Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Sfinţit Mucenic Patrichie, Episcopul Prusiei, cu cei trei nepoţi: Acachie, Menandru şi Polien

Adaugat la iunie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 1, 2020

Scaunul Sfîntului episcop Patrichie a fost cetatea Prusiei din ţara Bitiniei. Acolo a propovăduit credinţa în Hristos, certînd rătăcirea elinească şi întorcînd pe mulţi de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgîni, împreună cu cei trei preoţi: Acachie, Menandru şi Polien. Ei au fost aduşi spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osîrdnic al dracilor. Mergînd el la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe episcopul creştin şi pe preoţii lui şi să-i aducă după sine. Ajungînd la apele cele calde şi, scăldîndu-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie şi urîtei zeiţe Sotirei. Şezînd apoi la judecată şi, punînd de faţă pe arhiereul Patrichie cu preoţii săi, a zis către ei: „O, nebunule, vezi cît este de mare puterea zeilor noştri, cel ce te-ai alipit la basmele cele deşarte şi chemi pe Hristos? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire a dat acestora spre sănătatea noastră? Dar mai întîi să cunoşti ce fel este puterea tatălui nostru, Asclipie, ce fel este darul, căruia şi tu – de voieşti să scapi din legături şi munci şi să petreci cu pace în patria ta – să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte şi cu jertfe”.

Sfîntul Patrichie a răspuns: „O, cît de multe răutăţi ai spus în puţine cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mînie: „Ticălosule, ce fel de răutăţi grăiesc eu, de care mă cerţi pe mine? Eşti dator a mărturisi că sînt adevărate, fără de înşelăciune şi vicleşug toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noştri atotputernici?” Grăit-a Sfîntul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea şi călcarea acestor ape, de doreşti să ştii adevărul, eu îţi voi spune, dacă voieşti să mă asculţi cu blîndeţe”.

Zis-a ighemonul: „Deşi nu aştept de la tine altceva, decît numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăieşte, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfîntul: „Nu am să spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde? Vei zice că nu este puterea zeilor noştri?” Iar sfîntul a grăit: „Sînt creştin şi tot cel ce mărturiseşte această sfinţenie a creştinătăţii şi se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înţelepciunea dumnezeieştilor taine; deci, şi eu, măcar că sînt om păcătos, însă, mărturisindu-mă, voi fi rob al lui Hristos. Adevărul acestei ape ştiu a-l arăta”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi acela atît de îndrăzneţ şi nesocotit, care s-ar crede că este mai înţelept decît filosofii?”

Grăit-a sfîntul: „Înţelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris: Cel ce prinde pe cei înţelepţi întru viclenia lor este Domnul nostru Iisus Hristos Care, mulţumind Tatălui Său, zice: „Mărturisescu-mă Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pămîntului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”. Şi iarăşi Apostolul zice: „N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăieşti, dar neîn-ţelese; însă, spune-mi cu a cui putere şi rînduială curg aceste ape calde şi cu a cui putere fierb cu atîta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc faptă a purtării de grijă a zeilor noştri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătăţii omeneşti”.

La acestea răspunzînd Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, porunceşte, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta ca, astfel, toţi să poată asculta cuvintele mele”. Poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire şi a umplut poporul locul acela împrejur. Deci, sfîntul a început a grăi cu glas mare, aşa: „Focul şi apa le-au făcut din nimic acelaşi Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvîntul a făcut lumina, soarele şi pe ceilalţi luminători şi i-a rînduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că pînă acolo a întins puterea Lui cea atotputernică peste toată zidirea, pînă unde a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului şi pe aceleaşi ape a întemeiat pămîntul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte ştiutoare, le-a rînduit pe toate acestea în cer şi pe pămînt, fără de care nu era cu putinţă să vieţuiască omul, pe care îndată voia să-l zidească. Ştiind mai înainte că oamenii cei zidiţi de El, vor mînia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor şi, deci, lepădînd cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, îşi vor face idoli fără de suflet şi se vor închina lor, de aceea două locuri au gătit la care vor să se mute oamenii după această viaţă pămîntească. Locul cel dintîi l-a numit cu lumina cea veşnică, l-a umplut de bogate şi negrăite bunătăţi; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins şi cu muncile cele veşnice.

Locul cel luminos va fi locuit de acei care ascultă poruncile Lui şi se sîrguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce acei care, prin viaţa lor cea rea, supără pe Făcătorul lor, pentru care vor dobîndi muncile cele veşnice. Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos, vor vieţui în bucurie neîncetată şi fără de sfîrşit cu viaţă fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfîrşit. Ziditorul, despărţind focul de apă şi lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel şi pe fiecare le-a aşezat deosebit la locul său. Însă, foc şi apă este atît deasupra tăriei cerului, cît şi dedesuptul pămîntului. Deci, apa care se vede pe pămînt, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pămînt se numeşte adînc, din care se trimite apă din sînurile pămîntului spre trebuinţa oamenilor şi a vietăţilor celor ce trăiesc pe pămînt, ca prin nişte tuburi purtătoare de ape.

Acea apă, ieşind deasupra pămîntului, se face izvoare sau puţuri sau pîraie; deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pămînt, acelea, încălzindu-se de fierbinţeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce îşi au curgerea departe de foc, acelea fireşte sînt reci. În acest chip sînt ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pămînt în curgerea lor. În oarecare locuri adînci sînt mai reci, încît se îngheaţă ca gheaţa, de vreme ce sînt mai depărtate de foc. Deci, focul cel de sub pămînt este rînduit spre muncirea sufletelor păgînilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheaţa, se numeşte tartar. Acolo zeii voştri şi închinătorii lor primesc munca, care nu se sfîrşeşte niciodată, precum au scris oarecare dintr-ai voştri făcători de stihuri, zicînd: marginile pămîntului şi ale mării nu sînt nimic altceva, decît numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet şi Saturn – acesta este numele zeilor voştri – nu sînt mîngîiaţi nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vîntului; adică, zeii voştri, fiind în întuneric şi în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzeşte lumina soarelui şi, fiind în foc, vîntul nu-i răcoreşte. Tartarul este sub pămînt, cu atît mai adînc decît alte adîncuri, cu cît cerul este deasupra pămîntului mai înalt decît toate înălţimile. Cum că focul cel de sub pămînt este gătit pentru cei necuraţi, să te încredinţezi chiar din acel foc, care iese din pămînt în Siţelia”.

Ighemonul, auzind aceste cuvinte ale sfîntului, a întrebat: „Dar, oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?” Sfîntul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos este Ziditorul a toată făptura, iar nu altul, căci este scris: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Şi iarăşi: Zeii păgînilor sînt diavoli; iar Domnul a făcut cerurile”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos Îl socoteşti că este ziditor al cerului?” Sfîntul a răspuns: „Pe Hristos Îl cred, după ceea ce este scris: Că voi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stele pe care Tu le-ai întemeiat”.

Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinţi, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noştri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbinţeala acestora?” Răspuns-a sfîntul: „Ştiu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg şi nevătămat de apele acestea, iar eu aş vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viaţă vremelnică şi să vieţuiesc cu Hristos în veci. Însă, nu voia mea, ci voia Lui cea sfîntă să se săvîrşească, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului şi nici o pasăre nu se va prinde în laţ. Deci, să ştie cu adevărat, că toţi cei ce ascultă acum cuvintele mele şi cei care se închină cu tine pietrei cele nesimţitoare, ca unui Dumnezeu, îi aşteaptă veşnica muncă în focul cel nestins de sub pămînt şi în tartarul cel mai dedesubt”.

Ighemonul Iulie, auzind unele ca acestea, s-a pornit spre mînie şi îndată a poruncit ca pe sfînt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieşea apă, care clocotea de fierbinţeală. Iar sfîntul, fiind aruncat, a strigat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Cînd l-au aruncat şi a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinţi decît scînteile focului şi, ajungînd pe cei ce stăteau împrejur, i-a vătămat cu arderea cea mare. Iar Sfîntul Patrichie şedea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănţuind şi lăudînd pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a poruncit ostaşilor să scoată pe sfînt din apă şi să-i taie capul cu toporul, asemenea şi preoţilor lui.

Deci, fiind adus la locul cel de tăiere, mărturisitorul şi mucenicul lui Hristos şi-a ridicat mîinile spre cer şi a zis: „Dumnezeule, Împărate şi Stăpîne al tuturor, Cel ce ţii cu puterea Ta toată făptura cea văzută şi nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă cu adevărat, care şi aceste ape calde, spre mîntuirea drepţilor şi spre pedeapsa păgînilor le-ai zidit, stai acum mie de faţă, care mor întru mărturisirea credinţei Tale”. Apoi, sfîrşindu-şi rugăciunea, şi-a plecat sfîntul său cap spre tăiere, şi astfel s-a sfîrşit prin secure. Împreună cu el au fost tăiaţi şi cei trei preoţi ai lui: Acachie, Menandru şi Polien şi toţi împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Deci, Sfîntul Patrichie a fost ucis împreună cu slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luînd cununa cea de cinste a biruinţei de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Dimitri Donskoi, Mare Cneaz al Moscovei.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Corneliu, făcătorul de minuni din Komel.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Serghie dib Şuhtom.

Sfîntul şi Marele Mucenic Talaleu

Adaugat la iunie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 2, 2020

Sfîntul şi Marele Mucenic TalaleuTalaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din părţile Feniciei, dintr-un sat ce se numeşte Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruke, arhiereul creştinilor. Deci, crescînd în învăţătura şi sfătuirea Domnului, a învăţat sfintele şi dumnezeieştile Scripturi; iar după ce a ajuns în vîrstă, a dorit să înveţe meşteşugul doctoricesc ca, prin acest meşteşug, să fie mai de folos oamenilor, decît prin toate celelalte meşteşuguri. Aflînd un doctor iscusit şi cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp a învăţat desăvîrşit, fiindcă era isteţ din fire. Tînărul acesta era foarte cucernic şi cinstitor de Dumnezeu. El îşi împodobea sufletul său cu toate faptele bune şi cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea şi odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin care venea la dînsul, căci casa lui era loc de primire al tuturor, al săracilor şi al bogaţilor.

Această faptă bună o făcea, fiindcă iubea foarte mult primirea de străini, bucurîndu-se să vadă cît se poate de mulţi, care se tămăduiau de către dînsul. Dar avea mai multă milă şi milostivire către săraci; pentru dînşii avea mai mare grijă pentru că neputinţele şi durerile lor le socotea că sînt şi ale sale. De multe ori, ca să-i uşureze de osteneală, îi ridica pe umerii săi şi îi ducea în casa lui, stînd înaintea lor ca un rob, alegînd mai bine să slujească lor, decît să facă altceva, şi se nevoia în tot felul să caute şi să-i vindece de toate bolile lor.

Atîta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuinţă de ajutorul lui, încît nu aştepta să vină la dînsul; ci se ducea Talaleu la ei şi le ajuta la orice trebuinţă ce aveau, dîndu-le sănătate în dar, fără de argint şi fără de daruri. Pentru că pe lîngă iubirea şi milostivirea de oameni, avea şi neagoniseala, adică nu voia să cîştige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia, avea încă şi atîta smerenie, încît el singur spăla rănile bolnavilor şi le tămăduia.

Vieţuind astfel, s-a învrednicit şi de apostoleştile daruri, propovăduind cu îndrăzneală numele lui Hristos. El singur tămăduia toate bolile fără de doctorii, sîrguindu-se cu toată silinţa să aducă la buna credinţă pe slujitorii de idoli şi să-i facă creştini. De aceea, nu făcea nici o deosebire între credincioşi şi necredincioşi, ci pe toţi îi vindeca şi cîţi alergau la dînsul, luau îndoită tămăduire a sufletului şi a trupului; căci către toţi era de obşte milostiv şi îndurător; nu numai îi vindeca, dar se şi ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru creştini se ruga să se pocăiască şi să-şi îndrepteze greşelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să se depărteze şi să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau cu cei necredincioşi în primejdiile şi neputinţele lor.

Odată, cînd a văzut pe un creştin că era mînios asupra unui slujitor de idoli şi se bucura de reaua lui pornire, s-a mîhnit foarte mult şi mustrîndu-l pentru asprimea lui, a zis către dînsul: „Frate, nu se cade să te bucuri de răul vrăjmaşului tău, că este primejdie şi pătimire pentru toţi de obşte, pentru că nu ştie nimeni ce o să se întîmple pînă la sfîrşit”. Iar cînd creştinul i-a spus că mai bine este să moară păgînii, decît să trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrînit în păgînătate şi în toate răutăţile, fericitul Talaleu i-a răspuns: „Frate, noi avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele vrăjmaşilor noştri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de dînşii, pentru că în acest fel gonim necredinţa lor şi îi aducem la buna credinţă”. Cu aceste cuvinte şi multe altele de acest fel, a scos din învîrtoşare pe acel creştin şi l-a adus spre milostivire.

Deci, avînd sfîntul multă rîvnă spre buna credinţă, se nevoia în diferite chipuri să şteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea şi tăia copacii cei înalţi ai Libanului, în care se adunau elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinîndu-şi sufletele cu desfrînatele; pentru că acolo se făceau felurite jocuri de femei şi diferite cîntece de organe muziceşti. Prin tăierea copacilor, el tăia jertfele idolilor şi-i abătea de la faptele lor cele înfricoşate; iar prin mijloace doctoriceşti atrăgea pe mulţi la dînsul şi-i tămăduia îndată de neputinţa trupului şi a sufletului, aducîndu-i pe ei la credinţa în Hristos.

Odată, un şarpe veninos a muşcat pe un om de piept şi, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul şi coastele, astfel că era în primejdie de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu-se desăvîrşit, îşi aştepta moartea. S-a aflat însă alt doctor osîrdnic să-l tămăduiască şi care a cerut de la dînsul numai să creadă în Hristos, de se va tămădui. Sfîntul, îndată şi-a pus mîna dreaptă pe pieptul lui şi, pecetluindu-l cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămînînd nici un semn pe dînsul din patima lui. Deci, acel om, mulţumind foarte mult sfîntului, slăvea pe Dumnezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, şi la trup şi la suflet.

Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea şi din această pricină şi-a pierdut glasul, neputînd deloc să mai vorbească. Deci, rudele lui, deznădăjduindu-se de toţi doctorii şi de toate doctoriile, au alergat la sfîntul şi, luînd pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugîndu-l să-l tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dînsul şi i-a zis: „De voieşti tămăduirea ta, este de trebuinţă să crezi în Hristos şi îndată Hristos te va tămădui”. Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la picioarele lui şi, udîndu-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos din tot sufletul său, numai de îşi va dobîndi tămăduirea. Atunci s-a făcut o minune, că îndată a venit dumnezeiescul dar la dînsul şi i-a dezlegat limba lui, vorbind ca şi mai înainte.

Pentru acestea, sfîntul umbla prin toată Poligia, căutînd să găsească vreun bolnav sau vreun sărac flămînd sau vreun rătăcit în păgînătate, ca să le tămăduiască şi sufletele şi trupurile. Deci, aflînd un slăbănog gol, zăcînd pe pămînt, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se de dînsul, l-a întrebat de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: „Într-una din zile umblam pe un drum prăpăstios şi, deodată, împiedicîndu-mă, am căzut şi mi-am zdrobit piciorul. Deci, întrebuinţînd mult timp diferite feluri de doctorii, n-am putut să aflu vindecare de la nici una; şi astfel sînt rănit şi zac la pat deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toţi oamenii; iar tu, care eşti mai milostiv decît tatăl cel trupesc, fie-ţi milă de mine, nenorocitul, şi mă tămăduieşte”.

Atunci sfîntul i-a zis: „Voi pune doctoria credinţei lui Hristos şi te vei tămădui; dar să crezi în Hristos şi, îndată ţi se va da darul tămăduirii tale”. Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos, sfîntul i-a apucat piciorul lui şi i l-a pus la loc, şi îndată ce a fost apropiat, s-au amestecat vinele şi s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios şi şchiop s-a tămăduit şi alerga mulţumind sfîntului. Acesta i-a poruncit, că dacă voieşte să-i mulţumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu voia să fie slăvit şi lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă, alergînd pe drum şi spunînd tuturor tămăduirea, care o luase de la dînsul.

Auzind de minunea aceasta, o femeie ce avea în ea diavol şi o spurca, îndată a alergat la casa sfîntului şi i-a povestit primejdia sa, rugîndu-l să o scape de duhul cel rău şi necurat; atunci, îndată diavolul a trîntit-o la pămînt şi o muncea. Sfîntul, văzînd că era aşa de rău chinuită de diavol, i s-a făcut milă de dînsa şi, însemnînd-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos şi îndată a lăsat-o diavolul şi a fugit.

După ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, alerga cu mare bucurie de la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu. După ce a trecut printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, şi i-a zis: „Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un doctor minunat, care tămăduieşte pe toţi bolnavii cu preaslăvire, goneşte diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare şi de orice altă rană şi tuturor le dă mîntuire? Acela nici un dar nu voieşte să ia, ci învaţă şi sfătuieşte pe oameni la lucrurile cele bune şi pe toţi bolnavii care aleargă la dînsul îi primeşte în casa lui. El este mîngîiere fiecăruia, fiindcă este milostiv, purtător de grijă al celor bolnavi şi le dă tuturor doctorie; deci, vino să te duc şi pe tine la dînsul, ca să-ţi dea vindecare”. Femeia aceea, zicînd aceste cuvinte, l-a dus şi pe el la sfînt.

Acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot aşa era de orb şi cu ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, cerînd vindecare de la dînsul, a căzut la picioarele Sfîntului Talaleu, zicîndu-i: „Pînă acum am fost vrednic de milă şi ticălos, iar de acum înainte voi fi fericit şi bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a răspuns sfîntul? „Omule, ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu priveşte inimile tuturor, socotelile şi faptele; deci, crede în Hristos, Ziditorul firii şi vei lua tămăduire ochilor tăi. De-L vei cunoaşte pe Dînsul că este doctor al trupurilor şi al sufletelor, vei cîştiga tămăduire de la Dînsul”.

Auzind orbul acestea, i-a zis: „Cred din tot sufletul meu în Hristos, numai să cîştig lumina ochilor mei”. Şi, apucînd mîinile sfîntului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui şi, îndată şi-a cîştigat vederea, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfîntului.

Deoarece sfîntul tămăduia cu preaslăvire pe toţi bolnavii, a străbătut vestea lui în toată lumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfîntul, care îi vindeca trupeşte şi sufleteşte. Fericitul Talaleu, pornindu-se cu rîvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, să tămăduiască pe cei bolnavi; dar lucrul cel mai adevărat era să propovăduiască numele lui Hristos şi să aducă pe mulţi la buna credinţă. Pentru aceasta s-a dus în Edesa şi făcea şi acolo ceea ce ştia, adică, prin puterea doctoriei sale, a făcut pe mulţi de au crezut în Hristos. Dar diavolul, urîtorul de bine nesuferind să vadă lăţindu-se credinţa lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la stăpînitorul acelui loc, care se numea Tiberian, şi l-a vîndut.

Fiindcă în vremea aceea împărăţea Numerian şi era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creşti-nilor şi a trimis în toată stăpînirea sa stăpînitori cu porunci înfricoşătoare, ca să omoare pe creştini şi să se stingă cu totul numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare stăpînitor se silea să arate mai multă supunere poruncilor împărăteşti. Deci, auzind Tiberian despre Sfîntul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostaşi şi l-au adus înaintea lui, poruncind să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpînirea lui.

Atunci sfîntul s-a dus de acolo şi a mers în părţile Ciliciei şi cu pricina doctoriei propovăduia şi acolo, numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli, l-au pîrît la Teodot, stăpînitorul laturei, de lîngă Marea Egee, zicînd: „A venit în latura aceasta un galileean creştin şi, cu meşteşug doctoricesc mincinos, amăgeşte poporul cel de obşte şi se laudă că tămăduieşte bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mîntuitorul şi Izbăvitorul lumii; pe lîngă acestea, necinsteşte şi pe zeii noştri şi chiar acum nu încetează a tăia sfinţitele saduri ale Libanului”.

Stăpînitorul, auzind acestea, a trimis îndată ostaşi să-l aducă înaintea lui. Ostaşii, legînd pe sfînt, l-au adus, bătîndu-l. În cealaltă zi, stăpînitorul a stat în capiştea lui Adrian; iar ostaşii, dezbrăcînd pe sfînt, l-au adus înaintea lui ca pe un osîndit. Atunci l-a întrebat stăpînitorul să-i spună locul, numele şi meşteşugul lui. Sfîntul i-a răspuns: „Locul meu este Fenicia, sînt fiu de părinţi liberi, mă numesc Talaleu, cu meşteşugul meu sînt doctor, iar cu credinţa sînt creştin şi rob al lui Iisus Hristos”. Iarăşi l-a întrebat stăpînitorul: „Cum ai venit în latura aceasta?” Sfîntul a zis: „Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credinţa în Iisus Hristos şi să întorc poporul de la rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine plăcut lui Dumnezeu ca aceasta”. Auzind stăpînitorul acestea, s-a mîniat şi a poruncit să-i găurească gleznele şi să-l spînzure cu capul în jos. Atunci ostaşii, schimbîndu-se la minte cu puterea dumnezeiască, au găurit un lemn şi l-au spînzurat, socotind că este Sfîntul Talaleu. Văzînd stăpînitorul lemnul spînzurat, a socotit că ostaşii l-au batjocorit şi pentru aceea i-a pedepsit cumplit, poruncind altor ostaşi să bată pe mucenic cu vine de bou, crezînd prin aceasta că îl va speria cu asemenea pedepse. Dar viteazul ostaş al lui Hristos a rămas nebiruit. Deşi acei ostaşi aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele mai cumplite, n-au putut nicidecum să clintească credinţa lui către Hristos, ci era tare şi neschimbat, ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. El suferea cu bărbăţie rănile şi pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos.

Tiranul, văzînd că ostaşii au obosit de muncile ce le făceau mucenicului, fără de folos, şi, minunîndu-se de răbdarea lui, a început să-i zică aceste cuvinte fărădelege: „Talaleu, în ce chip tămăduieşti bolnavii? Spune-mi adevărul, de voieşti dragostea mea! Spune-mi dacă îi tămăduieşti cu vrăji; iar dacă îi tămăduieşti cu puterea zeilor, voi crede şi eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost răstignit de evrei, şi care nu face oamenilor nici un lucru bun şi nu este aducător de bucurie al acestei lumi, ci aduce mîhnire, primejdii şi moarte. La zeii noştri sînt desfătări, petreceri, dănţuiri, cîntări jalnice, rîsuri şi toate lucrurile aducătoare de bucurie. Aceia sînt care gonesc de la oameni toate bolile, iar nu Hristos şi Crucea Lui, care este cea mai mare osîndă a lumii”.

Aceste hule şi altele de acest fel a zis păgînul împotriva lui Hristos. Auzind mucenicul aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult decît de pedepsele pe care le-a primit şi a zis: „Eu nu sînt vrăjitor şi nu tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sînt surzi şi neînsufleţiţi, idoli nesimţitori, care nu pot să-şi ajute nici lor, nici altora, ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos şi se zdrobesc. De voieşti să te încredinţezi de adevărul cu care tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe aceia care s-au tămăduit, şi îţi vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva, decît cu numele lui Iisus Hristos şi cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu ştii că ea goneşte dracii, îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morţii şi tămăduieşte orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul aceasta. Fiindcă şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzînd chipul Său, pe om, zidirea mîinilor Sale, care pentru neascultare s-a izgonit din rai şi a căzut din toate bunătăţile acelea, s-a robit de diavol şi a căzut în slujirea idolilor şi în toate răutăţile diavolului. Pentru acestea I s-a făcut milă de zidirea Sa şi S-a pogorît din cer, S-a făcut om, ca să mîntuiască pe om şi cu dumnezeiasca Sa învăţătură şi cu pilda Sa cea bună, ne-a povăţuit pe noi la calea mîntuirii. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră şi ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sînge, mîntuindu-ne din robia diavolului. Dar ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi, surzi, idropicoşi, îndrăciţi şi tot felul de bolnavi şi a înviat morţi, arătînd tot felul de bunătăţi oamenilor. Iar cînd a voit să se înalţe la cer, a dat darul Său Apostolilor Săi şi tuturor care vor crede în El şi vor păzi poruncile Lui, ca astfel să facă facerile Sale de bine oamenilor.

Tot aşa mi-a dăruit şi mie, smeritul Său rob, puterea Sa, ca, prin numele Său cel preasfînt şi cu semnul Sfintei şi cinstitei Lui Cruci, să tămăduiesc orice boală. Deci, pentru ce huleşti împotriva lui Iisus Hristos, Izbăvitorul şi Mîntuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El, ca să cîştigi viaţa veşnică şi să-ţi laşi zeii tăi cei deşerţi. Ascultă-mă pe mine, stăpînitorule: de-ţi voieşti binele, crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi atunci vei cunoaşte milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni şi puterea Lui cu care tămăduieşte pe păcătoşi, nu numai de bolile cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, pentru că voieşte şi doreşte să se mîntuiască toţi oamenii”.

În vremea cînd zicea mucenicul acestea şi poporul asculta cuvintele lui cele mîntuitoare cu multă dorinţă, tiranul s-a aprins de mînie şi a zis: „O, ce bun izbăvitor al lui Hristos te-ai făcut, osînditule, să-ţi arăt eu ţie acum, că în deşert nădăjduieşti în Hristosul tău”. Şi s-a pornit asupra lui ca să-l lovească cu mîinile sale şi, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! Deodată s-au uscat amîndouă mîinile stăpînitorului aceluia şi au rămas nelucrătoare. Cu toate acestea, de trei ori blestematul, nu s-a înţelepţit, ci a poruncit ostaşilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci, acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu cuţite şi cu alte feluri de pedepse. Iar Sfîntul Talaleu le primea pe toate cu mare bărbăţie şi bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dînsul şi îi uşura toate muncile. Deşi era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul, deşi era strujit cu unghii de fier şi ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz şi tare în gînd. Apoi, defăimînd tot felul de pedepse şi de munci, a zis tiranului: „Să nu socoteşti în mintea ta că o să mă tem de muncile tale şi de moartea cu care mă înfricoşezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală şi mă voi bate în război cu ea.

Mai bine îmi este mie să mor în buna credinţă, decît să trăiesc în păgînătate. Dar, dacă tu vei strica pîntecele trupului meu, să ştii că comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Şi, dacă mă vei scoate afară din acest cort sfinţit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locaşul cel gîndit al Împărăţiei cereşti. Eu lăudam mai înainte biruinţele celorlalţi viteji, dar oare acum, cînd sînt în război, este cu putinţă să lepăd armele Hristosului meu şi să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoşi şi leneşi, nici nu încununează pe cei care dorm; de aceea, arderea focului tău mi se pare jucărie, pentru că mă răcoreşte pe mine, robul Mîntuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac, deoarece gîndul meu s-a făcut întocmai ca o piatră; astfel sînt gata să jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie şi deci sînt dator să-l jertfesc pentru Dînsul, după cum şi El s-a jertfit pentru mine”.

Dar, judecătorul socotea în gîndul său: „Eu sînt de vină, că-mi zice nişte cuvinte ca acestea din cauza bunătăţii mele; încă nu a ajuns la vîrsta de optsprezece ani şi ne vorbeşte nouă mai bine decît un ritor iscusit. Eu socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gîndul său. Poate să-l aduc la scopul meu prin bogăţie? Dar, nici nu se uită la ea. Am căutat să-l înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruieşte. Deci, altfel am să-l momesc. Am să-l pun într-o barcă şi să-l las singur în mijlocul apei; şi, de va fi om dreptcredincios şi bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osîndă. Astfel nu va fi ucis de mîinile mele”. Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul său, îndată s-a apucat de lucru.

Deci, Sfîntul Talaleu a fost pus într-o barcă şi umbla pe ape de colo pînă colo ca şi cum ar umbla pe pămînt uscat, fără să aibă frică de ceva. Apoi, ridicîndu-şi mîinile la cer, a zis: „Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine şi Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostiveşte-Te şi acum spre mine şi povăţuieşte-mă la limanul mîntuirii ca să nu mă înghită adîncul mării şi astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Ci săvîrşeşte dorinţa care o am, ca să-mi jertfesc trupul meu Ţie, Hristoase, şi prin răbdarea mea să mă învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoşatului Tău divan, că ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne”. Şi îndată s-a făcut o minune. Marea s-a domolit, ca şi cum i-ar fi fost milă de sfînt şi cu linişte îl ducea pe el la mal, scoţîndu-l la cealaltă parte a Mării Egee, fiind îmbrăcat într-o haină albă.

Judecătorul, auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit şi a poruncit să-l aducă înaintea lui. Deci, ostaşii îndată au alergat şi, ca nişte lupi cumpliţi şi sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate şi l-au adus la judecată. Atunci au mers în divan mulţi slujitori de idoli, dar mai ales doctorii care pizmuiau pe sfînt, pentru tămăduirile care le făcea.

Aceia murmurau împotriva mucenicului şi îndemnau pe judecător să hotărască moartea lui. Deci, judecătorul i-a zis lui: „Ce zici Talaleu, de toate acestea care se zic împotriva ta?” Iar mucenicul a răspuns: „Dumnezeu, Căruia mă închin şi Îi slujesc, îmi va ajuta, deşi toată lumea îmi va da război; pentru că ştiu, că Dumnezeul meu face vii pe oameni şi după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloşia aceasta, nepunînd în mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru dragostea Hristosului meu”.

Atunci stăpînitorul, ca să înceteze glasul poporului şi ca să înfricoşeze pe mucenic, a zis către el cu vicleşug: „Fiindcă nici un diavol rău nu te-a înecat în mare, am să-ţi dau acum sfîrşit vieţii tale. De aceea, poruncesc ca trupul tău să se lege pe o scîndură cu patru picioare, şi să se toarne smoală fiartă peste dînsul, de la cap pînă la picioare; şi astfel să se îngroape în pietre şi să se ardă în foc pînă ce vei muri”. Fericitul Talaleu, auzind aceste cuvinte, a asudat la faţă ca un luptător ostenit şi a început a plînge. Dar tiranul cel fără de ruşine, socotind că s-a înfricoşat, a zis: „Diavolii au fugit de la dînsul şi de aceea se teme de munci; mie însă mi se cade să-mi fie milă de el”.

Deci, întorcîndu-se către sfînt, i-a zis: „Talaleu, de te vei închina zeilor, îţi voi da ţie multă bogăţie şi slavă şi pe lîngă toate acestea vei dobîndi milostivirea şi blîndeţea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculţi pe mine, vei pierde şi acelea şi viaţa ta”. Talaleu, viteazul pătimitor al lui Hristos, a răspuns: „Eu rîd de numele milostivirii tale şi de darurile tale, pentru că tu cauţi să mă amăgeşti cu dînsele, ca să mă fac păgîn din binecredincios; bogăţia o socotesc ca pe nişte gunoaie şi nimic nu-mi dă cîştig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Cînd eram la începutul muncilor, gîndul meu era tare şi nemişcat; însă acum, cînd sînt la sfîrşit şi aştept să biruiesc, nelegiuitule, mă îndemni să mă plec socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o socotesc ca şi cum m-aş dezbrăca de o haină şi cu nădejdea Hristosului meu mă întăresc”.

Văzînd tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfîntul Talaleu, s-a pornit spre mînie şi şi-a zis în sine: „Multe cuvinte i-am zis şi mare milostivire i-am arătat, dar cu toate acestea n-am putut să-l înduplec; în zadar i s-a făcut lui atîta mulţime de răni, fără de nici un folos s-au ostenit cu dînsul atîţia ostaşi, care îl munceau; el voieşte să se jertfească, el voieşte să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia care nu mă aude? De aceea să hotărăsc moartea lui”.

Atunci, îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoşaţi, ca să-l sfîşie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a îmblînzit acele fiare ca pe nişte miei şi, astfel, au stat lîngă mucenic, gudurîndu-se cu cozile şi jucîndu-se, iar tiranul, ruşinîndu-se, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. În scurt, a apucat condeiul şi a scris hotărîrea morţii lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mînie şi, sculîndu-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvîrşit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lui mai şi a luat cununa muceniciei.

Atunci şi mulţi alţii, văzînd bărbăţia, răbdarea şi minunile sfîntului mucenic, au crezut şi ei în Domnul nostru Iisus Hristos şi, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceştia era şi fericitul dascăl la meşteşugul doctoricesc al Sfîntului Talaleu şi un aducător de lemne cu numele Asteri, ostaşul Alexandru, Sterona, Filerghie, Timotei, Teodul, Macarie şi mulţi alţii, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerurilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Ascalon

Adaugat la iunie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 2, 2020

Ighemonul Arian, mergînd din cetatea Ermopol la Atinoi, cetatea Tebaidei, a adus în calea lui pe unul din fraţii cei credincioşi, cu numele Ascalon, pe care văzîndu-l ighemonul, a zis: „Cine este acesta?” Iar unul din sfetnicii ighemonului a zis lui Apolonid: „Întreabă-l pe el”. Apolonid a zis către sfîntul: „Cine eşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Sînt creştin!” Zis-a către el ighemonul: „Nu ai auzit de poruncile împărăteşti, trimise prin toate ţările, ca să fie siliţi creştinii să aducă jertfe zeilor?”

Sfîntul Ascalon a răspuns: „Am auzit de acele nelegiuite porunci, date spre sminteala multora”. Zis-a ighemonul: „Cum defăimezi pe împăraţi, numind sminteală legile lor cele sfinte şi mîntuitoare?” Zis-a sfîntul: „Fă ce voieşti, deoarece acele legi nu le am ca pe nişte legi, pentru că nu se dau drept şi spre folosul de obşte, ci spre pierzare şi pagubă; căci, ce fel este această lege, ca să zică: „Închină-te idolului!”?” Zis-a ighemonul: „Au nu-ţi ajunge că ocărăşti pe împăraţi, încă şi pe zei îi numeşti idoli? Mă jur pe ei, că de nu-i vei mărturisi că sînt zei şi de nu le vei aduce jertfe, apoi vei lua muncile cele pregătite, pentru cei neascultători”.

Sfîntul a răspuns: „Nu mă tem de îngrozirile tale, ci mă tem a trece cu vederea pe Cel ce a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide; ci să vă temeţi mai ales, de Cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena.

Deci, se cade a ne teme de Dumnezeu, Cel ce poate să muncească pe om în veci, iar nu de voi, care munciţi numai o parte a omului, adică numai trupul, dar nu în veci, ci puţină vreme”.

Ighemonul a zis: „Primeşte sfatul cel bun şi jertfeşte zeilor celor fără de moarte, căci, de nu vei asculta, sînt gata muncile şi muncitorii”. Sfîntul a răspuns: „Să vedem cine dintre noi se va arăta mai tare, ori tu, cu muncile mă vei domoli pe mine, ca să numesc zei pe idoli, ori eu te voi sili pe tine să mărturiseşti pe Domnul meu Iisus Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi ziditor a toate?”

Deci, ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să dezbrace pe mucenic şi să-l spînzure spre muncire, ca să-l bată şi să-l strujească cu unelte de fier. Sfîntul, fiind muncit cu nemilostivire şi trupul lui zdrobindu-se şi căzînd pe pămînt, tăcea, nescoţînd glas de durere. Iar ighemonul i-a zis: „Oare nu s-a muiat inima ta, ca să jertfeşti zeilor?” Iar un ritor, cu numele Vizamon, stînd de faţă, a zis: „Moartea, apropiindu-se de el, l-a făcut să-şi iasă din minte”. Atunci sfîntul, deşteptîndu-se, îndată i-a răspuns, zicînd: „Nici din minte nu mi-am ieşit, nici de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă depărtez”. Arian a zis: „Oare, iarăşi te împietreşti cu inima? Dar locul acesta, fiind în cale, nu este îndemînatic ca să fii muncit, deci, ajutîndu-ne zeii, vom merge în cetate şi acolo vei lua muncile cele vrednice de nesupunerea ta”. Acestea zicînd, a poruncit ca îndată să dezlege pe mucenic şi să-l ducă înaintea sa.

În cale, aproape de cetate, era un rîu mare ce se numea Nil. Acest rîu l-a trecut Sfîntul Mucenic Ascalon mai înainte, deoarece ighemonul venea încet în urma lor. Cetăţenii, ieşind în întîmpinarea ighemonului pînă la rîu şi, văzînd pe sfînt zăcînd gol pe pămînt, au stat împrejurul lui, de vreme ce el nu putea să şadă de răni. Ei, văzîndu-l astfel, se umileau, fiindu-le jale de el.

Apoi, acei cetăţeni, văzînd pe ighemon că ajunge la rîu şi se aşează în luntre, s-au pregătit să-l întîmpine şi să-i ureze de bine, iar sfîntul mucenic cînd a auzit grăind că ighemonul vine cu luntrea, s-a întărit şi s-a sculat de pe pămînt şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat către Domnul, zicînd: „Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru care pătimesc aceste munci şi pentru a cărui dragoste stau gol în priveliştea acestui popor, auzi-mă acum, pentru slava numelui Tău cel sfînt. Întinde mîna Ta cea atotputernică şi ţine în mijlocul rîului luntrea aceea în care şade păgînul judecător, nu-l lăsa să ajungă la malul acesta, pînă ce te va mărturisi că eşti adevăratul Dumnezeu, Ziditorul şi Stăpînul a toate şi înaintea a tot poporul va preamări numele Tău cel Sfînt, pe care îl urăşte”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel, deodată luntrea care ducea pe ighemon, a stat pe loc şi nu putea să se mişte din locul acela. Ighemonul Arian, văzînd acest lucru, se mira, aducîndu-şi aminte de cuvintele mucenicului, cu care a făgăduit că-l va sili spre mărturisirea lui Hristos Dumnezeu. Deci, a zis către ai săi: „Ce vi se pare vouă de aceasta, că luntrea nu se mai mişcă; oare nu socotiţi că aceasta este vrăjirea acestui creştin?”

Şi a poruncit să aducă altă luntre şi a şezut în ea. Deci, aceea luntre, din care a ieşit ighemonul, îndată a pornit din locul ei, iar aceea în care a şezut, a stat ca pe pămînt uscat, neputînd să se mişte deloc, deşi erau vîslaşi mulţi, pînza întinsă şi vînt în ajutor. Deci, ighemonul a trimis la mucenic, zicînd: „Te-ai temut de muncile cu care te-am îngrozit, de aceea ai făcut cu vrăjile tale să nu pot trece şi să intru în cetate”. Mucenicul a răspuns trimisului: „Viu este Dumnezeul meu, că nu se va mişca luntrea în care este Arian, pînă nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis mai înainte!” Iar trimisul a zis: „Ighemonul, chiar de va mărturisi numele Dumnezeului tău precum voieşti, dar, fiind în mijlocul rîului, cum vei auzi tu glasul lui de aici de pe mal? Căci rîul, precum vezi, este foarte lat”. Mucenicul i-a zis: „Să scrie pe o hîrtie mărturisirea Domnului meu şi s-o trimită la mine şi în ceasul acela luntrea va porni şi va sosi la mal.

Deci, întorcîndu-se trimisul, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar ighemonul, luînd îndată o hîrtie, a scris cu mîna sa nişte cuvinte ca acestea: „Unul este cu adevăratul Dumnezeu, pe care Ascalon îl cinsteşte şi nu este altul afară de El. Acela este Ziditorul şi Stăpînul tuturor!” Astfel scriind, a trimis-o lui Ascalon. Iar mucenicul, citind scrisoarea, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată luntrea în care era ighemonul a pornit şi a ajuns la mal. Ighemonul, intrînd în cetate, a şezut la judecată şi, punînd pe mucenic în faţa sa, a zis către dînsul: „Toată puterea ta de farmece şi urîtă de zei, ai pornit-o asupra mea, fiind pe apă, ca să mă ţii acolo, iar eu, pe pămînt, voi arăta asupra ta puterea stăpînirii mele”.

Deci, îndată a poruncit să-l spînzure gol la muncire şi cu făclii aprinse să-i ardă coastele şi pîntecele, pînă ce i se va topi tot trupul. Pe cînd aceia îl munceau, sfîntul tăcea. Atunci Arian a zis către dînsul: „Ascaloane, precum văd, tu ai să mori acum”. Răspuns-a sfîntul: „Chiar de aş muri, însă tot viu voi fi!”

Ighemonul a zis către ai săi: „Să nu ne mai ostenim muncindu-l; văd că este gata să moară pentru credinţa lui, însă noi să facem încă ce vom putea”. Atunci, a poruncit să lege o piatră mare de picioarele lui şi să-l arunce de viu în adîncul rîului. Luîndu-l ostaşii l-au dus la rîu, mergînd în urma lor mult popor, între care erau şi mulţi creştini ce veniseră să vadă sfîrşitul mucenicului şi care, aducînd bucate, îl rugau să guste. Iar el nu voia, zicînd: „Nu voi mai gusta acum din hrana cea stricăcioasă a acestei lumi, că m-am gătit să merg şi să iau acelea, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Deci, osteni-ţi-vă şi voi, fraţilor, ca să cîştigaţi bunătăţile gătite sfinţilor”.

Grăind astfel sfîntul, ostaşii l-au pus într-o luntre şi, depărtîndu-se de mal, au început a lega de picioarele lui o piatră mare. Iar întorcîndu-se el spre creştinii care stăteau pe mal, le-a zis: „Fiilor, să nu fiţi fără de grijă pentru îngroparea mea; însă astăzi şi mîine să nu mă căutaţi. Tocmai a treia zi să veniţi în partea de miazănoapte a cetăţii şi, aflînd la mal trupul meu cu piatra cea legată, să mă îngropaţi împreună cu ea”.

Aşa a fost, că a treia zi după înecarea mucenicului, au aflat sfîntul lui trup, precum le-a zis lor cu piatra de gît. Şi astfel l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi închinăciunea împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Sfîntul Mucenic Ascalon împreună cu Sfîntul Mucenic Leonid se pomenesc la pătimirea Sfîntului Filimon, în 14 zile ale lui decembrie. Ighemonul Arian a crezut şi el în Hristos şi s-a învrednicit de cununa mucenicească, precum se scrie despre Arian în pătimirea aceluiaşi Filimon.

Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor Sfîntului Ierarh Alexie, mitropolitul Moscovei şi făcătorul de minuni al Rusiei.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Adaugat la iunie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 3, 2020

Imparati Constantin si ElenaÎmpăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci, Consta şi Elena au fost părinţii marelui Constantin. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împăraţi păgîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpînirea lui; iar cei din părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpînea părţile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrînd împăratul să ştie care dintre bărbaţi sînt buni, desăvîrşiţi şi statornici în credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sînt de o credinţă cu mine”.

Împăratul, zicînd acestea, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au împărţit în două părţi; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos, adică creştinii, s-au dat la o parte, lăsîndu-şi astfel dregătoriile şi rangurile lor cele mari cu care erau însărcinaţi şi, astfel, au început a ieşi din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai mult decît pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului şi se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevăraţii creştini, a zis către dînşii: „De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sînteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!” Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?”

Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cît era de bun acel împărat către creştinii cei credincioşi. Aflîndu-se în Britania şi, căzînd în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decît pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.

Constantin a luat stăpînirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi, amăgind cîţiva senatori din Roma, cărora dîndu-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, i-a răpit scaunul împărătesc, făcîndu-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Constantin, înştiinţîndu-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dînsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsînd pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar. Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-l recunoştea ca împărat, voind ca singur să rămînă împărat a tot pămîntul şi ţinuturilor de sub stăpînirea Romei. El, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgînii săi îi muncea. El a omorît pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcîndu-se foarte aspru şi urît în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.

Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l să vină şi să-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte, să înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a îndreptat, dar mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lăsa să împărăţească împreună cu dînsul. Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste multă împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu război. Dar, văzînd că puterea lui de oaste este puţină şi gîndindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sînge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, făcîndu-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.

Văzînd Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Deci, cu osîrdie rugîndu-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decît soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: „Cu aceasta vei birui”. Aceasta o vedeau toţi ostaşii, peste care era comandant Artemie – care s-a muncit de Iulian pentru Hristos – şi se minunau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă tîlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci, ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbîndă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe cînd el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea cetelor şi vei birui nu numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!”

Sculîndu-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa şi, chemînd meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Păgînul Maxentie, înştiinţîndu-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multă îndrăzneală, şi-a scos oastea romană şi a tăbărît împotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit să poarte cinstita Cruce înaintea cetelor ostaşilor săi.

După o luptă înverşunată, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci şi mulţi ostaşi au fost ucişi în acea luptă. Iar el, fiind urmărit de împăratul Constantin, a fugit pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur îl zidise, şi, stricîndu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticălosul în rîu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi astfel s-a umplut rîul de ostaşi şi de cai. După aceasta marele Constantin a intrat în Roma cu biruinţă, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste; iar el a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stîlp înalt de piatră şi a scris pe dînsa: „Prin acest semn mîntuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

El a mai avut al doilea război împotriva Vizantiei, care era atunci cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mîhnire; dar, făcîndu-se seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceasta: „Cheamă-mă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări”. Înfricoşîndu-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de stele şi împrejurul ei aceste cuvinte: „Prin acest semn vei birui”. Astfel, punîndu-se crucea iarăşi în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi le-a luat cetatea Vizantiei.

Avînd al treilea război cu tătarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mîntuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut biruinţă. De aceea, împăratul Constantin, cunoscînd puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Despre botezul Sfîntului Constantin se povesteşte astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rînduieşte toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, care i-a cuprins tot trupul de la cap pînă la picioare, încît tot trupul lui era o rană. El a adus mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpînirea Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a cîştigat la boala sa. Mai în urmă venind la împărat, slujitorii idoleşti de la Capitoliu i-au zis: „De nu-ţi vei face scăldătoare din sînge de copii mici şi de nu te vei spăla în acel sînge, fiind cald, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decît aceasta”.

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sîngele lor scăldătoarea. Adunîndu-se la Capitoliu o mulţime de prunci mici, care sugeau la sînul maicilor lor şi, sosind ziua în care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi gătise slujitorii idoleşti scăldătoarea de sînge. Atunci s-au adunat o mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi zgîriau feţele, tînguindu-se şi plîngînd cu amar. Deci, întrebînd împăratul care este pricina plîngerii lor, şi aflînd că sînt mame ale pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzînd plîngerea şi tînguirea cea amară, a zis: „O, cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sînge nevinovat! Chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine era ca eu unul să rabd durere, decît să vărs sîngele la atîţia prunci, care nici un rău nu mi-a făcut, şi încă şi pe maicile lor să le umplu de neîncetată tînguire şi mîhnire”. Acestea zicînd, s-a întors la palat şi îndată a poruncit să dea mamelor, sănătoşi pe fiii lor, dîndu-le în acelaşi timp şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceasta din partea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate şi trupească şi sufletească. Dumnezeu a trimis la dînsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel, care s-au arătat în vedenie pe cînd dormea, stînd lîngă patul lui. Împăratul i-a întrebat pe dînşii, cine sînt şi de unde vin, iar ei au zis: „Noi sîntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dînsul la tine să te povăţuim la calea mîntuirii, să-ţi arătăm baia în care vei cîştiga sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruţat pe dînşii de moarte. Deci, cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare, în care te vei curăţi de toate spurcăciunile şi vei fi sănătos cu trupul şi cu sufletul”. Sfinţii Apostoli, zicînd acestea, s-au dus de la dînsul.

Împăratul deşteptîndu-se din somn, se minuna de acea vedenie, cînd, după obicei, a intrat la dînsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dînsul: „De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Şi l-a gonit pe el de la dînsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la dînsul cu cinste. Deci, găsindu-l pe episcopul Silvestru şi aducîndu-l la împărat, l-a primit cu mare cinste şi dragoste, pentru că, singur sculîndu-se, l-a întîmpinat şi l-a îmbrăţişat prieteneşte.

Apoi l-a întrebat pe dînsul, zicînd: „Sînt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru şi Pavel?” Silvestru a răspuns: „Îm-părate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt pe dînsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi mai pe urmă şi-au vărsat sîngele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Rogu-mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoane închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sînt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzînd împăratul închipuirile feţelor apostoleşti, a zis: „Cu adevărat aceştia sînt, cei văzuţi de mine!”

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui şi l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curăţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvîntul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Sfîntul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decît să crezi fără şovăire mai întîi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ţi s-a arătat ţie”. Împăratul a răspuns: „De n-aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia ta”. Grăit-a lui sfîntul: „Se cade mai întîi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împă-rătească timp de şapte zile şi să te închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, plîngînd în sac şi în cenuşă, să-ţi faci pocăinţa, aruncîndu-te la pămînt; apoi porunceşte să se închidă capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sînt în temniţe să-i eliberezi şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ţie, împlineşte-le toate cererile lor drepte şi dă din averea ta multă milostenie săracilor”.

Împăratul a făgăduit că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punîndu-şi mîna pe capul lui, s-a rugat şi l-a făcut pe el unul dintre cei chemaţi la primirea Sfîntului Botez. Apoi, adunînd pe toţi credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca astfel să înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea mîntuitoare.

Sosind a şaptea zi, Sfîntul Silvestru a venit la împărat şi, învăţîndu-l multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfînta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez. Cînd a intrat împăratul în scăldătoarea Sfîntului Botez şi, după ce Sfîntul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decît razele soarelui, încît s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul, îndată s-a curăţat de lepră, care, căzînd de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Astfel a ieşit sănătos din scăldătoare, încît n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcîndu-se în haine albe după Sfîntul Botez, a povestit singur, zicînd: „Cînd m-am afundat în apă, am simţit o mînă de sus, întinzîndu-se şi atingîndu-se de mine”.

După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mîntuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără întîrziere toţi cei ce vor voi să fie creştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. În ceasul acela s-au botezat o mulţime mare de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atît de mare în Roma, încît voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: „Dumnezeul nostru nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu milostivire îl primeşte; deci, precum voieşte cineva să creadă cu libertate, aşa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul!”

De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsă pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi se întorceau de la închisori; iar cei ce se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel, pretutindeni, a încetat prigonirea şi tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povesteşte – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înştiinţare, s-a oprit să zidească acolo cetate şi i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunîndu-se voinţei lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare şi slăvită, a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă, încredinţînd-o apărării lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici.

În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfînta credinţă. Deci, a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întîiul sinod a toată lumea.

Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Ea, ducîndu-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Fericita împărăteasă Elena, vrînd să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădîndu-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrîn cu numele Iuda, zicînd: „Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, făcîndu-se multă cercetare, iar Iuda lepădîndu-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, în care petrecînd cîtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoţîndu-l din groapă, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărîme capiştea idolească, iar zidul şi pietrele să le risipească.

Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormîntul şi locul Căpăţînii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme, că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, şi a pus una cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luînd cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfînta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a arătat poporului cinstita Cruce; iar toţi strigau: „Doamne, miluieşte!” De atunci s-a început a se prăznui Înălţarea Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfînt lemn, asemenea şi sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda şi împreună cu el o mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au botezat. El s-a numit din Sfîntul Botez Chiriac, care, după aceea, a fost patriarh al Ierusalimului şi s-a sfîrşit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici. Mai întîi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lîngă Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit şi alte optsprezece biserici, înfrumuseţîndu-le cu toate podoabele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducînd o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcîndu-I Lui, şi a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfînta Elena, vieţuind ca zece ani şi ceva, a plecat la război împotriva perşilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscînd că i s-a apropiat sfîrşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi, bolind cu trupul, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împărat. După aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa avea şaizeci şi cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Icoanei Maicii Domnului de la Vladimir.

Sfîntul Mucenic Vasilisc, nepotul Sfîntului Teodor Tiron

Adaugat la iunie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 4, 2020

După uciderea Sfinţilor Mucenici Eutropie şi Cleonic, cu care împreună a pătimit multe şi Sfîntul Vasilisc, el, rămînînd viu, şedea în temniţă. După moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în locul lui, în părţile Pontului, un alt ighemon cu numele Agripa, trimis de tinerii Maximian şi Maxim, ca să prigonească şi să ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Mai înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei, Sfîntul Vasilisc era acolo în temniţă şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ţi aminte de mine şi nu mă uita pînă în sfîrşit, dar şi chemarea mea spre mucenicie arătat s-o aduci la desăvîrşire, ca să nu fiu despărţit de acei sfinţi bărbaţi care au fost prinşi cu mine şi au pătimit mai înainte de mine şi s-au încununat”.

Deci, arătîndu-i-se lui Domnul la miezul nopţii în vedenia visului, i-a zis: „Îmi aduc aminte de tine şi nu te voi uita! Deja numele tău s-a scris de la început cu cei ce au fost prinşi cu tine; deci, nu te mîhni ca cel mai de pe urmă, pentru că pe mulţi îi vei întrece şi pomenirea ta o voi face slăvită în tot pămîntul. Du-te acum şi dă sărutarea cea mai de pe urmă maicii tale, fraţilor şi rudeniilor, iar, cînd te vei întoarce, vei lua cununa mucenicească şi îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi de muncile ce ai să le pătimeşti, că Eu sînt cu tine şi nu te vor vătăma supărările cele omeneşti”.

Deşteptîndu-se, Sfîntul Vasilisc, s-a umplut de bucurie şi, pe cînd se ruga, a văzut uşile temniţei deschise. Apoi, începînd a se face ziuă, a rugat pe ostaşii care îl păzeau şi pe păzitorul cel mai mare al temniţei, zicînd: „Daţi-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica şi pe fraţii mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea mă voi întoarce cu alergare la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos”. Dar, ostaşii şi păzitorul temniţei i-au răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu neîncetat Îi slujeşti, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl aşteptăm să vină îndată, te-am elibera cu totul”. Grăit-a sfîntul: „Nu voiesc să fiu liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii mele, fraţilor şi rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Ostaşii ziseră: „Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta, ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să vină ighemonul în cetate şi toţi cei legaţi sînt înscrişi pentru judecată”. Sfîntul Vasilisc a zis: „Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul meu; deci, dacă aveţi plăcere, să meargă unii dintre voi cu mine, apoi ne vom întoarce împreună”. Atunci ostaşii s-au învoit la voia Domnului şi, sculîndu-se unii dintre ei, s-au dus cu dînsul în satul lui şi, cu multă bucurie, l-au întîmpinat pe el fraţii lui, căci avea trei fraţi şi maica sa, şi i-au ospătat şi cinstit pe ostaşi în casa lor.

A doua zi, chemînd pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dînşii din cele pentru folosul sufletului şi din învăţătura creştinească, zicînd că ni se cade a intra în împărăţia lui Hristos cu multe supărări. Deci, mîngîindu-i pe toţi şi sărutîndu-i cu sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Iubiţi fraţi, părinţilor şi fiilor întru Hristos, petreceţi în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să nu vă depărtaţi nicidecum de El; pentru că nimic nu este lumea aceasta şi cele din ea. Toate acestea sînt ca o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugaţi-vă pentru mine Stăpînului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca să-mi săvîrşesc nevoinţa pătimirii, precum a dat sfinţilor Teodor Tiron, Eutropie şi Cleonic, care au fost prinşi cu mine. Mîntuiţi-vă, preaiubiţi părinţi, maicilor, fraţilor, surorilor şi fiilor, că mă duc acum de la voi şi nu mă veţi mai vedea în viaţa aceasta vremelnică”. Sfîntul, zicînd acestea, s-a făcut plîngere şi tînguire mare şi au zis către dînsul: „După ce îţi vei săvîrşi bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi şi pentru tot neamul creştinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinţei celei soborniceşti şi ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să strălucească peste tot pămîntul”. După acestea, Sfîntul Vasilisc se pregătea să se întoarcă cu ostaşii pe aceeaşi cale la temniţă, în legăturile sale.

În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, şi, chemînd pe cei mai dintîi între cetăţeni, a intrat cu dînşii în capiştea idolească, care se numea Petason şi în alta numită Serapion, aducînd jertfă necuraţilor lui zei. A doua zi, şezînd la judecată, cerceta pe cei ce erau în legături; astfel a chemat mai întîi pe Vasilisc, fiindcă auzise de dînsul şi voia să-l pună pe el mai întîi înaintea judecăţii sale. Ducîndu-se în temniţă unul din cei mai mari ai cetăţii, ca să aducă pe Vasilisc la ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniţei şi, legîndu-l, l-a dus în divan. Ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: „Cum ai dezlegat pe vrăjmaşul zeilor noştri, nesocotind poruncile împărăteşti?” Iar păzitorul a răspuns: „Sînt două zile astăzi, de cînd Vasilisc s-a dus cu ostaşii în satul lui”. Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a zis: „Capul tău îl voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul şi ocărîtorul zeilor”. Zis-a păzitorul temniţei: „Într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta”.

Ighemonul a trimis îndată cu păzitorul acela, pe un slujitor al său, om cu obicei sălbatic şi cumplit, împreună cu mulţi ostaşi, şi a zis aceluia: „Acum te voi cunoaşte pe tine dacă eşti adevărat rîvnitor către zei, de vei prinde pe acel hulitor şi batjocoritor şi-l vei aduce legat la mine în Cumani, că acolo mă duc”. Deci, slujitorul acela, plecînd de la ighemon, a gătit nişte încălţăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier ascuţite şi, luînd pe păzitorul temniţei şi pe ostaşi, s-a dus în satul lui Vasilisc, ducînd pe un asin lanţuri grele de fier. Şi m-am dus şi eu – zice scriitorul acestei pomeniri, Sfîntul Evsignie – urmîndu-le lor, că voiam să văd pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Vasilisc.

Ajungînd ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai cînd ieşea din casă şi se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat cu două lanţuri, un lanţ de fier i-au pus pe grumaz şi l-au încălţat cu încălţămintele cele de aramă, care aveau piroane. Acele piroane au străbătut picioarele sfîntului pînă la oase, curgînd sînge din răni şi, bătînd tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Pe el îi petrecea plîngînd, maica sa, fraţii şi rudeniile lui; iar maica sa zicea către el: „Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ţi fie ţie de ajutor în această nevoinţă mucenicească; viaţa ta aici nu ţi-a fost lungă, dar va fi veşnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei cîştiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te muncesc pe pămînt, dar îngerii păcii te vor primi în cer. Ca pe un tîlhar te judecă acum pe tine, dar tîlharul care s-a răstignit cu Hristos te va primi în Rai; împăraţii cei stricăcioşi şi muritori te ucid prin muncile lor, dar, Dumnezeu Cel veşnic te va învia şi te va număra cu oştile îngereşti. Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ţi aminte şi de noi!”

Maica lui, zicînd acestea, s-a întors acasă, rugîndu-se Domnului pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut că veneau după dînsul cei trei fraţi ai săi, rudeniile şi mulţi din popor, plîngînd şi tînguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile lor, zicînd: „Nu plîngeţi pentru mine ci, mai ales, rugaţi-vă Domnului, ca să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului şi să ruşinez pe slujitorii lui”. După aceea i-a sărutat pe fiecare şi îi îndemna să se întoarcă, zicîndu-le: „Iarăşi ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii şi în viaţa cea veşnică”. Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plîngînd, urmau sfîntului. Atunci Sfîntul Vasilisc le-a zis din nou: „Ce faceţi? Nu mai plîngeţi pentru mine şi nu-mi mai tulburaţi inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceţi-vă şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine”. Nevrînd ei să se întoarcă, le-a zis trimisul ighemonului: „Mă jur pe sănătatea împăraţilor mei, că de nu vă veţi întoarce, pe toţi vă leg şi vă duc la ighemon”. Dar ei n-au voit să înţeleagă. Deci, a început mai marele ostaşilor a-i bate şi numai aşa, abia a putut să-i izgonească înapoi.

În această călătorie, sfîntul purta cu bărbăţie greutatea lanţurilor de fier şi cu vitejie răbda durerea picioarelor pătrunse cu multe piroane ascuţite, care erau în încălţămintea de aramă; iar calea pe unde mergea, se roşea cu sîngele lui. Deci, sfîntul cînta, zicînd: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea, Hristoase, Dumnezeul meu, că Tu eşti cu mine. Şi multe alte grăia către Domnul în cîntarea şi în rugăciunea sa. Trimisul ighemonului şi cei împreună cu el, văzînd pe mucenic umblînd bine, se mirau, nepricepînd că Domnul era cu el şi îi uşura durerile. Ajungînd în satul care se numea Dacozaria, trimisul ighemonului şi ostaşii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf şi ceasul la amiazăzi.

Stăpîna acelui sat, cu numele Troiana, fiind văduvă şi, văzînd că a venit slujbaşul ighemonului cu ostaşii i-a rugat să intre în casa ei să mănînce pîine; iar ei erau patruzeci de bărbaţi. Intrînd, ei s-au aşezat la masă să mănînce şi să bea, veselindu-se, iar pe Sfîntul Mucenic Vasilisc, avînd mîinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea porţilor. Şi s-au adunat la dînsul mulţime de popor, bărbaţi, femei şi copii şi, văzînd pe sfîntul legat cu lanţuri grele şi ţinut în zăduf cu sîngele curgînd din picioare, se umileau şi le era milă de el. El se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat pe Iosif în temniţă, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor şi pe cei trei tineri în cuptorul haldeilor; precum ai arătat bunătatea Ta Susanei, cea năpăstuită de bătrînii cei mincinoşi, Cel ce ai scos pe Petru din temniţă şi pe Tecla ai apărat-o în privelişte, tot aşa şi spre mine nevrednicul şi smeritul robul Tău întinde mila Ta şi arată minunile Tale, pentru slava Preasfîntului Tău nume”.

Pe cînd sfîntul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pămîntul şi un glas de sus s-a auzit: „Nu te teme, că sînt cu tine!” Şi îndată încălţămintea de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de faţa focului, lanţurile au căzut de pe dînsul şi stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu multe frunze şi făcînd umbră mare deasupra sfîntului. Iar acolo unde stăteau picioarele sfîntului şi se roşise pămîntul de sîngele lui, a izvorît un izvor de apă. Sfîntul Vasilisc, văzînd acestea, a început a mulţumi lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cuvîntule cel mai înainte de veci şi Fiul Tatălui celui neajuns şi nesupus, Cel ce ai binevoit a Te pogorî pe pămînt şi a Te face om ca să ne răscumperi de la vechiul muncitor diavol şi să ne izbăveşti de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-ai înălţat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat şi l-ai osîndit în adînc, iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă voi mărturisi Ţie şi cu ce glas voi cînta, vestind măririle Tale, care le-ai arătat acum spre mine robul Tău, precum ai arătat şi pe sfinţii Tăi Eutropie şi Cleonic, cînd eram bătuţi înaintea ighemonului Asclipiodot? Şi acum, Doamne, cine sînt eu nevrednicul, că ai atîta milă de mine încît pămîntul, văzîndu-Te pe Tine, s-a cutremurat, iar trimisul ighemo-nului şi ostaşii au fugit din casa aceea de frica cutremurului?”

Deci, văzînd minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se întîmplase; unii ziceau că este nălucire, alţii socoteau că este vrajă, iar poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă şi preamărea puterea lui Hristos Dumnezeu. De atunci mulţi au crezut în Hristos şi ziceau: „Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dînsul aici ca să sfinţească locul nostru!” Deci, au dus la dînsul pe un slăbănog, zăcînd pe pat, de care, atingîndu-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos şi, luîndu-şi patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. A adus la sfîntul şi leproşi, iar sfîntul şi pe aceia i-a tămăduit prin atingere. Pe cei bolnavi de friguri şi de alte boli şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-a tămăduit prin cuvînt. Deci, slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut în El. Pentru toate acestea s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat, încît stăpîna satului Troiana, cu fiul său, Troian, au crezut în Hristos şi au cerut Sfîntul Botez.

Iar eu, păcătosul Evsignie, văzînd cele ce se făceau, mă bucuram foarte mult întru Domnul. În acea zi, spre seară, o cireadă de boi şi alte dobitoace venind în sat de la păşune pe drumul acela lîngă care stătea sfîntul mucenic, preamărind măririle lui Dumnezeu şi, ajungînd în dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi şi s-au plecat dreptului aceluia, lăudînd pe Dumnezeu cu ale lor glasuri. Atunci trimisul ighemonului şi ostaşii s-au căit de răutăţile ce făcuseră sfîntului, pentru că i-a cuprins şi pe dînşii spaima, văzînd minunile cele preaslăvite.

A doua zi, trimisul ighemonului, sculîndu-se, a zis către mucenic cu cuvinte blînde: „Vasilisc, de voieşti să plecăm de aici, ca nu cumva pentru tine să ne primejduim de la ighemon”. Sfîntul a zis: „Să mergem, pentru că voiesc să mor pentru Domnul meu!” Ieşind ei din sat, tot poporul împreună cu Troiana, stăpîna satului, au petrecut pe sfînt, iar mucenicul lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Unii s-au întors, iar alţii au venit după el. Cînd au ajuns la un pod mare ce era peste rîul Ireos, s-a cutre-murat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru, mergea nevăzut cu robul Său, precum mi-a spus singur Sfîntul Mucenic Vasilisc mai pe urmă mie nevrednicului, Evsignie. Deci, cutremurîndu-se podul, sfîntul a stat şi, înălţînd laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Atunci sfîntul, mergînd pe la toate locurile cele mai înalte şi alese, îşi pleca genunchii şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: În tot locul stăpînirii lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Ajungînd la un sat care se numea Saon, ostaşii cu trimisul ighemonului au şezut să mănînce, îndemnînd şi pe sfînt să mănînce şi el pîine. Dar el nu voia, zicînd: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi; pentru că mă hrăneşte pe mine Stăpînul meu, Iisus Hristos”. Însă ei iarăşi i-au zis: „Mănîncă, omule, ca să nu mori de foame pentru că noi vom fi în primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce viu la ighemon; iată, este a treia zi de cînd n-ai gustat nimic”. Dar sfîntul le-a răspuns: „Eu sînt sătul de hrana cea muritoare şi nu voiesc să o primesc; pe voi vă hrăneşte pîinea cea pămîntească, iar pe mine, cuvîntul lui Dumnezeu cel ceresc; pe voi vă veseleşte vinul, iar pe mine, darul Sfîntului Duh; pe voi vă satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întăreşte puterea cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogăţeşte aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliţi în rîs, iar eu mă mîngîi cu darul întru rugăciune; voi iubiţi pe împăratul vostru cel vremelnic, muritor şi stricăcios şi doriţi să-l înveseliţi şi să-i păziţi legea lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, Împăratul meu. Legile Lui le sărut şi voiesc să mă satur de vederea feţei Lui! Voi aşteptaţi cinste pe pămînt, iar eu la cer; voi căutaţi slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să cîştig slava întru învierea drepţilor la înfricoşata Judecată, unde va zice Stăpînul meu: Veniţi binecuvîntaţii Părintelui meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!

Sfîntul, zicînd acestea, trimisul ighemonului a poruncit să pună şaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin, zicîndu-i: „De trei zile mergi flămînd; acum încalecă măcar pe acest dobitoc ca să nu slăbeşti cu totul”. Dar sfîntul n-a voit să încalece, ci a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, mă întăreşte pe mine şi toată odihna şi înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfînt”. Astfel au plecat pe drum. Spre seară, ajungînd la un sat, ostaşii au stat ca să se odihnească şi să mănînce ceva. Trimisul ighemonului a rugat pe fericitul Vasilisc să guste din bucate, dar el n-a voit şi astfel a petrecut toată noaptea cîntînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu; iar împreună cu el erau sfinţii îngeri, care cîntau cu plăcutul lui Hristos. Făcîndu-se ziuă, au plecat la drum şi au ajuns în cetatea Cumani în ceasul al patrulea din zi. Apropiindu-se de cetate, au auzit de la mulţi – zice scriitorul – cum ighemonul munceşte pe cei ce nu voiesc să se închine idolilor.

Dar Domnul, arătîndu-se Sfîntului Vasilisc, i-a zis: „Îndrăz-neşte, nu te teme de îngrozirile celor fărădelege, că Eu sînt cu tine”. Ostaşii, intrînd în cetate, întrebau unde este ighemonul, şi au aflat că este în capiştea lui Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.

Deci, ducîndu-se trimisul ighemonului la dînsul i-a spus că au adus pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe sfînt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu credea, ci zicea: „Acelea sînt vrăji creştineşti”. Deci, a poruncit ca pe Sfîntul Vasilisc să-l aducă la dînsul în capiştea lui Apolon, vrînd să-l silească a jertfi zeilor. Alergînd, ostaşii ighemonului au început a bate pe mucenic peste grumaji, zicîndu-i: „Intră în capişte la ighemon şi închină-te zeilor, de voieşti să fii viu”. Dar, ostaşii ce veniseră pe drum cu dînsul, au început a spune ostaşilor ighemonului minunile ce le făcuse şi pe care singuri le văzuseră, zicînd: „Cu adevărat am văzut semne minunate şi puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcîndu-se în faţa tuturor!” Şi, întorcîndu-se către sfînt, i-au zis: „Vasilisc, iartă-ne pe noi de relele cele ce ţi-am făcut în neştiinţa noastră şi te roagă Dumnezeului tău pentru noi!”

Grăind ei acestea, au venit alţi ostaşi de la ighemon şi, lovind pe mucenic, l-au dus în capişte. Sfîntul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său şi avînd faţa luminoasă. Văzîndu-l ighemonul, i-a zis: „Tu eşti Vasilisc?”

El a răspuns: „Eu sînt”. Zis-a ighemonul: „Ce zici, vei jertfi zeilor?” Răspuns-a sfîntul: „Cine ţi-a spus ţie că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu? Eu în tot ceasul săvîrşesc jertfe de laudă Dumnezeului meu!” Ighemonul, neînţelegînd acel cuvînt, s-a bucurat şi a zis: „Zeii se vor bucura de aceasta; deci, jertfeşte, iubitule, oricărui zeu voieşti, din toţi zeii noştri”. Apropiindu-se Sfîntul Vasilisc de un idol, a întrebat pe cei ce erau de faţă: „Cum se numeşte acest zeu al vostru?” Zis-au lui: „Apolon”. Răspuns-a sfîntul: „Bine aţi zis că Apolon se numeşte, pentru că Apolon se tîlcuieşte „pierzător”; şi cu adevărat, deoarece trage la pierzare pe toţi cei ce cred în el şi i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe cînd el nu este Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către sfînt: „Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu voieşti să-i aduci jertfă? Zis-a sfîntul: „Dumnezeul meu este negrăit, neajuns, nevăzut şi neştiut”.

Ighemonul a zis: „Ce, nu are nume Dumnezeul tău?” Grăit-a sfîntul: „Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărţi şi, de voieşti să asculţi, îţi voi spune”. Zis-a ighemonul: „Spune, nu te teme”. Grăit-a mucenicul: „Dumnezeul meu se numeşte Tatăl Atotţiitorul, Domnul Savaot, Împărat al tuturor, Mîntuitor, Milostiv, Milosîrd, îndelung răbdător. Aceluia îi jertfesc cu jertfă de laudă”.

Atunci ighemonul a zis: „Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voieşti, numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfeşti”. Atunci sfîntul a zis către ighemon: „Ia aminte la jertfa mea”. Deci, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a se ruga, zicînd: „Dumnezeule cel veşnic, Făcătorule al cerului şi al pămîntului, Cel ce asculţi pe cei ce-Ţi slujesc Ţie cu adevărat; ascultă-mă şi pe mine acum, robul Tău, şi sfărîmă în ceasul acesta pe acest idol surd, orb şi mut ca să vadă păgînii cei necuraţi ce fel de dumnezei cinstesc, să se ruşineze şi să cunoască toţi că Tu eşti Unul adevăratul Dumnezeul cel Atotputernic”. Sfîntul rugîndu-se astfel, îndată s-a cutremurat pămîntul şi capiştea, încît idolul, căzînd jos la pămînt, s-a sfărîmat în mii de bucăţi. Ighemonul şi poporul cel ce era la capişte, văzînd acestea, au fugit afară de frică, rămînînd înăuntru numai Sfîntul Vasilisc singur, cîntînd şi zicînd: „Să învie Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii Lui. Să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc. Să se stingă precum se stinge fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară toţi idolii de la faţa adevăratului nostru Dumnezeu”.

După un ceas, ighemonul a poruncit să scoată pe sfînt din capişte şi, scrîşnind din dinţi, i-a zis: „Vrăjmaş al zeilor noştri, pentru ce ai făgăduit una şi ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu vrăjile tale ai făcut de a căzut şi s-a sfărîmat Apolon, zeul nostru”. Grăit-a sfîntul: „Cel ce a sfărîmat zeul vostru, Acela va arde şi capiştea lui. Pe cînd sfîntul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars-o pînă în temelie. Ighemonul şi tot poporul, tremurînd de frică, au fugit departe. Apoi, chemînd pe sfînt, i-a zis: „O, cît de mari sînt farmecele tale, încît ai sfărîmat şi pe zeul nostru Apolon şi ai ars capiştea lui”. Zis-a sfîntul: „Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine”. Ighemonul a zis: „Zeii noştri sînt buni şi nu fac nici un rău potrivnicilor lor”. Grăit-a sfîntul: „O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine pot să facă ei, fiind răi? Deoarece pe voi, iubiţii lor închinători, vă vor afunda în iad cu dînşii”. Ighemonul a zis: Vrăjitor ticălos, jertfeşte zeilor, ca să nu te dau la moartea cea mai amară”. Răspuns-a sfîntul către ighemon: „Fiară de dumbravă, cîine lingător de sînge, stricatule Agripa, chip al dracilor, asemănare a diavolului şi muncitorule fără de lege; pentru ce mă ţii pe mine mai mult? Pentru că mă sîrguiesc, ca să-mi săvîrşesc alergarea mea!” Ighemonul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit ca să-l taie cu sabia.

Luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se numea Dioscorie, venind în urma sfîntului popor mult. Ighemonul a poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în rîu. Pe cînd i se tăia capul mucenicului lui Hristos, am văzut noi – zice Sfîntul Evsignie -, cărora ne era dat a vedea o taină ca aceasta, o mulţime de sfinţi îngeri au venit şi, luînd sufletul sfîntului, l-au înălţat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus Hristos S-a văzut stînd la cer şi zicînd: „Vino, Vasilisc, sluga Mea cea bună şi credincioasă, intră în cereasca împărăţie, în ceata drepţilor unde sînt robii Mei, care au fost în chinuri pentru Mine”. Iar noi, cei ce am văzut şi am auzit toate acestea, am căzut cu faţa la pămînt şi ne-am închinat Domnului, mulţumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca aceea. Iar călăul Prisc, luînd trupul mucenicului, îl trăgea spre rîu.

Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puţin, pînă ce se va risipi poporul şi i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă trupul mucenicului şi capul, zicînd: „Păziţi-vă să nu ştie cineva şi să spună ighemonului, că va fi primejdie şi mie şi vouă”. Luînd noi trupul mucenicului, l-am ascuns şi l-am dus noaptea pe un cîmp arat şi l-am îngropat acolo, semănînd pe dînsul nişte seminţe, care au răsărit chiar în acea noapte; adică, într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit şi au adus rod. Dar, pe cînd săpam mormîntul mucenicului, au însetat oarecare bărbaţi dintre noi, şi am chemat pe Domnul cu rugăciunile Sfîntului Vasilisc şi îndată, aproape de mormînt, a izvorît un izvor de apă vie, din care bînd, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este şi acum, iar bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputinţele lor.

După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa, încît căuta trupul mucenicului, zicînd: „De m-aş atinge de trupul lui Vasilisc, m-aş izbăvi de primejdie”. Nimeni însă nu îndrăznea să spună că mucenicul este îngropat în pămînt. Dar oarecare i-a zis: „Ai poruncit ca trupul să se arunce în rîu şi cum îl cauţi acum?” Agripa, ducîndu-se la locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puţin sînge de al lui şi, adunîndu-l cu ţărîna pămîntului, l-a legat în brîul său şi şi-a încins trupul şi îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Astfel, a crezut şi el în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetăţean din Comani cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele Sfîntului Mucenic Vasilisc şi, scoţînd sfintele lui moaşte din pămînt, le-a adus în ea. Şi se dau la toate bolile multe tămăduiri prin minune de la moaştele sfîntului, cu rugăciunile lui şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfîntului Ioan Vladimir, cneazul Serbiei şi făcătorul de minuni, care de sabie s-a săvîrşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul II Ecumenic.

Cuviosul Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadiei

Adaugat la iunie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 5, 2020

Acest sfînt Mihail, după cum s-a învrednicit a fi de un nume cu îngerul cel mare al puterilor cereşti, tot astfel, şi viaţa lui a fost îngerească, de vreme ce şi-a luat asupră-şi curăţia cea feciorească şi celelalte fapte bune. El s-a afierosit lui Dumnezeu din braţele maicii sale, şi s-a arătat slujitor ales al Lui, primind din tinereţe viaţa monahicească, împreună cu Sfîntul Teofilact al Nicomidiei, în zilele Prea sfinţitului patriarh Tarasie. Acesta i-a trimis pe amîndoi la o mănăstire, ce era zidită lîngă gura Pontului Euxin – Marea Neagră de azi – unde, nevoindu-se, au sporit în faptele cele bune şi au cîştigat îndrăzneală către Dumnezeu prin rugăciunile lor.

Odată, pe vremea secerişului, fiind arşiţă mare şi neavînd apă, au slăbit de multă sete, pentru aceasta s-a rugat lui Dumnezeu şi un vas de aramă uscat l-au făcut să izvorască apă multă spre trebuinţă; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor. Această minune a fost asemenea cu aceea care s-a făcut în pustie, cînd Dumnezeu a scos apă din piatră poporului Israel cel însetat, şi cu alta, cînd Samson, murind de sete, a izvorît izvor de apă vie, din osul cel uscat al fălcii asinului. După aceasta, viaţa cea îmbunătăţită a acestor cuvioşi părinţi, strălucind ca o rază de soare, prea sfinţitul patriarh Tarasie i-a judecat a fi vrednici de treapta cea înaltă a arhieriei. Deci, pe fericitul Teofilact l-a pus mitropolit în Nicomidia; iar pe Sfîntul Mihail, sfinţindu-l episcop, l-a trimis în Sinad. El păştea bine turma lui Hristos cu cuvîntul şi cu felul vieţii sale. Preasfinţitul Tarasie, ducîndu-se din viaţa aceasta, a venit ca patriarh la scaunul Bisericii Constantinopolului, Nichifor. Atunci iarăşi s-a ridicat viforul eresului luptărilor contra sfintelor icoane, care acum era blestemat de al şaptelea sinod al Sfinţilor Părinţi. Aceasta s-a făcut fiindcă răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vătămîndu-se de acel eres, a pornit prigoană împotriva Bisericii lui Hristos, numind sfintele icoane idoli; iar pe cei ce se închinau lor, îi muncea şi îi pierdea în multe feluri de chinuri. El a izgonit pe prea sfinţitul patriarh Nichifor şi pe ceilalţi credincioşi arhierei de la scaunele lor; iar în locul acelora a ridicat pe ereticii cei de un gînd cu el; şi se vedea atunci urîciunea pustiirii şezînd la locurile cele mai de cinste.

Atunci Sfîntul Mihail s-a arătat că este vestit mărturisitor al dreptei credinţe şi mustrător al relei credinţe a ereticilor. Pentru că, întărindu-se şi înţelepţindu-se de darul Sfîntului Duh, toată ura potrivnicilor lui Dumnezeu a împilat-o şi a astupat gurile ereticilor care batjocoreau închipuirile cele dumnezeieşti. Împăratul Leon cel cu nume de fiară, nesuferind limba lui cea aspră, care certa cu îndrăzneală rătăcirea ereticilor, a pus înainte pe arhiereul lui Hristos, la cercarea judecăţii celei nedrepte. Sfîntul Mihail, netemîndu-se de îngrozire, nici slăbindu-se cu mintea, a strigat cu glas mare: „Cinstesc sfînta icoană a Mîntuitorului meu Iisus Hristos şi a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, cum şi ale celorlalţi sfinţi, şi mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc şi întru nimic o socotesc”. Iar Leon, înfruntîndu-se, s-a umplut de mînia cea de fiară şi a osîndit pe mărturisitorul lui Hristos la izgonire. Deci, Sfîntul Mihail a răbdat multe şi amare mîhniri şi necazuri. El a fost gonit din loc în loc, pînă ce a ajuns în lărgimea cerească şi acolo a cîştigat odihna cea veşnică. Astfel, săvîrşindu-se alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună şi s-a adăugat lîngă arhierei, ca un arhiereu, lîngă mucenici, ca un mucenic, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfîntul Mucenic Mihail Monahul

Adaugat la iunie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 5, 2020

Sfîntul Mucenic Mihail a fost din cetatea Edesa, fiu din părinţi binecredincioşi, după al căror sfîrşit a împărţit averile sale săracilor şi s-a dus la Ierusalim, ca să vadă Sfintele Locuri. Pe vremea aceea, Ierusalimul era stăpînit de agareni, deci el închinîndu-se Sfintelor Locuri, s-a dus la lavra Sfîntului Sava şi s-a făcut monah. După o vreme oarecare, a fost trimis de învăţătorul său la Ierusalim, să vîndă lucrul mîinilor. Pe drum l-a întîmpinat un scopit al Seidii, împărăteasa agarenilor şi, luîndu-l, l-a dus la împărăteasa sa, că avea vase foarte frumoase lucrate de mîinile lui. Împărăteasa, văzînd pe monah tînăr cu vîrsta, frumos la faţă şi uscat de post, s-a îndrăgostit de el, şi a început a-l amăgi spre fărădelegi, zicîndu-i: „Împlineşte pofta mea şi, de eşti bolnav, te voi vindeca”. Fericitul Mihail a răspuns: „Sînt bolnav pentru păcatele mele, însă sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos şi nu mă supun ţie”.

Dar împărăteasa îl silea la lucrul cel fărădelege, precum odată în Egipt femeia lui Putifar a silit pe Iosif cel prea frumos. Deci, înţeleptul Mihail se lepăda, zicînd: „Nu-mi este cu putinţă a face aceasta, deoarece sînt monah şi m-am făgăduit ca pînă la moarte să păzesc lui Dumnezeu curăţia trupului meu, fără de prihană.

Văzînd acea spurcată femeie pe monahul cel curat, că nu voieşte nicidecum să-i împlinească pofta păcatului, s-a umplut de ruşine şi de mînie şi a poruncit să-l bată. După aceea, fiindcă nu era departe de Ierusalim, a trimis pe monah legat la împăratul lor, pîrîndu-l ca pe un hulitor al credinţei lor. Împăratul, cercetînd cele despre dînsul, l-a dezlegat şi-l ruga să fie părtaş al credinţei lui Mahomed. Mihail a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceasta, ca să las pe Dumnezeul meu şi să urmez diavolului”. Împăratul a zis: „Voieşte a împărăţi cu mine şi cere ce voieşti de la mine”. Sfîntul Mihail a răspuns: „Din trei, un lucru cer de la tine: Ori eliberea-ză-mă la stareţul meu, ori bate-mă în numele Dumnezeului meu, ori prin sabie ta trimite-mă către Hristosul meu”.

Împăratul a poruncit să-l adape cu otravă dătătoare de moarte; iar el, bînd otrava, a rămas nevătămat după cuvîntul lui Hristos din Evanghelie, care zice: Măcar de aţi bea şi ceva de moarte, nu vă va vătăma. Împăratul, ruşinîndu-se de acestea, a poruncit ca pe robul lui Hristos, să-l taie cu sabia în mijlocul Ierusalimului. Iar monahii locaşului Sfîntului Sava, luînd trupul lui, l-au adus în lavra lor şi l-au pus cu cinste împreună cu Sfinţii părinţi pe mucenicul lui Hristos, Mihail, slăvind pe Hristos Dumnezeu. Amin.

Cuvioasa Eufrosina fecioara, egumena Mănăstirii Poloţc

Adaugat la iunie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 5, 2020

Cuvioasa Eufrosina fecioara, egumena Mănăstirii PoloţcÎn cetatea Poloţca era un boier, anume Vseslav. El a avut un fiu cu numele Gheorghe, din care se trage această sfîntă odraslă, fericita Eufrosina. Aceasta mai înainte de a se boteza s-a numit Predislava, după numele cel boieresc, şi învăţase din copilărie dumnezeiasca Scriptură. Ea se sîrguia la citirea sfintelor cărţi şi astfel s-a deprins din acelea cu frica şi cu dragostea osîrdnică către Dumnezeu, Ziditorul ei. Ea era frumoasă şi, ajungînd la vîrsta de doisprezece ani, mulţi boieri slăviţi trimiteau la tatăl ei, sîrguindu-se fiecare ca fiul său s-o ia în căsătorie. Dar, fecioara nu voia nicidecum să se însoţească cu bărbat pămîntesc şi muritor, fiind rănită de dorinţa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel ceresc şi fără de moarte, deoarece toată mintea sa o avea îndreptată spre dragostea cea dumnezeiască. Tatăl ei, voind s-o logodească cu un tînăr frumos, fiu al unui boier oarecare, ea n-a voit; şi, ascunzîndu-se de toţi, s-a dus într-o mănăstire de fecioare la cuvioasa doamnă Romana egumena, şi cerea să fie tunsă în schima monahală. Cuvioasa Romana, văzînd tinereţile fecioarei, şi temîndu-se de tatăl ei, a ţinut-o multă vreme, sfătuind-o la viaţa mirenească, ca pe o fată tînără şi preafrumoasă. Dar, cunoscîndu-i fierbinţeala cea mare a inimii ei către Dumnezeu şi dorinţa neschimbată de a păzi fecioria pentru împărăţia cerului, a poruncit preotului ce era acolo s-o tundă şi s-o îmbrace în sfîntul şi îngerescul chip monahicesc şi i-a pus numele Eufrosina.

Tatăl şi maica ei, înştiinţîndu-se de acest lucru, s-au umplut de negrăită mîhnire şi de jale; deci, alergînd la mănăstire şi, văzînd pe fiica lor în chipul monahicesc, au plîns şi s-au tînguit, iar fericita fecioară nu băga în seamă lacrimile părinţilor, ci îi îndemna să se veselească de aceasta, că au fiica logodită cu Împăratul ceresc. Eufrosina petrecea ca celelalte monahii în posturi şi rugăciuni, supunîndu-se tuturor cu mare smerenie în toate ostenelile mănăstireşti.

După cîtăva vreme, a rugat pe Ilie, episcopul Poloţchii, să-i poruncească să petreacă lîngă biserica cea mare, Sfînta Sofia, într-o cămară deosebită. Prin aceasta ea voia să urmeze fecioarelor celor de demult din Ierusalim, între care a fost şi Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care vieţuia lîngă biserica lui Solomon – Sfînta Sfinţilor -, în cămară deosebită, ce era făcută pentru aceea lîngă zidul bisericii. Episcopul, înştiinţîndu-i de viaţa ei cea asemenea îngerilor şi dragostea ei către Dumnezeu, n-a oprit-o să fie după buna dorinţă a inimii ei. Astfel, sfînta petrecea ca îngerul lui Dumnezeu, închizîndu-se într-o cămară lîngă biserică şi, rugîndu-se totdeauna ziua şi noaptea, preamărea pe Dumnezeu; iar în vremea ce îi prisosea de la rugăciuni, scria cărţi cu mîinile sale şi le dădea spre vînzare, iar ceea ce lua pe dînsele, împărţea săracilor.

Petrecînd ea astfel multă vreme lîngă Sfînta Sofia, a văzut într-o noapte în vedenia somnului pe îngerul lui Dumnezeu care, luînd-o, a dus-o afară din cetate la un loc ce se numea Selţe, unde era mijlocul Sfintei Sofia şi o biserică mică de lemn. Şi a zis îngerul către Eufrosina: „Ţi se cade să petreci aici, pentru că Dumnezeu voieşte ca în acest loc, multe femei să se povăţuiască la mîntuire prin tine”. Această vedenie a văzut-o Cuvioasa Eufrosina, nu odată, ci de două şi de trei ori; deci, sfînta se minuna de acea vedenie şi mulţumea lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o vedeniei îngereşti.

Ea, supunîndu-se bunăvoinţei Domnului, zicea: „Dumnezeule, inima mea este gata.” Şi s-a arătat îngerul în vedenie şi episcopului, zicîndu-i: „Pe roaba lui Dumnezeu Eufrosina să o duci la biserica Probejeniei cea din Selţe şi s-o sălăşluieşti lîngă acea biserică, ca să fie acolo mănăstire de fecioare sfinţite lui Dumnezeu, pe care voieşte să le mîntuiască prin această roabă a Sa, a cărei rugăciune se suie la Dumnezeu ca mirul. Ca o coroană pe capul împăratului, aşa se odihneşte peste ea Sfîntul Duh. Precum străluceşte soarele prin lume, aşa a strălucit viaţa ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu”.

Episcopul, deşteptînd-se din somn, a mers la Cuvioasa Eufrosina şi i-a spus voia Domnului; iar ea a spus episcopului vedenia sa, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea. Drept aceea, episcopul, chemînd pe voievodul Boris, unchiul ei, pe voievodul Gheorghe, tatăl ei, boieri şi bărbaţi cinstiţi şi, spunîndu-le voia lui Dumnezeu, a zis: „Iată, spun înaintea stăpîniei voastre: Locul sfintei mănăstiri a Probejeniei de la Selţe, îl dau Cuvioasei Eufrosina, ca să fie acolo mănăstire de fecioare; şi nimeni din cei mai de pe urmă să nu aibă a judeca dania aceasta, pe care am făcut-o ei”.

Toţi s-au învoit cu episcopul şi, ducînd acolo pe Sfînta Eufrosina, a sălăşluit-o lîngă biserica mănăstirii Probejeniei. Acolo a întemeiat mănăstirea fecioarelor celor ce voiau să slujească lui Hristos în curăţie. Cuvioasa Eufrosina a fost povăţuitoarea multor fecioare şi femei, care se lepădau de lume şi veneau la călugărie. Ea era la multe conducătoarea spre mîntuire, deoarece era destul ca cineva să se uite la viaţa ei îmbunătăţită şi astfel se folosea şi se îndemna foarte mult spre nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu.

După o vreme, Cuvioasa Eufrosina a trimis la tatăl său, zicînd: „Tată, trimite pe sora mea, Gradislava, ca s-o învăţ sfintele cărţi”; iar el i-a îndeplinit dorinţa ei. Sfînta Eufrosina, învăţînd citirea cărţilor pe sora sa cea mai tînără, a îndemnat-o cu multe cuvinte spre mîntuirea sufletului şi păzirea fecioriei; deci, a făcut-o mireasa lui Hristos, căci a adus-o în rînduiala monahicească şi a chemat-o cu numele Evdochia. După un timp, tatăl ei a trimis la cuvioasa, zicîndu-i: „Trimite la noi pe sora ta”. Atunci Eufrosina a răspuns: „Lăsaţi-o să mai petreacă cu mine, de vreme ce încă nu s-a deprins bine cu Sfînta Scriptură”. Dar, înştiinţîndu-se degrabă tatăl său şi maica sa de tunderea celeilalte fiice a lor, s-a umplut de îndoit necaz; şi, mergînd la mănăstire, striga cu mînie şi cu durere în inimă către Sfînta Eufrosina, zicîndu-i: „O, fiică, de ce ne-ai făcut aceasta? Ne-ai adăugat tînguire peste tînguire şi întristare peste întristare! Au nu-ţi ajungea, ca să ne laşi tu singură, ci ai luat cu înşelăciune şi altă iubită fiică a noastră? Pentru aceasta v-am născut eu pe voi? Pentru aceasta v-am crescut, ca mai înainte de moarte, să vă închideţi viaţa în mormînt, îmbrăcate în haine negre şi în închisoare mănăstirească? Aceasta este mîngîierea cea aşteptată de la voi?” Deci, Cuvioasa Eufrosina, grăind din dumnezeieştile cărţi cuvinte mîntuitoare de suflet, i-a mîngîiat puţin, şi ei s-au întors acasă, amestecîndu-şi fireasca şi părinteasca lor mîhnire cu duhovniceştile bucurii.

După aceasta, a venit la Cuvioasa Eufrosina o domniţă spre rînduiala monahicească, rudenie a ei, fiica unchiului său, Boris, care se numea Zvenislava. Aceea a adus toate hainele sale cele scumpe şi podoabele cele pregătite spre nuntă şi a zis către fericita Eufrosina: „Doamnă şi sora mea, toate cele frumoase ale acestei lumi le socotesc întru nimic, iar aceste podoabe de nuntă le dăruiesc mănăstirii şi voiesc singură, ca prin nuntă duhovnicească să mă însoţesc cu Acela şi să-mi plec capul sub jugul Lui cel bun şi uşor”. Cuvioasa Eufrosina a primit-o cu bucurie şi a poruncit ca s-o tundă, punîndu-i numele Eupraxia. Deci, ea petrecea împreună în post şi în rugăciuni de toată noaptea, slujind Domnului cu multă cuvioşie şi dragoste.

Cuvioasa Eufrosina, văzînd că din zi în zi se înmulţeau numărul surorilor şi se lărgea mănăstirea, a gîndit să zidească o biserică de piatră în numele Mîntuitorului. Deci, punînd stăruinţă la aceea, cu dumnezeiescul ajutor s-a început lucrul, care s-a şi săvîrşit degrabă, pentru că într-un an s-a zidit o biserică de piatră foarte frumoasă. La zidirea acelei biserici ajuta un bărbat însemnat, anume Ioan. Acela, odihnindu-se, mai înainte de răsăritul soarelui, de multe ori auzea un glas, zicîndu-i: „Ioane, scoală-te şi mergi la lucrul bisericii Atotţiitorului”. El, supărîndu-se într-o zi de glasul acela, a mers la Cuvioasa Eufrosina, zicîndu-i: „Stăpînă, tu trimiţi să mă silească la lucru?” Iar ea, înţelegînd că acel glas nu este omenesc, ci dumnezeiesc, a zis lui Ioan: „Deşi nu poruncesc eu să te deştepte şi să te silească la lucru, însă tu ascultă glasul ce l-ai auzit chemîndu-te la lucru şi fă porunca îndată, căci lucrul acesta este al lui Dumnezeu”. Biserica fiind aproape de terminare şi neajungînd cărămizi spre săvîrşire, Cuvioasa s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Slavă Ţie Stăpîne, iubitorul de oameni, Atotputernice Dumnezeule, care ne-ai dăruit cele mai mari, mă rog bunătăţii Tale, dă-ne şi cele mai mici cu care să săvîrşim biserica cea zidită întru slava preasfîntului Tău nume”.

A doua zi, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, s-a aflat un cuptor plin de cărămizi arse, foarte tari; pentru că erau lucrate cu mînă nevăzută în puţină vreme, căci numai într-o noapte s-a făcut acest minunat lucru. Pentru aceasta, Cuvioasa s-a umplut de bucurie şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu mirare, că s-a terminat zidirea bisericii. După aceea a venit episcopul cu clerul şi cu voievozii să sfinţească biserica, şi tot poporul cetăţii s-a adunat şi au prăznuit cu bucurie sfinţirea bisericii. Cuvioasa, căzînd cu faţa la pămînt în biserică, grăia cu lacrimi către Dumnezeu: „Tu Doamne, ştiutorule de inimi, Dumnezeule Atotţiitorule, caută spre această biserică zidită în numele Tău, ca altădată spre a lui Solomon, caută şi spre turma Ta cea cuvîntătoare adunată lîngă biserica Ta, fii milostiv nouă, celor ce-ţi slujim şi dă-ne ajutor să purtăm jugul Tău cel pus pe noi şi să mergem în turma Ta, Mirele nostru. Tu singur păzeşte curtea aceasta a cuvîntătoarelor tale oi, fii nouă păstor, portar şi păzitor, ca nici una din noi să nu fie răpită de diavolul, lupul cel pierzător. Tu, Doamne, fii nouă armă şi zid, ca să nu vină răul asupra noastră, nici să se apropie rană de trupurile noastre şi să nu ne pierzi după fărădelegile noastre, căci spre Tine mi-am pus nădejdea. Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, celor ce Te cunosc şi Ţie înălţăm rugăciuni pînă la suflarea noastră cea mai de pe urmă”.

Cuvioasa învăţa pe surorile sale, zicîndu-le: „Iată, v-am adunat pentru Domnul, ca găina pe pui sub aripile sale şi ca pe oile lui Dumnezeu la păşunea cea dumnezeiască; deci, păziţi-vă în poruncile Domnului şi creşteţi cu fapte bune din putere în putere, ca şi eu să mă îngrijesc de mîntuirea voastră cu bucurie şi, nesuspinînd, să vă învăţ şi să mă veselesc cu duhul, văzînd roadele cele duhovniceşti ale ostenelilor voastre. Pentru că, iată, mă sîrguiesc cu atîtea învăţături, a semăna cuvintele lui Dumnezeu în inimile noastre; iar ţarinile inimilor noastre într-o măsură stau, necrescînd întru îmbunătăţită săvîrşire. Deci, vremea secerişului se apropie şi lopata pentru arie este gata ca să aleagă pleava din grîu; şi mă tem ca nu cumva să se găsească pleavă între noi, căci vă veţi da focului nestins. Sîrguiţi-vă, vă rog, surorile mele, sîrguiţi-vă a vă păzi de pleava păcatelor şi a fugi de focul gheenei; faceţi-vă grîu curat al lui Hristos; măcinaţi-vă în morile smereniei prin pustniceştile osteneli, prin curăţie, prin dragoste şi prin rugăciuni, ca să fiţi lui Dumnezeu întocmai ca nişte pîini bune”.

Astfel le învăţa pe duhovniceştile sale fiice, ca o maică iubitoare de fii. Prin povăţuirea şi rugăciunile ei, toate călugăriţele au sporit întru nevoinţele duhovniceşti şi s-au făcut vase alese ale Sfîntului Duh. După aceea cuvioasa a mai zidit o altă biserică de piatră, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe aceea a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu toată podoaba şi, îngrădind-o cu ogradă, a dat-o călugărilor.

Cuvioasa Eufrosina, dorind ca să vadă şi să aibă în locaşul său icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria – una dintre acele icoane pe care Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, încă fiind în viaţă, a zugrăvit chipul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu – pentru că cuvioasa auzea că trei icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au fost zugrăvite de Sfîntul Luca; şi se află una la Ierusalim, alta la Constantinopol şi alta în Efes. Deci, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să i se împlinească dorinţa, a trimis la Constantinopol pe Mihail, slujitorul locaşului său, la dreptcredinciosul împărat Manoil şi la preasfinţitul patriarh Luca, cerînd, cu lacrimi şi cu rugăminţi multe, una din acele trei icoane ale Preacuratei Stăpîne, şi anume pe cea din Efes.

Împăratul şi patriarhul, cunoscîndu-i dragostea şi osîrdia sa cea mare către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, s-au învoit la cererea ei. Deci, trimiţînd în Asia, a adus din Efes la Constantinopol icoana cea minunată a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, dînd-o trimisului Cuvioasei Eufrosina, l-a trimis cu scrisorile sale către acea cuvioasă, lăudînd pe roaba lui Hristos cu binecuvîntarea patriarhală. Iar ea, cîştigînd icoana dorită, s-a umplut de negrăită bucurie şi a înălţat mare mulţumire lui Hristos Dumnezeu şi Maicii Lui cea fără prihană. Astfel, ea a pus acea icoană în mănăstirea sa, în biserica Sfintei Probejenii, împodobind-o cu aur şi cu pietre scumpe de mult preţ.

După moartea părinţilor săi şi după mulţi ani ai călugăriei sale, Cuvioasa Eufrosina a dorit ca să vadă Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi să se închine Mormîntului Domnului Hristos, cel de viaţă purtător, gîndind ca să-şi sfîrşească viaţa acolo; pentru aceea, cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu. Stăpînitorii cei duhovniceşti şi mireneşti, înştiinţîndu-se de scopul ei, s-au cuprins de mare jale şi, adunîndu-se la dînsa, o rugau cu lacrimi ca să nu-i lase pe ei şi ţara lor; iar ea, prin cuvinte înţelegătoare şi de suflet folositoare, i-a mîngîiat pe toţi ca pe nişte fii ai ei.

Acolo era iubitul ei frate, voievodul Viaceslav, acela venise cu doamna şi cu fiii săi, ca să se închine ei şi, lăcrimînd, zicea: „Doamnă, soră şi maica mea, lumina ochilor mei şi povăţuitoarea sufletului meu, de ce voieşti să mă laşi?” Iar sfînta răspundea: „Nu voiesc să vă las, ci să mă duc la Sfintele Locuri, ca acolo să mă rog pentru mine şi pentru voi”. Iar după duhovniceasca vorbire, voievodul, voind să se ducă de la dînsa, i-a poruncit ca fiicele lui, cele două fecioare, Kirina şi Olga, să le lase surorii sale, Evdochia. Ea avea un dar ca acesta, că de căuta spre cineva cu ochii săi, îndată îl cunoştea de este în dînsul duh de fapte bune şi de poate ca să fie vas ales lui Dumnezeu. Deci, a cunoscut şi pe fiicele cele tinere ale fratelui său că au să fie plăcute lui Hristos.

După ce a plecat fratele său de la dînsa, a zis fiicelor lui: „Voiesc să vă logodesc pe voi cu Mirele Cel fără de moarte şi să vă duc în cămara împărăţiei Lui”. Deci, fecioarele, îndulcindu-se cu sufletul de cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, au căzut la picioarele ei, zicînd: „Voia Domnului să fie şi a ta sfîntă rugăciune, precum voieşte de noi, să rînduiască”. Cuvioasa Eufrosina, bucurîndu-se cu duhul de buna voinţă a fecioarelor, le învăţa cu vorbe folositoare şi le îndulcea inimile lor cu dragostea lui Hristos. Iar după cîteva zile a chemat pe fratele său şi i-a zis lui: „Pe fiicele tale voiesc să le tund în călugărie, ca astfel să fie mirese lui Hristos”.

Voievodul Viaceslav, auzind aceste cuvinte, s-a tulburat foarte mult şi a zis: „Doamnă, maica noastră, pentru ce te-ai gîndit, să-mi faci aceasta? Poate voieşti să aduci plîngeri sufletului meu? Voieşti să plîng pentru ducerea ta de la noi într-o ţară depărtată şi să mă tînguiesc pentru fiicele mele, lipsindu-mă de mîngîierea lor?” Iar doamna lui Viaceslav şi maica fecioarelor se tînguia cu mai multă negrăită jale a inimii, însă nu putea a se împotrivi voii Cuvioasei Eufrosina, al cărui cuvînt îl asculta ca din gura lui Hristos, ştiind-o cu încredinţare că este adevărată roabă a lui Hristos şi Duhul Sfînt locuieşte în dînsa. Deci, voievodul a rugat pe Cuvioasa Eufrosina să vină la el, asemenea şi pe episcopul Dionisie ce era pe atunci. Şi, aducînd pe fecioare în biserică, episcopul le-a tuns pe ele în schima monahală, numind pe Kirina, Aglaia, iar pe Olga, Eftimia, binecuvîntîndu-le pe ele cu binecuvîntarea sfinţilor părinţi şi a mîinilor celor ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu.

După puţină vreme a încredinţat mănăstirea surorii sale, Evdochia şi, sărutînd pe toate, şi-a pus nădejdea spre Dumnezeu. Deci, după multă rugăciune şi-a luat drumul către Ierusalim, petrecînd-o pe ea pînă departe toţi cu amare lacrimi. Ea a luat cu dînsa pe un frate al său, David şi pe rudenia sa, Eupraxia. Deci, mergînd mai întîi în cetatea lui Constantin, acolo a fost primită cu cinste de către împărat şi patriarh şi, închinîndu-se prin sfintele biserici şi la multe sfinte moaşte, s-a dus la Ierusalim, unde, ajungînd, s-a închinat Mormîntului Domnului Hristos, Cel de viaţă purtător. Ea a pus pe Mormîntul Mîntuitorului o cădelniţă de aur şi a dat multe daruri Bisericii Ierusalimului şi patriarhului, înconjurînd toate Sfintele Locuri ale Ierusalimului, se închina şi se ruga cu multă umilinţă. După aceea a locuit în mănăstirea ce se numea Rusco, ce era lîngă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, mergînd iarăşi la Mormîntul Domnului, s-a rugat cu lacrimi şi cu suspinuri din inimă, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai născut din Preacurata şi Sfînta Fecioară Maria, pentru mîntuirea noastră, Cel ce ai zis: Cereţi şi se va da…, mulţumesc milostivirii Tale, că eu, păcătoasa, am cîştigat ceea ce am cerut de la Tine, pentru că m-am învrednicit a vedea aceste Sfinte Locuri, pe care Tu le-ai sfinţit cu preacuratele Tale picioare, şi a săruta Mormîntul Tău cel sfînt, în care Te-ai odihnit cu preacuratul Tău trup, cel ce a suferit moarte pentru noi; ci încă, preabunule Stăpîne, cer de la Tine acest dar mai de pe urmă: dă-mi mie să mă sfîrşesc în aceste Locuri Sfinte, Ziditorule; nu trece cu vederea smerita mea rugăciune, primeşte sufletul meu în sfînta Ta cetate şi rînduieşte-l în sînul lui Avraam, unde sînt cei ce Ţi-au plăcut Ţie.

Astfel rugîndu-se, a ieşit de la biserica zisă mai înainte, unde locuia, şi a căzut în boală trupească. Culcîndu-se pe patul durerii a zis: „Slavă Ţie Stăpîne al meu Iisuse Hristoase, că şi întru aceasta m-ai ascultat pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mi-ai făcut precum ai voit”.

Ea mai dorea, să se ducă şi la Iordan, dar nu putea din cauza bolii; deci, a trimis pe David, fratele său, şi pe Eupraxia. Mergînd ei la Iordan şi, întorcîndu-se de acolo, i-au adus apă din Iordan, pe care fericita a primit-o cu mare bucurie şi mulţumire. Şi, bînd ea şi scăldîndu-se peste tot trupul, s-a culcat iarăşi pe pat, zicînd: „Bine este cuvîntat Dumnezeul nostru, cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume”. În vremea acestei boli i s-a făcut ei o arătare îngerească şi o veste de la Dumnezeu pentru fericitul său sfîrşit şi pentru odihna cea gătită ei. Pentru acestea cuvioasa se veselea cu sufletul de Dumnezeu Mîntuitorul ei, lăudîndu-L şi mulţumind bunătăţii Lui.

După aceea, a trimis în lavra Sfîntului Sava ca să roage pe arhimandrit şi pe fraţi, ca să-i dea în acel locaş un loc spre îngropare Iar ei s-au lepădat, zicînd: „Avem poruncă de la părintele nostru, Sfîntul Sava, ca să nu îngropăm niciodată femei în locaşul lui; însă este mănăstirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cea zidită de Cuviosul Teodosie începătorul vieţii de obşte, în care zac multe femei sfinte. Acolo este şi maica Sfîntului Sava, maica Sfîntului Teodosie, maica sfinţilor fără de arginţi, Teodotia şi altele. Deci, acolo se cuvine să fie pusă şi Eufrosina, plăcuta lui Dumnezeu”.

Auzind Cuvioasa aceasta, a lăudat pe Dumnezeu că trupul ei va fi pus la un loc cu moaştele sfintelor femei. Deci, îndată a trimis rugăminte în locaşul Cuviosului Teodosie, ca să-i arătate locul pentru mormînt; şi a făcut mormîntul sfintei spre îngropare în pridvorul bisericii.

Cuvioasa Eufrosina, zăcînd douăzeci şi patru de zile şi, apropiindu-se de sfîrşit, a chemat un preot şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine; apoi, rugîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 23 de zile ale lunii lui mai; iar trupul ei s-a îngropat cu cinste la locaşul Cuviosului Teodosie, în pridvorul bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar David, fratele ei, şi Eupraxia, rudenia sa, întorcîndu-se în ţara lor, în cetatea Poloţca, au adus înştiinţare de fericitul ei sfîrşit şi de cinstita îngropare a Cuvioasei Eufrosina. Deci, toţi, plîngînd, au săvîrşit pomenirea ei, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Cel lăudat de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Simeon Stîlpnicul, din Muntele Minunat

Adaugat la iunie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 6, 2020

Cuviosul Simeon Stîlpnicul, din Muntele Minunat

Un tînăr oarecare cu numele Ioan, de neam din Edesa, l-au adus părinţii săi în Antiohia, vrînd să-l căsătorească; deci, văzînd o fecioară frumoasă cu numele Marta, au zis părinţilor ei să o dea în căsătorie fiului lor. Părinţii fecioarei s-au învoit la aceea, dar ea nu voia să se mărite, dorind să se facă mireasă lui Hristos, şi să-şi păzească fecioria sa nespurcată. Fiind silită de părinţi spre nuntă, ea a alergat la biserica Înaintemergătorului, care este dinaintea cetăţii Antiohiei şi, căzînd, se ruga cu lacrimi, ca Domnul să rînduiască pentru dînsa lucrul cel de folos. Şi i-a fost ei acolo o vedenie dumnezeiască poruncindu-i să se supună părinţilor şi să se însoţească cu bărbat. Deci, fecioara, plecîndu-se la voia Domnului, s-a însoţit cu Ioan. Ea îi era lui nu numai ajutătoare vieţii, dar şi povăţuitoare spre mîntuire, îndemnîndu-l totdeauna spre lucrul cel bun. Ea îşi împodobea viaţa cu postire, cu înfrînare şi cu rugăciune, sîrguindu-se a plăcea lui Dumnezeu.

Adeseori cinstita Marta alerga la biserica Înaintemergătorului şi se ruga cu multă osîrdie Sfîntului Ioan, patronul acelei biserici, ca să mijlocească la Dumnezeu cu rugăciunile lui, darul de a naşte un prunc parte bărbătească. Pentru aceasta se făgăduia că, de va naşte un prunc, o să-l aducă la Dumnezeu, precum a adus Ana pe Samuel spre slujbă. După un an i s-a arătat la rugăciunea cea de noapte, pe cînd ea dormita, Sfîntul Ioan Înaintemergătorul în biserica sa, zicîndu-i: „Nădăjduieşte, femeie, că rugăciunea ta este primită şi-ţi vei cîştiga cererea. Ca semn al binecuvîntării lui Dumnezeu să-ţi fie ţie acest bulgăr de tămîie binemirositoare; şi-i dă un bulgăre de tămîie mirositoare, zicîndu-i: Cu acela cădeşte-ţi casa”.

Deşteptîndu-se Marta din dormitare, a găsit în mînă acel bulgăre de tămîie, al cărui miros era negrăit. Apoi, iarăşi i s-a arătat Mergătorul Înainte, zicîndu-i: „Mergi la bărbatul tău, că vei zămisli fiu, şi-l vei numi Simeon. El va suge lapte numai din sînul cel drept iar de cel stîng nu se va atinge, căci va fi fiu al dreptăţii. El nu va gusta carne, vin sau vreo mîncare făcută cu meşteşug omenesc, ci numai pîine, miere şi sare; iar băutura lui va fi apa. Tie ţi se cade să-l păzeşti cu toată atenţia în copilăria lui, ca pe acel ce are să fie vas sfînt, spre slujba Domnului Dumnezeului nostru. După doi ani de la naşterea lui, îl vei aduce aici în biserica mea şi-l vei boteza. După ce s-o învrednici de darul Sfîntului Botez, atunci ţi se va vesti ce va să fie pruncul acela”.

Marta, umplîndu-se de spaimă şi de negrăită bucurie din vedenia aceea, da mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Ioan Înaintemergătorul. Apoi, întorcîndu-se acasă la bărbatul său, a zămislit prunc în pîntecele său şi, împlinindu-se vremea, a născut fără de durere fiu, pe care l-a numit Simeon şi-l hrănea din sînul cel drept. Altădată, vrînd să se încredinţeze cu adevărat de ceea ce i s-a grăit în vedenie de Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, că pruncul ce se va naşte nu se va atinge de sînul cel stîng, îl punea la sînul cel stîng, iar el, plîngînd, îşi întorcea capul său, nevoind să sugă. Cu creşterea lui s-a mai făcut şi această minune. Dacă în vreuna din zile maica sa gusta carne sau vin, în acea zi pruncul nu voia să sugă sîn, ci rămînea flămînd pînă a doua zi; iar mama, cunoscînd pricina aceasta, se înfrîna în toate zilele de carne şi vin şi hrănea cu post pe cel ce avea să fie pustnic mare.

Cînd pruncul a ajuns la vîrsta de doi ani, părinţii săi l-au dus în biserica Mergătorului Înainte, unde l-au botezat. După botez, pruncul îndată a grăit aceste cuvinte: „Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă”. El a spus aceste cuvinte şapte zile de-a rîndul, de care lucru se minunau atît părinţii, cît şi toţi cei ce-l auzeau; deci, l-au cunoscut că are să fie următor nu celor pămînteşti, ci celor cereşti. După ce pruncul a fost înţărcat, se hrănea cu pîine, cu miere şi cu apă; iar carne nu mînca nicidecum, nevoind să primească nici o fiertură.

Pe cînd pruncul era de cinci ani, s-a întîmplat în Antiohia cutremur mare de pămînt, pe vremea împărăţiei marelui Justinian. În vremea acelui cutremur s-au dărîmat o mulţime de case, care au acoperit pe locuitorii lor; asemenea s-a dărîmat şi casa părinţilor săi şi, fiind înăuntru numai tatăl său, l-a omorît; iar maica sa a rămas vie, deoarece în acea vreme înfricoşată a cutremurului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu s-a aflat în casă, ci se dusese la o casă oarecare spre a se ruga. Pruncul deasemenea nu era aca-să, ci era în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, şi acolo păzindu-se de Dumnezeu, a rămas neatins.

Pruncul, ieşind din biserică, nu ştia unde să se ducă, fiind multe case căzute; iar casa lui nu şi-o mai cunoştea ci, umblînd, rătăcea prin dărîmăturile Antiohiei, pînă ce o femeie oarecare dreptcredincioasă care-i cunoştea părinţii, văzînd pe pruncul Simeon rătăcind, l-a luat în spatele ei şi l-a dus la un munte ce era aproape de cetate – că acolo era locuinţa ei.

Deci, fericita Marta, maica lui Simeon, văzîndu-şi casa dărîmată şi că toţi cei ce s-au aflat în ea n-au mai rămas vii, socotea că împreună cu bărbatul ei a murit şi pruncul, zdrobindu-se de pereţii de piatră; pentru aceasta se tînguia foarte mult. După şapte zile, i s-a arătat ei Sfîntul Ioan Botezătorul şi i-a spus că pruncul ei este viu şi petrece la o femeie în afara cetăţii. Atunci ea, ducîndu-se la muntele acela, a găsit pe Simeon la femeia cea zisă mai sus şi cunoscută. Iar ea a spus cu mirare mamei, că în toate acele şapte zile, pruncul n-a voit să guste nici un fel de mîncare, ci numai de două ori a primit puţină pîine şi apă. Luîndu-şi maica pe fiul său, l-a dus în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul şi acolo a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfîntului pentru că i-a păzit pruncul viu; apoi a plecat.

Într-una din zile, Marta se gîndea în sine la vedeniile care i s-au arătat ei despre prunc şi la lucrurile cele de mirare care se petrecea acum cu ea; şi, nepricepînd ce o să mai fie pe urmă cu acel prunc, a dormit şi a văzut o vedenie în acest fel: I se părea că se vede pe dînsa într-aripată şi zbura ţinînd în mîini pruncul, înălţîndu-l pe el cu darul Domnului şi zicînd: „Fiule, în acest fel am dorit să văd înălţarea ta; deci să mă izbăvească cu pace Ziditorul meu, ca una ce m-am învrednicit a fi binecuvîntată între fecioare; căci dau rodul pîntecelui meu Celui Preaînalt”.

După aceasta maica petrecea cu pruncul la un oarecare loc în Antiohia, ce se numea Heruvim. Acel loc se numea astfel pentru că Tit, fiul lui Vespasian împăratul Romei, pustiind cu război Ierusalimul, a luat din biserica Ierusalimului doi heruvimi de aur, care fuseseră pe chivotul Legii, şi i-a dus pe ei în Antiohia; iar locul unde au fost puşi acei heruvimi se numea Heruvim.

Fericita Marta, petrecînd acolo împreună cu fiul său, pruncul Simeon, a văzut o vedenie ca aceasta: Vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos, şezînd pe scaun înalt şi mulţi dintre drepţi adunîndu-se de pretutindeni; iar cărţile vieţii erau deschise, pentru că se făcea judecata. La răsărit se vedea Raiul desfătării, iar la apus focul gheenei. Şi a zis către dînsul Duhul Sfînt: „Ascultă, pruncule şi înţelege cele ce le vezi aici. Sîrguieşte-te să placi lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de cinste, împreună cu sfinţii şi să cîştigi negrăitele bunătăţi, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Din această vedenie s-a înţelepţit pruncul prin dumnezeiasca înţelepciune şi i s-a dat lui descoperirea celor neştiute şi vederea tainelor celor ascunse.

După puţină vreme a văzut pe un bărbat minunat la vedere, îmbrăcat în haină albă, zicînd către dînsul: „Urmează-mă!” Simeon a mers după el. Iar bărbatul ce i se arătase l-a dus în părţile Tiberiei, care este aproape de Seleucia, şi l-au pus pe el într-un munte pustiu, sub care era un sat ce se numea Pilasa. Acolo, în muntele cel pustiu, petrecea cu fiarele ca şi cu nişte miei, de vreme ce numai pe acelea le avea împrejur vieţuitoare; iar de oameni nu era văzut nicidecum. El era luminat noaptea şi ziua de o negrăită lumină; iar hrana i se aducea de bărbatul acela, care îl adusese pe el acolo, şi care, adeseori arătîndu-i-se lui, îl povăţuia întru toate şi îi dădea hrană la vreme.

După cîtva timp, cu povăţuirea aceluiaşi bărbat, s-a suit în vîrful muntelui şi a aflat o mănăstire mică, în care era un egumen, stînd pe stîlp, cu numele Ioan. Acelui egumen i se arăta adeseori vedenii despre Simeon cel ce era să vină la dînsul. Uneori vedea un prunc în haină, venind cu căruţa la mănăstirea lui, alteori îl vedea umblînd prin văzduh şi zburînd pe deasupra mănăstirii, iar alte ori stînd pe un stîlp luminos, şi cu acel stîlp se apropia de mănăstire. Apoi vedea şi pe un înger arătîndu-i lui pe pruncul acela şi zicîndu-i: „Acesta este acela prin care vei cîştiga mîntuirea! Deci, egumenul spunea acele vedenii monahilor celor ce petreceau cu dînsul. Cînd fericitul Simeon, cu povăţuirea lui Dumnezeu a venit la mănăstirea lui, monahii se minunau, cum un prunc ca acesta, abia de şase ani, a putut să umble prin atîtea locuri pustii şi să vină la mănăstirea aceea.

Egumenul Ioan, văzîndu-l de pe stîlp, a cunoscut îndată pe prunc, căci pe unul ca acela îl vedea de multe ori în vedenie. Deci, s-a bucurat foarte mult de venirea lui şi, chemîndu-l la sine, l-a luat în braţe şi l-a sărutat, mulţumind lui Dumnezeu cu lacrimi. Pruncul era foarte frumos la faţă, cu părul galben, cu ochii luminoşi şi plăcuţi; chiar din privirea corpului lui se arăta frumuseţea sufletului. El era blînd, tăcut, grabnic în răspuns, înţelept în cuvinte, plin de cereştile daruri, petrecînd în linişte în mănăstirea aceea. Postirea lui era astfel: el mînca linte muiată în apă, uneori după trei zile, alteori după şapte, iar alte ori după zece zile bea puţină apă.

Fericitul Ioan, egumenul stîlpnic, se minuna foarte mult de acest lucru. În mănăstirea aceea era un om prost, care păştea turma. Acela, văzînd postirea pruncului cea mai presus de fire, s-a umplut de zavistie diavolească şi voia să-l ucidă. Dar cînd a voit să înceapă acel lucru rău gîndit în sine, îndată i s-a uscat mîna şi din această pricină s-a îmbolnăvit foarte rău cu trupul, încît era aproape de moarte. Pentru aceasta şi-a mărturisit cu pocăinţă păcatul, atît egumenului, cît şi fericitului prunc Simeon. Pruncul, fiind fără de răutate, nu numai că i-a iertat păcatul acela, ci s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, încît, atingîndu-i mîna lui, îndată i-a tămăduit-o şi astfel tot trupul i l-a făcut sănătos.

Din acea vreme, egumenul şi fraţii cinsteau foarte mult pe acest fericit prunc, ca pe acela pe care Domnul i l-a ales din pîntecele maicii sale şi l-a sfinţit spre slujba Sa. După aceea, Fericitul Simeon s-a rugat să i se zidească un stîlp aproape de al părintelui Ioan. Deci, îndată, după dorinţa lui, i s-a zidit un stîlp lîngă stîlpul părintelui Ioan, şi acolo s-a suit pruncul, îmbrăcat în călugărie de Cuviosul Ioan, fiind numai de şapte ani. Astfel stătea acolo, urmînd părintelui său, Ioan Stîlpnicul.

La începutul şederii lui acolo, i s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos în chip de prunc, strălucind cu negrăită frumuseţe. Văzîndu-l Sfîntul Simeon, s-a aprins cu toată inima de dragostea către El, căci L-a cunoscut că este Stăpînul său. Deci, luînd îndrăzneală, a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Iar Domnul, întinzînd mîinile în chipul crucii, a zis: „Aşa m-au răstignit iudeii, însă Eu singur am voit să mă răstignesc; iar tu îmbărbătea-ză-te şi te întăreşte, răstignindu-te împreună cu Mine în toate zilele”. De atunci, plăcutul lui Dumnezeu şi-a uitat trupul său şi se asemăna celor fără de trupuri, avînd viaţă îngerească. Şi astfel întrecea în nevoinţă pe stareţul său; pentru că stareţul cînta în toate nopţile treizeci de psalmi, iar Simeon cînta cincizeci şi une-ori, optzeci. De multe ori citea toată psaltirea într-o noapte, nedormind de loc; şi astfel slăvea pe Dumnezeu toată ziua.

Stareţul, văzîndu-l astfel şi temîndu-se ca nu cumva să slăbească de atîtea nevoinţe, îl sfătuia, zicîndu-i: „Fiule, încetează de la atîta osteneală, care covîrşeşte puterea omenească; pentru că nici nouă nu ne dai odihnă. Ţie îţi este destul, că din scutece te-ai răstignit împreună cu Hristos; dar ţi se cade a avea puţină grijă şi de trupul tău, a-i lăsa lui puţin somn şi a-i da hrană cu măsură, ca să poată purta pînă la sfîrşit ostenelile vieţii pustniceşti. Nu spurcă pe om mîncarea şi băutura, deoarece Domnul zice în Sfînta Scriptură: Toată verdeaţa de mîncare, am dat-o vouă spre hrană”. Fericitul Simeon a răspuns stareţului: „Deşi nu spurcă hrana pe om, însă îi naşte gînduri spurcate, îi întunecă mintea, înrădăcinează şi îngroaşă patima şi preface pe omul cel duhovnicesc în trupesc, pironindu-i gîndul de poftele cele pămînteşti; iar nouă, celor ce ne învăţăm ziua şi noaptea în legea Domnului, se cade să ne temen, ca să nu ne răpim cîndva cu amăgirea somnului şi astfel să cădem în trîndăvie, precum zice proorocul: „A adormit sufletul meu de trîndăvie…”. Mai ales se cade cu neadormita trezvie să deschidem gura spre mărirea lui Dumnezeu, ca să tragem de sus darul Sfîntului Duh. Dar ce-ţi este ţie, o, părinte, de cuvintele mele? Eu îmi pun singur legile acestea, iar nu altora, deoarece mie îmi este de trebuinţă ca, prin multă asprime, să-mi muncesc trupul meu cel tînăr”. Stareţul s-a minunat de un răspuns ca acesta cu bună înţelegere al pruncului celui tînăr.

Lui Simeon, fiind strălucit cu lumina Sfîntului Duh, i s-a descoperit toată împărăţia diavolului şi toate nălucirile. El a văzut pe cel mai mare al întunericului, şezînd pe un scaun mare, avînd o cunună strălucitoare pe capul lui, iar cetele drăceşti, stînd înaintea lui. Astfel se putea vedea stînd înaintea lui, toate podoabele cele pregătite spre deşarta înşelăciune: aurul, argintul, pietrele cele de mult preţ şi mărgăritarele; dar toate acelea erau ca noroiul. Acolo se auzeau glasuri de trîmbiţe, de fluiere, de cimpoi şi de diferite instrumente muzicale. Se vedea păcatul în chip de fecioară frumoasă, căreia îi urmau ca slugile, ispititorii cei ce îndeamnă şi amăgesc spre păcat. Acolo se vedea duhul vicleşugului, duhul necurăţiei, duhul lenevirii şi duhul iubirii de argint, căscînd cu gură nesăţioasă şi poftind să înghită toată lumea. Acele duhuri înşelătoare se sîrguiau să ispitească şi pe Simeon spre iubirea păcatului. Pentru aceasta, îl chemau spre păcat cu cuvinte spurcate.

Dar el, înarmîndu-se cu arma cea obişnuită, adică cu semnul Sfintei Cruci şi chemînd numele lui Hristos, deodată au pierit de la sine nălucirile cele drăceşti, aşa precum raza soarelui goneşte întunericul. Deci, privind spre biserică, a văzut Scaunul lui Dumnezeu, de la care ieşea slava lui Dumnezeu şi care strălucea pe Simeon. Deci, a trimis din Biserică la el unul din patriarhi, avînd în mîini nişte mir de bună mireasmă pe care, turnîndu-l pe capul lui Simeon şi ungîndu-l, i-a zis: „Cu puterea acestei ungeri, vei izgoni pe diavoli; iar, încingîndu-se cu dumnezeiasca putere de sus, îi vei tăia cu miile şi-i vei birui. Aşadar, îndrăzneşte, nădăjduind spre Ziditorul, căci vrăjmaşul nu va spori nimic asupra ta şi fiul fărădelegii nu va putea să-ţi facă nici un rău!” Din acel ceas, Fericitul Simeon a luat putere asupra duhurilor celor necurate şi a început a le izgoni din oameni şi a tămădui toate bolile.

Într-una din zile, Simeon Stîlpnicul, robul lui Dumnezeu, a zis către fericitul stareţ Ioan Stîlpnicul: „Părinte, nu cu multe zile mai înainte de aceasta, mi-a arătat Domnul stăpînirea satanei şi pierzătoarele lui bogăţii. Am văzut meşteşugurile lui, cum se sîrguieşte să pornească război asupra celor îmbunătăţiţi”. Zis-a Ioan către Simeon: „Fiule, Dumnezeu să te păzească pe tine de vicleşugurile lui”. Simeon a zis: „Blestemata putere a satanei, măcar de se sîrguieşte cu dinadinsul să scornească răutăţi spre noi, dar nimic nu sporeşte”.

Văzînd stareţul că pruncul socoteşte întru nimic ispitele vrăjmaşului şi, temîndu-se să nu cadă întru înălţarea minţii a zis către dînsul: „Fiule, nouă ni se cade însă să ne temem de meşteşugurile diavolului cele de multe feluri. Să nu ne nădăjduim spre fapta cea bună a noastră, că vrăjmaşul s-a îmbrăcat cu înfăţişări de fier, gătind totdeauna cursa asupra monahilor celor tineri; şi de ar afla diavolul întru dînşii vreme cuvioasă lui însăşi, îndată năvăleşte cu putere, ridicînd război greu întru dînşii. Nouă ni se cade mai ales, a ne ruga lui Dumnezeu şi a chema pe Emanuel, ca să fie totdeauna cu noi şi să surpe toată puterea vrăjmaşului”.

Vorbind ei acestea a auzit satana şi, umplîndu-se de mînie, scrîşnea cu dinţii asupra tînărului. Apoi a început cu năluciri înfricoşate asupra aceluia, închipuindu-se în balauri şi în fiare cumplite, repezindu-se asupra lui ziua şi noaptea, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită. Fericitul Simeon, luîndu-şi de ajutor pe Cel Preaînalt şi înarmîndu-se cu arma Sfintei Cruci, zicea: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întîmplare şi de dracul cel de amiază.

Într-o noapte a lunii lui decembrie, în a doua strajă a nopţii, diavolul, adunîndu-şi toate cetele lui, a năvălit fără de veste asupra lui, făcînd gălăgie mare. Deci, rupînd acoperămîntul, ce era deasupra fericitului Simeon, l-a aruncat într-o rîpă; dar mîna Domnului era asupra pruncului, întărindu-l. Fericitul Simeon stătea neclintit nu numai cu trupul, dar şi cu mărimea de suflet, deoarece nu s-a temut de năvălirea vrăjmaşului. După aceasta, diavolul a ridicat din mare un vînt silnic şi vifor – vînt de tulburare -, a făcut înfricoşate tunete şi fulgere, izbind toată noaptea în stîlpul lui Simeon. Cuviosul Ioan, socotind că Simeon a fost ucis de acele tunete înfricoşate, plîngea şi chema pe monahi să meargă să-l vadă de este viu; iar monahii nu i-au răspuns, pe de o parte, temîndu-se de înfricoşările acelea, nevrînd să iasă din chilii, iar pe de alta, că erau porniţi cu urîciune de diavol asupra pruncului, pentru că ziceau în sine: „Unde este acum postirea aceluia care covîrşeşte puterea omenească? Unde sînt nevoinţele lui? Unde sînt facerile lui de minuni? Ajută-şi acum singur!”

Fericitul prunc Simeon, auzind că stareţul plînge pentru el, a strigat către dînsul, zicînd: „Părinte nu te mîhni de mine că, acoperindu-mă cu darul lui Hristos, n-am pătimit nici un rău; iar diavolul este ruşinat. Făcîndu-se ziuă, monahii au mers la stîlpul lui Simeon, socotind că vor găsi pruncul mort; dar, văzîndu-l viu, vesel şi luminat la faţă ca un înger al lui Dumnezeu, s-au ruşinat. Ei, de asemenea, au fost defăimaţi de stareţul Ioan; şi astfel, ruşinîndu-se, s-au dus la chiliile lor. Auzind Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, de fericitul Simeon că petrece viaţa aspră, a venit să-l vadă. Văzînd pe prunc tînăr, atît de desăvîrşit în fapte bune şi răstignit împreună cu Hristos, a preamărit pe Dumnezeu cu lacrimi. Apoi, întorcîndu-se în cetate, povestea tuturor spre folos de petrecerea cea aspră în pustnicie a robului lui Hristos.

De atunci au început mulţi din monahi şi din mireni a veni la el; unii ca să-l vadă; alţii dorind să se îndulcească de vorba lui cea de Dumnezeu insuflată; iar alţii, căutînd tămăduiri de bolile trupeşti de la doctorul cel fără de plată.

Fericitul Simeon a cerut de la cei ce veneau la el o haină aspră de păr, cu care şi-a învelit în taină trupul lui cel gol. Haina aceea l-a ros pînă la oase, curgînd mult sînge din răni şi, um-plîndu-se de sînge, s-a lipit de trup şi din această pricină carnea putrezea. Iar el răbda toate acestea cu vitejie. Atunci a început a ieşi miros din trupul cel putred, iar fraţii cei ce se suiau la el pe stîlp, căuta să ştie de unde iese acel miros şi, aflînd pricina acelui miros, au spus de aceasta părintelui Ioan. Iar el, îngreuindu-se pentru un lucru ca acela, a poruncit ca să scoată încet tîrsina de pe trupul lui Simeon şi l-a certat, ca să nu mai facă trupului său o muncă aspră ca aceea.

Fericitul Simeon mai avea şi darul învăţăturii, care ieşea ca un rîu din gura lui. Deci, stareţul, chemînd pe fraţi, poruncea sfîntului să grăiască către ei cuvînt de învăţătură, ascultîndu-l singur cu dulceaţă. Pruncul cel tînăr era dascăl preaînţelept şi folositor monahilor celor bătrîni; pentru că Duhul Sfînt era în gura lui şi toţi se mirau de darul înţelepciunii ce ieşea din gura lui. Stareţul numea pe Simeon noul David şi spunea pentru dînsul o vedenie pe care a văzut-o în vis: „Am văzut o putere oarecare dumnezeiască, ce avea în dreapta un fagure de miere şi-l storcea deasupra capului pruncului, iar mierea din fagure curgea pe capul lui”.

Un alt stareţ întreba: „Sînt oare porumbei în stîlpul acesta?” Iar fraţii îi răspundeau: „Nu sînt”. Zis-a stareţul: „Eu am văzut un porumbel purtător de lumină, zburînd prin uşă înăuntru la prunc şi după un ceas a ieşit iarăşi afară, zburînd spre cer. Acestea vorbindu-le între ei, fericitul Simeon a venit într-o uimire, şi s-a văzut pe sine răpit la înălţime şi cu lărgimea zbura ca o pasăre prin toate părţile lumii. Apoi, era ridicat în sus pe şapte trepte, unde, asemenea cu Sfîntul Apostol Pavel, a văzut ceea ce nu i-a văzut ochiul şi a auzit ceea ce nu i-a auzit urechea, şi iarăşi pogorîndu-se, întreba pe cel ce-l ducea: „Ce sînt acestea ce se văd?” Iar acela a răspuns: „Acestea sînt cele şapte ceruri, către care ai fost răpit”. Apoi a văzut Raiul, răsaduri frumoase de flori, palate mari luminoase şi un izvor din care izvorau miruri. El n-a văzut pe nimeni acolo, decît pe Adam şi pe tîlharul cel cu bună înţelegere. Fericitul Simeon, venindu-şi în sine, a spus această vedenie stareţului său. Şi acela i-a zis: „Fiule, bine este cuvîntat Domnul, Cel ce ţi-a dat ţie un dar ca acesta”. Deci, pruncul sporea întru pustniceştile osteneli. Cînd venea la dînsul cineva fără îmbrăcăminte, el se dezbrăca de haina sa şi o dădea aceluia, iar el şedea dezbrăcat.

Acestea le făcea de multe ori, nu numai vara, dar şi iarna. Iar stareţul, nevoind a-l lăsa astfel, îl îmbrăca cu haină, ca să nu moară de frig. Iar el, lovindu-se în piept, plîngea, zicînd: „Vai, mie, ticălosul, cum sfinţii patruzeci de mucenici au răbdat pentru Hristos în iezer gerul şi gheaţa, iar eu nu mă învrednicesc ca de acest ger să mă îngheţ? Cum voi scăpa de veşnica scrîşnire a dinţilor şi cum voi cîştiga împărtăşirea cu sfinţii?” Astfel, se tînguia de aceasta foarte mult. Iar stareţul, mîhnindu-se, îi zicea: „Ce mai voieşti să mai faci tu, Simeoane? Tu ai numai un cuget, adică să te ucizi pe tine singur!” După o vreme oarecare, Simeon şi-a găsit o muncire ca aceasta: A stat pe picioarele sale un an întreg, pînă ce i-au putrezit coapsele şi pulpele, astfel că ieşea mare putoare din dînsul. Părintele Ioan a chemat un doctor, vrînd să tămăduiască rănile lui Simeon. Dar, Simeon, zîmbind, a zis: „Viu este Domnul meu, că nu se va atinge de mine mîna şi ajutorul omenesc”. Atunci Domnul fără de veste i-a dat sănătate; astfel că s-a sculat întreg cu amîndouă picioarele şi cu coapsele, nemaiavînd nici urmă de răni. Pentru aceasta, dînd mulţumire lui Dumnezeu, a stat în genunchi multă vreme.

Venind praznicul Sfintelor Rusalii, în ziua dinaintea praznicului, fericitul Simeon a zis către Cuviosul Ioan: „Părinte, cine este vrednic să primească în limbi de foc pe Sfîntul Duh, precum l-au primit Sfinţii Apostoli?” Grăit-a lui stareţul: „Nu căuta lu-crurile cele mai înalte decît tine şi nu cerceta pe cele neştiute, ci ceea ce-ţi este poruncit, aceea să gîndeşti”. Pruncul zise: „Scris este, voia celor ce se tem de El o va face Domnul şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mîntui„. Zicînd acestea, şi-a ridicat ochii în sus şi s-a rugat din toată inima, zicînd: „Doamne, cel ce ai trimis Sfîntul Tău Duh peste sfinţii Tăi ucenici şi apostoli, trimite şi peste mine darul cel din bunătatea Ta şi mă învredniceşte ca să învăţ poruncile Tale, pentru că eşti puternic a-ţi săvîrşi laudă din gura pruncilor şi să grăiesc cuvintele vieţii veşnice”.

Astfel rugîndu-se el, îndată Duhul Sfînt S-a pogorît din cer peste dînsul ca o lumină aprinsă. Atunci inima lui s-a umplut de înţelepciune şi de înţelegere şi grăia multe din dumnezeiasca Scriptură; şi nimic nu putea să se împotrivească înţelepciunii duhului, care petrecea în dînsul. El spunea nu numai cu gura, ci şi în scris, cuvinte folositoare de suflet pentru viaţa monahicească, pentru pocăinţă, despre întruparea lui Hristos şi despre judecata ce va să fie. El tîlcuia multe lucruri neînţelese din Sfînta Scriptură; iar stareţul se minuna foarte mult de un dar ca acela al lui Dumnezeu, care era în pruncul cel tînăr şi zicea: Asupra acestui prunc s-a împlinit ceea ce a scris David: „Cuvîntul Domnului l-a aprins pe el…”. Acum am cunoscut că acest prunc face lucruri minunate, nu mai puţin, mi se pare, decît Apostolii. Şi toţi monahii se minunau şi au început a se teme de el, înspăimîntîndu-se de învăţătura lui şi de minunile ce se făceau de dînsul.

Unii din monahii aceia, au văzut în vedenia visului, trei cămări cu cîte trei scaune şi trei cununi erau pe scaune. Şi întrebînd ei: „Cui este gătită slava aceea ce se vede?” S-a auzit un glas zicînd: „Pruncului Simeon!”

Fericitul Simeon, strălucind ca soarele prin viaţa cea îngerească, îşi îndrepta cugetul său de la cele pămînteşti spre cele cereşti. El a voit ca prin stîlp mai înalt să se apropie de cer; deci, i s-a zidit un alt stîlp, care avea patruzeci de trepte. Cînd fericitul Simeon voia să urce stîlpul acela, arhiepiscopul Antiohiei şi episcopul Seleuciei, auzind de acestea, au venit în mănăstirea aceea cu clerul lor. Deci, aprinzînd lumînări, au luat cu bună cucernicie pe dumnezeiescul prunc Simeon şi l-au dus mai întîi în biserică, apoi în Sfîntul Altar, unde l-au hirotonit diacon. După aceea l-a urcat cu psalmi şi cu cîntări pe stîlpul cel mai înalt. Sfîntul Simeon a stat pe acel stîlp opt ani. Deci, stînd el acolo pe stîlpul cel mai înalt, arăta viaţa mai presus de fire, asemănîndu-se heruvimilor, astfel că neîncetat preamărea pe Dumnezeu. Dar, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui Dumnezeu cu voinţa Lui, a ridicat satana asupra lui un greu război trupesc, şi astfel, voia să-l spurce prin nălucirea visului. Iar el, împotrivindu-se ispitei, nu şi-a dat somn ochilor săi, ci se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi, ca să-i fie ajutător împotriva vrăjmaşului, care s-a sculat asupra lui şi să-l umbrească în ziua războiului. El a văzut un bărbat luminos, cinstit şi cărunt, pogorîndu-se de sus, îmbrăcat cu veşminte preoţeşti, avînd în mîini un potir cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, şi s-a umplut văzduhul de negrăită bună mirosire. Deci, apropiindu-se de dînsul bărbatul acela ce se vedea luminos, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a zis: „Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta, că de acum nu te vor mai supăra nălucirile din vis! Dar numai păzeşte-te cu dinadinsul de gîndurile tale şi nădăjduieşte spre Dumnezeu! Sfîntul Simeon, umplîndu-se de preamultă bucurie şi de negrăită dulceaţă din vedenia aceea, lăuda pe Domnul. Apoi se păzea de gîndurile care năvăleau, precum şi de vorbirile omeneşti; de vreme ce în toate zilele petrecea închis pînă la al nouălea ceas, nevoind să vorbească cu nimeni, decît cu Unul Dumnezeu.

Sosind fericitul sfîrşit al părintelui stareţ Ioan Stîlpnicul, pe care Sfîntul Simeon l-a văzut mai înainte, a trimis la dînsul, zicînd: „Nu te mîhni, părinte, dacă vei auzi de ziua ducerii tale, căci această datorie este pentru toţi oamenii de obşte. Eu am cunoscut că astăzi te cheamă Hristos la odihnă ca, după osteneli, să te odihneşti cu sfinţii. Deci, o, părinte, să-mi dai mie binecuvîn-tarea lui Avraam, să-ţi aduci aminte de mine cînd vei merge să te închini Scaunului slavei Preasfintei şi celei de o Fiinţă Treimi şi să te rogi pentru noi, ca şi noi, biruind lumea, să cîştigăm cereasca împărăţie şi să ne vedem acolo unul cu altul!”.

Ioan, auzind aceasta, nu s-a îndoit, nici s-a înspăimîntat cu mintea, ca cel ce era gata de moarte, deşi era sănătos cu trupul, neavînd nici o boală. Apoi a grăit lui Simeon prin trimisul său: „Fiul meu să te binecuvinteze pe tine Dumnezeul părinţilor noştri, pe care L-ai căutat şi Unul Născut Fiul Tatălui pe care L-ai iubit şi făcătorul de viaţă Duh, pe Care l-ai dorit. O dumnezeire a Prea-sfintei Treimi să-ţi fie ţie întărire şi apărare! Acela să te povăţuiască şi să te mîngîie. Cei ce te vor binecuvînta, vor fi binecuvîntaţi, iar cei ce te vor blestema, vor fi blestemaţi. Dumnezeu să-ţi adauge cinstea, deoarece tu pe mine, duhovnicescul tău părinte, m-ai cinstit ca pe un părinte trupesc. Să afle dar şi milă de la Domnul, maica ta cea fericită, care mi-a slujit mult”. Deci, fraţii care stăteau înaintea stareţului, auzind cuvintele ce le grăia, s-au înfricoşat. Apoi l-au întrebat: „Ce porunceşti, părinte, pentru tînărul Simeon? Stareţul răspunse: „Voiesc ca toţi să fie următori asemenea lui Simeon în dragostea cea învăpăiată a inimii lui către Dumnezeu. Să se învrednicească de ajutorul rugăciunilor acestuia, care este vas ales al lui Dumnezeu, mare şi cinstit”.

Părintele Ioan, învăţînd pe fraţi şi rugîndu-se pentru ei, s-a făcut ca şi cum ar voi să se odihnească puţin şi a adormit ca şi cuprins de un somn dulce. Astfel şi-a dat fericitul sfîrşit, nefiind bolnav cu trupul şi aflîndu-se totdeauna pe lîngă Sfinţii Părinţi.

După moartea cuviosului stareţ, Sfîntul Simeon s-a dedat spre mai multe osteneli. Iar rînduiala vieţii lui era astfel: De dimineaţă pînă la al nouălea ceas se ruga, după al noulea ceas se îndeletnicea cu citirea şi scrierea cărţilor pînă la apusul soarelui; iar după apusul soarelui începea rugăciunea şi astfel petrecea toată noaptea fără de somn, pînă în zori de ziuă. Cînd se lumina de ziuă, poruncea somnului, ca unui rob, să se apropie puţin de el; astfel, dormitînd foarte puţin, iarăşi se scula şi îşi începea obişnuita pravilă. În vremea rugăciunii ţinea în mîna dreaptă tămîie, care fără să fi fost cărbuni de foc, ieşea din ea fum de tămîie.

Odată, se auzea în văzduh popor mult, cîntînd împreună cu el şi zicînd Aliluia; iar aceia erau sfinţii îngeri. El adeseori petrecea multe zile şi nopţi fără somn. Odată n-a dormit deloc treizeci de zile şi treizeci de nopţi, rugînd pe Dumnezeu, ca să ia somnul cu totul de la el; însă Dumnezeu i-a zis: „Se cuvine ţie să dormi ca să-ţi odihneşti puţin trupul”.

Dar, diavolul, nesuferind să vadă o nevoinţă ca aceea a lui Simeon, iarăşi s-a înarmat contra lui cu toate cetele sale şi se silea să-l îngrozească cu diferite năluciri; fiindcă uneori se închipuiau în balauri şi în felurite fiare, şi astfel se repezeau să-l muşte. Alteori diavolul se prefăcea într-o pasăre neobişnuită, care avea faţă de prunc şi cădea către faţa lui, iar alteori se arăta în mulţime de oaste, venind contra lui cu chiot mare ca la război, vrînd să-l surpe jos şi astfel să-l răstoarne la pămînt împreună cu stîlpul lui.

Odată, au izbit cu o piatră mare în stîlp, încît era cît pe ce să cadă; dar puterea lui Dumnezeu cea nevăzută l-a sprijinit şi l-a îndreptat. Odată, i s-a arătat diavolul ca o faţă de arap, neagră şi fără de ruşine, care se sîrguia să cuprindă cu mîinile lui grumajii sfîntului, şi-i zicea: „Încă odată mă voi lupta cu tine şi de mă vei birui, mă voi duce de aici”. Toate nălucirile şi arătările acelea drăceşti, sfîntul le gonea cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci. El a văzut o vedenie dumnezeiască foarte minunată: I se părea că vedea cerul deschis şi pe Domnul nostru Iisus Hristos înconjurat de negrăită strălucire, ca o văpaie de foc; iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil stăteau împrejurul lui, unul în partea dreaptă iar altul în stînga, şi sub picioarele lor un nor roşiatic.

Sfîntul Simeon, văzînd aceasta, s-a închinat Domnului său şi, întinzînd mîinile spre El, s-a rugat ca, după buna sa credinţă, să-i dea lui să aducă roduri bune duhovniceşti. Deci, Domnul a binecuvîntat pe Simeon de trei ori, cu semnul dumnezeieştilor Sale degete. Simeon, privind în jos, a văzut pe faţa pămîntului o mulţime mare de diavoli în multe feluri de chipuri: Unii ca vierii şi alţii ca şi caprele de turmă; şi i-a dat lui Domnul putere peste acei diavoli ca să-i izgonească. Iar ca întărire a acelei puteri, Sfîntul Simeon s-a pogorît de la Domnul, avînd în mîinile lui un toiag de finic; şi îndată toată mulţimea văzută a diavolilor a fugit din faţa lui Simeon şi s-a făcut nevăzută.

Deci, sfîntul avea putere să izgonească toate duhurile cele viclene din oamenii care se duceau la el; şi astfel îi tămăduia de tot felul de boli şi învia morţii. Odată, un om căruia îi murise fiul, venise la stîlpul sfîntului şi striga cu lacrimi, rugîndu-se să-l miluiască şi să se roage lui Dumnezeu pentru fiul său cel mort. Sfîntul, săvîrşindu-şi rugăciunea sa, a zis acelui om: „Mergi în numele Domnului, că fiul tău este viu!” Omul acela, crezînd cuvintele sfîntului, s-a dus la casa sa şi şi-a găsit fiul înviat din morţi. Deci, luîndu-l, l-a adus la sfîntul cu negrăită bucurie şi a dat pentru aceasta mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său.

După aceasta, Sfîntul Simeon iarăşi a văzut pe Domnul Dumnezeul nostru, Căruia îi stăteau înainte cetele îngereşti, dintre care cei dinainte ţineau o cunună împărătească împodobită cu pietre scumpe, în al cărei vîrf era o cruce care strălucea ca fulgerul; iar sfinţii îngeri voiau să încoroneze în împărăţie cu acea cruce pe Simeon. Apoi Sfîntul Simeon le-a zis: „Să nu luaţi de la mine această haină de păr, în care m-am îmbrăcat pentru Hristos”. Iar îngerii i-au zis: „Pentru aceea să ai cununa cea pregătită ţie în împărăţia lui Hristos şi să te îmbraci ca şi cu o porfiră cu darul Sfîntului Duh; şi astfel vei împărăţi cu sfinţii în împărăţia cea fără de sfîrşit”. Deci, fericitul Simeon, căutînd spre Domnul, a zis: „Doamne, Ziditorule al tuturor, de vreme ce pe mine nevrednicul binevoieşti să mă învredniceşti slavei sfinţilor Tăi în împărăţia Ta, atunci mă rog bunătăţii Tale, dă-mi ca de acum înainte să nu mă mai împărtăşesc de hrana omenească cea pămîntească”. Şi a auzit pe Domnul învoindu-se împreună la cererea lui şi îndată sfinţii îngeri, apropiindu-se, au pus peste pustniceasca lui haină de păr, o haină împărătească prealuminată şi i-a încoronat capul cu cunună şi au cîntat cu glas mare, zicînd: „Slăvit şi preamărit este Hristos Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pămîntului; deci, să fie lăudat Simeon, robul Lui”.

După o vedenie ca aceea, sfîntul Simeon n-a mai gustat deloc hrană pămîntească pînă la sfîrşitul său, de vreme ce se hrănea cu hrana cea cerească care i se aducea de îngeri. În ce fel şi cît de multe minuni a făcut Sfîntul Simeon şi cît de minunate au fost faptele lui, se află scris pe larg în cartea vieţii lui. Dar aici se pomenesc puţine din minunile lui cele multe, nelungind cuvîntul, ca să nu se supere cel ce citeşte şi cel ce ascultă, voi povesti cîteva din ele:

Odată i s-au descoperit Sfîntului Simeon toate răutăţile ce erau să năvălească asupra cetăţii Antiohiei şi asupra părţilor celor dimprejurul ei; pentru că a văzut pe un înger, ţinînd o sabie în mînă şi zburînd prin văzduh pe deasupra cetăţii. Deci, sfîntul a strigat către Dumnezeu, rugîndu-se pentru cetate din toată inima. El a stat înaintea Domnului, ca oarecînd Moise, rugîndu-l să-şi întoarcă mînia Sa de la poporul Său. Domnul i-a zis: „Iată, strigarea păcatelor acestei cetăţi s-a suit înaintea Mea, mînia şi iuţimea Mea am pornit-o asupra ei; deci, o voi pierde pentru păcatele ei, trimiţînd foc, sabie şi moarte. Aceia m-au întărîtat în păgînătăţile lor; iar Eu o voi da în robia străinilor”. Sfîntul a spus această vedenie unor cucernici bărbaţi, care veneau la el din cetate şi-i îndemna pe toţi spre pocăinţă.

Deci, netrecînd multă vreme, Dumnezeu a ridicat pe bătrînul Hosroie, împăratul Persiei. Acesta a fost moş lui Hosroie, cel mai tînăr, care a luat din Ierusalim lemnul cel de viaţă făcător al Sfintei Cruci. Deci, a venit Hosroie cu putere persană şi haldeiască şi a bătut cu război mare cetatea Antiohiei. Fericitul Simeon, stînd pe stîlp, era acoperit de Dumnezeu şi apărat de barbarii ce năvăliseră spre acea parte. Deci, sfîntul se ruga Domnului, ca să-Şi întoarcă mînia Sa de la acea cetate şi să nu o dea în mîinile vrăjmaşilor; dar n-a putut să îmblînzească şi să potolească dreapta mînie a lui Dumnezeu. Şi iarăşi s-a făcut o vedenie. În acea vedenie, a văzut că stă înaintea sa o cruce prealuminoasă, iar lîngă ea doi îngeri, avînd în mîini arcuri încordate şi săgeţi gătite spre săgetare; iar acei îngeri au grăit către dînsul, zicînd: „Iată, crucea aceasta ţi-a trimis-o ţie Domnul spre arătare şi ca semn de pace, că nu vei cădea sub mînia lui Dumnezeu, care a năvălit asupra acestei cetăţi; iar săgeţile sînt gătite spre gonirea vrăjmaşilor celor ce se apropie de locul tău, de vreme ce noi sîntem puşi să te păzim”.

Iarăşi a văzut Simeon în vedenie o cetate luată şi în mijlocul ei se auzeau vrăjmaşi, strigare, plîngere şi răcnete mari. Acolo se vedea că unii erau tăiaţi de sabie, alţii duşi în robie, iar alţii fugeau, aruncîndu-se după zidurile cetăţii. Între cei ce fugeau se vedeau şi doi monahi din mănăstirea lui, care se temeau de năvălirea păgînilor; astfel ei au lăsat mănăstirea şi muntele şi au fugit din cetate. Pe cînd fugeau din cetate împreună cu alt popor, i-a văzut sfîntul cum au fost ajunşi şi prinşi de barbari. Unul a fost ucis cu sabia, iar altul a fost dus în robie. Acestea toate ce s-au văzut de Sfîntul Simeon s-au împlinit după puţine zile. Pentru că cetatea Antiohia s-a luat, pustiindu-se cu sabie şi foc şi mult popor a fost dus în robie. Mulţi au scăpat însă cu rugăciunile sfîntului Simeon din acea cumplită primejdie; deoarece barbarii intrînd în cetate cu multă putere, poporul a deschis alte porţi dinspre miazănoapte şi miazăzi, ce nu erau păzite de barbari, şi au fugit pe acolo, iar alţii au fugit aruncîndu-se după ziduri.

Deci, mult popor a fugit la munte şi în pustie şi s-au păzit cu milostivirea lui Dumnezeu, afară de cei doi monahi pomeniţi mai sus. Vrăjmaşii veneau şi la muntele pe care era mănăstirea şi stîlpul lui Simeon, dar se întorceau deşerţi, pentru că muntele era acoperit, precum oarecînd era acoperit muntele Sinai de negură şi de nor, încît nu vedeau stîlpul şi mănăstirea. Alţii erau întorşi şi îngroziţi de puterea cea nevăzută şi astfel fugeau înapoi cu spaimă, ca şi cum ar fi fost goniţi de o mulţime de ostaşi înarmaţi. Deoarece rugăciunea sfîntului era armă înfricoşată şi de nebiruit potrivnicilor, şi nici unul din cei ce au fost cu sfîntul în munte n-a pătimit ceva rău de năvălirea barbarilor, afară de cei doi fraţi, care au fugit în cetate de frică.

După plecarea barbarilor, mulţi răniţi veneau la sfîntul, şi tuturor le dădea tămăduiri. Iar pe cei ce erau duşi în robie, sfîntul i-a izbăvit din legături şi din robie şi cu rugăciunile lui i-a eliberat. Cîţi îşi aduceau numai aminte de numele sfîntului, fiind în robie, îndată le cădeau legăturile şi obezile; astfel umblau prin mijlocul barbarilor, ca cum ar fi nevăzuţi şi veneau în ţara lor fără nici o împiedicare. Aşa şi fratele cel mai sus pomenit, al cărui tovarăş a căzut de sabie, a ieşit de la robie cu un ostaş oarecare, ce zicea: „Cînd ne-am adus aminte de părintele Simeon şi cu lacrimi am chemat numele lui, îndată legăturile ce erau pe noi s-au dezlegat singure şi au căzut; iar noi am trecut prin mijlocul barbarilor şi nimeni dintre ei nu ne-au întrebat sau să ne fi împiedicat pe noi.

Un bătrîn oarecare, orb de ochi, şedea mai înainte de năvălirea barbarilor sub un munte lîngă cale, cerînd milostenie de la cei ce treceau. Năvălind fără de veste barbarii, unul din ei l-a lovit cu sabia peste grumaz, însă nu i-a tăiat capul, ci i-a făcut numai o rană de moarte; astfel bătrînul acela se tăvălea prin sîngele său, avînd puţină nădejde de viaţă. Văzînd aceasta Sfîntul Simeon cu ochii săi înaintevăzători a chemat pe oarecare din fraţi şi i-a trimis să-l ia şi să-l aducă la dînsul pe acel bătrîn. Deci, aceia, ducîndu-se, l-au luat pe o rogojină şi l-au adus înaintea stîlpului. Sfîntul, luînd ţărînă de la pămînt şi amestecînd-o cu apă sfinţită, a poruncit să o lipească de rana bătrînului, zicînd: „În numele lui Emanuel, aşează-te, capule, la locul tău şi te întăreşte”. Şi îndată, cu acest cuvînt, s-a lipit capul bătrînului la loc şi s-a unit cu vinele lui, s-a întărit şi s-a tămăduit acea rană înfricoşată, astfel că bătrînul a început a vorbi. Ochii lui cei orbi s-au deschis şi toţi cei ce priveau la acea minune s-au înspăimîntat şi au slăvit pe Dumnezeu.

După cîţiva ani, Cuviosul Simeon, supărîndu-se de neodihnă, de vreme ce venea la dînsul din toate părţile mulţime de popor fără de număr, aducîndu-şi bolnavii, tulburîndu-i liniştea lui, s-a gîndit să lase acel stîlp pe care stătuse opt ani şi să se mute aiurea, în alt loc mai liniştit. De acolo nu era departe un alt munte înalt cu totul şi pustiu, de vreme ce nu era în dînsul nici apă şi nimeni din oameni nu s-a suit acolo, fiindcă nu era uşor de suit. Acel loc era locuinţă numai balaurilor, fiarelor cu patru picioare şi tîrîtoarelor celor otrăvitoare. În acel munte se gîndea Sfîntul Simeon să se mute. Pe cînd se gîndea el la acestea, i S-a arătat Domnul cu o mulţime de sfinţi îngeri, pogorîndu-Se din cer prin nor luminos spre acel munte şi grăind către dînsul: „Grăbeşte-te, Simeoane, de te suie pe acest munte minunat; căci aşa se va numi acest munte de acum. Aici, pe dînsul, şi mai mult voi minuna darul Meu în tine!” Şi îndată cu acel glas i s-a arătat sfîntului pe acel munte, un deal înalt şi o piatră, pe care stăteau picioarele Domnului. Deci, s-a luminat ca soarele de slava Domnului, acel aşternut al picioarelor. Pe acea piatră i s-a poruncit de Domnul lui Simeon să stea.

După acea vedenie, cuviosul, chemînd pe fraţi, le-a spus bunăvoirea Domnului ca să se mute la alt munte. Deci, rînduindu-le egumen pe un bărbat bătrîn şi iscusit, s-a pogorît de acolo şi s-a dus în muntele cel minunat, petrecîndu-l fraţii cu lacrimi. Apropiindu-se de dealul cel arătat lui, a stat şi s-a rugat mult lui Dumnezeu.

Pe cînd săvîrşea rugăciunea, s-a auzit glas de o mulţime de îngeri, strigînd „Amin”. Deci, sfîntul a poruncit ucenicilor săi ca să pună o cruce de piatră în acel loc, spre aducere aminte a glasului îngeresc ce s-a auzit acolo. Deci, căutînd spre înălţimea muntelui, l-a văzut pe acela strălucit de slava lui Dumnezeu şi, suindu-se cu bucurie pe acea piatră, a văzut pe Domnul în vedenie chemîndu-l în acel loc. Fericitul Simeon avea pe atunci douăzeci de ani de la naşterea sa. Dar nici acolo n-a avut odihnă de cei ce veneau, căci a doua zi poporul, venind la mănăstirea lui cea dintîi şi negăsindu-l, a ridicat plîngere mare.

Deci, aflînd poporul că s-a mutat Sfîntul în alt munte, s-a dus la dînsul cu sîrguinţă, aducînd împreună şi pe bolnavii lor, pe care văzîndu-i cuviosul, s-a mîhnit, deoarece nici acolo nu-l lăsa pe el să stea singur cu Dumnezeu. Cuviosul Simeon, văzînd lacrimile lor, i s-a făcut milă şi, punîndu-şi mîinile pe fiecare bolnav, cu chemarea numelui Domnului, i-a tămăduit şi i-a trimis acasă sănătoşi. În muntele acela se afla un leu, care a întîmpinat pe un om ce venea la sfînt. Şi s-a repezit la el, voind să-l omoare şi să-l mănînce. Iar omul, neputînd să scape de acea fiară, a strigat către dînsa, zicînd: „Pentru Simeon, robul lui Dumnezeu nu mă omorî.” Şi îndată, leul, auzind de numele lui Simeon, s-a îmblînzit şi, nefăcînd nici un rău omului, s-a întors la culcuşul său.

Omul, venind la sfîntul, i-a spus ceea ce i se întîmplase. Deci, temîndu-se ceilalţi, care auzeau aceasta, au rugat pe sfînt să gonească fiara din muntele acela, ca să nu le fie frică celor ce vin la dînsul. Cuviosul, chemînd pe ucenicul său, Anastasie, din care a izgonit şapte diavoli, i-a zis: „Du-te la peştera leului şi zi-i fiarei: „În numele Domnului, îţi zice Simeon, robul lui Hristos, să te duci din muntele acesta, că de acum nu-ţi va mai fi locuinţa aici, de vreme ce îngrozeşti pe fraţii care vin aici””. Ducîndu-se Anastasie şi găsind pe leu în culcuşul său i-a spus cuvintele cuviosului, vorbind ca la un om înţelegător. Iar leul, împlinind porunca, s-a dus de acolo în alte locuri depărtate şi pustii, nemaivătămînd pe nimeni din cei ce întîmpina în cale.

În acea vreme, în partea aceea, cu voia lui Dumnezeu se înmulţiseră multe feluri de boli între oameni, încît mulţi mureau. Sfîntul, cunoscînd mînia lui Dumnezeu asupra poporului, se ruga Domnului cu lacrimi, ca să miluiască pe poporul Său şi să-şi întoarcă de la dînşii mînia Sa cea dreaptă. Deci, s-a auzit către dînsul un glas de la Domnul, zicînd: „Pentru ce te doare inima de poporul acesta; oare tu îi iubeşti mai mult decît mine? Dar de vreme ce s-au înmulţit fărădelegile lor, apoi este trebuinţă şi de pedepsire; însă, ca să nu te mîhnesc, îţi dau putere să tămăduieşti toate bolile dintr-înşii”. Aceasta a zis Domnul robului Său, Simeon. Iar poporul cel atins de boli, chema, după Dumnezeu, numele sfîntului Simeon plăcutul Lui. Mulţi îl vedeau în vedenie cercetînd casele lor, umbrindu-le cu crucea, dînd tămăduiri celor bolnavi şi, deşteptîndu-se din vedenii, simţea sănătatea, uşurîndu-se de toate bolile lor. Chemarea numelui Sfîntului Simeon între ei se făcea astfel: Aprindeau în casele lor candelele pline cu untdelemn, tămîiau cu tămîie şi se ruga zicînd: „Hristoase Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului tău Simeon, cel ce este în muntele cel minunat, miluieşte-ne pe noi”.

Astfel cîştigau ei mila Domnului. Iar unii dintre ei care nu aveau untdelemn destul, aceia turnau puţin untdelemn în candelă şi o aprindea, şi ardea nestinsă candela lor pînă la a treia sau a patra zi, ca şi cum ar fi fost untdelemn destul. Astfel, untdelemnul nu se împuţina din candele lor, prin chemarea numelui Sfîntului Simeon.

Într-una din zile s-a descoperit Cuviosului Simeon că sfîrşitul din această lume al Preasfinţitului Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, este aproape. Deci, chemînd pe fraţi, le-a spus de aceasta şi le-a poruncit să se roage lui Dumnezeu, că are să cadă un mare stîlp al Bisericii. Aceia ziceau: „Noi am auzit că arhiepiscopul este sănătos”. Într-altă zi, vineri după cîntarea Utreniei, chemînd pe fraţi, a zis către ei cu umilinţă: „Efrem, arhiereul lui Dumnezeu, a murit în această noapte, de vreme ce am văzut sufletul lui ridicîndu-se la cer de sfinţii îngeri, şi fiind aproape de mine, m-a sărutat şi mi-a zis: „Mă rog ţie, pomeneşte-mă şi pe mine în rugăciunile tale cele către Domnul”.

Acestea le spunea cuviosul cu lacrimi şi zicea: „Vai Antiohiei, că nu mai are pe Efrem! Vai cetăţii aceleia, căreia i s-a luat Sfîntul Efrem!” Deci, după moartea fericitului Efrem, a luat scaunul, Domnin, care venise de la Constantinopol şi care era nemilostiv către cei săraci. Cuviosul Simeon, aflînd de acest lucru, i-a proorocit pedeapsa lui Dumnezeu. Deci, nu după multă vreme, Domnin, căzînd în boală, într-atît i s-au zbîrcit mîinile şi pi-cioarele, încît nu putea nici să umble, nici să lucreze, ci era purtat de alţii de colo pînă dincolo, ca un buştean.

Sfîntului i s-a mai descoperit şi despre cutremurul ce avea să se întîmple în Antiohia, mai înfricoşat decît cel dintîi. El, vestind aceasta celor ce veneau la dînsul, plîngea şi se ruga lui Dumnezeu ca Să-şi întoarcă mînia. În aceeaşi zi, seara, s-a clătinat pămîntul de cutremur mare şi au căzut zidurile cetăţii, iar zidirile cele înalte şi frumoase s-au amestecat cu pămîntul, încît s-a înspăimîntat tot poporul de frică mare, de vreme ce mulţi au fost ucişi de zidirile cele căzute. Ceilalţi toţi, bătrînii şi tinerii, au alergat la plăcutul lui Dumnezeu din muntele minunat, rugîndu-l cu multe lacrimi ca, prin rugăciunile lui cele primite de Dumnezeu, să potolească mînia Lui.

Deci, rugîndu-se sfîntul cu osîrdie mare, a încetat cutremurul şi a văzut cerul deschis dinspre răsărit, ieşind de acolo o lumină negrăită, însemnînd prin aceasta milostivirea lui Dumnezeu ce se arăta poporului, care se pocăieşte. După aceasta, cu porunca lui Dumnezeu, Cuviosul Simeon a zidit o mănăstire în Muntele Minunat. El a făgăduit acelea cu mîinile oamenilor tămăduiţi de dînsul, al căror număr era foarte mare. A cerut apă destulă pentru trebuinţa mănăstirii şi pentru cei ce veneau; iar grîul în hambare, cu rugăciunea lui, atîta l-a înmulţit cu îndestulare, încît timp de trei ani nu s-a împuţinat, deşi se lua mult în toate zilele, pentru facerea pîinii trebuincioase mulţimii oamenilor, cei care veneau de pretutindeni.

El a zidit un alt stîlp nou pe care, Însuşi Domnul, a venit cu sfinţii îngerii şi a sfinţit stîlpul acela. Apoi dreptul s-a suit pe dînsul cu multă bucurie şi a stat acolo pînă la fericitul său sfîrşit. În anul al treizeci şi treilea al vîrstei sale, cu porunca lui Dumnezeu ce i s-a descoperit, s-a îndemnat să primească hirotonia preoţiei, pe care mai înainte n-o voia nicidecum.

Deci, a venit la dînsul, după porunca Domnului, Dionisie, episcopul Seletkiei, şi l-a hirotonit preot. Aşadar, Sfîntul Simeon fiind sfinţit, săvîrşea cu credinţă dumnezeieştile Taine, slujind lui Dumnezeu fără de prihană, ca un înger. El avea adeseori minunate vedenii şi descoperiri dumnezeieşti; deci, spunea şi cele ce aveau să fie mai înainte. El vedea cele ce erau mai departe, ca şi cum ar fi de faţă şi privea mai departe lucrurile cele ascunse ale oamenilor. Făcea minuni nenumărate pe pămînt şi pe mare, se arăta în vedenii, pe cei orbi i-a luminat, leproşii i-a curăţit, pe cei şchiopi i-a îndreptat, dracii din nenumăraţi oameni i-a gonit, gurile fiarelor le-a astupat, toate rănile şi toate bolile le-a tămăduit, înviind şi pe unii morţi. Astfel s-a împlinit în el cuvîntul lui Hristos: Cel ce crede în mine, va face lucrurile pe care Eu le fac. Deci, cu adevărat era Dumnezeu în Sfîntul Simeon, minunatul Său rob, precum arată deosebita carte în care este scrisă pe larg viaţa cu minunile lui cele multe.

Simeon, petrecînd toţi anii vieţii sale şaptezeci şi cinci şi văzîndu-şi mai înainte mutarea către Domnul, a chemat pe ucenicii săi şi, cunoscîndu-i că aveau multă dorinţă, dar se ruşinau să-l întrebe, fiind cucernici, cum a trăit atîţia ani, nemîncînd ca om nicidecum vreo mîncare omenească. Atunci le-a arătat toate acelea în ceasul cel de pe urmă, ca un părinte iubitor de fii, ca să-i întărească şi mai bine către nevoinţele cele duhovniceşti şi ca să aibă nădejde către Dumnezeu.

Deci, a zis către dînşii: „Fraţilor şi fiii mei, eu am cîştigat multe şi mari faceri de bine de la Stăpînul meu, precum ştiţi. În toate acestea m-am învrednicit de un mare dar de la milostivirea Lui, pe care voi nu-l ştiţi; deci, voiesc, să vi-l arăt. Sînt mulţi ani de cînd am rugat bunătatea lui Dumnezeu, ca să mă izbăvească de bucatele cele stricăcioase. Dar cum voi povesti mila şi bunătatea Ta, Hristoase, Care ai făcut-o cu mine, nevrednicul robul Tău! Am văzut că a venit din văzduh un bărbat luminat, îmbrăcat în haină şi podoabă preoţească, care ţinea în mîini un vas dumnezeiesc. Din acel vas scotea mîncare cu un cleşte şi îmi dădea de trei ori, însă nu ştiu ce mîncare era; numai atît ştiu, că era dulce la gust, albă şi negrăită la vedere. Din acel ceas pînă în ziua de astăzi a venit acel bărbat minunat în toate duminicile, după dumnezeiasca Liturghie şi îmi dădea acea dumnezeiască împărtăşire; astfel că îmi potolea foamea pînă în Duminica cealaltă şi nicidecum nu flămînzeam. Numai aceasta am avut-o ascunsă de voi, fiilor; iar pe toate celelalte le ştiţi, ca cei ce sînteţi părtaşi ai nevoinţelor mele duhovniceşti. Deci, vă las vouă predaniile şi canonul meu şi cer de la voi această răsplătire: Să păziţi acest amanet al meu întreg şi nesmintit, ca şi cum m-aţi vedea pe mine. Să petreceţi în fapte bune, precum petreceaţi cînd eram cu voi, lucru care se va arăta în ziua cea mare a răsplătirii, cînd veţi dobîndi fiecare după lucrurile voastre”.

Cuviosul Simeon, poruncind acestea ucenicilor săi, dorea ca să le păzească neclintite şi să afle odihnă veşnică în Împărăţia cerului. El le-a mai vorbit şi alte multe vrednice de pomenire, astfel că în ziua de 24 mai, s-a dus către Hristos, Cel dorit de el, ca să se sălăşluiască în bunătăţile cele nespuse şi negrăite, pe care le-a gătit lui şi tuturor celor ce Îl iubesc şi Îi păzesc poruncile Lui cele mîntuitoare. Iar cinstitele şi vrednicele lui moaşte au rămas acolo în sfîntul său staul, din muntele cel minunat, unde a săvîrşit nevoinţele lui cele minunate. Ucenicii lui au acele sfinte moaşte ca o vistierie de minuni, care niciodată nu se deşartă. Cu cît se deşartă, cu atît se umple şi sporesc vindecările, nu numai ale trupului, dar şi ale sufletului, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Meletie Stratilatul şi a celor împreună cu dînsul: Ioan, Ştefan, Serapion Egipteanul şi Calinic vrăjitorul (magul); şi a celor doisprezece comiţi şi tribuni, şi a celor trei femei: Marchiana, Paladia şi Sosona şi a celor doi prunci: Chiriac şi Hristina, şi a tuturor celor unsprezece mii două sute şi opt, care împreună cu dînşii au mărturisit.

A treia aflare a Cinstitului Cap al Sfîntului Ioan Botezătorul

Adaugat la iunie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 7, 2020

Acest cinstit şi sfînt cap, fiind ascuns multă vreme, acum a izbucnit din sînurile pămîntului ca aurul din baie, nu închis în vas de lut ca mai înainte, ci la loc sfînt în vas de argint. Şi, fiind vestit acest lucru de un preot, a fost adus din Comane şi primit de strălucita cetate a cetăţilor, împreună cu credinciosul împărat şi popor, cu toată bucuria. Şi cu credinţă închinîndu-se cinstitului şi sfîntului cap, acesta a fost pus la loc sfînt.