Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Samson, primitorul de străini

Adaugat la iulie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 10, 2020

Cuviosul Samson, primitorul de străiniSamson cel Mare, despre care străbătuse vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, de neam mare, care se trăgeau din sînge împărătesc. El, ştiind bine învăţătura din afară, se deprinsese şi la meşteşugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogăţirea sa, pentru că avea destulă bogăţie ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deşertăciune, iar pe de alta, ca din meşteşugul său să poată sluji lui Dumnezeu şi săracilor. El tămăduia pe cei cuprinşi de boli netămăduite; pentru că pe lîngă meşteşugul doctoricesc, i se adăugase darul Domnului, cu care dădea tămăduiri.

Deci, pentru faptele lui cele bune în care sporea şi pentru credinţa pe care o cîştigase în Dumnezeu, avea şi înţelegerea dumnezeieştii Scripturi. El se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărţi, şi spre dragostea lui Hristos se deştepta cu credinţa şi cu nădejdea. Apoi, murind părinţii lui şi lăsînd multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui; ci îndată a început ca bogăţia cea degrabă pieritoare şi vremelnică să o schimbe prin cea nepieritoare şi veşnică, urmînd cuvîntul Evangheliei. El dădea milostenie cu îndurare, precum se grăieşte, împărţind cu amîndouă mîinile la toate nevoile săracilor şi flămînzilor, cîştigînd prin pîntecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Aceasta o făcea în toate zilele vieţii sale, că milostivirea o vedea născută şi crescută împreună cu el. Acest fericit, voind să se îndrepteze la o viaţă şi mai smerită, a eliberat mulţimea robilor, oprind numai pe unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atîţia robi, de vreme ce singur se dăduse rob Domnului cel adevărat? Astfel s-a dezlegat de bogăţiile cu care era ţinut ca şi cu nişte legături, mulţumindu-se cu o haină şi cu o funie pentru ţinerea mijlocului.

Dorind Samson ca pe sufletul său să-l îmbogăţească mai bine prin duhovniceasca bogăţie, a defăimat lumea şi toate cele din lume şi, urmînd lui Hristos, s-a făcut străin, căci, lăsîndu-şi rudele şi cunoscuţii, a ieşit din Roma cea veche şi s-a sălăşluit în pustie, ca şi Ilie cel de demult. Dar Dumnezeu, voind ca robul său să le fie multora de folos, l-a adus din pustie în Roma cea nouă, adică în Constantinopol. Acolo, găsindu-şi o casă oarecare, petrecea într-însa, odihnind la el pe cei străini şi săraci, slujindu-le în tot chipul, primind pe cei neputincioşi şi tămăduindu-i de boli, nu numai prin meşteşugul său doctoricesc; dar le slujea cu toată plăcerea la pregătirea hranei şi a aşternuturilor cu atîta osîrdie, încît se părea că acea milostivire este firească lui. Căci precum firea soarelui este ca să lumineze şi a focului ca să ardă, aşa lui Samson îi era din fire silinţa cu osîrdie spre cei săraci, bolnavi şi străini.

Deci, Dumnezeu, Care S-a obişnuit a binecuvînta dragostea către aproapele ce se face pentru Dînsul şi aceea pe care o face cineva săracilor a o socoti ca Lui, a cinstit ostenelile robului Său cu minuni mari, care se făceau la bolnavi. Pentru că pe toţi îi primea în casa sa, avînd boli nevindecate, şi îi tămăduia cu minuni. Astfel, darul şi puterea facerii de minuni, care i se dăduse de la Dumnezeu, le acoperea cu meşteşugul chipului cel doctoricesc, ca să nu se cunoască sfinţenia lui; pentru că, fiind smerit cu inima, nu voia să se slăvească şi să se cinstească de oameni. Dar n-a putut să se ascundă sub obroc, nici cetatea deasupra muntelui, căci strălucind cu lumina lucrurilor celor bune şi suindu-se la muntele plăcerii de Dumnezeu desăvîrşit, a venit tuturor în înştiinţare. Aflînd şi patriarhul de acest lucru, l-a chemat la el şi l-a hirotonisit preot, deşi el nu voia. Despre slava faptelor lui celor bune s-a aflat pînă la palatele împărăteşti în acest chip: „Împăratul Justinian căzuse într-o neputinţă trupească, adică în vătămarea părţilor ascunse ale trupului şi acea durere era netămăduită. Chemînd el doctori mulţi şi stînd lîngă el după obiceiul lor, se consultau între ei şi îi făceau multă vreme curaj de tămăduire, numai cu cuvintele; iar cu lucrul nu puteau să-l vindece, nici să dea uşurare celui ce pătimea.

Deci, au căutat prin toată stăpînirea grecească doctori foarte învăţaţi, dar nici unul nu s-a găsit vrednic să poată tămădui pe împărat de acea nesuferită boală. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să gonească pe toţi doctorii din ochii săi, iar el, întorcîndu-se spre Dumnezeu, Care este izvorul tămăduirilor şi ziditor a toată făptura, şi-a încredinţat Aceluia boala sa, cerînd ajutor de la El cu lacrimi. Dar Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lui cea cu dinadinsul şi, adormind puţin, a văzut în vedenie mulţime de doctori cu rînduială stînd înaintea lui îmbrăcaţi în haine luminoase. Apropiindu-se de el un tînăr oarecare de lumină, îi arăta pe fiecare dintre doctori cum şi în ce fel de rînduială a fost. Între aceştia i-a arătat şi pe unul smerit la faţă, cărunt la păr şi îmbrăcat în haină preoţească, despre care, lăudîndu-l către împărat, a zis: „O, împărate, acesta poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte!”

Împăratul, deşteptîndu-se din somn, s-a bucurat de acea vedenie care i s-a făcut cunoscută pentru sănătatea sa şi mulţumea lui Dumnezeu. Deci, avînd în minte chipul bărbatului văzut, a poruncit să cheme la dînsul pe toţi doctorii, ca să-i vadă. Şi căutînd între dînşii pe cel văzut în vis şi negăsindu-l, a căzut iarăşi în mîhnire şi a început a se întrista. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a poruncit să caute mai cu dinadinsul pe acel doctor, care i se arătase în vis, spunînd tuturor asemănarea feţei lui şi făgăduind multe daruri şi cinste cui îl va afla pe el.

Mulţi căutîndu-l pretutindeni şi negăsindu-l, una din slugile împărăteşti care era cunoscută de împărat şi de un prieten al lui Samson, auzind asemănarea spusă de împărat a omului văzut în vis, şi-a adus aminte de fericitul Samson, care avea aceeaşi asemănare şi tămăduia pe cei neputincioşi. Deci, a spus împăratului de dînsul, iar el a poruncit să-l aducă pe Samson cu cinste la dînsul. Cînd l-a văzut pe el intrînd, îndată l-a cunoscut că este acela pe care îl văzuse în vis. Umplîndu-se de bucurie, împăratul s-a sculat degrabă de la locul său şi, alergînd înaintea lui, i-a cuprins grumajii şi i-a sărutat nu numai gura, ci şi capul şi mîinile bătrînului, zicîndu-i: „Cu adevărat, părinte, tu eşti acela pe care mi te-a arătat mie Dumnezeu în vis; deci, prin tine mi-a făgăduit că mi se va da sănătate”. Acestea zicînd, l-a băgat pe cuviosul în odaia lui şi, şezînd cu dînsul de vorbă, se îndulcea de vederea feţii lui. Apoi, lipind mîinile lui de ochii săi, le săruta cu dragoste şi, udîndu-le cu lacrimi, cerea de la dînsul tămăduire.

Fericitul Samson, mîhnindu-se de atîta smerenie din partea împăratului, i-a zis: „O, împărate, nu face aceasta, nici nu te pogorî aşa prin nemăsurată smerenie, ca să nu mă aduci pe mine în mîndrie şi să fii pricinuitor al osîndirii mele. Pentru că în ce covîrşesc eu pe ceilalţi oameni? Fiind sărac şi păcătos, singur am trebuinţă de căutarea milostivirii lui Hristos pentru tămăduirea păcatelor mele. Numai credinţa cea mare şi nădejdea cea fierbinte, vor pleca spre milă pe Împăratul Hristos. Acela te va tămădui, fiindcă toate cîte voieşte, poate să le facă”.

Acestea zicînd, s-a atins cu mîna de partea unde pătimea împăratul, ca şi cum ar fi pus doctorie; şi aşa, vrînd să-şi tăinuiască darul tămăduirii dat lui din cer, numai cu atingerea mîinilor lui i s-a făcut uşurare de boală şi grabnică tămăduire. Împăratul, cîştigînd desăvîrşit sănătatea sa, se bucura nu numai pentru tămăduire, ci şi pentru că s-a învrednicit de vederea unui bărbat plăcut lui Dumnezeu ca acesta. Apoi, vrînd să mulţumească sfîntului, i-a dat mult aur şi argint. Iar sfîntul a grăit împăratului: „Împărate, aur, argint şi o mulţime de alte averi am avut şi pe toate le-am lăsat pentru Hristos, ca să cîştig celelalte bunătăţi veşnice! Însă, de vrei să-mi arăţi atîta bunătate, fă pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea ta aceasta: zideşte-mi lîngă locuinţa mea o casă, în care aş putea să odihnesc pe cei neputincioşi şi străini, cărora m-am obişnuit a le sluji şi să-i primesc după puterea mea; pentru că aşa şi ţie îţi vei mijloci răsplătire de la Dumnezeu şi mie îmi vei mîngîia bătrîneţile”.

Aceasta auzind împăratul şi socotind-o mai mult o dăruire, decît o cerere, a poruncit să-i zidească o casă şi o bolniţă pentru străini, precum a poftit cuviosul. Sfîrşindu-se zidirea aceea, împăratul a îndestulat-o cu multe averi pentru nevoia străinilor ce se odihneau acolo şi pentru bolnavii ce se tămăduiau.

Cuviosul Samson, petrecînd mulţi ani în obişnuita slujbă a primirii de străini şi a doctoriei şi ajungînd la adînci bătrîneţe, a slăbit cu trupul şi s-a îmbolnăvit puţin. Iar cînd sufletul lui s-a despărţit de trup, s-a arătat luminos la faţă, cu nimic mîhnindu-se de moarte, precum este obiceiul la celelalte suflete, care sînt cuprinse de grijile trupeşti şi mireneşti şi care se tem de moarte. Pentru că ştia Cine îl cheamă pe el de la acele osteneli, la odihnă desăvîrşită şi ce fel de răsplătire aştepta sufletul lui cel fericit; că vrednic era lucrătorul acesta de plata sa. Astfel sufletul lui, fiind plăcut lui Dumnezeu, s-a dus în părţile cereşti, iar trupul lui a fost îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, din a cărui seminţie se trăgea Samson, marele plăcut al lui Dumnezeu şi moştenitor al faptelor lui celor bune şi duhovniceşti.

El a fost slăvit cu mari minuni nu numai în viaţa aceasta, ci şi după moarte, din care aici se pomenesc cîteva: Odată a fost în Constantinopol un foc atît de mare – care începuse de la biserica Sfintei Sofia -, încît nimeni din oameni nu putea să-l stingă. Astfel, au ars toate palatele cele mai alese şi cele mai frumoase zidiri din toată cetatea. Acel foc a ajuns şi la casele Cuviosului Samson, cele primitoare de străini, care înconjurîndu-le de pretutindeni flăcările, nu puteau să se atingă de ele. Casele acelea fiind înconjurate de atîta văpaie, se vedea în mijloc ca rugul cel nears şi mulţi dintre oameni au văzut pe Cuviosul Samson, care se arăta deasupra zidirii, umblînd iute împrejur prin ograda casei şi certînd cu mînie văpaia aceea ce se repezea. Focul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sfînta lui faţă, supunîndu-se poruncii, se dădea în lături de la casa aceea. Apoi deodată, auzindu-se dintr-un loc un tunet puternic, şi vărsîndu-se o ploaie mare, tot jarul acela de foc s-a stins cu rugăciunile sfîntului.

El dădea la toate bolile tămăduiri, precum în viaţa sa, aşa şi după moarte. Unui om vestit, cu numele Teodorit şi cu dregătoria spătar, i s-a întîmplat, cînd alerga din casa lui după oarecare trebuinţă, de şi-a vătămat din încheieturi piciorul său. Din această cauză, zăcea foarte rău bolnav, neputînd să guste, nici mîncare, nici băutură, şi nici măcar să doarmă puţin din pricina durerii piciorului. Nu putea nici să grăiască, fiind mut şi fără de glas. Însă se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi Sfîntului Samson, chemîndu-l în ajutor. Iar după a treia zi, venind noaptea, l-a văzut pe cuviosul pe care îl chema, stînd la picioarele sale şi, atingîndu-se de glezna cea vătămată, i-a zis: „Scoală-te, că nimic mai mult nu vei pătimi”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzut. Teodorit îndată simţindu-se sănătos, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: „Cu adevărat, Sfîntul Samson este mare plăcut lui Dumnezeu”. Apoi, pipăindu-şi picioarele şi văzîndu-le tămăduite desăvîrşit, s-a sculat şi umbla. Făcîndu-se ziuă, s-a dus cu sîrguinţă la mormîntul cuviosului, şi s-a închinat.

Un alt boier din Constantinopol, cu numele Leon, mergînd călare, din întîmplare şi-a rupt un picior, lovindu-se de un zid de piatră. Din această pricină pătimea greu şi, din zi în zi, durerea se întărea mai cumplit. Casnicii lui îl sfătuiau să cheme un doctor, ca să-i scoată sînge de la locul cel vătămat. Apropiindu-se a patra zi în care urma să cheme doctorul, s-a făcut într-acea noapte lui Teodorit, cel pomenit mai înainte, o vedenie în acest fel: „Vedea pe trei oameni intrînd în casa acelui boier, dintre care unul i se părea că este Sfîntul Samson, pe care îl văzuse în neputinţa sa; iar ceilalţi doi sfinţi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi i-a întrebat, zicînd: „Unde mergeţi?” Iar ei, privind cu dragoste spre dînsul, i-au răspuns: „Mergem la boierul Leon”. Teodorit le-a zis: „Au nu ştiţi, stăpînii mei, că el pătimeşte, fiind cuprins de durere şi în viitoarea zi vor veni doctorii să-i tămăduiască piciorul cel sfărîmat?” Sfinţii au răspuns: „Să nu fie aceea, căci noi vom veni la dînsul în ziua de vineri şi-l vom tămădui”. Teodorit, deşteptîndu-se din vedenie, a alergat la acel bolnav şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Bolnavul, crezînd cuvintele lui, n-a primit la sine pe doctori; ci, nădăjduind spre Dumnezeu, aştepta ziua de vineri. Deci, rugîndu-se şi sosind ziua de vineri, piciorul lui cel bolnav a primit desăvîrşit tămăduire şi s-a făcut sănătos ca şi celălalt, netrebuindu-i nici o doctorie. Atunci cel tămăduit a alergat la mormîntul Cuviosului Samson, dîndu-i mulţumire pentru cele ce arătase cu dînsul.

Dumnezeu, preamărind cu mai multe minuni pe plăcutul Său, Samson, a făcut ca din mormîntul lui să izvorască mir tămăduitor, din care bolnavii se ungeau cu credinţă şi cîştigau sănătate pentru toate neputinţele lor. S-a întîmplat iarăşi aceluiaşi boier, Leon, de a căzut în neputinţă cu tot trupul. Astfel, zăcea ca un slăbănog, fiindu-i toate mădularele înţepenite. Iar cînd a fost uns peste tot trupul cu mirul care ieşea din mormîntul Sfîntului Samson, îndată s-a făcut sănătos. Asemenea, odată, durîndu-l ochii foarte tare, s-a tămăduit cu acelaşi mir tămăduitor.

Deci, dînd mulţumire doctorului său cel fără de plată, a luat asupra sa îngrijirea casei de străini a Sfîntului Samson, fiind atunci lipsită şi dădu toate cele de trebuinţă din averile sale cu îndestulare. Aici este cu cuviinţă să pomenim şi aceasta: în această casă de străini, în vremea aceea era un slujitor, anume Enesie, leneş cu viaţa şi nebăgător de seamă la slujba sa, împlinind nevoile bolnavilor şi ale străinilor cu nebăgare de seamă. Deci, într-o noapte, Cuviosul Samson, arătîndu-i-se lui, nu în vis, ci la arătare, l-a bătut cu toiagul, zicîndu-i cu mînie: „Pentru ce nu îngrijeşti de slujba ta şi nu împlineşti nevoile străinilor şi ale bolnavilor?” Din acea bătaie Enesie atîta a zăcut, încît i s-a luat glasul şi a rămas mut, şi trupul i s-a făcut vînăt peste tot de bătăile ce i se dăduse.

A doua zi, venind mulţi la el, nu putea să vorbească decît numai îşi arăta trupul său vînăt. Apoi, luînd o hîrtie şi un condei, a scris pedeapsa care i-o dăduse sfîntul. Înştiinţîndu-se Leon, cel mai sus pomenit, de acest lucru, a venit să cerceteze pe acel slujitor bolnav, şi văzîndu-l peste tot trupul vînăt de bătaie şi neputînd vorbi, a început a se ruga cu căldură către Sfîntul Samson: „Sfinte plăcutule al lui Dumnezeu, ştii credinţa şi osîrdia mea către tine, fă aceasta ca Enesie, ceea ce a pătimit şi a scris, să o mărturisească singur cu limba sa, spre cea mai mare încredinţare a minunii şi spre preamărirea numelui lui Dumnezeu”.

Astfel rugîndu-se el, s-a dezlegat limba lui Enesie şi gura i s-a deschis şi pe toate cele ce i s-au făcut lui le-a spus cu de-amănuntul şi din acea vreme şi-a îndreptat viaţa în bine. Sfătuindu-se poporul cel cucernic, a rugat pe patriarh, ca acea casă primitoare de străini a Cuviosului Samson, să o sfinţească ca să fie biserică şi s-a făcut aşa. Iar, spre primirea străinilor şi spre odihnirea neputincioşilor s-a zidit altă casă şi bolniţă lîngă biserica aceea. După aceasta, trecînd multă vreme era alt slujitor la acea casă de străini, cu numele Evstratie, asemenea neîngrijindu-se de cei bolnavi şi străini, şi pe lîngă aceasta era şi zgîrcit. Într-o vreme, n-a dat unt-delemn multe zile. Pentru aceasta, cu dumnezeiască pedepsire s-a îmbolnăvit. Unul din prieteni lui, anume Leon, nu acela de care am grăit mai înainte, ci altul cu acelaşi nume, slujind în aceeaşi casă de străini, i-a zis lui Evstratie: „Dă untdelemn destul pentru cei bolnavi şi străini şi vei fi sănătos la ochi; iar de nu vei crede cuvintelor mele, îţi voi da pentru aceasta zapisul meu”.

Deci, şezînd a scris astfel: „Eu, Leon, nădăjduindu-mă spre Sfîntul Samson, făcătorul de minuni, şi întărindu-mă cu credinţa neîndoită spre dînsul, chezaş mă pun ţie de faţă, că, de vei da destul untdelemn spre mîncarea săracilor şi a străinilor, te vei tămădui la ochi, pentru că Sfîntul Samson îţi va cere de la Dumnezeu sănătate”. Evstratie, luînd acest zapis şi făgăduind să dea din destul untdelemn, în aceeaşi zi s-a făcut sănătos la ochi. Dar, de vreme ce era zgîrcit cu obiceiul, a început a nu da untdelemn. Într-o noapte, i s-a arătat Cuviosul Samson, grăindu-i cu mînie: „Oare şi pe mine mă batjocoreşti?” Evstratie, înfricoşîndu-se de acea vedenie, a chemat dimineaţa pe prietenul său Leon şi i-a dat untdelemn mult, rugîndu-l să se roage către sfînt, pentru iertarea păcatului său.

Un bărbat cinstit, anume Varda, unul din sfetnicii împărăteşti, a căzut într-o boală, care se numea cancer, din care cauză i s-au făcut pe piept şi pe spate mari răni netămăduite. Din această pricină a pătimit multă vreme. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Mochie, doctorii care erau lîngă el şi ceilalţi casnici s-au dus la biserica mucenicului, spre a lua parte la cîntarea cea de toată noaptea. Bolnavul zăcînd, se mîhnea foarte că n-a putut să se ducă în biserică la praznic şi să se închine mormîntului cel făcător de minuni al Cuviosului Samson. El, mîhnindu-se de aceasta, i s-a arătat un bărbat bătrîn, zicîndu-i: „Scoală-te!” Bolnavul a răspuns: „Cum voi putea să mă scol, fiind toate mădularele mele slabe de durerile cele grele”. Acela i-a zis: „Eu îţi grăiesc să te scoli şi să vii în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, a cărui prăznuire este astăzi şi să te rogi la mormîntul Sfîntului Samson”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut.

Bolnavul, simţind putere în el, a început a se scula încetişor de pe pat, nemaisimţind durerea rănilor sale. Apoi, dezlegînd de la răni legăturile cele doctoriceşti şi plasturile, a aflat rănile vindecate desăvîrşit. Atunci, umplîndu-se de bucurie, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi s-a dus în biserică. Văzîndu-l toţi sănătos, deodată s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Pe atunci era obiceiul la mulţi, că, de cădea cineva în vreo neputinţă, poruncea să-l ducă în bolniţa Sfîntului Samson, şi acolo, după credinţa sa, primea sănătate. O slugă oarecare, anume Gheorghe, a unui preot, anume Efedim, pătimea foarte tare de greutatea udului. Deci, stăpînul lui l-a trimis la bolniţa Sfîntului Samson, unde a petrecut cîteva zile, şi necîştigînd uşurare, s-a întors la casa stăpînului său. Stăpînul, văzîndu-l, s-a mîniat pentru necredinţa lui şi l-a trimis iar la bolniţă, poruncindu-i să ceară mir de cel izvorîtor din mormîntul cel făcător de minuni şi să se ungă cu dînsul. Sluga s-a dus şi a rămas noaptea acolo, iar dimineaţa s-a întors la stăpînul său sănătos şi i-a spus cum s-a însănătoşit. „Am văzut – zicea el – în această noapte, în vedenia visului, pe Sfîntul Samson, arătîndu-mi-se şi atingîndu-se cu mîna de pîntecele meu, şi mi-a zis: „Du-te de aici, că eşti sănătos!” Eu, deşteptîndu-mă, m-am simţit sănătos. De aceeaşi boală pătimea şi o femeie a slujitorului bisericii, anume Irina. Aceea a văzut în vedenia visului venind la dînsa pe Sfîntul Samson cu sfinţii cei fără de arginţi Cosma şi Damian şi, atingîndu-se de ea, din acea vedenie s-a făcut sănătoasă.

Acestea şi multe alte minuni se dădeau şi se dau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Samson. Pentru aceasta toţi cei credincioşi preamăreau pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sevir Preotul

Adaugat la iulie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 10, 2020

În părţile cetăţii Tuderia, între doi munţi şi într-o vale, la un loc ce se numea Entiroclina, era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.

La acea biserică, era un preot anume Sevir, foarte minunat în viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Odată, îmbolnăvindu-se un bărbat din cei vieţuitori acolo şi apropiindu-se de moarte, a trimis degrabă la preotul acela, rugîndu-l să vină la dînsul cu sîrguinţă, ca, prin mărturisire şi pocăinţă, să-şi cureţe păcatele făcute şi să-şi ia dezlegare mai înainte de ieşirea sa din trup. Deci, cînd s-a dus să cheme pe preot, s-a întîmplat că el era la via sa, îndeletnicindu-se cu culesul strugurilor. El a zis celor ce venise la dînsul: „Duceţi-vă voi înainte, că vă ajung şi eu!” Preotul, pentru că nu mai rămăseseră de cules struguri mulţi, s-a gîndit să mai stea puţin, ca să-i culeagă şi pe aceia; şi după aceea să se ducă la cel bolnav. Aşa a şi făcut. Apoi plecînd, l-au întîmpinat în cale cei ce fuseseră la bolnav, şi i-au zis: „Părinte, de ce ai zăbovit? Acum nu te mai osteni, că a murit omul acela!” Preotul, auzind aceasta, s-a cutremurat şi a început a plînge cu mare glas, numindu-se ucigaş al aceluia. Deci, plîngînd, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului şi aruncîndu-se la pămînt înaintea patului cu lacrimi, se tînguia foarte tare, se lovea cu capul de pămînt şi se numea pricinuitor al morţii aceluia.

Pe cînd el se gîndea astfel, deodată a înviat mortul. Cei ce erau de faţă, văzînd aceasta, s-au înspăimîntat de minune, s-au bucurat de învierea lui şi de bucurie plîngeau şi-l întrebau: „Unde ai fost şi cum te-ai întors cu sufletul în trup? Acela, răspunzîndu-le, le spunea: „M-au luat nişte arapi înfricoşaţi şi foarte mîndri, din ale căror guri şi nări ieşea foc. Aceia m-au dus în nişte locuri întunecoase, pline de frică şi de cutremur. Apoi, deodată s-a arătat un tînăr prealuminos, venind întru întîmpinarea noastră cu alţi purtători de lumină, şi a zis cu stăpînire, către cei ce mă duceau: „Întorceţi-l pe acesta, că preotul Sevir plînge pentru el şi pentru lacrimile lui, i l-a dăruit Domnul!”

Atunci preotul Sevir, sculîndu-se de la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu cu negrăită bucurie, învăţînd pentru pocăinţă pe omul cel înviat şi ascultîndu-i mărturisirea şi dezlegîndu-i păcatele, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Iar omul acela a mai trăit şapte zile în viaţa aceasta, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu; iar în a opta zi, veselindu-se, a murit.

Deci, noi putem să înţelegem ce fel de dragoste avea Domnul pentru preotul Sevir, că n-a voit să-l mîhnească; ci degrabă i-a ascultat rugăciunea lui. De aici se cunoaşte că Sevir preotul iubea foarte mult pe Dumnezeu şi toată viaţa sa I-a slujit cu osîrdie. Deci, plăcînd Domnului, desăvîrşit s-a dus la Dînsul şi stă înaintea scaunului dumnezeieştii slave, în cetele sfinţilor ce slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slava în veci. Amin.

Cuviosul Ambrozie de la Optina

Adaugat la iulie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 10, 2020

Sf. Ambrozie de la OptinaSfîntul Ambrozie este socotit vîrful Bătrîneţii duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuţile tuturor bătrînilor în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfîntă, curăţia minţii şi a inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfa de sine desăvîrşită pentru mîntuirea aproapelui. Pentru că el atinsese adîncimile smereniei, Domnul l-a binecuvîntat cu daruri duhovniceşti prin care să vindece suflete bolnave. El citea inimile oamenilor şi îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor şi le vorbea în chip nemijlocit cuvîntul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atît de mari, încît sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceştia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atît de impresionat de pelerinajul său la Optina şi la Bătrînul Ambrozie, încît a scris ultimul şi cel mai mare roman al său „“ Fraţii Karamazov, cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina şi pe Bătrînul Ambrozie. Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, întro familie de credincioşi din regiunea Tambov. Dupa şcoala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe cînd se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăveşte foarte grav, aflandu-se în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această împrejurare i-a hotarît calea vieţii. Bătrînul Ambrozie mărturiseşte: „Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreşit.” Se însănătoşeşte în chip miraculos dar hotărîrea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotarîrea luată şi şovăielile fără de voie.

La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbîndu-se prin pădure auzi in mod clar „Dă slava lui Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu”. Acesă chemare Dumnezeiască îl determină să-şi învingă nehotărîrea şi cerînd sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, Părintele Ilarion, primeşte binecuvîntarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de stareţul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfîntului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai tîrziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugar), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a parintelui Ambrozie se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii sale.

Sf. Ambrozie de la Optina Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezenţa lui pînă la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viaţă al Părintelui Ambrozie. El spunea: „Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit”. Nici un defect omenesc şi nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui – înainte de a judeca el iubea şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde. Părintele Ambrozie căuta mai întîi să uşureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinţei. Cître anii din urmă ai vieţii sale Părintele spunea adeseori: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt aşa; oamenii au atîtea dureri, atîtea dureri! ” Deşi se arăta bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie manifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoşii cei mai înrădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni; niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face nimic.” Spiritul său de păinte îmbraţişa întreaga viaţă interioară şi exterioară a celui cu care se întreţinea; de aceea putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordînd-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoşteau bine pe stareţ ştiau din experienţă că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contarzice vreodată. Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: „Nu staţi la discuţii cu mine. Altfel aş putea să vă cedez, pentru că sunt slab, şi atunci va fi întotdeauna în dauna voastră”. Ce a atras întotodeauna inima oamenilor către părintele Ambrozie?

Este limpede pentru toţi că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrînul Ambrozie, umplîndu-i inima de bucurie şi dragoste neobosită, şi mintea de înţelepciune şi vedere duhovnicească. Era creştin înţelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrîneţe duhovnicească, Bătrînul a fost ca o „mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare avînd tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemîngîiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blînd şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blîndeţea, asprimea cu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoştinţe teoretice nemăsurate şi experienţa de viaţă – o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrînul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teologică, ci era o mare experienţă a minţii şi a inimii, sensibilitate faţă de cea mai adîncă suferinţă creştină şi putinţa de a folosi această experienţă şi de a o împărtăşi oamenilor potrivit împrejurărilor specifice.
Înţelepciunea Părintelui Ambrozie era atît de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atît de mari, era în stare să înţelelagă atît de bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor şi al bătrînilor, ci chiar şi cei ştiutori de carte – care erau adesea prea slabi în credintă, laşi, cîrtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi fată de biserică şi de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blîndă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepciunea creştină. Iar ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viaţa pămîntească a Părintelui Ambrozie a luat sfîrşit. Sufletul lui sfînt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atît de îndestulat pe pămînt. În iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunţat înscrierea în rîndul sfinţilor a Părintelui Ambrozie, hotărîndu-se prăznuirea sa cu cîntări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.

Din învăţăturile Sfîntului Ambrozie:

„A trăi înseamnă să nu fii mîhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine.”
„Tristeţea vine din îngîmfare şi de la diavol. Vine din îngîmfare cînd nu ni se face voia, cînd ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din rîvna de a depune eforturi peste puterile noastre.”
„Neliniştea sufletească este simptomul mîndriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se cîştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Cînd în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gînduri.”
„Cuvîntul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întîmplă mai multe necazuri decît din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvîntător, ca să pronunţe numai cuvintele gîndite şi chibzuite.” „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele cînd trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.”
„Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?” Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu”. Îndepărtează-ţi fiecare gînd de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sîrguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai”.

Unele aspecte importante din biografia Sf. Ambrozie

Sf. Ambrozie de la OptinaDupa moartea staretului Macarie în 1860, parintele Ambrozie (1812-1891) a preluat conducerea schitului Optina, din Rusia. Perioada de staretie a parintelui Ambrozie a coincis cu momentul de apogeu al schitului Optina.
Alexandr Grenkov s-a nascut la 21 noiembrie 1812 într-o familie de credinciosi din Tambov. În ziua aceea avea loc o sarbatore la biserica locala, astfel încît o multime de tarani din localitatile vecine umpleau satul. „M-am nascut în multime si voi trai mereu în mijlocul multimii”, spunea mai tîrziu staretul.
Tînarul Alexandr, foarte dotat la scoala, era un copil plin de energie. Toata ziua putea fi vazut hoinarind pe strada cu prietenii sai si, desi nu-si ocupa timpul cu învatatul, a fost mereu primul la scoala satului. Dupa scoala primara a facut seminarul din Tambov dar nu s-a îndreptat spre preotie la sfîrsitul studiilor. Viitorul staret s-a angajat mai întîi ca preceptor la o familie de proprietari, iar mai apoi a fost angajat ca profesor în satul natal.
Vesel si spiritual, Grenkov era iubit de toata lumea. Totusi, la un moment dat tînarul a început sa se retraga în locuri izolate pentru a se ruga si a avea o atitudine gînditoare. Înca din timpul seminariului, îmbolnavindu-se grav, tînarul Alexandr facuse fagaduinta de a se calugari. Desi vindecat, Alexandr întîrzia mereu cu realizarea promisiunii traind în continuare printre oameni. Într-o zi, plimbîndu-se prin padure, auzi în mod clar în zgomotul unui rîulet din apropiere cuvintele: „slaviti-L pe Domnul, iubiti-L pe Domnul”. Tînarul profesor se îndrepta atunci catre un pustnic, Hilarion, cunoscut pentru învataturile sale în toata regiunea Tambovului. Acest staret l-a îndemnat atunci sa mearga la schitul Optina: „Mergi la Optina unde vei gasi experienta”. În 1839, în timpul vacantei de vara, Alexandr merse si vizita la mînastirea Optina dar nu intra ca frate, ezitînd înca. În toamna aceluiasi an, dupa o seara unde fusese mai vesel ca oricînd, Grenkov se adresa brusc unuia dintre prietenii sai: „Nu mai pot sa ramîn aici. Plec pentru Optina.” Cîteva zile dupa aceea parasi satul sau si fu primit la Optina de catre staretul Leonide.
Dupa o perioada de ascultare la bucatarie, fratele Grenkov fu luat de staret pentru a-i servi ca cititor. Trebuia astfel sa spuna zilnic, în chilia staretului, rugaciunile dupa canonul mînastirii. Glumind, staretul Leonide îl numea pe tînarul frate „himera”, fara a se sti de ce. Înainte de moartea sa, parintele Loenide îl încredinta „de mîna la mîna” pe tînarul frate noului staret Macarie. Odata îmbracat în haina monahala, tînarul Alexandr lua numele de Ambrozie iar în curînd fu facut diacon.
Desi a primit preotia, parintele Ambrozie nu a slujit multa vreme la altar deoarece în urma unei raceli se îmbolnaveste greu si sta în pat vreme de cîteva luni. Cu sanatatea subrezita el va ramîne infirm pentru restul vietii trebuind sa renunte la slujirea liturghiei din causa slabiciunii extreme. Din pricina bolii natura exuberanta a parintelui Ambrozie s-a mai diminuat, parintele interiorizîndu-se si adoptînd rugaciunea interioara neîncetata. El avea sa spuna mai tîrziu: „Boala este de mult folos pentru calugar. Cînd este bolnav, calugarul trebuie sa se îngrijeasca din timp în timp, atît cît e nevoie ca sa poata subzista.”
Cunoscînd greaca si latina, parintele Ambrozie îl ajuta pe staretul Macarie la lucrarile de editare a unor texte patristice. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc continua acesta ocupatie si publica mai multe carti, printre care si Scara lui Ioan Scararul. Dar aceste fructe ale eruditiei nu puteau combla temperamentului prea activ al parintelui Ambrozie. El cauta un contact direct cu oamenii. Spiritul sau viu si patrunzator, îmbogatit prin cunostinta literaturii ascetice, se interesa la tot ceea ce era în raport cu oamenii: atît viata secreta a sufletului cît si activitatile si preocuparile exterioare ale lor. Sub actiunea rugaciunii neîncetate, perspicacitatea naturala a parintelui Ambrozie se transforma în clarviziune, acest har deosebit datorita caruia avea sa devina una din figurile cele mai remarcabile de duhovnic pe care pamîntul rus le-a dat.
În curînd, înaintea parintelui Ambrozie nu mai ramînea nici un secret: „citea în sufletele oamenilor ca într-o carte”. Chiar daca un vizitator nu spunea nimic si se tinea de o parte, în spatele altor persoane, parintele cunostea viata sa, starea sufletului sau ori motivele care-l adusesera la Optina. Nevrînd sa fie cunoscut acest har al clarviziunii, parintele obisnuia sa puna întrebari celor care veneau sa-l vada; dar numai dupa felul în care întreba putea fi o dovada ca el stia problemele dinainte. Uneori, spiritul viu al parintelui Ambrozie îi juca feste si-l facea sa manifeste ceea ce stia. Astfel, într-o zi, el raspunse iute unui tînar muncitor care se plîngea de dureri la brat: „Da, te doare bratul”¦ De ce ai lovit-o pe mama ta ?” Apoi se corecta, confuz, si întreba: „Te porti întotdeauna frumos cu parintii tai ? Nu i-ai ofensat niciodata ?”.
Foarte adesea, batrînul se servea de aluzii discrete, aproape întotdeauna într-un fel umoristic, pentru a trezi constiinta celor care-l vizitau; persoana pe care o viza astfel era singura care pricepea aluzia. O doamna care îsi ascundea pasiunea pentru jocul de carti, i-a cerut într-o zi parintelui o carte (fotografie) cu sfintia sa. Parintele i-a surîs atunci cu repros: „Ce-mi cereti dumneavoastra ? Ce, noi jucam carti în mînastire ?”. Pricepînd aluzia, doamna si-a marturisit slabiciunea. O tînara studenta din Moscova, care nu-l mai vazuse pe parinte, avea o mare antipatie pentru acesta tratîndul de batrîn ipocrit. Împinsa de curiozitate ea ajunse într-o zi la Optina si se aseza în spatele usii chiliei, înapoia altor vizitatori care asteptau. Cînd parintele îsi facu aparitia, dupa o scurta rugaciune, privi un moment persoanele de fata si se adresa tinerei: „Ah!, dar avem aici pe Vera, a venit sa-l vada pe batrînul ipocrit!”. Dupa o lunga conversatie cu parintele Ambrozie, tînara fata îsi schimba opinia. Mai tîrziu, ea se calugari la mînastirea Charmordino, fondata de parintele Ambrozie.
Cu cei indiferenti, parintele nu pierdea timpul: dupa o scurta discutie le dadea drumul, întotdeauna în termeni politicosi. De cele mai multe ori, parasindu-l, aceasta categorie de vizitatori veniti doar din curiozitate se exprimau în felul: „Este un monah foarte inteligent.”
Parintele Ambrozie era dotat de o inteligenta remarcabila. Aceasta calitate naturala a sa se manifesta acum din plin datorita întelepciunii pe care o dobîndise. Om duhovniceasc, el putea sa judece orice lucru, dupa cuvîntul apostolului Pavel(1 Co 2, 15). Aceasta calitate dadea parintelui Ambrozie un cîmp de cunostinte nelimitat. Nu era domeniu inaccesibil întelegerii sale si în care nu ar fi putut face fata din cauza lipsei unor cunostinte speciale. Astfel, unui gradinar care se plîngea ca nu obtine rezultate cu gradina sa, parintele Ambrozie i-a dat indicatii detaliate pentru a-si construi un sistem de irigatii perfectionat.
El însusi activ si ingenios, parintele Ambrozie iubea oamenii decisi si curajosi; binecuvînta întotdeauna proiectele dificile si riscante, cu conditia de a fi facute cinstit. Parintelui nu-i lipseau sfaturile utile nici în treburile de bani nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu existau lucruri prea marunte, lipsite de importanta; tot ceea ce era important pentru interlocutorul sau devenea important si pentru el. O taranca venit într-o zi la sfintia sa pentru a-si spune necazul: curcile stapînei sale mureau una dupa alta si stapîna intentiona sa o dea afara din cauza asta. Parintele o întreba cu rabdare pe biata femeie despre felul în care ea hranea animalele, apoi îi dadu cîteva sfaturi în privinta aceasta. Martorii acestei scene începura sa rîda si chiar sa se indigneze împotriva tarancii pentru ca venea sa-l deranjeze pe batrîn pentru niste animale. Dupa ce se desparti de taranca, parintele se adresa celorlalti prezenti: „Ce sa-i faci, curcile ei sunt viata ei!”.
Niciodata, fata de dificultatile materiale ale oamenilor care veneau sa-l vada, parintele nu a raspuns: „Nu ma priveste pe mine aceasta; eu nu ma ocup decît de sufletul omului”. Cu inima deschisa, parintele iubea fara limite pe fiecare om care se gasea în prezenta lui, pîna la a se uita pe sine. Aceasta uitare de sine în fata oamenilor caracteriza stilul de viata al parintelui Ambrozie. El spunea: „Toata viata mea am reparat acoperisurile celorlalti, iar al meu a ramas gaurit”. Dar fiinta umana nu poate atinge limita ultima decît atunci cînd înceteaza sa traiasca pentru sine, dîndu-se atunci tuturor. Este baza învataturii evanghelice care, atunci cînd este dusa pîna la capat, devine flacara arzatoare si personala a dragostei.
Nici un defect omenesc si nici un pacat nu erau o piedica pentru dragostea parintelui: înainte de a judeca, el iubea si compatimea. Din cauza aceasta cei pacatosi se apropiau de el fara frica, cu încredere si nadejde. O tînara care ramasese însarcinata, fu alungata din familie de catre tatal sau, un negustor bogat. Ea veni atunci la parintele Ambrozie pentru a gasi mîngîiere si adapost. Acesta o primi cu blîndete si o încredinta unor prieteni ai sai, într-un oras unde dadu nastere copilului sau. Parintele îi trimitea în mod regulat bani care venea sa-l vada din timp în timp cu copilul sau. Tînara care stia sa picteze începu sa-si cîstige pîinea facînd icoane, iar cîtiva ani mai tîrziu tatal sau se împaca cu ea.
Ambrozie cauta mai întîi sa usureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe drumul credintei. La sfîrsitul vietii sale, parintele spunea deseori cu o voce înceata: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt asa: oamenii au atîtea dureri, atîtea dureri!”. Cînd primea vizitatori, parintele se indrepta mai întîi spre cei mai necajiti si cei care aveau nevoie de mai multa consolare. Pe acestia îi ajuta cu cuvinte menite sa le redea curajul, speranta si bucuria de a trai. Desi se arata bun fata de toti, el manifesta mai multa dragoste îndeosebi fata de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, catre pacatosii cei mai înradacinati si catre cei dispretuiti de oameni; niciodata nu s-a descurajat în fata multimii pacatelor oamenilor, niciodata nu a spus : „Nu pot face nimic.”
Secretul clarviziunii parintelui Ambrozie îsi avea radacina în intensitatea milei sale. Nu numai îi iubea pe cei care veneau la el, dar se si identifica cu acestia, astfel încît îi iubea si pe cei apropiati lor, lucrurile la care ei tineau, tot ceea ce compunea viata lor. Spiritul sau de parinte îmbratisa întreaga viata interioara si exterioara a celui cu care se întretinea: de aceea putea sa ghideze cu siguranta voia oamenilor acordînd-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; putem spune ca el participa la sfatul dumnezeiesc pentru fiecare persoana. Exemple ale acestei cunostinte ale planului dumnezeiesc asupra fiecaruia sunt numeroase în viata parintelui Ambrozie. Iata unele din cele mai caracteristice.

O tînara saraca a fost ceruta în casatorie de catre un comerciant înstarit, atras de frumusetea ei. Staretul Ambrozie o sfatui atunci pe mama tinerei sa-l refuze pe negustor, si sa-i spune ca fata ei se pregatea pentru o cununie cu mult mai avantajoasa. Mama fu indignata: „Dar unde putem gasi un aranjament mai bun ?!. Doar nu o sa gasesc un print pentru fata mea ?” „Ginerele pe care îl stiu pentru fiica ta este atît de stralucit cum tu nici nu-ti poti imagina „“ refuza-l deci pe negustor.” Mama se îndupleca atunci si refuza sa dea pe fata dupa negustor. Dupa cîteva zile fata se îmbolnavi brusc si muri.
Cei care-l cunosteau bine pe staret, stiau din experienta ca ceea cele spunea parintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fara a-l contrazice niciodata. Chiar parintele Ambrozie spunea adesea: „Nu stati la discutii cu mine. Altfel as putea sa va cedez, pentru ca sunt slab, si atunci va fi întotdeauna în dauna voastra.”

Sfaturile parintelui Ambrozie, atunci cînd erau ascultate de catre fii sai duhovnicesti, îndreptau pe calea pe care oamenii puteau spori duhovniceste cît mai mult, dobîndind astfel duhul sfinteniei. Odata, un tînar preot fu afectat, dupa dorinta proprie, la o parohie cunoscuta ca fiind cea mai saraca din regiune. Dupa un an însa, dificultatile pe care le întîmpina l-au descurajat pe acest preot care se hotarî sa mearga în alta parte. Totusi, înainte de a-si duce la împlinire gîndul, trecu sa-l întrebe pe parintele Ambrozie. Înca din departare vazîndu-l, Ambrozie îi striga: „Intoarce-te la parohia ta, parinte! Voi sunteti doi, în timp ce el e singur.” Apoi, explicînd sensul acestor cuvinte, adauga: „Cel rau este singur, iar tu îl ai pe Dumnezeu în ajutor. Întoarce-te la tine, este un pacat sa-ti parasesti parohia. Spune Sf. Liturghie în fiecare zi si nu-ti fa griji: totul va fi bine.” La auzul acestora, preotul s-a întarit si si-a reluat slujba cu rabdare. Dupa mai multi ani, acest parinte a început a manifesta daruri duhovnicesti deosebite: preotul Georges Kossov deveni un duhovnic renumit.