Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2020

Părintele nostru Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întîiul împărat creştin. El era fiu al lui Dometie Romanul, de neam împărătesc; pentru că Dometie era frate cu Prob, cel care a fost mai înainte împărat al Romei. Acest Dometie, fiind om cunoscător, a priceput înşelăciunea şi rătăcirea închinării de idoli şi, cunoscînd că credinţa creştină este dreaptă şi adevărată, s-a lepădat de zeii cei mincinoşi şi a crezut în adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, fiindcă în acea vreme se săvîrşea mare păgînătate de îndrăcire de idoli în Roma şi se făcea ucidere nevinovată de creştini în toate zilele fără număr, de aceea Dometie, lăsînd Roma, a venit în Vizantia cu doi fii ai săi, cu Prob şi Mitrofan. Pe atunci era episcop în Vizantia Tit, bărbat plăcut lui Dumnezeu şi sfînt; pe lîngă acesta petrecea Dometie cu fiii săi, învăţînd credinţa cea întru Hristos, legea Domnului, şi povăţuindu-se la viaţa cu fapte bune. Episcopul văzîndu-l pe el lipit cu toată inima şi cu tot sufletul său de Hristos, iar cu duhul arzînd şi slujind Domnului, l-a rînduit pe el în rîndul clericilor bisericii, hirotonindu-l preot.

După moartea episcopului Tit, Dometie i-a luat scaunul lui, iar după sfîrşitul fericitului episcop Dometie, scaunul patriarhal l-a luat fiul său Prob. După moartea lui Prob, Sfîntul Mitrofan, fiul lui Dometie şi fratele lui Prob, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Vizantiei. Marele împărat Constantin, venind în părţile Traciei şi vizitînd şi Vizantia, a văzut pe Sfîntul Mitrofan şi, vorbind cu dînsul, l-a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Deci s-a minunat de îmbunătăţita lui viaţă şi înţelepciune, iubindu-l foarte mult; apoi, dorind să audă cuvintele lui cele însufleţite de Dumnezeu, l-a dus pe el la Roma.

Marele Constantin a voit să-şi mute scaunul împărătesc de la Roma la Bizanţ – Constantinopolul de azi -, pentru că a văzut că acel loc este foarte frumos şi l-a socotit a fi vrednic de o cetate împărătească; deoarece era îndestulat cu roadele pămîntului şi aşezat lîngă Pontul Euxin – Marea Neagră de azi -, între Europa şi Asia, avînd multe căi, atît pe mare, cît şi pe uscat. Acolo a întemeiat o cetate mare, cu ziduri frumoase şi a numit-o pe ea după numele său, Constantinopole sau Noua Romă.

Împăratul Constantin, mutîndu-şi scaunul din Roma veche în Roma cea nouă, a adus şi pe Sfîntul Mitrofan, numindu-l părinte al său şi mijlocind pentru cinstea cea patriarhicească de la cei 318 Sfinţi Părinţi, care au luat parte la întîiul Sinod Ecumenic la Niceea. După porunca lui cea împărătească, Mitrofan a fost cel dintîi patriarh al Constantinopolului.

Sfîntul Mitrofan, întîiul patriarh al Constantinopolului, neputînd să fie la soborul acela din cauza bătrîneţii şi a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe arhiepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfînt şi bătrîn, care a suferit pentru pacea Bisericii multe osteneli în Tracia şi în Iliric. Acesta, în sobor, ţinea locul patriarhului Mitrofan şi se nevoia contra lui Arie. Iar după ce s-a sfîrşit acel Sinod ecumenic, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toţi arhiereii să meargă cu dînsul la Prea Sfinţitul patriarh Mitrofan, să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morţii.

Deci, mergînd la dînsul toţi împreună cu împăratul, într-o zi de Duminică, şi stînd de vorbă, împăratul a zis către dînsul: „O, prea cinstite părinte, te văd că ai slăbit de bătrîneţe şi boală; deci, te rog spune şi ne arată nouă, cine va fi vrednic după tine, ca să fie păstor al turmei!”

Sfîntul Mitrofan, cu faţa veselă, a răspuns către împărat: „Cu adevărat Duhul Sfînt a vorbit prin gura ta, de vreme ce, cu şapte zile mai înainte, gîndindu-mă la aceasta, Domnul mi-a descoperit acestea: după zece zile mă voi duce din cele de aici şi după mine are să vină la scaunul patriarhicesc slujitorul meu, Alexandru, cel vrednic cu adevărat de alegerea şi de darul Sfîntului Duh; iar după el, are să fie moştenitor scaunului, Pavel, care este acum între cetăţi”. După aceea Sfîntul Mitrofan, căutînd spre dumnezeiescul Alexandru, patriarhul Alexandriei, a zis către dînsul: „O, frate, şi tu vei lăsa după tine moştenitor ales”. Apoi, luînd de mînă pe Ata-nasie, arhidiaconul lui, a grăit: „Iată viteazul ostaş al lui Hristos! Acesta va fi după tine moştenitor, care va sta împreună cu fratele meu, Alexandru, nu numai împotriva păgînătăţii lui Arie, dar va intra şi în mari nevoinţe; deci, pe el, împreună cu viteazul Pavel, îl aşteaptă pătimirile cele multe”.

Astfel a proorocit sfîntul, despre cele ce aveau să fie. Într-a-devăr, după acele zece zile de la descoperirea Domnului, s-a săvîrşit cu pace, în 4 zile ale lui iunie, şi a trăit toţi anii de la naşterea sa, 117; iar acum trăieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, stînd înaintea scaunului marelui Arhiereu, al Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Concordie

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2020

Pe vremea împăratului Antonin s-a ridicat în cetatea Romei mare prigonire contra creştinilor, încît nu era cu putinţă a vinde sau a cumpăra ceva, afară numai de aceia care jertfeau zeilor. Pe atunci era în cetatea Romei un bărbat cu numele Concordie, din casă de neam bun, al cărui tată se numea Gordian, cu dregătoria preot. Acela, avînd pe acest fiu Concordie, l-a pus să înveţe Sfînta Scriptură şi a fost orînduit între ipodiaconii Preasfinţitului Piu, episcopul Romei, care a fost muncit pentru Hristos, pe vremea împărăţiei lui Aurelian. Deci, acest fericit Concordie, împreună cu tatăl său, nu se îndeletniceau, ziua şi noaptea, decît numai în posturi şi rugăciuni; dînd milostenie la săraci şi rugîndu-se Domnului, ca să poată să scape de sălbăticia prigonitorilor.

Într-o vreme, fericitul Concordie a zis tatălui său: „Stăpîne al meu, de voieşti, dă-mi binecuvîntare să mă duc la Sfîntul Eutihie şi să stau împreună cu dînsul, pînă ce va înceta sălbăticia vrăjmaşului împărat Antonin”. Zis-a lui tatăl: „Fiule, mai bine să petrecem aici, ca să luăm cununile de la Domnul”. Atunci, fericitul Concordie a zis: „Mă voi duce de vei porunci, că acolo mă voi încununa, unde va binevoi Hristos”.

Deci, tatăl lui i-a dat voie şi s-a dus la Sfîntul Eutihie, care era atunci în satul său, în calea Salariei, aproape de cetatea Tribula. Fericitul Eutihie, primindu-l cu mare bucurie, a început a mulţumi lui Dumnezeu şi, îndeletnicindu-se, petreceau împreună în rugăciuni şi postiri. Mulţi bolnavi de diferite boli veneau la dînşii; iar ei, rugîndu-se în numele lui Iisus Hristos, îi tămăduiau; astfel străbătea slava lor în popor.

Auzind de dînşii Torvat, comitul Etrusciei, care atunci locuia în cetatea Spoletania, a trimis de a chemat la sine pe Sfîntul Concordie şi i-a zis: „Cum te numeşti?” El i-a răspuns: „Sînt creştin”. Zis-a comitul: „Te întreb de numele tău, iar nu de Hristos”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ţi-am spus odată că sînt creştin şi mărturisesc pe Hristos”. Zis-a comitul: „Jertfeşte zeilor celor fără de moarte şi fii prietenul nostru, căci eu te voi avea ca pe un tată şi voi spune stăpînului meu, împăratului Antonin, să te facă slujitor al zeilor”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ascultă-mă tu şi jertfeşte Domnului meu Iisus Hristos, ca să poţi scăpa de veşnicile munci; iar dacă nu vei face aceasta, tu şi zeii tăi veţi fi pedepsiţi în focul cel veşnic”.

Atunci comitul a poruncit să-l bată cu toiege şi să-l arunce în temniţa cea de obşte. Noaptea au venit la dînsul fericitul Eutihie cu Sfîntul Antim episcopul. Acesta, adică Antim, era prietenul comitului; deci, a rugat pe Torvat, comitul, să elibereze cîteva zile pe cel legat, lăsîndu-l în seama lui, unde au locuit împreună mai multe zile. Acela, într-o vreme bine potrivită, l-a hirotonisit preot, şi astfel se îndeletnicea în rugăciuni. După cîtăva vreme, comitul a trimis de a adus pe Concordie şi i-a zis: „Ce te-ai sfătuit pentru sănătatea ta?” Sfîntul Concordie i-a răspuns: „Sănătatea mea este Hristos, Căruia în toate zilele Îi aduc jertfe de laudă, iar tu şi zeii tăi vă veţi arde în gheenă”.

Atunci a poruncit să-l spînzure pe un lemn de muncire, iar el, plin de bucurie zicea: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase!” Zis-a comitul: „Jertfeşte marelui zeu Die”. Fericitul Concordie i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi pietrei celei surde şi mute; am pe Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujeşte sufletul meu!” Atunci comi-tul, mîniindu-se, l-a trimis să-l închidă în temniţa cea mai primejdioasă şi să-i pună fiare de mîni şi de grumaz, poruncind ca nimeni să nu intre la dînsul; pentru că voia să-l piardă cu foamea. Deci, fericitul Concordie, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, a zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire”. Şi îndată îngerul Domnului i s-a arătat la miezul nopţii, zicînd „Nu te teme, Concordie, ci îndrăzneşte cu bărbăţie; căci eu sînt cu tine”.

După trei zile, comitul a trimis la dînsul la miezul nopţii, doi purtători de arme de-ai săi, zicînd către ei: „Duceţi-vă şi spuneţi celui legat: „Ori jertfeşti zeilor noştri, ori ţi se va tăia capul!”” Mergînd la dînsul purtătorul de arme cu idolul Die, i-a zis: „Auzit-ai ce a poruncit comitul?” Sfîntul Mucenic a răspuns: „Voi ştiţi”. Iar ei au zis: „Ori jertfeşti zeului Die, ori ţi se taie capul”. Atunci fericitul Concordie, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase”; apoi a scuipat în faţa zeului Die. Atunci unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia, i-a tăiat capul. Şi aşa şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

După aceea, venind doi clerici şi oarecare bărbaţi dreptcre-dincioşi, au luat trupul şi l-au pus nu departe de cetatea Spoletana, unde izvorăsc multe ape. Deci, în acel loc unde s-a îngropat fericitul mucenic, orbii îşi capătă vederea, bolnavii se tămăduiesc, dracii se izgonesc cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Concordie, cel ce a stat înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, petrece şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Zosima din Cilicia

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2020

Cuviosul Zosima din Cilicia Cuviosul Zosima, numit şi Chilix, era cu neamul din părţile Ciliciei. Iubind pe Dumnezeu din tinereţile sale, s-a lepădat de lume şi s-a dus în muntele Sinai, unde a îmbrăcat schima monahală şi a bineplăcut lui Dumnezeu. Dornic de viaţă pustnicească mai liniştită, fiind încă tînăr, s-a dus în părţile Liviei şi acolo s-a sălăşluit în pustie la un loc ce se numea Amoniac, şi a început a vieţui singur, slujind lui Dumnezeu în singurătate.

Umblînd el prin pustia aceea, a aflat pe un oarecare bătrîn, care purta o haină aspră de păr. Deci, după ce s-a apropiat de el, a voit să i se închine şi să fie binecuvîntat de dînsul după obicei; dar bătrînul a apucat înainte şi i-a zis: „Zosima, pentru ce ai venit aici? Du-te de aici, pentru că nu poţi să şezi în acest loc”. Zosima, socotind că bătrînul îl ştie mai demult, i s-a închinat şi, cerînd binecuvîntare, i-a zis: „Părinte, fă bine şi spune-mi de unde mă cunoşti?” Bătrînul i-a răspuns: „Mai înainte cu două zile, mi s-a arătat în vedenie cineva minunat şi mi-a zis: „Află, că va veni la tine un monah din muntele Sinai, cu numele Zosima, să nu-l binecuvintezi să petreacă împreună cu tine în pustia aceasta, pentru că vreau să-i încredinţez lui Biserica Babilonului”.

Bătrînul, zicînd aceasta către Zosima, s-a depărtat de dînsul ca la o aruncătură de piatră şi a stat la rugăciune, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu. Rugîndu-se el două ceasuri şi terminîndu-şi rugăciunea, a venit iar la Zosima şi, îmbrăţişîndu-l părinteşte, l-a sărutat pe faţă, zicîndu-i: „Iubite fiule, bine ai venit aici! Dumnezeu te-a adus la mine, ca să dai trupul meu pă-mîntului!” Zosima a întrebat pe bătrîn: „Părinte, de cîţi ani petreci în acest loc?” Bătrînul a răspuns: „Sînt 45 de ani de cînd petrec aici”. Bătrînul grăind acestea, i s-a luminat faţa ca focul şi a zis către Zosima: „Pace ţie, fiule, roagă-te pentru mine!” Zicînd aceasta, s-a culcat pe pămînt şi s-a mutat către Domnul; iar fericitul Zosima, săpînd pămîntul, a îngropat cinstitul trup al acestui mare bătrîn.

Deci, petrecînd în acel loc două zile, s-a întors în Sinai, slăvind pe Dumnezeu. Şezînd el în mănăstirea muntelui Sinai, a venit la dînsul un tîlhar, rugîndu-l şi zicînd: „Părinte, ai milă de mine şi mă primeşte în călugărie, ca să plîng în linişte păcatele mele, să înceteze de la mine faptele cele rele şi să mă căiesc în toate zilele vieţii mele; deoarece am făcut multe omoruri”. Cuviosul Zosima, învăţîndu-l, l-a îmbrăcat în haine călugăreşti. Apoi, după puţină vreme, cuviosul a zis către dînsul: „Fiule, crede-mă că aici nu-ţi este cu putinţă a petrece, pentru că de va afla de tine vreun boier, te va prinde, asemenea şi pîrîtorii tăi te vor ucide; însă ascultă-mă pe mine; să mergi într-o mănăstire mai depărtată, unde te voi duce eu”. Deci, luîndu-l, l-a dus în viaţa de obşte a părintelui Dorotei, care era aproape de Gaza şi, lăsîndu-l acolo, s-a întors iar la locul său.

Fratele acela a petrecut acolo nouă ani în viaţa de obşte, apoi, învăţînd Psaltirea şi deprinzîndu-se cu toată rînduiala monahicească, s-a întors iar la Cuviosul Zosima şi i-a zis: „Părinte, fă milă cu mine, dă-mi hainele mele cele mireneşti şi ia-le pe cele călugăreşti”. Cuviosul, fiindu-i milă, l-a întrebat: „Pentru ce, fiule?” Fratele a răspuns: „Părinte, am petrecut nouă ani în viaţa de obşte, precum singur ştii, am postit cît am putut, am vieţuit cu toată blîndeţea în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu, supunîndu-mă tuturor. Deci, nădăjduiesc în bunătatea cea fără de sfîrşit a lui Dumnezeu şi în mila lui cea negrăită, că mi-a iertat mulţimea păcatelor mele; dar văd întotdeauna pe un copil, stînd înaintea mea şi zicîndu-mi: „Pentru ce m-ai ucis?” Aceasta o văd nu numai în vis, dar şi ziua cînd stau în biserică la cîntare, cînd mă apropii de dumnezeieştile Taine şi cînd mănînc cu fraţii la masă; încît nici un ceas nu mă lasă să mă odihnesc. Oriunde m-aş duce eu, văd înaintea mea pe acel copil, zicîndu-mi numai aceasta: „Pentru ce m-ai ucis?” De aceea, părinte, voiesc să mă duc acolo, unde am făcut acel omor, ca să mă prindă, să mă judece şi să fiu pedepsit pentru moartea acelui copil, pentru că am fost fără de minte cînd l-am ucis”.

Deci, luîndu-şi de la cuviosul părinte hainele cele mireneşti şi îmbrăcîndu-se, s-a dus în lume. Şi, ajungînd în cetatea Diospol, a fost prins şi a doua zi i s-a tăiat capul. Astfel s-a dus la Dumnezeu, spălîndu-şi păcatele cu sîngele său.

Cuviosul Zosima, avînd în sine neîncetată dorinţă să vieţu-iască în linişte pustnicească, departe cu totul de oameni, s-a gîndit să lase muntele Sinai. Deci, s-a sculat şi, luînd pe ucenicul său Ioan, s-a dus la Porfirot – aşa se numea pustia aceea -, pe care străbătînd-o, a aflat pustnici, unul cu numele Pavel, care era de la Galata; iar altul cu neamul din părţile Melitinului, anume Teodor, din mănăstirea părintelui Eftimie cel Mare şi amîndoi erau îmbrăcaţi cu piei de bivol. Deci, Zosima s-a sălăşluit cu ucenicul său aproape de acei pustnici, ca la două stadii, şi a vieţuit acolo doi ani.

Într-una din zile l-a muşcat un şarpe pe Ioan, ucenicul lui Zosima, încît s-a vătămat tot trupul lui din veninul şarpelui şi din această pricină a murit. Fericitul Zosima s-a mîhnit foarte mult de aceasta şi s-a dus la pustnicii aceia. Ei, văzîndu-l că vine la dînşii tulburat şi foarte necăjit, mai înainte de a zice Zosima ceva către dînşii, apucîndu-i înainte, i-au zis: „Ce, părinte Zosima, a murit fratele tău?” Iar el, minunîndu-se de mai înainte vederea lor, le-a spus că a murit fratele, deşi ei ştiau mai dinainte.

Deci, sculîndu-se amîndoi, au mers cu Cuviosul Zosima la fratele acela şi văzîndu-l pe el zăcînd mort la pămînt, au zis: „Nu te mîhni, părinte Zosima, Dumnezeu îţi va ajuta!” Apoi au strigat către cel mort, zicînd: „Frate, scoală-te că stareţul are trebuinţă de tine”. Şi îndată fratele a înviat şi s-a sculat de la pămînt. Deci, au grăit către Zosima: „Părinte Zosima, îţi spunem cu adevărat, du-te iarăşi în Muntele Sinai, pentru că Dumnezeu voieşte să-ţi încredinţeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt”. Atunci Cuviosul Zosima, luînd binecuvîntare de la acei sfinţi pustnici, şi-a luat ucenicul şi s-a întors la muntele Sinai.

După cîtăva vreme, părintele muntelui Sinai a trimis în Alexandria, pentru oarecare trebuinţă, pe fericitul Zosima împre-ună cu alţi doi fraţi şi fericitul Apolinarie, patriarhul Alexandriei, oprindu-i, i-a hirotonit episcopi; pe unul la Iliopoli, pe altul la Leondopoli; iar pe Zosima în Babilonul Egiptului, pentru că de demult erau două ţinuturi babiloniene. Cel dintîi, mai mare şi mai vechi la Haldei, unde a împărăţit Nabucodonosor şi după dînsul ceilalţi împăraţi ai Haldeilor; iar altul, mai mic şi mai pe urmă, în Egipt; pentru că, mutîndu-se unii de la Babilonul cel mare în ţara Egiptului şi zidindu-şi o cetate aproape de rîul Nil, acea cetate s-a numit tot Babilon, de vreme ce babilonenii au zidit-o şi petreceau într-însa.

Deci, Cuviosul Zosima, luînd scaunul arhieresc într-acest Babilon al Egiptului, după voia lui Dumnezeu şi după proorocirea sfinţilor părinţi pustnici, păştea turma lui Hristos şi îndrepta bine Sfînta Biserică, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul şi cu viaţa. El a petrecut pe scaun mulţi ani, povăţuind pe mulţi la calea mîntuirii. După ce a început a se apropia de bătrîneţe, văzîndu-şi slăbiciunea şi aşteptîndu-şi sfîrşitul, şi-a lăsat scaunul şi s-a întors în muntele Sinai, la viaţa sa cea dintîi. Acolo, mai trăind puţină vreme, s-a sfîrşit întru Domnul şi a stat în ceata Sfinţilor Ierarhi, înaintea Stăpînului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Frontasie, Severin, Severian şi Silvan

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2020

Sfinţii Frontasie, Severin, Severian şi Silvan au fost trimişi de fericitul Fronton, întîiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu şi să-l semene pretutindeni. Pe aceia, prinzîndu-i ighemonul Scviridon, i-a întrebat: „Spuneţi-mi de unde sînteţi şi cu ce nume vă numiţi? Pentru că nu numai că n-aţi jertfit zeilor, dar i-aţi şi întors pe acei ce voiau să jerfească, le-aţi stricat capiştele şi nu ştiu cu ce putere le faceţi toate acestea”. Frontasie i-a răspuns: „O, ighemoane, fiind lipsit de dumnezeieştile fapte bune, pentru ce ne întrebi pe noi, cînd te sîrguieşti a pierde tot adevărul? Socoteşte mai întîi cine ţi-a făcut sufletul şi trupul tău şi atunci vei cunoaşte adevărul. Idolii păgînilor sînt lucruri de mîni omeneşti, nu pot a le ajuta nici lor şi nici altora”. Scviridon a zis: „Văd că sînteţi îndrăzneţi în cuvintele pe care le-aţi învăţat de la învăţătorul vostru”. Severin şi Severian au răspuns: „Multa noastră cuvîntare este adevărată; iar tu cinsteşti pe idolii care sînt pietre surde, mute şi deşarte puse de diavoli”. Scviridon a zis: „Veţi cîştiga viaţa, de veţi jertfi zeilor!”

Sfîntul Frontasie a răspuns: „Cîştigarea noastră este să vieţuim şi să murim pentru Hristos”. Atunci ighemonul, întorcîndu-se către sfîntul ce ştia cîntări din instrumente muzicale, ca: alăute, chimvale bine răsunătoare şi timpane, i-a zis: „Dar tu, tinere, de ce nu jertfeşti?” Sfîntul Silvan a răspuns: „Eu jertfesc Domnului meu Iisus Hristos, care cu darul botezului Său a spălat lumea de întinăciuni”. Ighemonul a zis: „Cum a spălat-o?” Silvan a răspuns: „Domnul meu Iisus Hristos a zis Ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede, se va osîndi. Asemenea şi tu, ighemoane, de vei crede în Hristos şi te vei boteza, te vei mîntui; iar de nu vei crede, te vei osîndi”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i scoată afară din cetate şi să-i ducă la locul cel de muncă şi acolo să-i muncească cumplit. Deci, după chipul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel încununat cu cununa de spini, aşa li s-a înfipt şi lor în cap piroane de fier, şi astfel i-a pironit de un stîlp. Însă acea cumplită mînie a muncitorului, n-a putut cu nici un fel să întoarcă de la Hristos pe ostaşii lui. Apoi, după ce cu acel fel de munci n-a putut să-i biruiască, a dat asupra lor hotărîre de moarte, adică să li se taie capetele. Deci sfinţii mucenici, plecîndu-şi genunchii la pămînt şi încredinţînd lui Dumnezeu sufletele lor, şi-au plecat grumajii înaintea călăului şi astfel au luat muncă pentru Hristos.

Deci, ostaşii cei păgîni, tăind capetele de la muceniceştile trupuri, le-au aruncat spre batjocoră pe pămînt şi le-au lăsat neîngropate. Atunci o dumnezeiască putere, venind la dînşii, a făcut o minune ca aceasta, încît toţi priveau cu spaimă şi se minunau: Pogorîndu-se deodată Sfîntul Duh peste trupurile lor, le-a înviat şi luîndu-şi fiecare în mîini capul care zăcea lîngă trup, s-au sculat pe picioare fără de ajutor omenesc şi au mers spre rîul ce se numea Il; deci, suindu-se pe apă umblau cu picioarele ca pe pămînt uscat. Apoi, trecînd rîul, s-au suit pe un deal înalt şi, ajungînd la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, Fecioara Maria, în care se ruga Sfîntul Fronton episcopul, au intrat înăuntru şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au pus capetele înaintea picioarelor; iar trupurile le-au întins pe pămînt în chipul crucii şi au rămas morţi.

Atunci Sfîntul Fronton episcopul, cu preotul Anian şi cu mult popor, au luat pe Frontasie, pe Severin şi pe Silvan şi i-au înmormîntat în biserica cea mai sus zisă, cu cinste şi cu cîntări cereşti, care se auzeau în văzduh; iar pe Severian, după rugămintea unei femei cucernice, l-au îngropat cu cinste într-alt loc, care era în stăpînirea ei, nu departe de sfinţii împreună pătimitori.

Deci, sfinţii mucenici au pătimit pe vremea împărăţiei lui Claudie; iar peste noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.