Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfinţii Mucenici Anichit, Fotie şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la august 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 25, 2020

Fiind păgînul împărat Diocleţian în Nicomidia, cetatea Bitiniei, s-a mîniat pe creştini înaintea întregului sfat şi a pus de faţă în mijlocul cetăţii o mulţime de unelte spre muncire: săbii, cuţite, ţepi, unghii de fier, tigăi, roate, căldări şi toate cele scornite pentru muncirea cea cumplită. încă a gătit şi fiare înfricoşate, voind ca prin toate acelea să înfricoşeze pe cei numiţi cu numele lui Hristos. Şi a trimis îngroziri înfricoşate şi pe la toate marginile împărăţiei Romei, poruncind ca pretutindeni să gonească, să muncească şi să ucidă pe creştini; şi multe hule vorbea asupra Unuia născut Fiul lui Dumnezeu.

Sf. Mucenic AnichitIn cetatea Nicomidiei era pe atunci un bărbat de neam bun, cinstit şi cu dregătoria comit, anume Anichit. Acela, umplîndu-se de rîvnă pentru Domnul Dumnezeu, a venit înaintea împăratului şi cu îndrăzneală a mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, vorbind despre naşterea Lui cea dintîi fără de început şi despre întruparea cea de pe urmă, pe care a primit-o pentru mîntuirea noastră. Toate acestea le-a arătat cu îndrăzneală şi a batjocorit înşelăciunea idolească, numind pe zeii păgînilor surzi şi nesimţitori şi ocărînd pe cei ce li se închină lor. Iar la sfîrşit a zis: „O, împărate, îngrozirile tale gătite împotriva creştinilor şi puse înainte nu ne înfricoşează de fel; pentru că nu luăm în seamă nici o muncă, nici nu ne vom închina idolilor celor fără de suflet”.

Iar împăratul, umplîndu-se de mînie şi nesuferind să audă mai mult cuvintele lui cele despre Dumnezeu, a poruncit ca îndată să-i taie limba. Dar Sfîntul Anichit şi după tăierea limbii vorbea curat, slăvind pe Hristos. Deci a fost bătut cu vine de bou aşa de tare, încît şi oasele îi trecuseră prin piele. Iar el, răbdînd acea muncire cu bărbăţie ca în trup străin, striga cu glas tare către poporul care privea la dînsul, propovăduind pe Hristos că este Unul adevăratul Dumnezeu. După aceea, împăratul a poruncit să-l dea spre mîncare fiarelor. Deci, a dat drumul asupra lui unui leu înfricoşat, care răcnea foarte tare; dar acela, apropiindu-se de mucenic, s-a făcut mai blînd ca un miel şi se gudura la sfîntul, iar sudorile care erau pe fruntea mucenicului le-a şters cu laba ca şi cu un burete. Iar sfîntul a strigat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că m-ai izbăvit din dinţii acestei fiare şi mă rog Ţie, Stăpîne, ca şi în cealaltă nevoinţă să-mi întinzi ajutorul dreptei Tale, ca să pot birui mînia chinuitorului şi să mă învrednicesc a lua cunună de la Tine”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, s-a făcut cutremur de pămînt şi a căzut capiştea lui Eraclie cu idolul lui, iar o parte din zidurile cetăţii s-au prăvălit şi au ucis pe mulţi din păgîni. Atunci împăratul a poruncit să i se taie capul mucenicului cu sabia. Şi cînd călăul a ridicat sabia să taie pe mucenic, îndată i-au slăbit mîinile şi a căzut la pămînt, şi astfel stătea nemişcat ca un nesimţitor. Văzînd aceasta Diocleţian, a poruncit să lege pe mucenic de o roată de muncire, ce era aşezată între nişte fiare ascuţite, să pună foc dedesubt şi să întoarcă roata ca să fie tăiat bucăţi de ascuţişul fiarelor şi, arzîndu-se de foc, să moară. Iar sfîntul mucenic, fiind legat de roată, a grăit: „Doamne, Iisuse Hristoase, dezleagă-mă din muncirea aceasta, pentru ca să nu se teamă cei ce privesc la mine; ci, văzînd grabnicul Tău ajutor, să se întărească a sta cu bărbăţie împotriva muncitorului şi să ia de la Tine cununa biruinţei”. Atunci îndată s-au dezlegat legăturile cu care era legat, roata a stat nemişcată şi focul s-a stins. După aceea chinuitorul a poruncit să umple o căldare cu plumb, s-o fiarbă şi să arunce pe pătimitor într-însa. Atunci s-a văzut îngerul Domnului intrînd cu mucenicul în căldare şi îndată plumbul s-a răcit ca gheaţa.

Astfel nevoindu-se Sfîntul Anichit pentru dreapta credinţă, o rudenie a lui, anume Fotie, văzînd puterea lui Hristos care păzea pe robul Său, a lepădat toată frica şi, ieşind din poporul care privea la privelişte, a alergat la sfîntul mucenic, cuprinzîndu-l pe dînsul cu dragoste şi sărutîndu-l; numindu-l părinte şi mijlocitor al mîntuirii sale şi arătîndu-se gata ca, împreună cu dînsul, să pătimească toate muncile pentru Hristos. Iar către împărat a strigat, zicînd: „Ruşi-nează-te, închinătorule de idoli, căci zeii tăi nu sunt nimic!” Atunci împăratul a strigat către slujitori: „Tăiaţi-l cu sabia!” Dar cînd unul din slujitori şi-a scos sabia să lovească pe mucenic, i s-au întors, prin puterea lui Dumnezeu, mîinile cu sabia spre sine şi, lovindu-se peste genunchi, a căzut la pămînt şi a pierit. Iar Sfîntul Fotie şi cu Sfîntul Anichit au fost legaţi cu lanţuri de fier şi împreună închişi în temniţă.

Apoi, după trei zile, Diocleţian scoţînd pe mucenici, a zis către dînşii: „De mă veţi asculta pe mine şi de vă veţi închina zeilor, vă voi cinsti cu cinste mare şi vă voi îmbogăţi cu averi”. Iar sfinţii au răspuns: „Cinstea şi bogăţia ta să fie cu tine întru pierzare!” Atunci muncitorul, mîniindu-se, a poruncit ca să-i spînzure goi la muncire şi cu unghii de fier să le strujească trupurile lor; apoi cu lumînări aprinse să le ardă şi după aceea să-i ucidă cu pietre. Dar întru toate muncile acelea, sfinţii se veseleau, mulţumind lui Dumnezeu, ca şi cum nu simţeau nici o durere, căci Domnul îi păzea pe ei nevătămaţi, pentru slava sfîntului Său nume. După aceasta i-a legat de picioarele unor cai sălbatici, dar nici aşa nu au fost biruiţi de cei ce-i munceau, pentru că au fost păziţi fără vătămare şi, fiind tîrîţi, mergeau ca într-o căruţă şi cîntau puterea cea nebiruită a Domnului şi unul cu altul se întăreau prin cuvinte.

Iar caii cei sălbatici deodată stînd, picioarele sfinţilor s-au dezlegat şi s-au sculat sănătoşi. Atunci chinuitorul iarăşi a poruncit ca să-i bată pe ei foarte tare şi, amestecînd oţet cu sare, să toarne pe rănile lor şi după aceea să-i arunce în temniţă. Astfel au petrecut sfinţii în temniţa aceea trei ani. Iar după ce a trecut acel timp, iarăşi i-a scos la muncire şi chinuitorul a poruncit ca trei zile să ardă baia poporului cea de piatră şi să închidă într-însa pe mucenici; dar sfinţii rugîndu-se lui Dumnezeu în baia aceea, deodată baia s-a despicat şi, izvorînd apă, le-a fost lor spre răcorire.

Iar după două zile, slujitorii deschizînd baia, au văzut într-însa pe sfinţi vii, umblînd şi cîntînd, şi au spus despre aceasta împăratului. Dar el, necrezîndu-i, s-a dus singur ca să-i vadă, iar sfinţii, văzînd pe împărat, au strigat către dînsul: „Iată noi, o, muncitorule, în toate muncile ne-am arătat biruitori, iar tu eşti biruit şi ruşinat!” Atunci împăratul, întorcîndu-se cu ruşine, a poruncit să-i prindă pe mucenici şi să-i ţină legaţi, pînă ce va socoti cum îi va pierde. Apoi a făcut un cuptor mare şi l-a întărit cu patru stîlpi de fier, în care putea să încapă mulţime de oameni, şi l-a ars, precum a ars Nabucodonosor cuptorul Babilonului, vrînd să arunce într-însul spre ardere, nu numai pe aceşti doi mucenici, ci şi pe toţi creştinii care i-ar fi aflat. Dar creştinii, cu femeile şi cu copiii, neaşteptînd tragerea şi aruncarea în cuptor de către păgîni, singuri spre dînsul alergau cu grăbire şi cu mare glas strigau: „Creştini suntem şi cinstim pe Unul Dumnezeu!” Iar Sfinţii Mucenici Anichit şi Fotie au intrat cei dintîi în cuptorul acela; apoi şi toată mulţimea creştinească care se adunase acolo, ridicîndu-şi mîinile spre cer şi rugîndu-se, s-au aruncat în mijlocul cuptorului şi strigau din văpaie, zicînd: „Mulţumim Ţie, Atotputernice Dumnezeule Tată, că prin Unul născut Fiul Tău, prin Domnul nostru Iisus Hristos ne-ai adunat pe noi la această cunună mucenicească. Rugămu-ne Ţie, Preamilostive, întinde de sus mîinile Tale şi primeşte sufletele noastre întru odihna cea veşnică, pe care ai gătit-o mărturisitorilor Tăi”.

Astfel rugîndu-se, s-au sfîrşit, iar Sfinţii Anichit şi Fotie au stat vii trei ceasuri în cuptorul acela. Apoi, rugîndu-se, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Şi trăgînd slujitorii cu cîrlige de fier trupurile celor doi sfinţi, i-au văzut că erau atît de nevătămaţi de foc, încît nici de perii lor nu se atinsese focul. Deci mulţi din cei necredincioşi au crezut în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Alexandru, Episcopul Comaniei

Adaugat la august 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 25, 2020

In cetatea Comani, care este aproape de Neocezareea, pe care o împodobea Sfîntul episcop Grigorie, făcătorul de minuni, a fost un bărbat oarecare cu numele de Alexandru. El petrecea în chip sărac şi numai Dumnezeu singur ştia plăcuta lui viaţă, iar de oameni era foarte tăinuită, pentru că era cu învăţătura filosof ales şi, putînd el să aibă bogăţii şi cinste între oameni, şi-a ales pentru Dumnezeu sărăcia cea de bună voie şi, batjocorind lumea, şi-a schimbat înţelepciunea sa în neştiinţă, făcîndu-se pe sine că este unul dintre cei necărturari şi preasimpli, împlinind întru dînsul cuvîntul apostolului, care zice: De i se pare cuiva că este înţelept între voi, în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept.

Deci, fericitul Alexandru petrecînd în smerenia cea mai desăvîrşită şi din osteneala mîinilor sale vrînd să se hrănească singur, s-a dat pe sine celui mai de pe urmă meşteşug, adică să facă cărbuni şi să-i vîndă; şi dintr-aceasta îşi cîştiga hrana de toate zilele, fiind de rîs şi de batjocoră copiilor, căci făcînd el cărbuni şi aducîn-du-i în tîrg, se înnegrea pe faţă ca un arap şi hainele lui erau toate negre. Din această pricină toţi îl numeau „Alexandru Cărbunarul”, căci era făcător de cărbuni. Dar Domnul, Care petrece întru cei de sus, şi priveşte spre cei smeriţi şi-i înalţă pe dînşii, pe preasmeritul robul său, Alexandru, încă în viaţa aceasta vrînd să-l proslăvească şi Biserica Sa să o folosească şi să o împodobească printr-însul, l-a înălţat la treapta cea mai înaltă a arhieriei, printr-un chip ca acesta. Murind episcopul din Comani, poporul a trimis la Neocezareea, la Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni, rugîndu-l să vină în cetatea lor, pentru a le pune episcop. Iar Sfîntul Grigorie venind la dînşii, s-a făcut sobor şi alegere pentru un bărbat, care să fie vrednic de cinstea arhieriei. Deci mulţi alegeau multe feluri de oameni, unii pe cei de bun neam, alţii pe cei bogaţi, alţii pe cei ce vorbeau frumos, alţii pe cei cinstiţi la chip şi aleşi la stat, şi îi aduceau la făcătorul de minuni, lăudîndu-i şi numindu-i vrednici.

Iar Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni nu se grăbea a alege şi a numi pe cineva; ci aştepta înştiinţare de la Dumnezeu, adică pînă ce Acela îi va arăta pe cel vrednic. Şi pe cînd vorbea el cu soborul, şi-a adus aminte cum Dumnezeu a ales pe David să păstorească pe Israel; căci atunci cînd lesei a adus la Sfîntul Samuil Proorocul pe Eliav, fiul său cel mai mare, şi proorocul a întrebat pe Domnul: Oare acesta este înaintea Domnului uns al Lui? Domnul i-a zis lui Samuil: Să nu cauţi la faţa lui, nici la statul mărimii lui. „Deci ni se cade şi nouă – a grăit Sfîntul Grigorie – să nu căutăm la faţă, pentru a alege păstor acestei cetăţi, ci să căutăm pe cel gătit de Dumnezeu pentru aceasta; căci lucru omenesc este a căuta la faţă, iar al lui Dumnezeu lucru este a căuta la inimă. Şi nu din chipul cel dinafară se judecă cel vrednic, ci din cel dinlăuntru, nevăzut, care este în inimă şi care este arătat numai lui Dumnezeu”.

Zicînd aceasta Sfîntul Grigorie, cuvîntul n-a fost primit de unii şi aceia cîrteau şi ziceau între ei, rîzînd: „Dacă pentru alegerea episcopului nu vom căuta la chipul dinafară şi la cinste, atunci să se aleagă şi să ni se pună episcop Alexandru Cărbunarul”. Atunci au început şi ceilalţi a rîde, auzind că îl pomeneau pe Alexandru. Iar Sfîntul Grigorie s-a gîndit în sine şi zicea: „Omul acela de care rîd toţi nu a fost pomenit fără dumnezeiasca rînduială”. Apoi a întrebat: „Cine este Alexandru de care aţi pomenit? Aduceţi-l să-l văd!” Şi atunci Alexandru era afară şi ţinea caii celor adunaţi acolo. Deci unii, ducîndu-se, au luat pe Alexandru şi l-au adus la sobor. Şi intrînd în mijlocul soborului, toţi şi-au întors ochii spre dînsul şi au început a rîde, pentru că era cu totul negru de cărbuni, ca un arap, iar hainele lui erau nişte rupturi cu multe cusături şi înnegrite de cărbuni. Şi cînd toţi rîdeau de dînsul, el stătea înaintea arhiereului cu cinste, luînd aminte de sine şi nu se îngrijea de cei ce rîdeau de dînsul.

Iar Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni, avînd ochi mai înainte văzători, a cunoscut cu duhul darul lui Dumnezeu ce era într-însul şi că acela este bărbatul cel pregătit înainte de Dumnezeu spre arhierie. Deci, sculîndu-se de la locul său, a luat de o parte pe Alexandru şi l-a întrebat în singurătate cine este, jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu să-i spună despre sine adevărul.

Iar Alexandru, deşi voia să se tăinuiască, însă nu putea să mintă înaintea unui arhiereu ca acela. Incă se temea şi de jurămînt, de aceea i-a spus toate despre viaţa sa, cum mai înainte a fost filosof, apoi, de voie şi din smerenie, a venit într-o sărăcie ca aceasta, pentru Dumnezeu. Şi vorbind arhiereul cu dînsul, l-a aflat foarte iscusit nu numai în filosofia cea din afară, dar şi în dumnezeiasca Scriptură. Deci sfîntul a poruncit la ai săi să-l ducă la gazda sa şi să-l spele, să-l îmbrace în haine curate şi să-l aducă la sobor. Intr-acea vreme Sfîntul Grigorie, şezînd la locul său în sobor, se îndeletnicea în vorbirea cea insuflată de Dumnezeu.

Şi după puţină vreme, au adus pe Alexandru în mijlocul soborului, spălat, îmbrăcat în haine luminoase, cu faţa foarte bine împodobit, încît abia l-au cunoscut cei ce-l ştiau. Iar Sfîntul Grigorie a început a vorbi cu dînsul, făcîndu-i întrebări din dumnezeiasca Scriptură, iar el răspundea cu bună înţelegere. Atunci toţi l-au cunoscut că este cărturar foarte înţelept şi se mirau foarte cum un bărbat ca acela, care ascundea într-însul atîta înţelepciune, petrecea în mijlocul lor, ca un om de rînd şi neştiutor. Deci se defăimau pe ei înşişi în conştiinţele lor, că pe un bărbat înţelept ca acela, care se smerise pentru Dumnezeu, îl ocărau, socotindu-l că este nebun. Atunci se putea vedea împlinirea cuvintelor Domnului, grăite în Sfînta Scriptură: Căci omul caută la faţă, iar Dumnezeu priveşte în inimă.

Deci, toţi care erau la soborul acela, cu bucurie şi într-un glas l-au ales pe el ca să le fie lor episcop. Apoi Sfîntul Grigorie, ridicînd pe fericitul Alexandru pe trepte, l-a hirotonit mai întîi preot, apoi l-a pus episcop. Iar după aceea, Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni i-a poruncit să spună poporului cuvînt de învăţătură. Şi cînd a început el a grăi cuvîntul, darul Duhului Sfînt curgea ca un rîu din gura lui, aducînd umilinţă în inimile tuturor. Atunci s-a făcut bucurie şi veselie în toată cetatea pentru Alexandru, care era un păstor şi învăţător iscusit, şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea, Sfîntul Grigorie s-a dus la Neocezareea, iar Alexandru păştea turma lui Hristos în Comani, făcîndu-se pildă credincioşilor, cu cuvîntul şi cu viaţa.

In vremea acestui arhiereu s-a întîmplat unui filosof din Atena, tînăr de ani, de s-a dus în Comani. Acela, auzind cuvintele arhiereului cele învăţătoare către popor, rîdea de dînsul, că nu învaţă poporul prin cuvinte ritoriceşti împodobite, ci învaţă cu vorbă proastă; pentru că arhiereul nu se îngrijea de podoaba cuvintelor în învăţăturile sale cele grăite către popor, ci se sîrguia pentru folosul sufletelor. Deci multe din vorbele lui erau grăite simplu pentru cei simpli, dar erau foarte folositoare de suflet.

Deci odată, acelui rîzător aticesc şi tînăr filosof, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că vede un stol de porumbei albi, împodobiţi foarte frumos, strălucind cu nişte raze minunate, după cuvîntul psalmistului: Aripile porumbiţei sunt argintate, şi între umerile ei cu strălucire de aur”¦ Şi s-a auzit glas către cel ce vedea acestea: „Acestea sunt cuvintele episcopului Alexandru, de care tu ai rîs”. Iar el, deşteptîndu-se din vedenie, s-a ruşinat de greşeala sa şi, ducîndu-se la arhiereu, şi-a cerut iertare.

După toate acestea, s-a făcut prigonire asupra creştinilor în împărăţia lui Diocleţian şi a fost prins de către păgîni şi Sfîntul Alexandru, episcopul Comanilor; şi silit fiind spre închinarea idolească, nu s-a lepădat de Hristos. Deci, muncindu-l, l-au aruncat în foc, unde Sfîntul Alexandru s-a sfîrşit muceniceşte pentru Hristos, Dumnezeul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.