Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Aducerea cinstitelor moaşte ale Cuviosului Maxim Mărturisitorul

Adaugat la august 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 26, 2020

Cuviosul Maxim MărturisitorulSfîntul Maxim Mărturisitorul a trăit pe vremea răucredinciosului împărat Constans, nepotul lui Iraclie, şi era filosof desăvîrşit. Impodobindu-se cu înţelepciunea, şi lăsînd toate avuţiile sale fratelui său, s-a făcut monah. Iar văzînd cum creştea eresul monoteliţilor -adică al celor ce mărturisesc o singură voie în Domnul nostru Iisus Hristos -, s-a aprins de dumnezeiască rîvnă şi s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfîntul Martin papa, ca să adune un Sinod local şi să-i anatematizeze pe cei ce cugetau acel eres, împreună cu începătorul lui. Şi a alcătuit Sfîntul Maxim şi cărţi împotriva acelui eres.

Impăratul, fiind înştiinţat de aceasta, a trimis ca să-l aducă în cetatea Constantinopolului şi l-a pus înaintea judecăţii sale. Iar sfîntul a ruşinat pe ereticii care se adunaseră acolo, biruindu-i pe toţi cu cuvîntul adevărului. După aceasta a fost izgonit în Tracia, tăindu-i-se mîna dreaptă şi limba. De acolo, împreună cu doi ucenici ai săi, a fost trimis în părţile Laziei, însă şi acolo, cu Duhul lui Dumnezeu, mărturisea şi scria; fiindcă se spune că după tăierea limbii i s-a făcut, cu minune dumnezeiască, limba la loc, şi a vorbit curat cît a trăit.

După acea chinuire fără omenie, l-au trimis în surghiun, fără purtare de grijă. Apoi multe nevoi şi necazuri răbdînd pe cale Cuviosul Maxim, a fost dus într-o ţară a sciţilor, unde a mai petrecut trei luni încuiat într-o temniţă. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu (Viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul se găseşte la 21 ianuarie, în care zi se cinsteşte moartea lui. Iar în această zi, 13 august, săvîrşim pomenirea aducerii moaştelor lui, după cum este arătat în Mineiul cel mare, din stihurile cele puse la dînsul; însă în ce vreme, în zilele cărui împărat şi cum s-au adus, n-am aflat).

Sfîntul Mucenic Ipolit şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la august 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 26, 2020

După sfîrşitul Sfîntului Mucenic şi Arhidiacon Lavrentie, fericitul Ipolit, mai-marele ostaş şi păzitor al celor legaţi, – care mai întîi a avut sub paza sa ca pe un legat pe Lavrentie, apoi s-a făcut ucenicul lui -, a îngropat cu cinste rămăşiţele mucenicului şi abia a treia zi după îngropare s-a întors acasă. Şi erau toţi casnicii lui – în număr de nouăsprezece suflete, bărbaţi şi femei – învăţaţi în credinţa creştinească şi botezaţi de Sfîntul Lavrentie. Deci rugîndu-se cu aceia lui Dumnezeu, s-au împărtăşit cu toţii cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Apoi, după acea hrană duhovnicească, au pus masa spre întărirea trupului.

Dar mai înainte de a începe ei a mînca, au venit ostaşii care, prinzînd pe Ipolit, l-au dus la împăratul Deciu. Şi văzîndu-l pe el, împăratul a rîs şi a zis: „Şi tu te-ai făcut vrăjitor, căci ai furat trupul lui Lavrentie?” Răspuns-a Ipolit: „Eu nu sunt vrăjitor, ci creştin!” Şi mîniindu-se împăratul, a poruncit să-i sfărîme gura cu pietre. După aceea a dezbrăcat de pe el haina pe care o avea după obiceiul creştinesc. Dar Ipolit a zis: „Nu mă dezbraci pe mine, ci abia ai început a mă îmbrăca”. Zis-a împăratul: „Imi pare că nu eşti cinstitor al zeilor, de graieşti aşa cuvinte fără de minte şi nu te ruşinezi de goliciunea ta!” Răspuns-a Ipolit: „Sunt înţelept şi nu gol, că m-am îmbrăcat în Hristos. Atunci eram nebun, cînd slujeam ca şi tine diavolilor; atunci eram gol, cînd nu aveam darul lui Hristos, iar acum sunt creştin!” Zis-a împăratul: „Jertfeşte zeilor, ca să nu mori în munci, ca şi Lavrentie”. Răspuns-a robul lui Hristos: „O, de m-aş învrednici părţii Sfîntului Lavrentie, pe care tu, ticălosule, nu eşti vrednic a-l pomeni cu gura ta cea spurcată!”

Impăratul a poruncit ca pe Sfîntul Ipolit să-l întindă la pămînt şi să-l bată cu beţe. Iar mucenicul striga, pe cînd îl băteau: „Creştin sunt!” Apoi chinuitorul a poruncit să înceteze de a-l mai bate şi să-l ridice de la pămînt, spre a-l îmbrăca în haina ostăşească, după obiceiul păgînesc. Şi a zis către el: „Adu-ţi aminte de cinstea ta cea ostăşească şi să ne fii prieten, împărtăşindu-te cu noi din jertfe, precum obişnuiai înainte”. Răspuns-a sfîntul: „Eu sunt ostaş al lui Hristos, Mîntuitorul meu, şi doresc să mor pentru El!” Zis-a Deciu către eparhul Valerian: „Ia-l pe acesta cu toate averile lui şi, muncindu-l, să-l pierzi”.

Şi în ziua aceea, Valerian a trimis de a jefuit averile lui Ipolit şi a aflat că în casa lui toţi casnicii credeau în Hristos; deci a poruncit să-i aducă înaintea sa. Intre ei era şi mama lui Ipolit, pe nume Concordia. Iar Valerian, căutînd spre ei, le-a zis: „Cruţaţi-vă anii vieţii voastre, ca să nu pieriţi împreună cu Ipolit, stăpînul vostru”. Răspuns-a Concordia: „Noi dorim mai bine să murim cu stăpînul nostru cu cinste, întru credinţa lui Hristos, decît să trăim fără de cinste între voi, păgînii”. Zis-a Valerian: „Neamul de rob nu se îndreptează în alt chip, decît numai cu bătaia”.

Deci a poruncit ca pe Concordia să o bată cu vergi de plumb şi în acea bătaie sfînta muceniţă şi-a dat sufletul său Domnului. Acolo era şi Sfîntul Ipolit ţinut de ostaşi, care, văzînd pe maică-sa sfîrşindu-se muceniceşte, s-a veselit şi a zis: „Iţi mulţumesc Doamne, că ai trimis-o pe maica mea întru împărăţia Ta, înaintea sfinţilor Tăi!” Iar eparhul a zis către el: „Tu mai nădăjduieşti încă spre meşteşugul cel vrăjitoresc, nu cinsteşti pe zei şi nici nu te supui poruncii împărăteşti?” Şi umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe toţi, împreună cu Ipolit, să-i scoată afară din cetate, după porţile lui Tiburtie, şi să-i omoare. Şi mergînd Sfîntul Ipolit cu ei, îi întărea, zicîndu-le: „Fraţilor, nu vă temeţi, eu şi voi avem un Stăpîn deasupra noastră!” Iar după ce i-au dus la locul de moarte, pe toţi i-au tăiat călăii înaintea ochilor lui Ipolit. Iar cei tăiaţi, bărbaţi şi femei de toată vîrsta, au fost optsprezece la număr, afară de Sfînta Concordia, care fusese ucisă mai înainte în cetate. Iar pe Sfîntul Ipolit singur, din porunca eparhului, l-au legat de cozile unor cai sălbatici şi aceia l-au tîrît prin nişte locuri aspre, pînă ce şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Ipolit s-a sfîrşit pătimind pentru Hristos împreună cu casnicii săi în 13 zile ale lunii august, a treia zi după sfîrşitul Sfîntului Lavrentie. Şi sosind noaptea, a venit Sfîntul Iustin preotul cu ceilalţi credincioşi şi adunînd trupurile muceniceşti, le-au îngropat în acelaşi loc. Ei au căutat şi trupul Sfintei Muceniţe Concordia, cea care a fost ucisă în cetate, dar negăsindu-l, s-au mîhnit şi au plîns. Iar acel trup era aruncat în ieşitoarea poporului, în loc necurat.

Iar a douăsprezecea zi după sfîrşitul Sfîntului Ipolit, un creştin, anume Irineu, înştiinţîndu-se de la un ostaş despre trupul Sfintei Concordia, a luat şi pe un alt creştin, anume Avundie, şi a scos noaptea de acolo acel cinstit trup neîntinat de necuraţii şi l-a dus la preotul Iustin. Iar acela s-a bucurat foarte mult şi l-a îngropat lîngă trupul Sfîntului Ipolit şi ale celorlalţi mucenici. Iar a doua zi acel lucru a fost auzit de eparhul Valerian şi a prins pe amîndoi creştinii aceia, pe Irineu şi pe Avundie, poruncind să-i arunce pe ei acolo de unde au scos trupul muceniţei şi să-i înece pe dînşii de vii în necuraţii. Deci au murit acolo amîndoi acei sfinţi, în 26 zile ale lui august. Iar Sfîntul Iulian, luînd noaptea de acolo trupurile lor, le-a îngropat lîngă moaştele Sfîntului Lavrentie, slăvind pe Hristos Dumnezeu, cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Notă. In Prolog, în 10 zile ale acestei luni este scris că, după pătimirea Sfîntului Mucenic Ipolit, amîndoi tiranii, Deciu şi Valerian, au pierit într-a şaptea zi, astfel: Incălecînd ei pe caii lor şi mergînd la privelişte, au pierit. Iar în ceasul morţii, Deciu striga: „O, Ipolite, mă duci legat ca pe un rob?” Iar Valerian a strigat: „O, Lavrentie, cu lanţuri de fier mă tragi aşa legat?” Scriitorii de fapte bisericeşti greci au scris într-alt fel despre pieirea lui Deciu. Evsevie Pamfil, episcopul Cezareei Palestinei, în cartea VII, în capul 1, spune că a fost ucis cu copiii lui. Nichifor Calist, cartea V, în capul 33, povesteşte că a fost biruit de sciţi în război şi a fost ucis împreună cu fiul său. Gheorghe Chedrinul, scriitorul de istorii al Constantinopolului, a scris că, fiind biruit de sciţi, a fugit şi s-a înecat într-un iezer cu fiul lui, şi trupurile lor n-au fost găsite. Hronograful Apusului povesteşte că Deciu, fiind biruit de goţi, a fugit şi s-a înecat în iezer, iar fiul lui a fost ucis. Deci, faţă de aceste nepotriviri, nimic nu îndrăznim să întărim; este destul să ştim că necuraţii tirani au pierit cu sunet, iar sfinţii mucenici dănţuiesc cu Hristos.

Sfîntul Tihon de Zadonsk

Adaugat la august 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 26, 2020

Sfîntul Tihon de ZadonskAceastă stea a sfinţeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani pentru a-şi cîştiga pîinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. In timpul acestor ani cînd era încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu şi iubea să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veşnică, cerul s-a deschis deodată şi o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorinţă arzătoare pentru viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit preot în acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.

Deşi dorea să-şi ducă viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vîrsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate barbară, a cărei cîrmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atît prin predici, cît şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, aşa şi ei să fie unelte ale lui Hristos; şi precum Mîntuitorul a pătimit, aşa şi ei să pătimească în lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.

Luînd măsuri hotărîte împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rînd, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mîngîierea Domnului. Blîndeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci cînd credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie pînă la pămînt. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui boier, sfîntul a fost luat în derîdere de un tînăr iluminist care se mîndrea cu opiniile sale anticreştine. Blîndeţea şi dreptatea răspunsurilor sfîntului l-au făcut pe acel neruşinat să-şi piardă cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzînd în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfîntul i-a cerut iertare pentru că l-a mîniat într-atîta cu cuvintele sale. Astfel, tînărul s-a căit pentru fapta sa şi a devenit un bun creştin.

Mînat de mila şi de zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile sale şi doar în cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfînta Biserică prin rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfînt.

Chilia sa era lipsită de orice confort. In chip de pat, el avea un covor întins pe pămînt şi două perne, iar ca şi acoperămînt, o piele de oaie. Mai avea cîteva icoane pe perete, o masă, un scaun şi cîteva cărţi. Imbrăcat cu o rasă de lînă de rînd şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la săraci toată pensia sa şi darurile care le primea. Cînd nu mai avea nimic de dat, işi trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. In zilele cînd numeroşi săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, şi se întrista cînd numărul acestora scădea. Uşa sa era întotdeauna deschisă, atît săracilor, cît şi oricărui călător, care găseau la sfîntul episcop mîncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mîngîiere sufletească. Nu ieşea decît pentru a participa la Sfînta Liturghie, cîntînd cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuşi. Se împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. In timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi şi adesea, uitînd mîncarea, începea să plîngă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Vieţile sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament şi petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste explicaţii cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor. Cînd îşi dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfînt, ieşeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el îşi slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită de metanii, pînă în zori. Din inima sa arzînd şi zdrobită de pocăinţă, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. într-o noapte i-a apărut Hristos însîngerat şi acoperit de răni, iar sfîntul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicînd: „Tu! Tu, Mîntuitorul meu, tu vino la mine!”

Intr-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcînd metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dînd slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzînd la pămînt, a auzit o voce zicînd: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!” Altădată a văzut pe Maica Domnului tronînd deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de o parte şi de alta. Căzînd în genunchi, sfîntul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.

Cînd făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tuşească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gîndul la Dumnezeu. Cîteodată, era găsit atît de adîncit în rugăciune, cu braţele ridicate la cer, încît trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.

Deşi neînţeles de călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om violent şi îngîmfat care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfîntul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încît din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator.

După cîţiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gîndea dacă n-ar trebui să se supună stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, cînd un călugăr bătrîn şi sfînt i-a spus că Preasfînta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Cînd era învăluit de gînduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Incercat vreme îndelungată în războiul gîndurilor şi al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „In ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem şi spre ce suntem înclinaţi prin firea noastr㔦 ceea ce se ascunde în inima noastră”.

Zăvorîtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobîndească mîntuirea poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a egumenului mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vîrstele şi stările, adesea veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfîntului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfîntul episcop era cel ce împăca pe duşmani, apărătorul ţăranilor şi osîndiţilor fără de vină. El avea un zîmbet şi un cuvînt de mîngîiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mîna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvînta sau pentru a împărţi milostenii.

Incepînd din 1779, Sfîntul Tihon a intrat în zăvorîre desăvîrşită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decît rar cuvîntul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decît pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. In această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditînd asupra morţii în faţa sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut astfel patru ani pînă în ziua cînd, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părţii stîngi şi a trebuit să rămînă în pat. Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis, arătîndu-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vîrsta de 59 de ani.

In testamentul său, el scria, precum sfîntul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mîngîierile care mi le-a dat cînd am fost necăjit”¦ Cîte binefaceri n-am primit de la el, cîte daruri?”

Cinstirea sa a început îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot pămîntul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de credincioşi, la 25 iulie 1861.