Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Prooroc Amos

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2020

Sfîntul Prooroc Amos

Sfîntul Prooroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era aşezată în pămîntul Iudeei, nu departe de Betleem. El era de neam prost şi sărac petrecîndu-şi vremea cu păstoria turmelor de dobitoace. Domnul, Care nu priveşte spre cei bogaţi şi slăviţi, ci spre cei smeriţi şi săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor, la proorocie, ca şi pe Moise şi pe David, şi i-a poruncit să meargă din pămîntul Iudeei în pămîntul lui Israel, ca acolo cu cuvintele cele prooroceşti să îndemne popoarele la pocăinţă, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli. Astfel, în zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel, care a împărăţit în Ierusalim după moartea împăratului Solomon, împărăţia lui Israel s-a despărţit de stăpînirea împăratului Iudeei şi a făcut altă împărăţie peste zece seminţii ale lui Israel. Dintr-acea zi, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu şi se închinau idolilor.

Deci, acel împărat, vrînd ca sub stăpînirea sa să întărească pe israeliteni, se temea ca nu cumva, mergînd în Ierusalim la praznice spre închinăciune, supuşii săi să se lipească iarăşi de biserica Ierusalimului, să se rupă de el şi să-l ucidă. De aceea, a făcut două junci cioplite în aur, pentru că ştia obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca şi strămoşii lui, cînd au trecut Marea Roşie din pustia Egiptului şi au turnat un viţel de aur din salbele cele de aur. Deci, pe acele două junci turnîndu-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăţi ale stăpînirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, ducîndu-se la Ierusalim să se închine cu jertfe juncilor de aur, să le prăznuiască pe acelea cu dănţuire pentru că acel ticălos împărat zicea către popoare: „Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt”. Astfel Ieroboam a îndărătnicit pe Israel.

Deci, din acea vreme, deşi Dumnezeu trimitea pe sfinţii Săi prooroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor şi să-i povăţuiască la calea cea dreaptă, puţini dintre ei se îndreptau şi se întorceau la adevăratul Dumnezeu. Unii însă se închinau şi Dumnezeului celui adevărat şi idolilor, adică juncilor de aur. Deci, între alţi prooroci, Dumnezeu a trimis la ei şi pe acest rob al Său, pe Sfîntul Prooroc Amos, cu înfricoşate îngroziri. Acest prooroc al lui Dumnezeu era simplu şi neiscusit la vorbă, dar nu şi la înţelegere; pentru că acelaşi Duh Sfînt, care lucra în toţi proorocii, lucra şi într-însul şi grăia prin gura lui. Vremea şi începutul proorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei, Ozia, cel din Ierusalim, şi în vremea împăratului Ieroboam al lui Israel, cel din Samaria – nu acel împărat, care rupîndu-se de la Scriptura Iudeei, a făcut juncile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care, de asemenea ca şi cel dintîi Ieroboam, a fost închinător de idoli şi slujitor al juncilor de aur.

Deci, Proorocul Amos a început a prooroci în vremea acelor împăraţi, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoşat ce era să fie în Palestina. Cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit şi Azarie, mîndrindu-se, a îndrăznit a tămîia cu cădelniţa în Sfînta Sfintelor, după rînduiala preoţească. Preoţii oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte şi îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pămîntul cu cutremur mare în Ierusalim şi în toată Palestina şi au căzut nu numai ziduri multe, ci şi unii munţi s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vîrf şi din acea deschizătură a venit raza soarelui în faţa împăratului şi s-a umplut fruntea lui de lepră, care s-a întins pe tot corpul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său şi necinstea adusă preoţilor Lui.

Sfîntul Amos a proorocit, îngrozindu-i cu cele mai înfricoşate pedepse ale lui Dumnezeu, ce erau să vină nu numai asupra lui Israel, ci şi asupra părţilor celor dimprejur. Asupra Siriei, a Filisteniei, asupra Tirului şi a Idumeii, asupra amonitenilor şi asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar a proorocit mai ales asupra israelitenilor, că după cunoaşterea lui Dumnezeu, se depărtaseră de la El; pentru că Dumnezeu nu se mînie şi nu se răzbună atît de păcatele păgînilor, care nu-L ştiu pe El, pe cît de păcatele poporului care L-a cunoscut pe El şi s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulţumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie, i-a izvorît apă din piatră şi l-a dus în pămîntul făgăduinţei, unde curge lapte şi miere. Însă ei, făcînd prăznuiri idolilor de aur turnaţi în chip de junci, strigau cu dănţuire: „Iată zeii tăi, Israele”.

Nişte praznice ca acestea urîte de Dumnezeu, se săvîrşeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o juncă de aur. Deci, acolo mai ales mergînd Sfîntul Amos, striga poporului cu glas mare rugîndu-l, îndemnîndu-l şi înfricoşîndu-l cu pedepsele cele cumplite, care din mînia lui Dumnezeu vin asupra lor, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puţini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei junci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzînd pe proorocul lui Dumnezeu hulind pe idolul lor – junca cea de aur -, că scuipă jertfele lor şi depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunîndu-le încă şi îngrozirile şi pedepsele cele viitoare asupra celor ce nu se pocăiau, îl pîra pe Amos lui Ieroboam, împăratul poporului lui Israel, zicînd: „Amos face întărîtări contra ta în mijlocul casei lui Israel. Pămîntul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură şi ridică poporul contra ta şi încă prooroceşte rău de tine, zicînd: „Ieroboam de sabie se va sfîrşi, iar poporul lui Israel va fi robit şi dus din pămîntul său”.

Astfel pîra slujitorul Amasie pe proorocul Amos, vrînd să pornească pe împărat spre mînie contra lui; dar împăratul nimic nu lua în seamă la cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău proorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea; deşi el era închinător de idoli. Văzînd slujitorul că nu poate să pornească pe împărat contra proorocului lui Dumnezeu, a început a-l goni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzîndu-l, îl bătea cumplit şi-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele şi de la ospăţurile lor. Însă sfîntul prooroc nu lua în seamă îngrozirile şi bătăile ce-i veneau de la dînsul, ci mai mult îi spunea şi proorocea cuvintele cele învăţătoare şi îndemnătoare către popor. Dar pentru aceasta era prins de acel slujitor şi muncit cu bătăi.

Altă dată vicleanul acela a zis cu rugăminte către Amos: „Proorocule, du-te de aici şi mergi în patria ta, în pămîntul Iudeei. Acolo să vieţuieşti şi să prooroceşti, iar în Betel să nu te mai în-torci, deoarece este sfinţire a împăratului şi casa împărăţiei lui. Proorocul Amos a răspuns, zicînd: „Eu n-am fost prooroc nici nu sînt fiu de prooroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie pînă m-a luat Domnul de la oi şi mi-a zis: Mergi şi prooroceşte la poporul meu Israel. Iar tu îmi zici să nu proorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: Cînd vor veni asirienii în pămîntul lui Israel şi-l vor robi, atunci vor pustii cetăţile lui şi le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci vor răpi pe femeia ta, ostaşii asirienilor cei fără de ruşine şi înaintea ochilor tăi, cu desfrînare o vor batjocori. Deoarece şi tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători şi ai învăţat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capişte a juncei celei de aur, iar fiii şi fiicele tale de sabie vor cădea. Tu în pămînt necurat te vei sfîrşi, iar poporul lui Israel se va duce în robie din pămîntul său”.

Nişte cuvinte prooroceşti ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mînie, l-a bătut pe Sfîntul Amos fără cruţare; iar la sfîrşit, un fiu al lui, anume Ozia, fiind plin de mînie şi iuţime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprîncene, lovindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus la pămîntul său din patria sa, în cetatea Tecui, mai mult mort, unde după cîteva zile din rănile cele dureroase şi-a dat sufletul său şi a fost îngropat cu părinţii săi. Iar ce fel au fost proorociile lui, să se citească cartea proorociei lui. Noi însă, pe Dumnezeul Cel ce l-a înţelepţit pe el, Îl slăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Să se ştie că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, şi altul proorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminţia împăraţilor Iudeei, care s-a născut şi a petrecut în Ierusalim. Însă acest prooroc a fost de neam de jos şi nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuinţa păstorilor. Pentru că acolo păşunile erau bune, şi mulţi ierusalimeni bogaţi îşi ţineau dobitoacele lor. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul proorocilor şi nici nu s-a trimis undeva de Dumnezeu. El a murit de moarte ca toţi oamenii, iar nu de moarte mucenicească.

Sfîntul Amos, pentru darul lui cel proorocesc, a fost numărat cu proorocii, a fost trimis în Israel şi a murit muceniceşte, măcar că alţii scriu altfel despre aceasta; însă nu este fără de greşeală istoria lor.

Sfîntul Iona, Mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia, noul făcător de minuni

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2020

Sfîntul Iona, Mitropolitul Moscovei şi a toată RusiaAcest Sfînt Iona era de neam din cetatea Galicia, care este aproape de hotarele Cazanului. S-a născut din tată dreptcredincios, cu numele Teodor, iar la doisprezece ani ai vîrstei sale s-a îmbrăcat în chipul monahicesc într-una din mînăstirile ţinutului Galiciei şi de acolo a venit la Moscova, în mînăstirea lui Simeon, ostenindu-se în slujbele mînăstirii ani destui.

În acel timp era în Moscova Fotie, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia. Acela, venind o dată în mînăstirea lui Simeon şi făcînd rugăciuni în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi dînd binecuvîntare arhimandritului şi fraţilor, a voit să vadă pe cei ce se osteneau în slujbele mînăstireşti şi să-i binecuvinteze.

Deci, a mers în pustie şi a văzut pe fericitul Iona adormit de multă osteneală, iar mîna dreaptă o avea strînsă ca şi cum binecuvînta pe cineva. Dar n-a poruncit să-l deştepte din somn, ci l-a binecuvîntat, proorocind despre dînsul către cei ce erau cu el, că monahul acesta va fi mare arhiereu în părţile Rusiei şi pe mulţi va povăţui la calea mîntuirii.

Această proorocie a arhiereului lui Dumnezeu s-a împlinit după aceea. Pentru că, după cîţiva ani, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, cu alegerea sfinţitului sobor şi cu sfatul voievodului celui singur stăpînitor, fericitul Iona a fost pus episcop al cetăţilor Riazanului şi Muromului şi acolo, botezînd pe mulţi necredincioşi, i-a întors la Dumnezeu.

Ducîndu-se către Domnul fericitul Fotie mitropolitul, în anul al şaselea după moartea lui, marele voievod Vasile Vasilievici a chemat pe arhiepiscopii şi episcopii pămîntului Rusiei şi pe tot sfinţitul sobor şi le-a poruncit să aleagă un bărbat vrednic la marele scaun al Mitropoliei Rusiei. Atunci, cu buna învoire a tuturor, a fost ales fericitul Iona, episcopul Riazanului, pentru că îl ştiau toţi că este bărbat îmbunătăţit şi sfînt. Şi s-a dus cu scrisoarea marelui voievod la Constantinopol, la împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) şi la preasfinţitul Iosif patriarhul, ca să ia putere la mitropolie. Dar, mai înainte de venirea lui la Constantinopol, Isidor cel cu rea socotinţă, bulgar de neam, apucînd înainte, a luat sfinţire la Mitropolia Rusiei şi acum era trimis din Constantinopol în Rusia.

Apoi, după eliberarea lui Isidor, Sfîntul Iona a sosit la Constantinopol şi a dat împăratului şi patriarhului scrisorile marelui cneaz. Iar lor, citindu-le, le-a părut foarte rău că se grăbiseră a pune pe Isidor şi că acum îl trimiseseră. Deci au zis: „Ce să facem, dacă n-ai apucat să vii tu întîi la noi, că am pus pe altul la acea mitropolie? Nu putem să facem altfel, pentru că acum Isidor este mitropolit în Rusia; deci să te întorci la episcopia ta şi să aştepţi ce va rîndui Dumnezeu cu Isidor, adică, cînd el se va sfîrşi prin moarte sau cînd se va schimba într-alt fel prin vreo întîmplare, atunci vei fi gata mitropolit al Kievului şi a toată Rusia, cu binecuvîntare de la scaunul patriarhiei Constantinopolului”. Şi aşa lăsară pe Sfîntul Iona într-ale sale.

Iar Isidor s-a dus mai întîi în Kiev, apoi în Moscova, în vreme de primăvară şi peste an, în vremea secerişului petrecînd la Moscova. Apoi, în aceeaşi toamnă s-a dus în părţile Apusului, la sinodul din Florenţa (1439), pentru întărirea dreptei credinţe. Acolo zăbovind vreo trei ani, s-a întors la Kiev, fiind în dezbinare cu Sfînta Biserică a Răsăritului, şi n-a fost primit la scaun. Atunci Isidor s-a dus în Moscova, voind şă-şi dea pe faţă învăţătura sa rătăcită. Iar marele cneaz Vasile Vasilievici, înţelegînd rătăcirea lui, a chemat pentru cercetarea acelui lucru pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească a Mitropoliei Rusiei.

Adunîndu-se ei şi căutînd în Sfintele Canoane, au cunoscut că Isidor a adus învăţături străine şi potrivnice dreptei credinţe şi n-au voit să-l aibă mitropolit. Atunci marele cneaz i-a poruncit să petreacă într-o mînăstire, pînă ce va trimite să cerceteze în Constantinopol la preasfinţitul patriarh. Dar Isidor, văzîndu-şi vădită rătăcirea sa, s-a umplut de ruşine şi, neştiind ce are să se întîmple, a fugit în taină şi s-a dus în Constantinopol, la patriarhul Grigorie, cel numit Mamas.

Dar şi acolo nefiind primit, s-a dus la Roma şi, după aceea, nu se ştie unde s-a ascuns. Iar la Mitropolia Rusiei s-a ales iarăşi Sfîntul Iona şi, cu binecuvîntarea preasfinţitului Grigorie Mamas, patriarhul Constantinopolului, şi cu arhiereii săi, l-au sfinţit în biserica din Moscova. Deci el a fost cel dintîi mitropolit care a luat sfinţirea de la arhiereii săi din Rusia, după binecuvîntarea dată de preasfinţitul şi apostolescul scaun al Constantinopolului.

Şezînd Sfîntul Iona pe acel mare scaun de păstorie a toată Rusia, a început a se nevoi îndoit, a adăuga osteneli peste osteneli şi avea mare purtare de grijă ca pretutindeni să îndrepteze dreapta credinţă. Pentru aceasta întindea învăţătura insuflată de Dumnezeu fără lenevire, trimiţînd scrisori şi, ca un adevărat păstor, întărind dreapta credinţă, precum se găseşte mai pe larg în scrisorile lui; căci avea mare sîrguinţă să păzească nevătămată turma încredinţată lui de Dumnezeu. Şi îi dăruise Dumnezeu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască neputinţele oamenilor şi să spună mai înainte cele ce aveau să se întîmple. Pe fiica marelui cneaz, care se numea Ana, fiind aproape de moarte, prin rugăciune a făcut-o îndată sănătoasă.

Dar un om oarecare, fiind cuprins de necredinţă, din zavistie diavolească zicea despre sfîntul că nu prin rugăciunea lui s-a făcut bine marea doamnă, ci, precum după fire a venit boala într-însa, tot aşa s-a şi dus. Atunci fericitul a chemat pe omul acela, l-a învăţat să nu hulească darul Sfîntului Duh şi i-a zis: „Fiule, să nu te îndoieşti întru nimic, căci cele ce nu se pot la oameni, la Dumnezeu se pot; că pentru credinţa părinţilor ei care împărăţesc cu dreapta credinţă, Dumnezeu a dăruit viaţă fecioarei mai presus de nădejde”. Dar el n-a ascultat, ci mai mult a început a grăi cuvinte de hulă.

Atunci sfîntul i-a zis: „Să ţi se lege vicleana ta limbă, să ţi se astupe gura cea hulitoare şi să mori tu în locul acelei fecioare care era să moară”. Şi îndată hulitorul a căzut la pămînt fără glas, neputînd a grăi nimic, decît numai privea cu ochii, şi după puţină vreme şi-a dat sufletul, pentru că a îndrăznit a huli darul Sfîntului Duh care era în acel mare arhiereu.

La acest mare părinte era un monah, anume Pimen, chelar la pivniţă, care avea poruncă să îngrijească pe săracii cei neputincioşi care veneau la dînsul. Venind la el o văduvă săracă, a cerut să bea puţin vin pentru neputinţa sa. Iar el i-a răspuns cu mînie: „Du-te, femeie, că n-a venit încă vremea băuturii!” Şi a plecat acea femeie mîhnită. Înştiinţîndu-se de aceea arhiereul lui Dumnezeu, a chemat pe Pimen şi i-a zis: „Nu ştiu, frate, pe ce fel de văduvă plăcută lui Dumnezeu ai mîhnit, dar pentru aceasta Dumnezeu a trimis asupra ta durerea morţii. Deci, du-te de te pocăieşte degrabă de păcate, că ţi-a venit vremea ducerii tale”. Apoi a poruncit duhovnicului său să-l tundă în schimă şi, în aceeaşi zi în care a fost tuns în schimă, a murit Pimen, după cuvîntul arhiereului lui Dumnezeu.

Odată Sfîntul Iona a dat unuia din slujitorii săi nişte argint, poruncindu-i să dea milostenie la săraci, dar el a împărţit o parte, iar altă parte a oprit-o pentru el. Şi a venit la sfîntul o văduvă săracă, zicînd: „Sfinte al lui Dumnezeu, mie nu mi-a dat nimic sluga ta, din cele poruncite de tine”. Arhiereul chemînd pe slugă, i-a zis: „Pentru ce ai mîhnit pe această văduvă, nedîndu-i nimic?” El a răspuns: „I-am dat de multe ori, dar ea cere iarăşi fără de ruşine”. Dar văduva adeverea, zicînd: „Nimic n-am luat de la tine”. Iar sluga i-a zis ei cu mînie: „Du-te de aici, că minţi”. Atunci sfîntul i-a zis lui: „Să nu fie aşa, deoarece văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi şi minţi; drept aceea, văduva să fie vie, iar tu să mori!” Şi într-acel ceas, a cuprins boala frigurilor pe sluga aceea şi a murit.

Un boier anume Vasile, care se numea Cutuz, avînd necredinţă către sfîntul, nu venea la el şi binecuvîntare de la dînsul nu-i trebuia. Deci a năvălit asupra lui o durere de dinţi foarte grozavă şi pătimea cumplit, neputînd să se tămăduiască deloc. Dar odată, arhiereul lui Dumnezeu Iona slujind dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică, s-a întîmplat că atunci era în biserică şi boierul acela care pătimea de durerea dinţilor. Şi, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, Sfîntul Iona, chemînd la sine pe acel boier Vasile, l-a binecuvîntat şi i-a dat prescură şi, învăţîndu-l din dumnezeieştile Scripturi, îndată l-a lovit cu mîna peste obraz, încît mulţi din biserică au auzit sunetul lovirii. Iar Vasile strigînd tare, a zis: „O, vai mie, căci şi cei mai de pe urmă dinţi mi-a sfărîmat”. Şi îndată s-a simţit că este sănătos, nemaiavînd durere de dinţi şi s-a dus acasă bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu, cum şi pe plăcutul Lui cel mare, pe arhiereul Iona.

În anul 6959 (1451 d.Hr.), prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a fost năvălirea celor fără de Dumnezeu agareni asupra pămîntului Rusiei. Căci un fecior de împărat al saracinilor a venit fără de veste în Moscova cu mulţi tătari, a ars satele şi se apropia de cetate din toate părţile puterea agarenilor. Iar fericitul mitropolit Iona cu tot clerul, luînd cinstitele cruci şi sfintele icoane, înconjura zidurile cetăţii cu cîntare de rugăciune, vărsînd multe lacrimi din ochi în rugăciunea către Dumnezeu pentru cetate şi pentru popor.

Deci, căutînd spre un monah anume Antonie, care era stareţ la mînăstirea Ciudova, bărbat cucernic, pe care îl cunoştea sfîntul şi ştia viaţa lui cea îmbunătăţită, i-a zis: „Fiule şi frate Antonie, roagă pe milostivul Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru izbăvirea cetăţii şi a toată credincioasa creştinătate de agarenii cei fără de Dumnezeu”. Şi i-a zis Antonie: „Preamare arhiereule, mulţumim lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, ajutătoarea noastră cea tare şi grabnică, căci a auzit rugăciunile tale şi a rugat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie mîntuită cetatea aceasta şi toată credincioasa creştinătate pentru tine. Iar aceşti agareni cu nevăzută putere vor fi degrabă biruiţi şi izgoniţi, numai eu singur să fiu rănit de ei şi să mor, căci judecăţile lui Dumnezeu aşa au poruncit”.

Aceasta zicînd Antonie, iată deodată a zburat o săgeată de la tătari şi a rănit pe acel stareţ Antonie, care, bolind puţin, a murit şi a fost îngropat cu cinste de preasfinţitul mitropolit şi de tot soborul. După aceasta, venind praznicul Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce se prăznuieşte în două ale lunii iulie, s-au tulburat păgînii deodată cu frică şi cu cutremur. Apoi au fugit de la cetate, fiind izgoniţi de puterea lui Dumnezeu cea nevăzută. Iar sfîntul mitropolit a poruncit ca degrabă să zidească în curtea sa o biserică, numită „Punerea Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, întru pomenirea izbăvirii de agareni, cu rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, căci într-acea zi s-a eliberat cetatea de împresurarea barbarilor.

Apoi, după mulţi ani, preasfinţitul Părintele nostru Iona, ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit şi s-a făcut pentru aceea o descoperire de la Dumnezeu în acest fel: Străjerul soborniceştii biserici, care se numea Maxim, umblînd într-o noapte împrejurul bisericii, după obiceiul străjii sale, a văzut biserica deschisă, arzînd lumînări înăuntru şi preoţi cîntînd. Apoi, înfricoşîndu-se, a alergat şi a spus despre aceea preotului Iacob, eclesiarhul bisericii. Acela, alergînd cu sîrguinţă, a găsit biserica încuiată, precum fusese, dar lumina tot strălucea înăuntru.

Deschizînd uşa, a intrat, dar n-a găsit pe nimeni, decît a văzut lumînările arzînd şi i s-a făcut spaimă. Însă a auzit un glas din altar, zicînd către dînsul: „Iacobe, du-te şi spune robului Meu, Iona Mitropolitul, că cere de la Mine boală trupului său pentru sufleteasca mîntuire şi Eu i-am auzit rugăciunea. Deci îi voi trimite o rană la picior şi din acea durere va muri, de aceea să-şi îndrepteze bine păstoria cea încredinţată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă”.

Auzind Iacob acel glas, s-a umplut de spaimă şi, fiind în nepricepere, nu a spus la nimeni vedenia lui, nici chiar arhiereului, căruia era dator să-i spună. Iar dimineaţa, sfîntul păstor Iona l-a chemat la sine şi i-a zis: „Iacobe, unde ai fost în noaptea aceasta, ce ai văzut şi ce ai auzit şi pentru ce nu mi-ai mărturisit cele ce ţi s-au descoperit despre mine?” Iar Iacob, tremurînd, a căzut la picioarele arhiereului, grăind: „Iartă-mă, stăpîne, eu n-am cutezat să-ţi spun ce ţi-a descoperit darul lui Dumnezeu”. Iar Sfîntul Iona i-a zis: „Dumnezeu să te ierte, fiule, însă îţi vestesc că Dumnezeu îţi va lua de la tine pe soţia ta. Deci du-te degrabă şi rînduieşte cele pentru sufletul ei, ca în curată pocăinţă să se sfîrşească”. Iar femeia preotului era atunci sănătoasă, cînd a fost chemat la Mitropolie, dar, întorcîndu-se acasă, a găsit-o bolnavă foarte rău, iar după trei zile s-a şi sfîrşit creştineşte, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, precum se cade unui bun creştin.

După aceasta şi marele arhiereu Iona, vieţuind puţină vreme, plin fiind de zile şi de fapte bune, săvîrşind cele sfinte în frica lui Dumnezeu şi de darul Sfîntului Duh umplîndu-se foarte, a ajuns la fericitul său sfîrşit. Pentru că a căzut în boală şi, la picioare avînd o rană, a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci în boală fiind, de biserică nu se despărţea. Iar cînd era să-şi dea sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pace şi binecuvîntare a dat marelui cneaz Vasile şi seminţiei lui, cum şi tuturor popoarelor. Apoi, rugăciunea fiind în gura lui, s-a dezlegat din trup şi s-a dus către Domnul, în anul 6969 (1461 d. Hr.), în 31 zile ale lunii martie, păscînd Biserica lui Dumnezeu 12 ani şi şase luni; iar cinstitul lui trup a fost pus în soborniceasca biserică a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu.

După moartea Sfîntului Iona, la cîţiva ani a murit şi marele cneaz Vasile Vasilievici, iar după el a venit fiul său, marele cneaz Ioan Vasilievici, stăpînitor al pămîntului Rusiei. Acela, cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu binecuvîntarea preasfinţitului mitropolit Gherontie, a voit ca, risipind vechea şi soborniceasca biserică, să zidească alta nouă mai mare, precum este acum. Drept aceea, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru mitropolitul, făcătorul de minuni, le-a mutat în altă biserică o vreme oarecare.

Iar după risipirea bisericii celei vechi, cînd au început a săpa şanţurile pentru temelia bisericii celei mari, au aflat moaştele celorlalţi mitropoliţi: Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui Sfînt Iona, făcătorul de minuni. Deci, săvîrşindu-se soborniceştile panahide, în vremea aflării acelor cinstite moaşte, a adus pe un copil de şapte ani, care era slăbănog din pîntecele maicii sale, anume Simeon, fiu al presbiterului Petru, care slujise în biserica Sfîntului Ioan Scărarul, numită „cea de sub clopote”.

Pe acel copil slăbănog, presbiterul soborniceştii biserici, Alexie, cu mîinile ridicîndu-l, l-a pus în racla Sfîntului Iona, la picioare, şi-l ţinea acolo, poruncindu-i să se roage. Iar copilul, sprijinindu-se de preotul acela, se ruga şi a strigat cu mare glas, zicînd de trei ori: „Vine ploaie!” Atunci era vreme senină şi nici un nor nu se vedea sus. Şi îndată copilul acela s-a făcut sănătos şi de atunci singur s-a dus acasă. Deci toţi minunîndu-se de aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, plăcutul Lui. Săvîrşindu-se biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 6987 (1479 d. Hr.), şi fiind sfinţită precum se cade, s-au mutat într-însa cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru, făcătorul de minuni, apoi ale lui Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui plăcut al lui Hristos, Iona. Dar, de vreme ce moaştele lui erau întregi şi necuprinse de stricăciuni, pentru aceea le-au pus deasupra pămîntului, în raclă, precum sînt văzute şi acum, la care mulţi venind cu rugăciune, se învrednicesc darului celui cerut.

Un om, anume Ioan, fiind mut şi neputînd să grăiască nicidecum, a venit la racla sfîntului şi s-a apropiat de cinstitele lui moaşte, sărutîndu-i sfînta mînă. Dar nu se ştie ce negrăită şi dumnezeiască purtare de grijă s-a arătat omului acela, căci a întins sfîntul mîna sa şi l-a apucat de limbă, încît a început omul acela a striga. Iar preoţii şi poporul care erau acolo în biserică au alergat la glasul acela şi nu se pricepeau pentru ce strigă mutul. Apoi a văzut omul acela cum sfîntul i-a lăsat limba din mîinile sale. Şi, încetînd răcnirea, Ioan a început limpede a grăi şi a propovădui înaintea tuturor dezlegarea limbii ce i s-a făcut lui prin minune.

Atunci pe toţi cei ce erau acolo i-a cuprins frica şi spaima de acea preaslăvită minune şi, împreună cu Ioan cel vindecat, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, marele făcător de minuni.

Şi alte multe minuni se fac şi acum la sfintele lui moaşte, dînd tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Dula

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2020

Pe vremea cînd oamenii se închinau idolilor, iar fermecătoria şi rătăcirea închinării de idoli se întărea, era ca ighemon în Cilicia, Maxim. Acestui ighemon a fost pîrît, robul lui Hristos, Dula, fiind om din aceeaşi eparhie a Ciliciei, drept şi temător de Dumnezeu, care cu mărturia a tot poporul se încredinţa, că are viaţa îmbunătăţită şi că păzeşte adevărul întru totul. Ighemonul, aflînd de dînsul că este mărturisitor al credinţei lui Hristos, l-a aruncat în temniţă; iar notarii spuneau înaintea ighemonului astfel: „O, ighemoane, mai marii cetăţii, străbătînd, precum ai poruncit, partea aceasta pînă la cetăţile Zefirei, au prins pe un următor al credinţei creştineşti pe care l-am adus de faţă înaintea dreptei şi prealuminatei tale judecăţi”. Ighemonul a răspuns: „Cînd voi veni să cercetez acele cetăţi, atunci pe toţi legaţii care sînt prin temniţe voi porunci să-i aducă după mine, şi-i voi munci la locuri însemnate”.

După un timp oarecare s-a dus el la cetatea din ţara Zefiriei, care se numea Pretoriada şi, şezînd la judecată, a poruncit ca mai înainte să-i aducă de faţă pe fericitul Dula. Robul lui Hristos mergînd la încercare, se ruga Domnului astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, izvor al milei, Tu ai zis prin gura lui David: Lărgeşte-ţi gura ta şi o voi umple! Tu şi în Sfînta Evanghelie ai grăit: Nu vă îngrijiţi cum şi ce veţi răspunde! Tu, care deschizi gura mea, trimite şi acum pe sfîntul Tău înger să-mi dea cuvînt, ca, mergînd la necuratul Maxim, să-i arăt păgînătatea lui, şi cîte va fi să pătimesc, să nu mă înfricoşez muncirilor lui, avîndu-Te pe Tine înaintea ochilor mei şi să-mi dau cu osîrdie ighemonului trupul meu spre muncire. Pentru că, de nu-mi voi da trupul meu astfel ca să fie ars cu foc, atunci de ce fel de bunătăţi voi putea să mă învrednicesc? Ce cunună voi primi, ce fel de răni îţi voi arăta Ţie, Domnul meu, pe care Tu de le-ai fi văzut, ai fi arătat spre mine mila ta şi mi-ai fi dat iertare de păcate”. Grăind el acestea, ostaşii l-au dezbrăcat de haina cea de deasupra şi l-au dus legat înaintea ighemonului.

Maxim ighemonul a zis către dînsul: „Să-mi spui pe scurt cum te numeşti?” Sfîntul Dula a răspuns: „Eu sînt rob al lui Hristos”. La acestea, Maxim a zis către fericitul: „Spune-mi numele tău adevărat, că ceea ce spui tu de numele cel creştinesc, nimic nu poate să-ţi folosească ţie”. Fericitul a răspuns: „Au nu ţi-am spus cu adevărat numele meu? Eu mă numesc creştin, iar numele cu care oamenii mă cheamă este Dula; deci numindu-mă astfel, cu adevărat sînt rob al lui Hristos!” Ighemonul a zis: „Frica judecăţii şi a muncirii încă nu ai încercat-o, de aceea grăieşti către noi cu îndrăzneală; deci spune-ne nouă din ce ţară eşti, din ce loc şi din ce neam”.

Sfîntul a răspuns: „Eu sînt născut în eparhia Siciliei, în cetatea pretoriană Zefiria. Sînt de neam slăvit, iar din copilărie sînt creştin”. Atunci, ighemonul a zis: „Dacă din neam slăvit te-ai născut, atunci la nebiruiţii împăraţi să te supui. Deci, mergînd la capişte, jertfeşte zeilor ca să fii cinstit de noi, iar de la marii împăraţi să primeşti mare şi luminată cinste”. Sfîntul a răspuns: „Cinstirile tale şi stăpînirile de la împăraţi nu le primesc. Acelea să fie cu toţi aceia care nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu; iar pe acelea să le întoarcă de la mine Dumnezeul meu, ca într-alt lucru să sporesc, adică în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos”. Acestea auzindu-le ighemonul de la fericitul, a poruncit să-l întindă la pămînt şi să-l bată, zicînd slujitorilor: „Sfătuiţi-l să înceteze de a se înnebuni”. Iar sfîntul, fiind bătut cu toiege, grăia: „Mulţumesc Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit să rabd acestea pentru mărturisirea numelui Tău cel sfînt”. Auzind Maxim pe mucenic grăind astfel, îl defăima pe el, zicîndu-i: „Ce-ţi va ajuta ţie acum Hristos, cînd cu totul eşti rănit? Oare încă nu socoteşti tu aceasta, omule nebun?”

Răspuns-a mucenicul: „Nu grăieşte învăţătorul credinţei noastre, Sfîntul Apostol Pavel: Nimeni nu se încununează de nu se luptă după lege?” Atunci ighemonul a zis: „Dacă eşti muncit, te învredniceşti de vreo cunună?” Răspuns-a sfîntul: „Eu mă nevoiesc acum împotriva tatălui tău, diavolul; şi de voi birui războiul satanei, adică pe tine, sluga diavolului, voi primi în ceruri cunună!”

Muncitorul a zis: „De ce eşti aşa de nebun şi crezi în omul cel pironit pe Cruce?” Sfîntul Dula a răspuns: „Oare este mai bine a crede în idolii cei de piatră şi de lemn, care sînt lucruri făcute de mîini omeneşti? Sau în Omul Cel îndumnezeit, Cel viu, Care este adevăratul Dumnezeu şi Care S-a răstignit de voie pentru noi?” La acestea, Maxim a zis: „O, nelegiuitule, oare lucru de mîini omeneşti socoteşti că este Apolon, marele zeu?” La aceasta, sfîntul a răspuns: „Cu dreptate ai numit pe Apolon cu un nume ca acesta, care se tîlcuieşte „pierzător”; căci inima ta, lipind-o de dînsul, ţi-ai pierdut sufletul tău; şi nu numai al tău, ci şi pe al acelora pe care îi sfătuieşti să i se închine lui. Însă să ştii aceasta, că singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, va cere din mîinile tale sufletele lor, pe care, silindu-le spre închinarea de idoli, le-ai pierdut. Căci îţi voi spune ţie în ce fel a fost necuratul Apolon: El a fost precum eşti şi tu acum, neînfrînat; care, cuprinzîndu-se de dragostea unei femei ce se chema Dafni, i-a dat ei mult aur, dar făgăduinţa de la dînsa nu a cîştigat-o. Deci te întreb pe tine să-mi spui ce fel de zeu este acela, care, rănindu-se de trupeasca dragoste, n-a putut să-şi cîştige dragostea acelei femei, pe care foarte mult o iubea? Apoi cum nădăjduieşti tu ceva de la dînsul? Cu adevărat acestea sînt vrednice de rîs, iar mai mult, sînt vrednice de plîns; pentru că, acea femeie desfrînată, urîtă şi plină de toată necurăţia, întru nimic îl socotea pe Apolon al tău, şi în faţa aceluia scuipa. Aceluia te închini tu ca unui Dumnezeu? Vezi cît de vrednice de plîns sînt necuratele voastre lucruri?”

Maxim ighemonul, auzind acestea, a zis către slujitorii cei ce-l băteau: „Întorce-ţi-l pe cealaltă parte şi pe pîntece să-l bateţi”. Iar Atanasie, cel mai mare peste tabăra oştirilor, a zis sfîntului: „Ascultă cuvîntul ighemonului, oare nu vezi că cele dinlăuntru ale tale se varsă?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Tu, cel ce eşti sfetnic şi slugă a diavolului, pe tine şi pe ighemonul tău să te sfătuieşti aşa! Iar eu am pe sfetnicul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Atunci muncitorul a poruncit să aducă un grătar de fier şi a zis către muncitor: „Înfierbîntaţi acest grătar şi să puneţi pe acest ocărîtor al zeilor noştri peste dînsul”. Fericitul a zis: „Apolon al tău îţi mulţumeşte ţie în gheenă că îi înmulţeşti lui focul cel nestins şi îţi va da un dar ca acesta, ca, împreună cu dînsul, în întunericul cel mai dinafară să te arunci; atunci eu voi rîde de tine, necuratule făcător de bine al lui Apolon!” Deci, muncind trupul fericitului, dar nu arzîndu-l desăvîrşit, n-a sporit cu nimic; pentru că nu l-a plecat nici cu sfatul cel înşelător, nici cu minune n-a putut să silească pe robul lui Dumnezeu, ca să-şi lase credinţa cea întru Hristos. Atunci, ighemonul a poruncit ostaşilor ca pe cel atît de ars să-l păzească în temniţa cea mai dinăuntru şi nici o grijă să nu aibă pentru dînsul, zicînd şi acestea: „Nu cumva din ceilalţi oameni creştini să-l numească pe el fericit, căci, batjocorind pe zeii noştri, a suferit acele munci”.

Deci, sfîntul a petrecut în temniţa aceea, preamărind neîncetat pe Dumnezeu şi rugîndu-se ca să-i dea lui putere să săvîrşească cu bine nevoinţa mucenicească. După cinci zile, ighemonul Maxim, şezînd la judecată, l-a întrebat: „Oare viu este acel om înrăutăţit şi următor al credinţei creştineşti? Aduceţi-l pe el aici”. Atanasie, cel mai mare peste ostaşi, a răspuns: „Aşa de statornic spre apărarea mărturisirii sale este şi sănătos omul acela, ca şi cum nici o rană n-ar fi avut pe trupul său!” După aceea, a poruncit să-l aducă pe el. Văzîndu-l ighemonul sănătos cu trupul şi luminat la faţă, a zis către ostaşi: „O, ticăloşilor străjeri, oare nu v-am poruncit să nu aveţi pentru dînsul nici o grijă?” La acestea a răspuns Pigasie, mai marele notarilor: „Ne jurăm, pe măria ta, că a fost păzit în temniţa cea mai dinăuntru, după porunca ta, avînd spînzurat la grumaji chipul cel de fier al lui Iraclie, de greutate ca la trei sute de litre, iar în ce chip s-a tămăduit, nimeni din noi nu ştie”. Atunci sfîntul mucenic a zis: „O, ighemon nebun, iată Hristos m-a tămăduit şi mi-a dat mie, spre primirea muncilor care iarăşi mi se vor pune de tine asupra mea, trup sănătos şi tare, ca să cunoşti că Dumnezeul nostru este doctor, Care, pe oamenii cei ce nădăjduiesc spre Dînsul în chip minunat S-a obişnuit a-i tămădui. Împreună cu ei nădăjduiesc să primesc şi eu îndoita cunună a muceniciei, iar tu să pătimeşti îndoit muncile cele veşnice. Dacă tu ai fi răbdat pentru Apolon al tău nişte munci ca acestea, ar fi putut oare acest zeu să te tămăduiască astfel precum m-a tămăduit pe mine Hristosul meu?”

Ighemonul, mîniindu-se, a zis: „Deoarece omul acesta nu încetează a ocărî zeii noştri cu cuvinte rele, turnaţi-i untdelemn pe capul lui şi să-i daţi foc”. Mucenicul i-a grăit: „Dar vei arde şi creierii mei? Şi ce vei spori, păgînule? Scorneşte şi alte munci mai grele”. Ighemonul a zis: „Turnaţi-i multe seminţe de muştar peste carnea lui”. Mucenicul a răspuns: „Eu batjocoresc toate muncile tale!” Atunci a poruncit slujitorilor să zdrobească spatele sfîntului cu unghii de fier, să-i stropească rănile cu oţet tare şi să-l frece cu cioburi ascuţite.

Făcîndu-se toate acestea, după porunca ighemonului, sfîntul purtător de chinuri se ruga, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, stai de faţă înaintea robului tău, că pe spatele meu lucrează păcătoşii, înmulţindu-şi fărădelegile lor”. Atunci Maxim le-a zis: „Pleacă-te măcar acum şi mărturiseşte pe zeii noştri”. Sfîntul Dula a răspuns: „Zeii tăi, mai ales Afrodita şi Artemida, să-ţi ajute răutăţilor tale; iar de vei voi, îţi voi spune şi alte zeiţe ale tale, cum şi neruşinările lor”. Ighemonul a zis: „Zdrobiţi-i fălcile ca să nu mai hulească pe zei; apoi să-l lăsaţi aşa, ca să nu mai poată zice nici un cuvînt”. Sfîntul mucenic a zis: „O, ighemon fărădelege, oare pe mine mă vei bate, care-ţi grăiesc adevărul, că Afrodita şi celelalte zeiţe şi-au petrecut viaţa în desfrînări şi în poftele cele spurcate? Pentru ce te mînii, cînd eşti certat de lucrurile cele urîte ale zeiţelor tale celor spurcate? Dumnezeul meu adevărat este Acela, Care a binevoit a Se face om, a Se răstigni pe cruce, a Se îngropa şi a învia a treia zi şi, şezînd de-a dreapta Tatălui, are să vină cu foc să piardă pe zeii Tăi”. Ighemonul, auzind acestea, a zis către sfîntul: „Vezi, o, ticălosule căci şi tu ai doi Dumnezei?”

Fericitul a răspuns: „Nu greşi, nici te înşela, zicînd doi Dumnezei, pentru că este Treime, aceea pe Care noi o cinstim!” Ighemonul a zis: „Atunci ai trei Dumnezei?” Mucenicul a răspuns: „Treimea O mărturisesc şi O cinstesc! Cred în Tatăl, mărturisesc pe Fiul şi mă închin Sfîntului Duh”.

Ighemonul a zis atunci: „Spune-mi, cum crezi întru-un Dumnezeu şi mărturiseşti trei?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Deşi omul cel trupesc nu înţelege cele ce sînt ale Duhului lui Dumnezeu, însă voi spune pentru cei ce stau de faţă: „Precum tu eşti om şi ai cuvînt şi suflare, aşa şi Dumnezeu Tatăl, Cel Atotputernic, din firea Lui are Cuvînt şi pe Cel întru tot Sfîntul Său Duh. Acest Dumnezeu al nostru la început a zidit pe om, l-a cinstit cu chipul Său, suflînd într-însul duh de viaţă şi l-a pus vieţuitor în Rai; iar satana, care acum îşi face voia sa prin tine, s-a sîrguit să silească pe om spre călcarea poruncilor lui Dumnezeu, precum face şi acum prin tine, şi l-a depărtat de la dumnezeieştile porunci. Dar Dumnezeu, voind să ridice lucrul cel căzut al mîinilor Sale şi pe cel rătăcit să-l întoarcă la calea cea adevărată, a trimis pe Fiul Său, Cuvîntul în lume. Deci acest Cuvînt al lui Dumnezeu, S-a sălăşluit în Preacurata Fecioară şi dintr-însa S-a născut Fiu prin Care Dumnezeu Tatăl a dat mîntuire lumii”.

Atunci, ighemonul a întrebat: „Au doar cuvîntul naşte pe om?” Sfîntul a răspuns: „Nu înţelegi tainele lui Dumnezeu; că de ai fi cunoscut tăria Atotputernicului, ai fi ştiut că Cel ce a zidit pe om din ţărînă, a întemeiat pămîntul pe ape, a întărit cerul şi a făcut toată firea. Acela este Hristos. Pentru că de vreme ce firea omenească nu putea să vadă dumnezeirea, El fiind milostiv, S-a făcut om pentru dragostea Sa pentru neamul omenesc şi a luat asupra Sa smerenia omenească; că, precum prin omul cel zidit întîi a intrat moartea în lume, tot aşa printr-un Om, Domnul nostru Iisus Hristos, are să intre învierea morţilor”. Ighemonul a zis: „Ce zici, oare va fi învierea morţilor?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Va fi cu adevărat! Pentru că, precum va judeca Dumnezeu lumea, dacă nu se vor scula morţii?”. Ighemonul a zis: „Nu vreau să-mi grăieşti acele cuvinte meşteşugite, ci lasă precum vom muri aşa vom zăcea şi morţi”. Mucenicul a grăit: „Adevărat ai zis, că morţi sînteţi fiindcă credeţi în idolii cei mulţi; pentru aceea, niciodată nu veţi ajunge la învierea vieţii, ci veţi ieşi la învierea judecăţii şi a muncii celei veşnice; însă se cade ca toţi oamenii să stea înaintea judecăţii lui Hristos şi să dea răspuns pentru faptele lor”.

Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ferece pe mucenic cu legături de fier, să-l închidă în temniţă şi să-l păzească. Iar a doua zi de dimineaţă, ighemonul a poruncit să aducă înaintea judecăţii sale pe Dula, robul lui Dumnezeu. Stînd el de faţă, ighemonul i-a zis: „O, ticălosule, ce folos îţi este ţie să huleşti fără de cinste pe zeii noştri?” Fericitul a răspuns: „Primesc mare plată de la Dumnezeul meu, cînd ocărăsc pe zeii voştri, care nu sînt zei; iar pe tine, fiind încă viu, te va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu”. Maxim, voind să întineze pe sfînt cu cele jertfite idolilor, a zis către slujitorii care stăteau de faţă: „Băgaţi în gura lui carne jertfită şi vin”. Fericitul a răspuns: „Chiar dacă vei spăla tot jertfelnicul tău cel urît de Dumnezeu şi-l vei turna în gura mea, cu aceea nu vei putea întina cît de puţin pe robul lui Hristos”. Muncitorul a zis: „Omule ticălos, vezi că acum ai gustat din cele jertfite la jertfelnicele noastre”.

Sfîntul mucenic a răspuns: ” O, ighemoane, nimic nu mă vatămă din toate acelea!” Apoi ighemonul a poruncit să spînzure pe sfînt de un lemn, să-i strujească trupul pînă la cele dinlăuntru, apoi să-i scoată măselele cu gîtlej cu tot”. Sfîntul mucenic a zis: „Nebunule, nu ştii oare că tatăl tău, satana, te-a învăţat să faci aceasta?” Astfel trupul mucenicului a fost strujit pînă la oase, i-au scos măselele din fălci; apoi ighemonul a poruncit să-l arunce în temniţă. După aceea ighemonul s-a dus la Tars, cetatea Ciliciei, şi a poruncit să-i aducă după dînsul pe cei legaţi.

După ce au mers ei o cale lungă ca de douăzeci de stadii, Sfîntul Mucenic Dula, făcînd semnul Sfintei Cruci, şi-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Şi astfel îl duceau mort. Cînd era aproape de Tars, ca la 14 stadii, Comentarisie a spus ighemonului: „Dula, cel ce ocăra cu necinste pe zei, a murit şi trupul lui s-a adus pînă aici. Ce să fac cu el?” Ighemonul a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, ca astfel să fie îngropat. Deci ostaşii, luînd trupul sfîntului, l-au aruncat în rîul ce curgea spre un sat, care se afla nu departe de cetatea Pretoriada şi zăcea lîngă mal. Cîinii păstorilor care se aflau pe acolo au mirosit trupul sfîntului, şi unul din ei îl păzea, nelăsînd nici o pasăre să se atingă de acel trup mucenicesc; iar alt cîine, luînd cu gura o haină păstorească a tras-o şi a acoperit moaştele mucenicului. Păstorii, văzînd aceasta, au spus în sat şi în cetate şi îndată a ieşit mulţime de popor credincios la moaştele sfîntului mucenic şi, luîndu-le cu dreaptă credinţă, au mulţumit lui Dumnezeu, Care nu i-a lipsit pe ei de un mărgăritar scump ca acela. Deci, de unde a ieşit trupul acela viu, acolo s-a întors, după săvîrşirea muceniciei. Ei, luîndu-l cu bună cucernicie, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Notă. În altă parte se scrie, că acest Sfînt Mucenic Dula a fost eparh al Ciliciei şi că acela a fost cu neamul din eparhia Ciliciei. Sfîntul Simeon Metafrast nu pomeneşte că el ar fi fost eparh. Iar în Mineiul cel mare din această zi se scrie despre acesta, că a fost din ţara Zefiriei în cetatea Prestoriada şi din eparhia Ciliciei.

Fericitul Ieronim

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2020

Fericitul Ieronim s-a născut în orăşelul Stridon şi a trăit prin anii 347-420. Primele învăţături le-a primit în casa părinţilor. Apoi, mergînd la Roma, a învăţat greaca şi latina, arta vorbirii şi filosofia. A primit botezul la vîrsta de 20 de ani, din mîinile papei Liberios. La Treveri, în Galia, a descoperit viaţa mănăstirească. La Roma a intrat într-o obşte de prieteni, unde a început învăţătura Scripturii şi a cunoscut catacombele romane. În urma unei neînţelegeri cu ai săi şi scîrbit de deşertăciunile Romei, a făcut prima călătorie în Răsărit, cercetînd mănăstirile din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia, şi s-a stabilit în Antiohia, unde s-a împrietenit cu Evagrie preotul. S-a retras apoi în pustia Calsis, din Siria, unde a trăit o perioadă de patru ani, de cumplite nevoinţe ascetice, luptînd împotriva patimilor. În această împrejurare a învăţat limba ebraică, împrietenindu-se cu un rabin. Revenind în Antiohia, a primit darul preoţiei şi a făcut o călătorie la Constantinopol, atras de faima cuvîntărilor Sfîntului Grigorie de Nazianz şi a stat acolo doi ani, ascultîndu-i cuvintele.

Îl găsim, apoi, din nou la Roma, unde viaţa lui a luat un drum statornic. Papa Damasus l-a luat ca diac al său, cu ascultarea de a revedea textul Bibliei în limba latină, numită, mai tîrziu, Vulgata. Murind papa Damasus şi ridicîndu-se vrăjmaşii împotriva fericitului Ieronim, acesta s-a retras, din nou, în Palestina şi s-a stabilit la Betleem, unde a întemeiat trei mănăstiri de maici, pe care le conducea el însuşi. A început, atunci, o perioadă de strădanii cărturăreşti, care a ţinut 30 de ani. A alcătuit multe scrisori, îndemnînd pe credincioşi la o viaţă curată şi păzirea poruncilor Domnului. Pe călugări i-a învăţat arta copierii manuscriselor. Împovărat de bătrîneţe şi de neîncetate nevoinţe, Cuviosul Ieronim a murit la Betleem, în anul 420. Ne-au rămas de la el Vulgata şi scrisorile lui de îndrumare duhovnicească.

Fericitul Ieronim rămîne, pentru noi, icoana cărturarului creştin. Prăznuirea lui, în Biserica Ortodoxă, se face la 15 iunie, în fiecare an.

Cuviosul Dula

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2020

Fericitul rob al lui Hristos, Dula, a fost monah, într-una din vieţile de obşte din părţile Egiptului. El era smerit şi defăimat la vedere, iar la înţelegere mare şi cinstit. Acesta, defăimîndu-se şi grăindu-se de rău şi fiind scuipat de toţi, se bucura şi se înveselea cu duhul. Deci, pe cel ce-l defăima, îl făcea nevinovat şi se ruga lui Dumnezeu pentru el, ca să nu i se socotească lui aceea întru păcat. Iar pricina o arunca asupra diavolului, căci acela tulbura pe fraţi. Fericitul Dula tare se înarma asupra lui, cu răbdare, cu bunătate şi cu rugăciune, biruind meşteşugirile lui. Acest nevoitor a petrecut într-o răbdare ca aceea douăzeci de ani, avînd nemişcate blîndeţea şi smerenia inimii.

Diavolul, neştiind cum i-ar face lui rău, a scornit un meşteşug de acest fel, prin care a adus ispită şi mîhnire nu numai Cuviosului Dula, ci şi asupra tuturor fraţilor, şi i-a tulburat pe cei din linişte. Căci pe un frate, ce petrecea fără frica lui Dumnezeu, l-a îndemnat să intre noaptea, tîlhăreşte, în biserică şi să fure toate sfintele vase. Monahul acela, făcînd aceasta, a ascuns cele furate şi s-a ascuns în chilia sa, ca şi cum n-ar fi ieşit nicăieri. După ce a sosit vremea adunării la Utrenie, paraclisierul a intrat în biserică să aprindă candelele, a văzut că sînt furate toate vasele bisericeşti, şi s-a dus şi a spus părintelui. Deci, a lovit în toacă după obicei şi s-au adunat toţi fraţii în biserică la cîntarea Utreniei. După cîntarea Utreniei, părintele şi paraclisierul au spus fraţilor că sînt furate vasele şi toţi au început a se tulbura.

Într-acea vreme, se întîmplase fericitului Dula, din cauza unei boli trupeşti, că n-a venit în sobor la pravila Utreniei. Unii din fraţi au zis: „Nimeni nu le-a furat pe acelea, decît numai fratele Dula, căci de aceea n-a venit în sobor, că, de n-ar fi făcut el acest furtişag, apoi ar fi venit mai întîi decît toţi la slujba de noapte, precum s-a obişnuit a veni totdeauna”. Deci, au trimis să-l aducă la sobor. Trimişii, ducîndu-se, îl găsiră bolnav, stînd la rugăciune; însă, apucîndu-l, îl trăgeau cu sila. Iar el îi întreba, zicînd: „Ce aveţi cu mine, fraţilor? Pentru ce mă trageţi cu sila, eu voiesc să merg singur la sfinţii părinţi?” Iar ei îl ocărau cu hulă şi cu cuvinte necinstite şi cu dosădiri, zicîndu-i: „Furătorule de cele sfinte, nevrednicule de viaţă, nu-ţi este destul că ne-ai tulburat atîţia ani? Iar acum şi sufletele noastre le-ai batjocorit?” Iar el zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!”

Deci l-au dus pe el la părintele şi la soborul părinţilor, care îmbătrînise în pustnicie şi i-au zis: „Acesta este cel ce ne tulbură din început şi strică viaţa noastră cea de obşte”. Unul după altul au început a cleveti contra lui. Unul zicea: „Eu l-am văzut în taină mîncînd verdeţuri”. Altul zicea: „Eu l-am văzut furînd pîine şi dînd-o afară din mănăstire”. Altul zicea: „Eu l-am văzut bînd în taină vin din cel bun”. Alţii ziceau multe rele contra lui care erau mincinoase.

Acestea toate auzindu-le părintele şi cei care erau cu el, au crezut acele clevetiri. A întrebat pe Dula cel nevinovat, oare sînt adevărate cele grăite despre el? Dar mai ales îl certau pentru furtişag şi-l întrebau unde a ascuns sfintele vase pe care le-a furat. Iar el, de la început îndreptîndu-se, le spunea că nu este vinovat cu nimic dintr-acelea. Apoi, văzînd că nu-l cred, a tăcut, zicînd numai aceasta: „Iertaţi-mă, sfinţilor părinţi, căci sînt păcătos!”

Deci, părintele a poruncit să dezbrace de pe el chipul cel monahicesc şi să-l îmbrace în hainele cele mireneşti, zicîndu-i: „Unele lucruri ca acestea nu sînt ale chipului monahicesc”.

După ce a dezbrăcat de pe fericitul Dula chipul monahicesc, el a plîns cu amar şi privind către cer, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru numele Tău cel sfînt m-am îmbrăcat în chipul acesta; iar acum, pentru păcatele mele, sînt dezbrăcat de acest chip”. Atunci părintele a poruncit ca, legîndu-l, să-l dea economului. Economul, dezbrăcîndu-i trupul, l-a bătut foarte tare cu vine de bou, întrebîndu-l de sînt adevărate cele grăite contra lui pentru furtişag. Deci, el se ruga cu lacrimi, şi, în nevinovăţia sa zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!” Iar economul, văzîndu-l că spune unele ca acestea, mai mult s-a mîniat. Deci, l-a aruncat în temniţă şi l-a bătut la tălpile picioa-relor. Apoi a scris o scrisoare la mai marele cetăţii, înştiinţîndu-l de furtişagul fratelui Dula şi a trimis-o degrabă. Iar domnul, citind scrisoarea, îndată a trimis nişte slujitori răi, ca să aducă pe Dula ca pe un tîlhar.

Slujitorii, luîndu-l pe robul lui Dumnezeu, l-au pus pe un dobitoc, fără de şa, şi punîndu-i nişte fiare grele peste grumajii lui, îl trăgeau prin mijlocul cetăţii cu batjocură. Deci, ducîndu-l la judecată, domnul l-a întrebat: „De unde eşti? Cum te numeşti? Pentru ce te-ai făcut călugăr? Cum ai furat sfintele vase şi unde le-ai ascuns?” Dar purtătorul de chinuri Dula, nu răspundea altceva nimic domnului, fără numai aceasta: „Am greşit! Iertaţi-mă!” Apoi domnul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi să-l întindă la pămînt şi patru slujitori să-l bată cu bice fără de cruţare. Fiind bătut fără de milă multă vreme, zicea cu faţa veselă către domnul: „Bate-mă, bate-mă, că argintul meu îl vei face mai curat!” Iar domnul a zis către dînsul: „Nebunule, eu îţi voi face ţie argint pe trupul tău, iar coastele tale mai curate decît zăpada”. Deci, a poruncit să pună pe sub pîntecele lui cărbuni aprinşi şi să verse pe rănile lui oţet amestecat cu sare. Iar cei ce stăteau de faţă, se minunau de răbdarea lui şi grăiau către dînsul: „Spune unde ai pus sfintele vase şi vei scăpa de chinuri!” Iar el răspundea: „Nu am argint şi nici un fel de vase!” Apoi domnul, slăbindu-l pe el de la muncire, a poruncit să-l ducă în temniţă.

A doua zi, domnul a trimis un servitor la lavră, poruncind ca să vină la dînsul începătorul de obşte cu călugării; şi, adunîndu-se toţi, au venit împreună. Atunci domnul a zis către dînşii: „Multe şi grele munci am pus asupra celui numit de voi tîlhar, dar nimic rău n-am aflat într-însul!” Zis-au lui călugării: „Stăpîne, afară de furtişag, încă şi alte multe răutăţi a făcut ticălosul acesta, şi pînă acum i-am răbdat lui pentru Dumnezeu, aşteptînd să se întoarcă de la răutăţi; iar el mai mult spre rău a venit”. Domnul a zis către dînşii: „Atunci ce să fac cu el?” Iar monahii au zis: „Să faci precum poruncesc legile”. Zis-a boierul: „Legea cetăţii porunceşte, ca furului de cele sfinte să i se taie mîinile”. Iar monahii au zis: „Să pătimească după lege şi să-şi ia pedeapsa după lucrurile lui”.

Deci, domnul a poruncit, ca să aducă pe purtătorul de chinuri Dula, în mijlocul lor, şi-l cerceta pe dînsul înaintea tuturor, zicîndu-i: „Ticălosule şi împietritule, spune nouă adevărul pentru furtişagul cel mărturisit asupra ta, căci numai astfel vei scăpa de la moarte”. Iar nevinovatul Dula a grăit: „Voieşti oare să zic contra mea, ceea ce n-am făcut? Nu voiesc să mint contra mea, pentru că toată minciuna este de la diavol”. Şi iarăşi a zis: „Despre lucrul de care mă întrebaţi acum pe mine, nimic nu ştiu că am făcut de acest fel”. Domnul văzînd că nimic nu mărturiseşte contra sa; iar călugării îl sileau ca, după lege, să ia judecata, l-au judecat să-i taie mîinile. Şi a fost dus nevinovatul bătrîn Dula, la locul unde iau pedeapsa cei osîndiţi.

Într-acea vreme, monahul acela care făcuse cu adevărat răutatea aceea şi furase sfintele vase, a venit întru umilinţă şi a zis în sine: „Dacă cumva acum sau după aceasta se vor cunoaşte cele făcute de mine; sau deşi se va tăinui aici lucrul meu cel rău, apoi în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu tot se va dovedi şi ce voi face atunci eu ticălosul? Ce fel de răspuns voi da pentru un îndoit rău ca acesta, căci şi vasele le-am furat şi pe fratele cel nevinovat l-am dat la munci”. Deci, a mers la părintele lavrei, şi i-a zis: „Părinte, trimite degrabă în cetate, la domnul cetăţii, ca să nu taie mîinile fratelui, căci s-au aflat sfintele vase!” Auzind aceasta părintele, îndată a trimis la domnul cetăţii şi a eliberat pe răbdătorul de chinuri, avîndu-şi mîinile întregi.

După ce l-au adus pe el în lavră, s-a descoperit nevinovăţia lui; pentru că acel lucru s-a arătat că este al altuia. Atunci au început fraţii a cădea la picioarele Cuviosului Dula, zicînd: „Iartă-ne, frate, că ţi-am greşit ţie!” Iar el, plîngînd, le zicea: „Iertaţi-mă pe mine, părinţilor şi fraţilor, mare mulţumire dau eu vouă; căci pentru durerile cele de puţină vreme, pe care mi le-aţi mijlocit mie, mă voi izbăvi de veşnicele munci şi mă voi învrednici de mari bunătăţi prin milostivirea lui Dumnezeu. Că auzind adeseori vorbele cele netrebnice şi ocărîtoare, grăite de voi contra mea, mă bucuram cu duhul, nădăjduind ca, prin acelea, să scap de ruşinea cea mare a păcatelor mele, cînd va veni Domnul întru slava Sa şi va descoperi tainele şi va arăta sfaturile inimii. Acum mă bucur mai mult de aceasta, că am pătimit fără vină; pentru că ştiu ce fel de bunătăţi a gătit Dumnezeu celor ce rabdă munciri pentru dînsul. O singură mîhnire am eu pentru voi, ca să nu vi se socotească vouă păcat, lucrul cel făcut mie de voi fără de dreptate; şi rog de aceasta pe înduratul Dumnezeu să vă dea vouă iertare”.

După aceasta, Cuviosul Dula, mai trăind trei zile, s-a dus către Domnul, neştiind nimeni de moartea lui. Un frate, care era rînduit să deştepte pe fraţi la rugăciunea cea de la miezul nopţii, mergînd la chilia cuviosului şi, bătînd, nu a auzit nimic. Bătînd a doua şi a treia oară şi neprimind nici un răspuns, s-a dus de a chemat pe alt frate şi, aducînd lumînare, au deschis uşa şi au intrat înăuntru şi au aflat pe cuviosul în mijlocul chiliei stînd cu trupul în genunchi, fiindcă făcuse închinăciuni; iar cu sufletul se dusese la Dumnezeu. Astfel, fiind în rugăciune şi în plecarea genunchilor, şi-a dat sufletul său Domnului. Deci, neîndrăznind să se atingă de dînsul, l-au lăsat aşa şi, ducîndu-se, au spus părintelui lavrei că fratele Dula a murit. După cîntarea Utreniei, părintele, mergînd singur şi văzînd pe Dula mort, a poruncit să-i învelească trupul său şi să-l aducă la biserică pentru îngropare.

După ce cinstitul lui trup a fost învelit şi adus în biserică, părintele a poruncit să toace, ca toţi fraţii să ştie de sfîrşitul lui. Deci, s-au adunat toţi şi se atingeau de cinstitul lui trup, ca de al unui mucenic. Însă, de vreme ce părintele a voit să trimită la altă lavră, ca să vină şi alt egumen cu fraţii să îngroape cu cinste pe fratele care a pătimit fără de vină, atunci părintele, văzînd că fraţii se îmbulzesc să îngenuncheze la acel mort, a poruncit să aducă trupul înăuntrul bisericii şi să-l încuie, aşteptînd şi pe părintele cu clericii să vină de la cealaltă lavră, pînă se vor aduna monahii de la amîndouă lavrele. Cînd era vremea ca la al nouălea ceas, venind şi celălalt părinte, şi adunîndu-se toţi, a poruncit ca să deschidă biserica şi să pună trupul fericitului Dula în mijlocul soborului ca, văzîndu-l, să-l dea cinstitei îngropări cu cîntări cuviincioase.

Deci, apropiindu-se de trup, nu l-au aflat pe el, fără numai hainele şi papucii singuri, şi din această pricină toţi s-au umplut de mare mirare şi spaimă. După aceasta, părinţii celor două lavre au zis către fraţi: „Vedeţi, fraţilor, ce poate pătimirea cea cu multă răbdare, nerăutatea, blîndeţea şi smerenia? Iată acum fratele nostru nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul s-a dus de la noi, mutîndu-se de mîinile îngereşti, nevăzut, aiurea; de vreme ce noi ne-am aflat nevrednici, să ne atingem de sfîntul lui trup. Iar de cinstea aceasta numai el s-a învrednicit de la Dumnezeu, pentru acea îndelungă răbdare a sa cu blîndeţe şi cu statornicie în smerenia inimii. Noi îl socoteam că este păcătos şi nevrednic de viaţa omenească cea de pe pămînt; iar el s-a aflat sfînt şi vrednic de viaţa cea cerească cu îngerii. Deci, noi sîntem ruşinaţi, iar el s-a preamărit, noi sîntem defăimaţi, iar el se încununează de Domnul nostru Iisus Hristos.

Astfel, să ne sîrguim a ne învăţa răbdarea şi smerenia, blîndeţea şi nerăutatea, avînd spre pildă pe acest îndelung răbdător pătimitor. Aceasta cînd o ziceau părinţii de la cele două lavre, fraţii au plîns cu plîngere mare şi au aşezat ca în tot anul să săvîrşească pomenirea Cuviosului părintelui Dula, răbdătorul de chinuri, spre folosul sufletelor lor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Fericitul Augustin, Episcopul Hiponiei

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2020

Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie, 354, în Thagaste, orăşel din Numidia, dintr-o familie nevoiaşă. Tatăl său nu era creştin şi s-a botezat numai pe patul de moarte, dar în schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasă. Învăţătura de carte, Augustin şi-a făcut-o ajutat de un binefăcător, la Thagaste, cu înzestrarea minţii lui; ajunge la Cartagina, la Milano şi la Roma, ca unul ce avea tot ce-i trebuia ca să se bucure de mare cinste, de la elevii săi.

În tinereţea lui a cunoscut şi o viaţă de destrăbălare şi abateri de la dreapta credinţă. Mama sa, Sfînta Monica, plîngea necontenit, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Sfîntul Ambrozie i-a spus: „Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară”.

Milano a fost cea din urmă oprire, pe drumul ce avea să-l ducă la Dumnezeu. Acolo, a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie şi a fost încîntat de cuvîntările acestuia. Acum el a descoperit şi rînduiala monahilor, citind viaţa Sfîntului Antonie, scrisă de Sfîntul Atanasie, citire care l-a zguduit. Era la un pas de întîlnirea cu Dumnezeu şi acest pas îl va face, în cazul său, Dumnezeu Însuşi, Care l-a căutat ca pe un vas de sfîntă lucrare.

Întîmpinarea această minunată s-a petrecut în grădina din Milano, cînd a auzit un glas de copil, care-l îndemna: „Ia şi citeşte!” Atunci, deschizînd Epistola către Romani (13, 12-14), Augustin s-a convertit. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. În Confesiunile sale, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acest răspuns. În anul 387, Augustin primeşte botezul din mîinile Sfîntului Ambrozie, în noaptea de Paşti: „Tîrziu te-am iubit, o, frumuseţe, mereu veche şi mereu nouă, tîrziu te-am iubit”, avea să zică el. Pe cînd avea 32 de ani, Sfînta Monica moare şi Augustin se retrage din învăţămînt, vinde tot ce are şi, timp de trei ani, din venitul său, cu prietenii duce o viaţă monahală, la Thagaste, de strădanii cărturăreşti şi duhovniceşti, aşteptînd semnul lui Dumnezeu.

Este sfinţit preot la Hipon, de episcopul Valerius şi începe o ascultare grea, slujirea Bisericii, cu predicarea cuvîntului. Peste cinci ani, este ridicat în scaunul lui Valerius şi devine, în cîţiva ani, căpetenia episcopatului african.

Scrierile lui Augustin depăşesc orice cuvînt, prin noutate şi felurimea temelor. Ele dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conştiinţă vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credinţă, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela; maniheii, donaţienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai mari sînt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, şi cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractarilor sale, ca o recunoaştere a propriilor greşeli. Dar lucrarea lui cea mai citită este Confesiunile.

De asemenea, a scris sute de scrisori, despre multe şi felurite lucruri, şi mii de predici asupra Scripturii, care arată dragostea lui Augustin pentru popor şi dragostea poporului pentru episcopul lor, adîncimile şi evlavia lui, şi ne descoperă pe Fericitul Augustin, cel adevărat. „Cîntă şi mergi, Dumnezeu e la capătul drumului”, zicea el. Fericitul Augustin rămîne dascălul, fără asemănare, al întregului Occident creştin. A murit la 28 august, 430. Mormîntul său se află în biserica Sfîntul Petru din Pavia. În Biserica Ortodoxă, este prăznuit la 15 iunie.