cele ce se cleveteau asupra lui, le-a găsit pe toate mincinoase şi făcute din zavistia şi răutatea diavolească.

Deci l-a dezlegat pe cuvios de certare, iar pe clevetitori voia să-i pedepsească cu pedepsirile şi cu despărţirea ce li se cădea. Dar părintele cel fără de răutate a căzut la picioarele episcopului, rugîn-du-l cu lacrimi să nu le răsplătească pentru dînsul, şi nu s-a îndepărtat pînă ce nu a înduplecat pe arhiereu ca să-i ierte pe ei, încît şi episcopul şi-a cerut iertare de la cuviosul, zicîndu-i: „Iartă-mă, robul lui Hristos, că întru neştiinţă ţi-am greşit ţie! Eu ascultasem pe oamenii cei răi! Deci, iartă şi pe toţi cetăţenii care crezuseră pe mincinoşi, pe clevetitori şi asupritori, şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne miluiască cu ploaie, că pentru tine ne pedepseşte pe noi cu secetă, pentru că te-am mîhnit cu nedreptate”. Iar cuviosul a răspuns cu smerenie: „Cine sunt eu, păcătosul, ca pentru mine Dumnezeu să se fi mîniat şi să fi pedepsit pe cineva? Cine sunt eu, ca să rog pe Domnul să trimită ploaie pămîntului cel însetat? Tu, o, arhiereule, roagă-te pentru turma oilor celor cuvîntătoare, încredinţate de Dumnezeu ţie, şi dator sunt eu, ca şi ceilalţi robi ai tăi, să fac ceea ce mi se porunceşte de tine”.

Apoi, Cuviosul Avramie, fiind slobozit de arhiereu, s-a dus la mănăstirea sa şi se ruga pe drum, zicînd: „Stăpîne, Dumnezeule Atotţiitorule, ascultă rugăciunea arhiereului Tău şi ale tuturor preoţilor Tăi şi ale tuturor oamenilor, şi întoarce-Ţi mînia Ta de la robii Tăi! Miluieşte cetatea şi poporul Tău, Milostive, şi, primind suspinurile şi lacrimile tuturor celor ce se roagă Ţie, trimite ploaie şi adapă faţa pămîntului şi veseleşte oamenii şi dobitoacele; Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte!”

Astfel rugîndu-se el şi neajungînd încă pînă la mănăstire, Dumnezeu a dat ploaie mare multă vreme şi ploaia n-a încetat pînă ce pămîntul nu s-a adăpat bine. Atunci tot poporul din cetate grăia: „Iată cît de repede a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său Avramie!” Şi s-a făcut tuturor bucurie mare şi slăveau pe Dumnezeu. Deci toţi au cunoscut dintr-acea vreme că Avramie nu este vinovat de nici un rău şi că zavistnicii din răutate au clevetit asupra lui, iar nu cu adevărat. După aceea şi clevetitorii şi-au cunoscut păcatul lor, şi foarte mult s-au ruşinat. Deci, pentru că unii dintr-înşii muriseră cu moarte grabnică, şi ceilalţi – temîndu-se să nu-i ajungă vreun rău sau vreo pedeapsă pentru robul lui Dumnezeu -, alergau la mănăstirea aceea în care era Cuviosul Avramie şi, căzînd cu lacrimi la cinstitele lui picioare, îşi mărturiseau vina lor şi, căindu-se, cereau iertare.

Asemenea şi cîţi crezuseră clevetirile lor mincinoase şi grăiseră rău de sfîntul, osîndindu-l pe el, toţi aceia alergau cu pocăinţă şi îşi cereau iertare. Iar cuviosul, pe toţi iertîndu-i şi rugîndu-se pentru dînşii, îi învăţa să nu ia aminte la cuvintele cele deşarte ale oamenilor şi să nu creadă degrab vorbele pe care le grăieşte cineva despre aproapele său, de vreme ce fiii oamenilor sunt mincinoşi, şi să nu osîndească pe nimeni, nici să se împărtăşească cu cei care osîndesc. De atunci Cuviosul Avramie s-a luminat mai mult cu darul lui Hristos şi era ca o făclie în sfeşnic, luminînd cu toate lucrurile bune. Astfel se proslăvea într-însul Tatăl ceresc. Iar diavolul, vrăjmaşul cel nevăzut, împreună cu îngerii săi, s-au ruşinat, fiindu-le vădite şi risipite toate meşteşugirile lor, prin răbdarea plăcutului lui Dumnezeu.

După aceasta, episcopul Ignatie a zidit în cetate o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi lîngă dînsa a întemeiat şi o mănăstire. Apoi a mutat într-însa pe Cuviosul Avramie, ca iarăşi, prin învăţăturile sale cele insuflate de Dumnezeu, să fie de folos la toată cetatea; deci l-a făcut pe el egumen şi arhimandrit al acelei mănăstiri. Iar cuviosul, petrecîndu-şi acolo restul zilelor vieţii sale cu mare plăcere dumnezeiască şi povăţuind pe mulţi spre mîntuire, slobozind înainte pe episcopul Ignatie şi trupul lui îngropîndu-l cu cinste, s-a mutat şi el din această viaţă vremelnică la viaţa cea veşnică şi s-a sălăşluit în locaşurile cele nefăcute de mînă, intrînd întru bucuria Domnului său, Căruia I-a slujit în călugărie fără lene-vire ca la cincizeci de ani şi I-a fost credincios din scutece, slujindu-I cu cuvioşie şi dreptate pînă la cea mai de pe urmă suflare. Iar acum stă în ceata cuvioşilor şi a drepţilor, înaintea scaunului Stăpînului, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Apostol Tadeu, unul din cei 70

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2020

Sfîntul Apostol TadeuSfîntul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam şi cunoştea desăvîrşit dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi. Şi s-a suit în Ierusalim la închinăciune în zilele Sfîntului Ioan Botezătorul şi s-a minunat auzind propovăduirea lui şi văzînd îngereasca lui viaţă, şi a fost botezat de către dînsul. După aceea, văzînd pe Domnul nostru Iisus Hristos în trup petrecînd cu oamenii şi auzind învăţătura Lui şi văzînd minunile Lui, s-a dus după Dînsul şi a fost numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie în Evanghelie: Domnul a arătat şi pe alţi şaptezeci şi i-a trimis pe ei cîte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul, unde voia să meargă.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie, după moartea Domnului şi după învierea cea de a treia zi şi înălţarea Lui la ceruri, Sfinţii Apostoli împărţindu-se în toată lumea la propovăduire, Sfîntul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul. Pentru că aşa a făgăduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, trimiţîndu-i pe mahramă închipuirea cea ne făcută de mînă a Preasfintei Sale feţe şi scriind către dînsul: „Cînd mă voi înălţa la Tatăl, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui desăvîrşit de boala care te-a cuprins pe tine şi îţi va da viaţă veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.

Deci Apostolul Tadeu, mergînd în cetatea Edesa, nu s-a arătat îndată stăpînitorului, ci mai întîi a intrat în casa unui evreu cunoscut al său, cu numele Tobie, şi fiind găzduit la dînsul, a început cu minune a face tămăduiri cu puterea lui Hristos, tămăduind toate bolile prin punerea mîinilor şi prin chemarea numelui Domnului. Deci, străbătînd vestea despre dînsul prin toată cetatea, au început a aduce la dînsul pe neputincioşii lor şi, văzînd tămăduirea lor cea grabnică ce se făcea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit şi domnului Avgar, cum că un bărbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.

Deci Avgar îndată şi-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i făgăduia că are să trimită la dînsul pe unul din ucenicii Săi şi s-a gîndit în sine, zicînd: „Oare nu a venit acela pe care îi făgăduise lui să-l trimită?” Apoi, poruncind să-l cheme pe Tobie, a zis către dînsul: „Aud că în casa ta este un om din Ierusalim, care tămăduieşte toate bolile cu numele lui Iisus”. Tobie a zis: „Cu adevărat, stăpîne, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!” Domnul a zis: „Adu-l aici la mine”. Şi ducîndu-se Tobie la Sfîntul Tadeu, i-a zis: „Domnul acestei cetăţi m-a chemat şi mi-a poruncit să te duc la el, ca să-l tămăduieşti de bolile ce l-au cuprins!” Şi a zis Tadeu: „Cu adevărat eu sunt trimis la dînsul”. Iar a doua zi au mers amîndoi la domnul Avgar, fiind adunaţi acolo toţi boierii şi dregătorii lui.

Şi intrînd apostolul cu Tobie pe uşile palatului domnesc, şi domnul uitîndu-se la dînsul, a văzut faţa lui apostolească strălucind cu lumină şi, înspăimîntîndu-se, s-a sculat degrabă de la locul său şi i s-a închinat pînă la pămînt. Şi s-au mirat toţi cei ce stăteau de faţă, văzînd pe domnul că se închină la un străin; pentru că aceia nu vedeau strălucirea cea minunată care ieşea din faţa lui Tadeu. Deci domnul l-a întrebat pe Sfîntul Tadeu: „Oare tu eşti ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a făgăduit prin scrisoare să-mi trimită pe unul din ucenicii Săi, ca să-mi dea sănătate desăvîrşită neputinţei mele şi viaţă veşnică, mie şi celor ce sunt cu mine?” Apostolul lui Hristos a răspuns: „De vreme ce ai pus mare nădejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dînsul. Şi dacă credinţa ta către El se va înmulţi mai mult în tine, toate cele dorite de tine vor fi după credinţa ta”.

Avgar a zis: „Am crezut atîta într-însul, încît am voit să adun puterea oştii şi să merg asupra iudeilor care L-au răstignit pe El, ca să răzbun asupra lor răutatea aceea şi să-i pierd cu desăvîrşire. Dar stăpînirea romană, sub care suntem, m-a oprit”. Sfîntul Tadeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuinţă de ajutorul omenesc în vremea pătimirii Sale de la iudeii cei zavistnici şi răi; căci putea să pună înaintea Sa legiuni de îngeri, dar, împlinind voia Părintelui, a pătimit pentru mîntuirea a toată lumea. Iar după împlinirea voii Părintelui Său, S-a suit către Dînsul la ceruri cu slavă şi a şezut de-a dreapta Lui, şi nu are trebuinţă ca cineva să-L răzbune pe El asupra vrăjmaşilor Lui, avînd El însuşi putere peste toţi, ca să judece viii şi morţii, şi fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui”.

Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu către Avgar şi către cei ce erau cu dînsul, Sfîntul Tadeu l-a adus la desăvîrşita credinţă şi l-a botezat. Atunci Avgar a cîştigat în Sfîntul Botez tămăduire de lepra pe care o avea rămasă pe faţa sa după cea dintîi vindecare, căci mai înainte era lepros peste tot trupul, şi cînd s-a adus la el scrisoarea lui Hristos şi chipul cel nefăcut de mînă al Preasfintei feţe a Lui, atunci i-a fost cea dintîi tămăduire, curăţindu-i-se trupul de lepră, rămînînd numai o mică parte – cu dumnezeiască rînduială -, pe faţa lui, pînă la venirea apostolului Tadeu.

Iar cealaltă tămăduire desăvîrşită a lui, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească, s-a făcut prin venirea apostolului şi prin Sfîntul Botez, cînd a ieşit din sfînta scăldătoare cu totul întreg şi sănătos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toată casa sa; asemenea s-au botezat şi ceilalţi care văzuseră minunile şi cîştigaseră tămăduire de neputinţele lor. Apoi Sfîntul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar să adune pe toţi locuitorii cetăţii şi să asculte cuvîntul lui Dumnezeu.

Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stînd pe un loc înalt, a început a le bine vesti pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, toate cele văzute şi nevăzute, cu atotputernica Sa tărie, şi cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît din cer pe pămînt, prin cea negrăită întrupare pentru mîntuirea omenească, şi a pătimit de voie, a murit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, şi a pregătit celor buni răsplătire veşnică la ceruri, iar celor răi pedeapsă nesfîrşită în iad. Asemenea, le-a spus şi toate celelalte taine ale mîntuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au văzut şi minunile lui, căci vedeau pe domnul lor tămăduit şi pe ceilalţi mulţi; deci au început a slăvi pe Hristos, cerînd Sfîntul Botez.

Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfînta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici şi s-au pus preoţi, prin punerea mîinilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrînd să mulţumească Sfîntului Apostol Tadeu pentru tămăduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfîntul n-a primit, zicînd: „Dacă pe ale noastre le-am lăsat, apoi cum să vrem să le primim pe cele străine?”

Deci întărind în Edesa sfînta credinţa şi pe toate rînduindu-le bine, Sfîntul Apostol Tadeu s-a dus în Mesopotamia, şi luminînd acolo pe mulţi şi zidind multe biserici, străbătea pretutindeni cetăţile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergînd la Virit, cetatea Feniciei, propovăduind şi botezînd pe mulţi, s-a odihnit întru Domnul.

Notă. Să se ştie că acest Sfînt Tadeu este altul decît Sfîntul Iuda Tadeu, care s-a numit Levi, unul din cei doisprezece apostoli, a cărui pomenire este în 19 zile ale lunii iunie; dar în Prolog şi în Sinaxar s-a scris în această zi despre Tadeu cel de acum, astfel: „Pomenirea Sfîntului Tadeu care s-a numit şi Levi”. Dar această numire de Levi nu este a acestui Sfînt Tadeu, ci a celui dintîi, care este din cei doisprezece apostoli, precum scrie la Evanghelistul Matei, în capitolul 20. Acest lucru l-a arătat luminos Nichifor Calist, scriitorul grec de istorii bisericeşti, în a doua sa carte, în capitolul 40, scriind astfel despre aceşti doi cu numele de Tadeu: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacob cel aruncat de pe aripa bisericii, mai întîi a cercetat Iudeia şi Galileea, Samaria şi Idumeea, apoi cetăţile Arabiei şi părţile Siriei şi ale Mesopotamiei, vînîndu-le cu mreaja Sfintei Evanghelii; iar mai pe urmă a mers în Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai înainte celălalt Tadeu – unul din cei şaptezeci – a propovăduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a împlinit el bine”. Acestea scrie Nichifor despre cei doi cu numele Tadeu, dintre care cel dintîi care este din cei 12 Apostoli, îl numeşte Levi, iar pe celălalt, adică pe acesta ce este din cei 70, numai Tadeu, nu şi Levi. încă şi Sfîntul Evanghelist Matei a fost numit Levi, iar de ce s-a făcut aceasta, caută viaţa lui, în 16 zile ale lunii noiembrie.

Sfinţii Mucenici Agatonic, Zotic, Teoprepie, Achindin, Severian şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la septembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 4, 2020

Mucenicul lui Hristos, AgatonicMucenicul lui Hristos, Agatonic, se afla în Nicomidia pe vremea împăratului Maximian, întorcînd pe elini de la idoli şi aducîndu-i la Hristos. El a fost prins de comitul Evtolmie. Acest comit, cînd a fost trimis de împărat în ţara Pontului pentru uciderea creştinilor, călătorind pe mare în corabie, a ajuns la locul care se numea Carpin şi acolo a aflat pe Sfîntul Zotic cu ucenicii lui, mărturisind pe Hristos. Deci i-a osîndit pe ei la moartea de cruce, iar pe Zotic luîndu-l cu sine, s-a întors în Nicomidia. Acolo a prins pe un oarecare Princips care era învăţat de Sfîntul Agatonic credinţa creştinească şi, legîndu-l cu Agatonic şi cu ceilalţi creştini, între care erau Teoprepie, Achindin şi Severian, i-a dus în Tracia, unde a venit şi împăratul, ca acolo să chinuiască pe sfinţi.

Pe cînd erau în ţara ce se numea Potama, comitul a ucis pe Sfinţii Zotic, Teoprepie şi Achindin, deoarece nu mai puteau să umble, din pricina bătăilor ce li se dăduseră mai înainte. Şi mergînd aproape de Calcedon, a omorît şi pe Sfîntul Severian, care mărturisea pe Hristos cu îndrăzneală, iar pe Sfîntul Agatonic şi ceilalţi mucenici i-a dus în Vizantia şi, acolo muncindu-i, a mers cu ei în Silivria, la locul ce se numeşte Amus, pentru că acolo era Maximian, şi acolo Sfîntul Mucenic Agatonic şi toţi creştinii aduşi din Nicomidia, fiind întrebaţi şi chinuiţi desăvîrşit, au luat judecata cea de moarte, tăindu-li-se capetele pentru Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfînta Muceniţă Evlalia fecioara

Adaugat la septembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 4, 2020

Pe vremea împăraţilor închinători de idoli, cînd toată lumea se întuneca cu păgînătatea elinească, era în Spania, în cetatea Varchinon, o fecioară pe nume Evlalia, fiică de creştini. Aceasta încă din pruncie a iubit pe Domnul nostru Iisus Hristos din toată inima, şi petrecea cu părinţii săi într-un sat departe de cetate. Ea era foarte iubită de părinţi, pentru blîndeţea, smerenia şi înţelegerea ce era în ea, mai presus de măsura anilor ei. Ea învăţase carte şi avea un scop neschimbat, ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie. Şi se îndeletnicea la citirea cărţilor şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea, petrecînd într-o chilie osebită cu fecioarele cele de o vîrstă cu ea.

Iar cînd a trecut de 14 ani, împăratul Diocleţian a ridicat o prigonire cumplită împotriva creştinilor şi a venit în cetatea Varchina un ighemon, anume Dachian, care, aducînd jertfe spurcate zeilor săi celor urîţi, a poruncit să caute pe creştini, ca să aducă tămîie pentru idoli la jertfe. Deci mare tulburare s-a făcut atunci în cetate, pentru că creştinii erau luaţi de prin case, siliţi la închinare de idoli şi chinuiţi, lucru de care îndată s-au înştiinţat şi satele dimprejur. Auzind acestea, Sfînta fecioară Evlalia s-a umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu faţă luminoasă a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, şi dau slavă Preasfîntului Tău nume, că am cîştigat ceea ce am dorit. Cred în Tine, Stăpînul meu, că se va săvîrşi dorinţa inimii mele, cu ajutorul Tău!”

Auzind acestea părinţii şi fecioarele ce erau lîngă ea, nu înţelegeau ce zice şi au întrebat-o care este pricina veseliei ei, ce dorinţă a cîştigat şi ce săvîrşire aşteaptă. Iar ea nu le-a spus nimic, tăinuindu-şi gîndul său. Şi se mirau de dînsa, de vreme ce obiceiul ei era să nu tăinuiască cele ce le înţelegea pentru sfînta credinţă, ci pe cîte le înţelegea din Scripturi, învăţată fiind de darul lui Dumnezeu, pe toate le spunea lor spre folos. De aceea toţi o iubeau pe dînsa ca pe sufletul lor. Iar atunci, Evlalia nu le-a spus gîndul său, ca să nu fie oprită de tatăl său sau de mama ei, care o iubeau foarte mult.

Deci cînd a sosit noaptea şi toţi dormeau, căci era întîia cîntare a cocoşilor, sfînta fecioară a ieşit din casă în taină, nesimţită de nimeni, şi a alergat în cetate, fiind chemată de dragostea cea mare a cerescului său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, şi dorind să-şi pună sufletul pentru El. Şi nu se înfricoşa ea de acea călătorie în noapte – după cum este obiceiul celorlalte fecioare, de a se teme să iasă noaptea din uşa casei -, pentru că, punîndu-şi nădejdea spre Dumnezeu şi vrînd să moară pentru Dînsul, nu băga în seamă întunericul nopţii, nici înfricoşările ce se fac noaptea şi fiarele ce trec pe cale; ci, precum un cerb însetat spre izvoarele apelor, astfel alerga pe calea cea pietroasă, avînd picioarele goale şi fiind neobişnuită a umbla pe o cale aspră ca aceea.

Şi a ajuns Sfînta Evlalia în cetate pe cînd se lumina de ziuă şi intrînd pe porţile cetăţii, a auzit glasul propovăduitorilor, chemînd poporul la privelişte. Deci a alergat în mijlocul cetăţii şi a văzut pe ighemonul Dachian şezînd pe un loc înalt la judecată. Atunci, împingînd poporul pe cît putea, a mers înaintea ighemonului şi a strigat cu glas mare: „Judecător nedrept care şezi pe scaun înalt şi nu te temi de Dumnezeu, Cel ce este mai sus decît toţi! Oare pentru aceea şezi aici, ca să pierzi oamenii cei nevinovaţi, pe care i-a zidit Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a-I sluji Lui, iar tu pe aceia îi tragi spre slujba satanei şi cu moarte pedepseşti pe cei ce nu te ascultă pe tine?”

Iar ighemonul mirîndu-se de îndrăzneala acelei fecioare tinere, i-a zis: „Cine eşti tu, care ai îndrăznit a veni nechemată înaintea divanului nostru şi a ne grăi nouă cuvinte de mîndrie, potrivnice poruncii împărăteşti?” Iar sfînta a răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Eu sunt Evlalia, roaba Domnului Iisus Hristos, Care este Impăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, spre Care nădăjduind, nu m-am temut a veni de bunăvoie şi a te mustra pe tine. Pentru ce fără minte defăimezi pe Dumnezeu, ale Căruia sunt toate – cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sunt pe ele şi în ele -, şi cinsteşti pe diavolul? Şi nu numai atît, dar şi pe oamenii care slujesc Dumnezeului celui adevărat, îi sileşti prin felurite munci spre închinarea idolilor, care nu sunt dumnezei, ci draci, şi cu care, voi toţi cei ce îi cinstiţi pe ei, vă veţi da focului celui veşnic”.

Iar ighemonul, umplîndu-se de mînie, a poruncit s-o dezbrace îndată şi s-o bată cu beţe pe spate, fără cruţare. Şi pe cînd o băteau, chinuitorul îi zicea: „O, ticăloasă fecioară, unde este Dumnezeul tău? Pentru ce nu te scoate din această bătaie? Pentru ce ai îndrăznit la lucrul ce nu ţi se cade ţie? Deci spune că din neştiinţă ai făcut aceasta, neştiind ce este puterea judecătorului, şi vei cîştiga iertare; căci şi mie îmi este jale de tine, că, fiind aşa tînără, frumoasă şi de neam bun, eşti aşa de cumplit bătută”. Răspuns-a sfînta: „Eu rîd de tine, că mă sfătuieşti să mint, ca şi cum din neştiinţă aş fi îndrăznit la chinurile cele pentru Dumnezeul meu, şi ca şi cum n-aş fi ştiut care este puterea ta. Cine nu ştie că toată puterea fiecărui stăpînitor este vremelnică? Căci precum omul astăzi trăieşte şi mîine moare, tot aşa se schimbă şi stăpînirea lui; iar stăpînirea Domnului meu Iisus Hristos este fără de sfîrşit, precum şi El singur este veşnic. Deci nu pot să mint, pentru că mă tem de Stăpînul meu, Care va da focului gheenei spre ardere pe cei mincinoşi şi nedrepţi. Iar tinereţile mele cele fecioreşti se înfrumuseţează acum şi mai mult şi neamul meu cel bun mai bine se preamăreşte, cînd primesc răni pentru Domnul meu. Deci să ştii, o, judecătorule, că eu nu simt dureri în bătăile care mi se dau mie, căci mă apără Hristos, Stăpînul meu, Care, în ziua înfricoşatei judecăţi, te va osîndi pe tine după faptele tale, la chinurile veşnice”.

Cu aceste cuvinte ale sfintei muceniţe, ighemonul pornindu-se mai mult spre mînie, a poruncit ca în chipul crucii să spînzure pe sfînta pe un lemn de muncă şi cu piepteni de fier să-i strujească curatul şi feciorescul ei trup, pînă ce toată pielea ei se va jupui cu strujirea. Iar ea în muncirea aceea striga către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine netrebnica roabă a Ta; iartă-mi păcatele mele şi mă întăreşte în chinurile pe care le primesc pentru numele Tău cel sfînt, ca să se ruşineze diavolul şi slujitorii săi!” Ighemonul a zis către dînsa: „Unde este Acela către care strigi? Nebună şi ticăloasă fecioară, ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor ca să fii vie, că iată, acum se apropie moartea ta şi nu este cine să te izbăvească pe tine!”

Iar Sfînta Evlalia a zis către dînsul: „Să nu-ţi fie ţie bine, furule de cele sfinte, îndrăcitule şi pierzătorule, şi nici mie să nu-mi fie a mă depărta de la Domnul meu; pentru că Acela, către Care strig, este aici cu mine, iar tu, pentru ale tale necuraţii, nu eşti vrednic să-L vezi. Acela mă întăreşte pe mine ca toate chinurile care vei voi să le aduci asupra mea să nu le bag în seamă”. Atunci ighemonul a poruncit ca, aprinzînd lumînări, s-o pîrlească şi s-o ardă pînă ce va muri.

Iar cînd muceniţa era arsă, s-a umplut de bucurie, şi cu glas mare a grăit cuvintele Psalmistului: Iată, Dumnezeu ajută mie, şi Domnul este sprijinitorul sufletului meu. întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei, întru adevărul Tău pierde-i pe dînşii; că de bunăvoie voi jertfi Ţie. Mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că este bun, că din tot necazul m-ai izbăvit”¦ Astfel strigînd sfînta către Dumnezeu, văpaia cea de lumînări s-a întors către slujitori şi le-a ars feţele lor foarte tare, şi au căzut la pămînt. Acest lucru văzîndu-l sfînta, şi-a ridicat ochii spre cer, şi cu glas mare a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ascultă rugăciunea mea, şi-Ţi săvîrşeşte milostivirea Ta spre mine. Ia-mă de acum către aleşii Tăi întru odihnă la viaţa cea veşnică. Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; iar cei ce cred întru Tine, văzînd, să proslăvească puterea Ta”.

Astfel rugîndu-se, şi-a dat sufletul. Atunci s-a văzut o porumbiţă albă ca zăpada, zburînd din gura ei şi înălţîndu-se către cer. Şi se mira poporul de cele ce vedea, iar creştinii, care erau o mulţime în popor, se bucurau că din cetatea lor s-au învrednicit a avea mijlocitoare către Dumnezeu la cer.

Deci văzînd ighemonul că muceniţa a murit, s-a ruşinat că a fost biruit de acea tînără fecioară şi, mîniindu-se, s-a sculat de la divan. Apoi s-a dus în casă, poruncind ca trupul muceniţei să fie spînzurat la locul de chinuire. Incă a pus şi păzitori să păzească trupul să nu-l ia cineva, pentru că zicea: „Să atîrne pe lemn pînă ce o vor mînca pe ea păsările cu totul”. Dar plecînd ighemonul şi trupul sfintei rămînînd spînzurat, deodată s-a pogorît zăpadă din nori şi a acoperit cinstitul ei trup, ca şi cu o haină albă; iar peste străjeri a căzut frică şi, depărtîndu-se, stăteau privind de departe şi mirîndu-se cu spaimă.

Deci s-au înştiinţat despre aceasta şi părinţii ei, căci, sculîn-du-se noaptea din somn şi negăsind pe iubita lor fiică, au fost în nedumerire mare şi o căutau pretutindeni. Apoi, pe la amiază, au auzit despre dînsa că a murit pentru Hristos şi se afla încă pe lemnul de chinuire. Deci au alergat în cetate cu lacrimi multe şi văzînd-o pe ea moartă, spînzurată pe lemn în chipul crucii şi acoperită cu zăpadă, ce fel de tînguiri nu făceau şi ce cuvinte de plîngere nu grăiau? Dar se şi bucurau, că fiica lor cea iubită a primit cununa cea muceni-cească şi a intrat în cămara Mirelui ceresc. Apoi au vrut să o ia pe dînsa la casa lor, dar străjerii nu le-au dat voie nici să se apropie de ea; de aceea priveau de departe spre dînsa, plîngînd şi veselindu-se cu duhul în acelaşi timp.

Iar după trei zile, oarecare bărbaţi dreptcredincioşi, venind noaptea, au furat cinstitul trup al sfintei muceniţe, fără să simtă străjerii, apoi l-au învelit în pînză curată cu aromate, fiind de faţă şi părinţii ei, care spălau cu lacrimi trupul iubitei lor fiice. Iar Sfîntul Felix, care a pătimit mai pe urmă pentru Hristos, privind la faţa muceniţei celei moarte, a zis cu lacrimi pline de bucurie: „Doamnă Evlalie, tu mai înainte decît noi te-ai învrednicit de cununa muceni-cească!” Şi pe cînd le grăia acestea Felix, faţa cea feciorească, fiind moartă acum de trei zile, a zîmbit spre dînsul, de parcă ar fi fost vie, şi toţi cîţi erau acolo au început a cînta din psalmul care zice: „Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe dînşii, şi din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei”¦” După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfintei Muceniţe Evlalia, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său cel Unul născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui Impărăţie fără de sfîrşit petrece în vecii vecilor. Amin.

Sfînta Muceniţă Antusa şi Sfîntul Atanasie episcopul

Adaugat la septembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 4, 2020

Sfînta Muceniţă Antusa era din Seleucia şi a trăit în timpul împăratului Valerian. Ea era fiica lui Antonie şi a Mariei, care erau foarte bogaţi, dar erau închinători la idoli. Şi crezînd ea în taină, a dorit să primească Botezul lui Hristos şi să vadă pe episcopul Atanasie care propovăduia în Tarsul Ciliciei. Deci a cerut doi catîri de la mama sa şi luînd cu sine doi fameni robi, Harisim şi Neofit, s-a dus, zicînd că se merge la doica sa.

In vremea cînd mergea ea pe cale s-a făcut o minune înfricoşătoare, căci atunci episcopul Atanasie fiind ridicat de îngeri, a stat de faţă înaintea ei. Iar ea dacă l-a văzut şi a aflat cine este, l-a rugat, căzîndu-i la picioare, ca să-i dea Sfîntul Botez. Dar, nefiind apă acolo, s-a rugat sfîntul şi a ieşit un izvor şi s-au arătat doi îngeri în chip de slujitori, dînd două veşminte albe sfintei. Deci s-a botezat ea şi cei doi robi ai săi. Iar ea dezbrăcînd haina cea aurită, a dat-o episcopului să o vîndă şi preţul să-l împartă la săraci. Apoi ea îmbrăcîndu-se cu o haină mai smerită şi mai proastă, s-a dus la doica sa, care nu a primit-o, mustrînd-o pentru hainele cele proaste şi pentru credinţa întru Hristos.

Deci întorcîndu-se la maică-sa şi aflînd-o mîhnită că fiica ei se botezase, ieşind pe ascuns, s-a dus la Episcopul Atanasie şi, luînd cinul călugăresc şi Crucea Domnului, s-a dus în pustie, unde a trăit 23 de ani cu fiarele. Şi luînd hrană de la ele prin dumnezeiasca pronie şi suferind multe bîntuieli de la demoni, şi-a dat sufletul cu pace la Dumnezeu, pe piatra unde era obişnuită a dormi.

Iar pe episcopul Atanasie, prinzîndu-l închinătorii la idoli, l-au dus la împăratul Valerian şi dîndu-i strînsoare cu multe chinuri, i s-a tăiat capul. Asemenea şi cei doi sfinţi fameni mai suşi-zişi, Harisim şi Neofit, fiind oameni mai de cinste ai fericitei Antusei, şi fiind botezaţi împreună cu dînsa de episcopul Atanasie, despărţindu-se stăpîna de ei şi săvîrşindu-se şi episcopul în mucenicie, ei s-au dus la Valerian, şi numindu-se că sunt creştini, au fost trimişi la fiare la ighemonul Apelian. Şi mărturisind înaintea lui pe Hristos Dumnezeu adevărat, au fost chinuiţi şi apoi li s-au tăiat capetele.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Isaachie de la Optina.

Despre Icoana Maicii Domnului, numită Gruzinsca

Adaugat la septembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 4, 2020

Icoana Maicii Domnului, numită GruzinscaIn Rusia cea mare este ţinutul Dvinsca, care se numeşte astfel de la rîul Dvinei, care se apropie de marginea Oceanului de la miazănoapte, pe care merg în Rusia corăbiile din părţile Apusului. Deci, în hotarele stăpînirii Dvinei este alt rîu care se cheamă Penega şi care curge în Dvin, rîul cel mare, avînd pe lîngă dînsul multe sate. Lîngă rîul acela se află un munte mare şi foarte înalt, care se cheamă Cerna şi se întinde pînă la ocean spre partea de miazănoapte. El are lungimea ca la cinci sute de stadii şi era mai înainte pustiu şi nelocuit de oameni.

In anul de la facerea lumii 7111, iar de la naşterea lui Hristos 1603, după oarecare descoperire dumnezeiască, s-a zidit o mănăstire în muntele acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de un preot oarecare din părţile acelea, cu numele Miron, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstirea aceea. Iar întru împărăţia binecre-dinciosului împărat a toată Rusia şi marelui domn Mihail Teodoro-vici, cînd şahul Persiei Abbas a prădat pămîntul iberilor şi a aflat acolo veşmîntul cel mult tămăduitor al marelui Domn şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi l-a luat, atunci perşii au luat de acolo şi multe alte lucruri sfinte şi icoane cinstite şi le-au dus în Persia, nu pentru cinstire – că ei sunt păgîni -, ci ca să le vîndă neguţătorilor Rusiei, de vreme ce atunci erau în Persia mulţi neguţători ruşi şi perşii îi ştiau că ţin cu evlavie la închinăciunea sfintelor icoane.

Atunci se întîmplase să fie acolo un neguţător din cetatea Iaros-lav, cea din Rusia mare, anume Ştefan, păzitorul averilor cetăţeanului Gheorghe din Iaroslav. La acel Ştefan a adus un persan o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împodobită cu argint şi aur, ca să o dea spre vînzare. Iar bărbatul acela dreptcredincios a cumpărat cu mare bucurie acea sfîntă icoană. Dar în vremea cînd el cumpăra în Persia acea sfîntă icoană, în cetatea Iaroslav s-a făcut o arătare dumnezeiască în vis lui Gheorghe, stăpînul lui cel pomenit mai sus, zicîndu-i: „Păzitorul averii tale, fiind în Persia, ţi-a cumpărat un mărgăritar fără de preţ şi, cînd ţi-l va aduce, să-l trimiţi pe el în hotarele stăpînirii Dvinscăi, în Muntele Negru”.

Iar Gheorghe, deşteptîndu-se din somn, se gîndea la acea vedenie, neştiind ce este acel mărgăritar şi nici unde se află Muntele Negru. Şi după cîtăva vreme, Ştefan cel pomenit mai sus, păzitorul averilor lui, a venit din Persia şi a adus cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care o cumpărase. Iar Gheorghe primind icoana aceea cu bucurie şi aducîndu-şi aminte de vedenie, a zis: „Acesta este mărgăritarul cel fără de preţ, de care mi s-a spus în vedenia visului”. Apoi degrab s-a dus în hotarele stăpînirii Dvinscăi, după cum i se poruncise, şi a ajuns la mănăstirea din Muntele Negru cu acea cinstită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se cheamă „Gruzinsca”. Şi a dat acelei mănăstiri şi din averea sa mult aur, argint şi alte lucruri bisericeşti şi îndestulare de cărţi.

Iar în vremea aducerii acelei sfinte icoane, fiind încă acolo şi dreptcredinciosul bărbat Gheorghe, pe cînd egumenul şi fraţii săvîrşeau în biserică privegherea de toată noaptea, un monah din mănăstirea aceea, anume Pitirun, orb şi surd de mulţi ani, care era în bolniţa mănăstirească, în vremea acelei cîntări a ieşit să se roage în tindă înaintea chiliei sale. Şi rugîndu-se el, îndată l-a strălucit o lumină mare şi s-a înspăimîntat foarte tare, că de mulţi ani nu văzuse lumina şi i se părea că este o nălucire diavolească. Apoi, făcîndu-şi semnul cinstitei cruci, şi-a ridicat ochii spre muntele acela mare şi a văzut pe dînsul luminînd o strălucire ca raza soarelui. Şi făcînd rugăciune, îndată a început a vedea şi a auzi. Apoi, după slavoslovia Utreniei, s-a dus în sobor şi a spus egumenului şi fraţilor tămăduirea ce i se făcuse. Atunci toţi cei ce se întîmplaseră acolo au proslăvit pe Dumnezeu. Iar dreptcredinciosul bărbat Gheorghe, văzînd acea minune preaslă-vită, a zidit în mănăstirea aceea o biserică mai frumoasă, în slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, de la acea sfîntă icoană au început a se face mai multe minuni la cei cuprinşi de felurite neputinţe. O femeie, anume Neonila, fiind slăbănoagă, darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a tămăduit-o. Pe alta, anume Teodosia, pătimind de ochi, a vindecat-o. Unui om, anume Codrat, care se îndrăcise şi a fost gonit zece săptămîni de diavoli prin pustii, nemîncînd nimic şi pierind de foame, arătîndu-i-se Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, l-a întărit de foame, i-a arătat calea spre casa părinţilor şi i-a poruncit să se ducă la biserica ei, la icoana cea făcătoare de minuni, făgăduindu-i că-i va da sănătate desăvîrşită, pe care i-a şi dat-o. Pe un alt om, anume Ioan, care era pescar, înecîndu-se în iezer şi afundîndu-se, l-a scăpat de la înec. Unui alt om, anume Pavel, care era din partea de lîngă mare şi a pătimit mare durere dinlăuntru vreme de un an, i s-a arătat lui, în neputinţa aceea, şi l-a învăţat dumnezeiasca scriptură şi l-a slobozit de boală.

A mai tămăduit şi alte multe feluri de neputinţe purtătoare de moarte, dureri de pîntece, umflături şi felurite dureri de ochi şi de dinţi, şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate şi erau cuprinşi de farmece. Dar şi pînă astăzi lucrează nenumărată mulţime de felurite minuni. Şi nu numai acolo, dar şi în împărăteasca cetate Moscova, de la sfînta icoană zugrăvită după dînsa, care stă în biserica Sfintei Treimi, aproape de poarta Sfintei Varvara, multe minuni se fac celor ce se apropie cu credinţă, întru slava lui Hristos Dumnezeu Care S-a născut dintr-însa, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.