Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Prooroc Ieremia

Adaugat la mai 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 14, 2020

Sfîntul Prooroc Ieremia

Sfîntul Prooroc Ieremia a fost din Anatot, cetatea preoţilor, în partea lui Veniamin, cetate departe de Ierusalim ca la trei mile, născut după tată, Helchie, mai marele preot. El a fost ales şi sfinţit prooroc din pîntecele maicii sale, precum însuşi Domnul i-a prezis despre aceasta: Mai înainte de a te zămisli în pîntece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din coapse te-am sfinţit şi te-am pus prooroc între neamuri.

Sfîntul Ieremia, după mărturia Sfîntului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieţii sale şi trimis de Dumnezeu preot, învăţător şi prooroc. El a început a prooroci din vîrstă copilărească, precum este arătat în capitolul întîi al cărţii lui, unde zice către Dumnezeu: Stăpîne Doamne, iată, nu ştiu să grăiesc, căci eu sînt prunc. Iar Domnul, dînd prunciei lui înţelegerea bărbatului celui desăvîrşit, a zis către dînsul: Nu zice că prunc sînt eu, căci către toţi la care te voi trimite vei merge şi vei grăi toate cîte voi porunci ţie. Nu te teme de faţa lor, căci Eu sînt cu tine ca să te izbăvesc.

Acestea zicîndu-i Domnul, a atins cu mîna Sa gura lui Ieremia şi a zis: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta. Iată, te-am pus astăzi peste neamuri, peste împăraţi, ca să dezrădăcinezi, să strici, să risipeşti şi să biciuieşti păcatele cele de moarte şi fărădelegile poporului, şi iarăşi să zideşti şi să propovăduieşti pocăinţa şi întoarcerea spre viaţă. Acest cuvînt al Domnului către Ieremia a fost în zilele lui Iosie, împăratul Iudeii, în anul al 13-lea al împărăţiei lui. Pe vremea aceea Sfîntul Ieremia era de 15 ani, şi într-un copil atît de tînăr a început darul lui Dumnezeu a lucra lucruri mari.

Într-acele vremuri, poporul iudeu, deşi slujea Dumnezeului Celui adevărat, Care l-a scos din Egipt, însă nu-I slujeau cu adevărat. Ci, răzvrătindu-se de neamurile cu care se amestecaseră şi cu ale căror obiceiuri se deprinseseră, cea mai mare parte din ei slujeau şi urîciunii idoleşti. Şi erau idoli stătători nu numai în jurul Ierusalimului, pe dealuri şi prin văi, ci chiar şi în Ierusalim, lîngă biserica Domnului cea zidită de Solomon, cărora le aduceau jertfe ca şi lui Dumnezeu Cel adevărat.

Deci, mîniindu-se Domnul asupra acelui popor, îi gătea lui grabnică risipire şi pierdere, lucru pe care l-a arătat lui Ieremia prin toiagul cel de nuc şi prin căldarea care ardea dedesubt. Pentru că toiagul cel de nuc, însemna grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că nu va întîrzia Răsplătitorul cel drept a certa cu toiag fărăde-legile şi nedreptăţile lor cu bătăi; iar căldarea care ardea dedesubt, însemna că cetatea Ierusalimului se va umple de sînge şi va fierbe cu tulburare, pierzîndu-se cu sabie şi cu foc de vrăjmaşii care erau să năvălească asupra ei.

Domnul poruncea lui Ieremia, proorocul Său, să vestească poporului mînia lui Dumnezeu care venea asupra lor şi să-i sfătuiască spre pocăinţă. Deci, Sfîntul Ieremia a proorocit în zilele împăratului Iosie, precum s-a zis, şi în zilele lui Ioahaz, fiul lui, şi în zilele lui Sedechie, care a fost frate al lui Ioahaz şi al lui Ioachim şi fiu al lui Iosie. Şi a pătimit proorocul lui Dumnezeu multe de la oamenii săi care nu credeau cuvintelor lui; pentru că le spunea certările cele groaznice ale Domnului Savaot şi le propovăduia cuvintele lui Dumnezeu, stînd în curtea bisericii. Şi, fiind dus înaintea împăratului şi a boierilor, le zicea tuturor cu îndrăzneală că de nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce de la închinarea idolească, degrabă îi vor ajunge toate relele, care vor năvăli din părţile cele de la miazănoapte, rele care vor ajunge pe toţi cei ce locuiesc în pămîntul Iudeei.

Pentru aceasta zice Domnul: Chema-voi toate împărăţiile pămîntului de la miazănoapte şi vor veni şi-şi vor pune fiecare scaunul lor înaintea porţii Ierusalimului, peste toate zidirile din împrejurul lui şi peste toate cetăţile Iudeei. Aceia vor fi judecători şi muncitori ai iudeilor. Iar aceasta, pentru aceea le voi trimite asupra lor, de vreme ce M-au părăsit pe Mine şi au jertfit zeilor celor străini şi s-au închinat lucrurilor mîinilor lor. Ascultaţi cuvîntul Domnului, casa lui Iacov şi toate seminţiile lui Israel. Acestea zice Domnul: „Ce fel de greşeală au aflat părinţii voştri în Mine, că s-au depărtat de Mine şi au umblat în urmele celor deşarte şi s-au făcut deşerţi? Căci Eu, voi aduce rele şi mare sfărîmare de la miazănoapte. În ziua aceea va pieri inima împăratului şi inimile domnilor, preoţii se vor spăimînta şi proorocii se vor minuna”. Acestea şi alte multe cuvinte prooroceşti le grăia către popoare Sfîntul Ieremia, care sînt scrise pe larg în cartea proorociei lui, şi s-au împlinit toate cele grăite.

Iar începutul durerilor şi al primejdiilor Ierusalimului a fost pe vremea împărăţiei lui Iosie, într-acest fel: S-a sculat Faraon Nehao, împăratul Egiptului, asupra împăratului Asiriei de la rîul Eufratului. Iar de vreme ce calea lui era pe lîngă hotarele iudeilor, Iosie, împăratul Iudeei, adunîndu-şi oştile sale, a ieşit împotriva lui Nehao, împăratul Egiptului. Însă Nehao a trimis la dînsul solii săi, zicînd: „Ce-mi este mie şi ţie împărate al Iudeei? Nu mă duc să mă ostăşesc împotriva ta, ci împotriva altuia, asupra căruia mi-a poruncit Dumnezeu să merg cu sîrguinţă; iar tu încetează de a face împiedicare poruncii lui Dumnezeu, Cel ce este cu mine, ca să nu te ucidă şi pe tine”. Dar Iosie, neascultînd pe Nehao, a tăbărît asupra lui şi, făcînd război în cîmpul Maghedonului, care este în partea lui Manase, Iosie a fost rănit de săgetătorii lui Nehao. Fiind dus în Ierusalim a murit, şi l-au îngropat în mormîntul părinţilor săi şi a plîns după Iosie tot Ierusalimul cu tînguire mare, pentru că era împărat foarte bun şi cinstitor de Dumnezeu.

Deci, Nehao, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Iosie împăratul Iudeii, s-a dus asupra asirienilor. Iar în Ierusalim poporul a adus la împărăţie pe Ioahaz, fiul cel mai mic al lui Iosie. Şi a împărăţit el numai trei luni, cît a zăbovit Nehao Egipteanul la război contra asirienilor. Deoarece, întorcîndu-se Nehao cu biruinţă, a luat în stăpînirea sa cetatea Ierusalimului şi tot pămîntul iudeilor şi al lui Israel; şi a îndepărtat de la împărăţia Iudeei pe Ioahaz, pe care îl alesese poporul. Iar în locul lui a pus împărat pe fratele cel mai mare al lui Ioahaz, cu numele Eliachim, schimbîndu-i numele în Ioachim. Pentru că era obiceiul împăraţilor biruitori, de a schimba numele împăratului celui biruit şi supus. Şi a pus Nehao dajdie asupra pămîntului iudeu şi al lui Israel, o sută talanţi de argint şi o sută talanţi de aur; iar pe Ioahaz cel depărtat de la împărăţie, l-a ferecat în obezi şi l-a dus în Egipt, unde a şi murit. Şi astfel, seminţia lui Avraam, poporul cel liber şi împărăţia cea vestită a Iudeei, a început a robi altui împărat şi a se împuţina de mînă tirănească, pentru păcatele cu care a mîniat şi a amărît pe Dumnezeu Cel preaînalt şi nu s-a pocăit prin cuvintele cele prooroceşti.

La începutul împărăţiei lui Ioachim, fiul lui Iosie, a fost cuvîntul acesta de la Domnul către Ieremia: Stai în curtea casei Domnului şi propovăduieşte tuturor iudeilor care intră să se închine în casa Domnului, toate cuvintele care ţi-am poruncit să le propo-văduieşti lor şi să nu tăgăduieşti cuvîntul. Aşa zice Domnul: De nu Mă veţi asculta pe Mine şi nu veţi umbla în legile Mele care le-am dat înaintea feţei voastre, în ascultarea cuvintelor slugilor mele, proorocilor pe care îi trimit la voi de dimineaţă, voi da casa aceasta ca Silom, cel pustiit pentru fărădelegile silomitenilor, şi cetatea aceasta o voi da în blestemul tuturor limbilor cele de pe tot pămîntul.

Nişte cuvinte ca acestea, care se grăiau din gura lui Dumnezeu prin Proorocul Ieremia, auzindu-le preoţii şi proorocii cei mincinoşi şi tot poporul, s-au umplut de mînie şi, prinzînd pe Ieremia, strigau: „Cu moarte să moară cel ce prooroceşte unele ca acestea!” Auzind boierii iudeilor cuvintele acestea, s-au suit din casa împăratului în Casa Domnului. Şi au şezut înaintea uşilor porţii celei noi a Casei Domnului. Şi au zis preoţii şi proorocii cei mincinoşi către boieri şi către tot poporul: „Judecată de moarte se cuvine omului acesta, că a proorocit asupra cetăţii acesteia, precum aţi auzit cu urechile voastre”.

Şi a zis Ieremia către toţi boierii şi către popor: „Domnul m-a trimis să proorocesc spre casa aceasta şi spre cetatea aceasta, toate cuvintele pe care le-aţi auzit. Şi acum să faceţi mai bune căile şi lucrurile voastre şi să ascultaţi glasul Domnului Dumnezeului vostru, că va uita Domnul de răutăţile pe care le-a grăit asupra voastră; şi, iată, eu sînt în mîinile voastre, faceţi cu mine orice vă place şi ce vi se pare că este mai bine. Însă, să cunoaşteţi că, de mă veţi ucide, voi singuri veţi aduce sînge nevinovat peste voi şi peste cetatea aceasta şi peste cei ce locuiesc într-însa, căci cu adevărat m-a trimis Domnul la voi să grăiesc în urechile voastre toate cuvintele acestea”.

Atunci au zis boierii şi tot poporul către preoţi şi către proo-rocii cei mincinoşi: „Nu se cade omului acesta judecată de moarte, că în numele Domnului nostru a grăit nouă”. Şi unii din bărbaţii cei mai bătrîni ai acelui pămînt s-au sculat şi au apărat prin cuvinte pe Ieremia proorocul, zicînd către tot soborul: „Aduceţi-vă aminte că Miheea Moratitul proorocea în zilele Iezechiei, împăratul Iudeei, şi a zis către tot poporul Iudeei: Aşa zice Domnul: Sionul se va ara ca o ţarină şi Ierusalimul va fi ca într-o cale netrecută, şi muntele casei va fi ca un desiş de dumbravă. Pentru aceste cuvinte, oare l-a omorît Iezechia împăratul şi tot poporul Iudeei? Nu s-a temut de Domnul; dar, de vreme ce s-a rugat feţii Domnului, a încetat Domnul cu relele cele ce le grăise asupra lor, că şi noi am făcut răutăţi mari asupra sufletelor noastre. Deci, să ne pocăim de răutăţile noastre şi să nu ne îndemnăm spre uciderea acestui om nevinovat. Pentru că ce folos au avut de sîngele cel nu de mult s-a vărsat al lui Urie, fiul lui Simeon din Cariatiarim, care a proorocit în numele Domnului pentru pămîntul acesta, asemenea precum prooroceşte şi Ieremia? Iar cînd împăratul şi boierii căutau să ucidă pe Urie, el, temîndu-se, a fugit în Egipt şi, trimiţînd împăratul pe oamenii săi, l-au scos din Egipt şi l-au ucis cu sabia; pentru care pricină s-a mîniat poporul asupra împăratului şi asupra boierilor. Deci, aşa va fi cînd veţi ucide şi pe Ieremia”.

Aceasta împărtăşind-o cei mai bătrîni, s-au făcut două tabere în sobor, pentru că unii căutau să ucidă pe Sfîntul Prooroc Ieremia, iar alţii îl socoteau nevinovat morţii. Însă ar fi biruit cu totul partea celor potrivnici şi ar fi ucis pe omul lui Dumnezeu, dacă nu l-ar fi apărat unul din boierii cei mari, cu numele Arhicam, fiul lui Safan, a cărui mînă era tare, şi nu l-au dat pe Ieremia în mîinile ucigaşilor.

Şi a făcut împăratul Ioachim vicleşug înaintea Domnului, după cum au făcut şi părinţii lui. Şi a fost iarăşi cuvîntul Domnului către Ieremia, zicîndu-i: Mergi şi te pogoară în casa împăratului Iudeei, şi să grăieşti acolo cuvîntul acesta: Ascultaţi cuvîntul Domnului, împărate al Iudeii, cel ce şezi pe scaunul lui David, tu şi casa ta şi slugile tale şi tot poporul tău şi cel ce intră prin porţile acestea. Acestea zice Domnul: Faceţi judecată şi dreptate, şi izbăviţi cu putere pe cel strîmtorat din mîna celui ce-l năpăstuieşte; pe nemernic, pe sărman şi pe văduvă să nu-i scîrbiţi şi să nu-i năpăstuiţi cu fărădelege şi sînge nevinovat să nu vărsaţi în locul acesta. Dacă veţi face cuvîntul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţii care şed pe scaunul lui David, cei ce şed în carete, călări pe cai, precum şi slugile şi poporul lor. Iar de nu veţi asculta cuvîntul acesta, singur m-am jurat, că spre pustiire va fi această casă. Şi zice: Sfinţi vor fi acei oameni şi sfinte vor fi armele lor, care pe voi, păcătoşii, cei ce nu vă pocăiţi, vă vor tăia ca pe nişte lemne. Şi vor trece multe neamuri prin această pustiită cetate, care va zice către aproapele său: pentru ce a făcut aşa legea Domnului Dumnezeului lor şi s-au închinat zeilor străini. Iar pentru împăratul Iudeei, Ioachim, zice Domnul: cu îngroparea catîrului se va îngropa şi, tîrîndu-se, se va arunca afară din porţile Ierusalimului!

Nişte cuvinte ca acestea grăindu-le proorocul din gura lui Dumnezeu înaintea tuturor, a pornit spre mare mînie pe împărat şi pe toţi boierii. Şi l-ar fi ucis chiar atunci pe Sfîntul Ieremia, dacă nu l-ar fi păzit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre descoperirea tainelor Domnului, celor ce vor să fie mai înainte. Deci, prinzîndu-l cu necinste şi ocară, l-au pus în temniţă în legături.

În acea vreme a venit Nabucodonosor cu puterea sa şi a înconjurat Ierusalimul şi a dat Domnul în mîinile lui pe Ioachim, împăratul Iudeei, în anul al treilea al împărăţiei lui. Deci, a luat Nabucodonosor pe Ioachim împreună cu oarecare din boieri de neam, între care şi pe Daniil, fiind încă copil tînăr, asemenea şi pe cei trei tineri şi o mare parte din cetăţenii Ierusalimului, ducîndu-i în Babilon, luînd încă şi cele mai alese din vasele Casei lui Dumnezeu. Însă, nu după multă vreme, a liberat Nabucodonosor pe Ioachim, iarăşi la împărăţia sa din Ierusalim, făcîndu-l pe el birnic.

Şi a slujit Ioachim lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, trei ani, dîndu-i dajdie, precum mai înainte a slujit lui Faraon Nehao, împăratul Egiptului. Iar după acei trei ani, Ioachim a lepădat jugul robiei şi s-a împotrivit puterii lui Nabucodonosor. Mai înainte de a se întoarce Ioachim de la Nabucodonosor, s-a lepădat de dînsul şi s-a făcut cuvîntul Domnului către Ieremia, cînd şedea în legături, zicîndu-i: Ia o hîrtie şi scrie într-însa toate cuvintele pe care le-am grăit către tine, asupra lui Israel şi asupra Iudeii, precum şi asupra tuturor neamurilor, din ziua cînd am grăit către tine, din zilele lui Iosie împăratul Iudeei şi pînă în ziua aceasta, doar va auzi casa Iudeei (adică seminţia iudeilor), toate relele pe care Eu am gîndit să le fac lor, ca să se întoarcă de la calea lor cea rea, şi voi fi milostiv nedreptăţilor şi păcatelor lor. Şi a chemat Ieremia pe Baruh, fiul lui Nirie, ca să scrie cele grăite de dînsul, de vreme ce el singur, fiind închis într-un loc întunecos, nu putea să scrie; iar Baruh şedea afară lîngă ferestrele temniţei şi scria cele spuse de prooroc.

Şi a scris Baruh pe hîrtie toate cuvintele Domnului, cele ce le-a grăit prin Proorocul Ieremia. Şi a poruncit Ieremia lui Baruh, zicîndu-i: „P e mine mă păzesc şi nu pot a ieşi de aici, ca să intru în Casa Domnului; deci, du-te tu şi citeşte cele ce ai scris din gura mea, adică cuvintele Domnului, în auzul poporului, în Casa Domnului, în zi de post şi în toată Iudeea; la cei care vin din cetăţile lor în biserică, să le citeşti, dacă va cădea rugăciunea lor înaintea feţei Domnului şi se vor întoarce de la calea lor cea rea; căci mare este mînia şi urgia Domnului, pe care a grăit-o asupra acestui popor”.

Şi a făcut Baruh, fiul lui Nirie, toate cîte i-a spus Ieremia proorocul, de a citit cuvintele Domnului scrise în Casa Domnului, înaintea poporului. Acesta a fost în al cincilea an al împărăţiei lui Ioachim. Auzind boierii de aceasta, au chemat pe Baruh înaintea lor, şi au poruncit ca să le citească şi lor cartea aceea. După ce a citit, se îndoiau şi l-au întrebat: „De unde ai scris cuvintele acestea?” Iar el le-a spus: „Din gura lui Ieremia”. Atunci ei l-au sfătuit pe Baruh să se ascundă. Asemenea au poruncit ca şi pe Ieremia ce era în legături să-l ascundă undeva, pentru o vreme oarecare; iar ei, luînd acea carte proorocească, s-au dus la împărat. Împăratul şedea tocmai atunci în casă, încălzindu-se la foc, fiindcă era luna a noua, adică noiembrie, şi deci era iarnă. Şi, citindu-se cartea aceea înaintea împăratului, nu s-a înfricoşat de cuvintele citite şi nici boierii care erau cu dînsul. După ce s-a citit o foaie sau două, s-a umplut împăratul de mînie, şi singur tăia foile citite şi le ardea în foc, pînă a ars întreaga carte; iar pe Baruh şi pe Ieremia a poruncit să-i caute ca să-i ucidă; dar Domnul i-a acoperit cu minunata Sa apărare.

După aceea, iarăşi s-a făcut cuvîntul Domnului către Ieremia, zicînd: „Ia tu altă hîrtie şi scrie tot ce era în cartea aceea, pe care a ars-o împăratul Ioachim, şi să adaugi pentru Ioachim, această proorocie: În curînd va muri, iar trupul lui va fi lepădat la arşiţa zilei şi la gerul nopţii”. Şi s-a scris altă carte de mîna lui Baruh, din gura lui Ieremia, în care s-au scris mai multe cuvinte decît în cea dintîi. Făcîndu-se aceasta fără de veste, au mers, cu voia lui Dumnezeu, cei trimişi de Nabucodonosor, cel cu încingere haldeiască, adică ostaşi uşori, cei cu încingere sirienească, cei cu încingere moavitenească şi cei cu încingere din fiii lui Amon, care, năvălind de năpraznă, au luat Ierusalimul fără de osteneală, fiind nepregătit de împotrivirea vrăjmaşilor. Şi, prinzînd pe Ioachim, împăratul Iudeei, l-au ucis şi, tîrîndu-i trupul prin cetate, l-au aruncat cîinilor şi fiarelor spre mîncare. Şi astfel s-a împlinit pentru dînsul proorocia Sfîntului Ieremia, cel ce a zis: Că, cu îngroparea catîrului se va îngropa şi, tîrîndu-se, se va arunca afară din porţile Ierusalimului. Şi iarăşi: Trupul lui cel mort se va arunca la arşiţa zilei şi la gerul nopţii. Iar oasele lui rămase de la mîncarea fiarelor, s-au îngropat de iudei în mormîntul părinţilor lui.

După moartea lui Ioachim, a fost uns la împărăţie Iehonie, fiul lui; dar şi acela a fost rău înaintea Domnului. Şi a proorocit şi pentru dînsul Sfîntul Ieremia, că, cu toată casa se va da de către Domnul în mîinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, şi mai mult nu-şi va vedea pămîntul său. Lucru care s-a şi împlinit degrabă, pentru că, cu voia lui Dumnezeu, s-a luat în robie de împăratul Babilonului, el, maica şi feciorii lui, boierii şi servitorii. Într-acea vreme, o parte din ierusalimitenii cei puternici, au fost duşi în Babilon împreună cu împăratul Iehonie, ca la zece mii de bărbaţi, şi toţi meşterii s-au luat din Ierusalim. Încă şi vasele cele de aur făcute de Solomon au fost luate din biserica Domnului şi duse în Babilon. Iar în locul lui Iehonie a fost pus împărat de Nabucodonosor, Matan, unchiul lui Iehonie, care a fost frate al lui Ioahar şi Ioachim, fii ai lui Iosie, şi l-a numit pe el Sedechie.

Sedechie a împărăţit 11 ani, făcînd tot vicleşugul înaintea ochilor Domnului, după cum au făcut şi cei ce au fost împăraţi mai înainte de el, pentru că şi-a învîrtoşat cerbicea şi şi-a împietrit inima sa, ca să nu se întoarcă spre Domnul Dumnezeul lui Israel. Asemenea şi toţi cei slăviţi ai Iudeei, preoţii şi poporul pămîntului, au înmulţit a face călcare de lege cu urîciuni păgîneşti, întinînd casa Domnului din Ierusalim cu pîngăriciuni idoleşti şi n-au ascultat cuvintele Domnului cele grăite către dînşii prin gurile proorocilor; ci încă mai ales ocăra pe trimişii lui Dumnezeu şi defăima cuvintele Domnului, iar pe proorocii cei mincinoşi ai lor îi asculta; de aceea, mînia Domnului a fost asupra Ierusalimului şi a tot pămîntul Iudeei, pînă ce Domnul a lepădat de la faţa Sa pe poporul acela.

În acea vreme, Ierusalimul a fost dat desăvîrşit risipirii şi pustiirii. Şi s-au început cele mai de pe urmă primejdii pentru Ierusalim, mai amare decît cele dintîi. Întărindu-se la împărăţie Sedechie, a voit să se lepede de Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să nu-i slujească lui, nici să-i dea dajdie, pentru că asculta de sfatul împăraţilor de primprejur: al Edomului, al moabitenilor, al Tirului, al amoniţilor şi al Sidonului, care au fost mai întîi supuşi ai lui Nabucodonosor al Babilonului. După aceea, sfătuindu-se, au lepădat jugul lui şi au trimis şi la Sedechie, împăratul Iudeei în Ierusalim, sfătuindu-l ca să nu dea dajdie împăratului Babilonului, ci împreună cu dînşii să stea împotriva puterii Haldeei. Şi s-a plecat Sedechie la sfatul lor.

Iar Sfîntul Prooroc Ieremia, după porunca Domnului, şi-a făcut legături şi obezi de lemn şi, punîndu-le pe grumazul său, a stat înaintea împăratului Sedechie şi înaintea solilor împăraţilor celor mai sus pomeniţi şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Acum Eu am dat tot pămîntul acesta în mîinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să-i fie robi lui, să-i slujească toate limbile fiului său şi fiului fiului său; iar partea aceea şi împărăţia şi cîţi nu vor sluji împăratului Babilonului şi cîţi nu-şi vor pleca grumajii lor înaintea împăratului Babilonului, cu sabia şi cu foamea îi voi tăia pe dînşii, pînă ce se vor sfîrşi în mîinile lui. Iar voi nu ascultaţi pe proorocii voştri cei mincinoşi, nici pe cei ce vă vrăjesc şi văd visuri la voi, nici pe fermecătorii, care vă grăiesc să nu slujiţi împăratului Babilonului; căci minciună vă proorocesc ei, ca să vă depărteze de la pămîntul vostru şi să vă surpe pe voi, şi aşa cu totul să pieriţi. Deci, nu-i ascultaţi pe ei, ci slujiţi împăratului Babilonului, ca să fiţi vii şi pămîntul vostru să nu se pustiască”.

Iar oarecare prooroc mincinos, cu numele Anania, a luat obezile de pe grumajii lui Ieremia şi le-a sfărîmat pe ele şi a zis înaintea ochilor a tot poporul: „Aşa zice Domnul: Aşa voi sfărîma jugul lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, iar după doi ani de zile şi de pe grumajii tuturor limbilor”. Şi a grăit către dînsul Ieremia: Tu ai sfărîmat obezile cele de lemn, iar Domnul grăieşte: Am pus jug de fier pe grumajii tuturor limbilor, ca să slujească lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului; iar tu ai făcut pe poporul acesta ca să nădăjduiască spre nedreptate. Pentru aceea, aşa zice Domnul: Iată, Eu te voi elibera pe tine de pe faţa pămîntului, şi în acest an vei muri; căci asupra Domnului Dumnezeu ai grăit! Şi a murit Anania, proorocul cel mincinos, într-acel an, în luna a şaptea.

Aceasta văzînd-o Sedechie împăratul, s-a spăimîntat şi n-a îndrăznit atunci să se lepede de împăratul Babilonului. Dar mai pe urmă, ascultînd de sfatul lui Faraon, împăratul Egiptului, s-a lepădat cu totul de Nabucodonosor şi s-a împotrivit lui, neascultînd de sfatul Proorocului Ieremia, care îi grăia cele de folos lui şi poporului său. Iar în vremile acelea, Sfîntul Prooroc Ieremia a scris în taină la Babilon, către poporul ce era în robie, vestindu-le lor că au să petreacă 70 de ani; iar după trecerea celor 70 de ani, are să-i cerceteze pe ei Domnul şi să-i întoarcă la Ierusalim, sfătuindu-i pe ei să-şi zidească acolo case, să-şi sădească grădini şi pe fiii lor să-i însoare, ca să se înmulţească şi să nu se împuţineze în robie.

Încă îi mai sfătuia pe ei ca să nu asculte de proorocii cei mincinoşi, care erau între dînşii şi le făgăduiau lor cu minciună, grabnică libertate. Ci să se roage lui Dumnezeu pentru împăratul Nabucodonosor, ca întru pacea lui să aibă odihnă şi să petreacă fără de tulburare pînă la împlinirea celor 70 de ani, care li s-au hotărît lor de Dumnezeu.

Această scrisoare a lui, citind-o în Babilon proorocii cei mincinoşi, care erau între iudei, s-au umplut de mînie şi au scris la Ierusalim către preoţii cei mari, ca să oprească pe Ieremia de a le mai prooroci şi de a le mai scrie, şi încă să-l pună pe el la închisoare şi în obezi, ca să nu tulbure poporul cu scrisorile lui, înfricoşîndu-i pe ei cu acea lungă şedere în robie. Însă proorocul lui Dumnezeu, fiind certat şi ferecat în legături, nu înceta a le propovădui cuvintele lui Dumnezeu cu netăcută gură, spunîndu-le că, pe cei mutaţi în Babilon, are să-i cerceteze Domnul cu mila Sa, iar pe cei rămaşi în Ierusalim, are să-i piardă cu dreapta Sa mînie. Pentru că voi trimite asupra lor – zice Domnul – sabie, foamete şi omor, şi-i voi pune pe ei ca pe nişte smochine proaste, pe care nu este cu putinţă a le mînca nimeni şi-i voi sfărîma pe ei cu sabia, cu foametea şi cu omorul, şi-i voi da pe ei întru pierzare tuturor împăraţilor pămîntului, întru blestem, întru mirare, spre rîs şi spre batjocură la toate limbile, către care i-am lepădat pe ei; căci n-au ascultat cuvintele Mele.

Lîngă Ierusalim era valea fiilor lui Enoh, care se numea Tafet. Într-acea vale poporul junghia pe fiii săi şi pe fiicele sale, spre jertfa idolului Moloh (noroc), şi le ardea trupurile lor. Şi, cînd se săvîrşea acea junghiere fără de Dumnezeu şi acea jertfă nelegiuită a pruncilor nevinovaţi, atunci trîmbiţele şi timpanele sunau, ca să nu se audă de către părinţi durerea şi ţipetele copiilor celor junghiaţi.

Un păcat greu ca acesta, văzîndu-l şi ocărîndu-l proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, a luat în mînă un vas de lut ars, după cuvîntul Domnului şi, mergînd la Tafet, a strigat, zicînd: Ascultaţi cuvîntul Domnului, împăraţii şi bărbaţii Iudeei, locuitorii Ierusalimului şi cei ce intraţi prin porţile acestea. Acestea zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu voi aduce rele asupra locului acestuia, de vreme ce M-a părăsit poporul acesta şi străin a făcut locul acesta şi a jertfit zeilor celor străini, pe care nu i-au ştiut ei şi părinţii lor. Şi împăraţii Iudeei au umplut locul acesta de sîngele celor nevinovaţi şi au zidit cele înalte lui Baal, spre arderea cu foc a fiilor săi şi spre arderea de tot a lui Baal. Pentru aceasta vor veni zile – zice Domnul –, că nu se va mai numi locul acesta cădere şi loc de morminte ale fiilor lui Enoh, ci loc de multe morminte ale junghierii. Căci, aici se va junghia mulţimea iudeilor cu sabia vrăjmaşilor lor. Şi voi da trupurile lor spre mîncarea păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului şi voi pune cetatea aceasta spre risipire şi spre plîngere, tuturor celor ce vor trece, minunîndu-se de ea, şi vor plînge pentru toată rana lor. Vor mînca trupurile fiilor şi ale fiicelor sale şi fiecare va mînca trupul aproapelui său, în înconjurarea şi în strîmtorarea în care îi vor înghesui vrăjmaşii lor, care vor căuta sufletele lor.

Aceste cuvinte înfricoşătoare de la Dumnezeu, spunîndu-le proorocul către popor, a lovit de pămînt vasul cel de lut şi l-a sfărîmat în faţa tuturor şi a zis: Acestea grăieşte Domnul puterilor: Astfel voi sfărîma pe poporul acesta şi cetatea aceasta, precum se sfărîmă acest vas de lut, care de acum nu va mai putea să se mai tămăduiască. Auzind acestea Pashor, fiul preotului Emer, care era pus povăţuitor în Casa Domnului, a lovit pe Sfîntul Ieremia proo-rocul şi l-a aruncat în obezile cele ce erau la porţile cele de sus ale lui Veniamin, în Casa Domnului. Şi a zis Sfîntul Prooroc Ieremia lui Pashor: Acestea grăieşte Domnul: Ochii tăi vor vedea, cum pe tine şi pe toată Iudeea o voi da în mîinile împăratului Babilonului, îi vor duce la Babilon şi-i vor ucide cu săbiile, şi voi da toată puterea cetăţii acesteia, toate ostenelile ei şi toate vistieriile împăratului Iudeei le voi da în mîinile vrăjmaşilor, îi vor răpi, îi vor lua şi-i vor duce în Babilon. Iar tu, Pashore, şi toţi locuitorii casei tale, vă veţi duce în robie şi, mergînd în Babilon, acolo vei muri şi acolo te vei îngropa împreună cu toţi prietenii tăi, cărora le-ai proorocit minciuna.

Şi s-a împlinit degrab acea proorocie a Sfîntului Ieremia, căci întru al nouălea an al împărăţiei lui Sedechie, a mers Nabucodo-nosor, împăratul Babilonului, cu toată puterea lui asupra Ierusalimului, l-a înconjurat din toate părţile, a săpat împrejurul cetăţii şanţuri, şi a fost Ierusalimul în mare primejdie, pentru că se întărise foamete mare în cetate. Iar proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, zicea către împăratul Sedechie şi către tot poporul: Cu dare se va da cetatea aceasta în mîinile împăratului Babilonului, o va lua şi cu foc o va arde; iar tu, împărate, nu vei scăpa din mîinile lui, ci vei fi prins, în mîinile lui vei cădea şi în Babilon vei fi dus. Şi sfătuia proorocul pe împărat: „Să se dea de bunăvoie lui Nabucodonosor, ca să nu se risipească desăvîrşit Ierusalimul şi să piară împărăţia iudeilor”.

Iar preoţii şi proorocii strigau către împăratul să nu asculte pe Ieremia, zicînd că Ieremia a înnebunit. Iar Nabucodonosor, ostăşindu-se asupra cetăţii, a auzit că Faraon, împăratul Egiptului vine cu puterea sa în ajutorul lui Sedechie, împăratul Iudeei, ca să elibereze cetatea Ierusalimului de înconjurarea haldeilor. Deci, s-a dus Nabucodonosor împotriva lui Faraon, depărtîndu-se o vreme oarecare de cetate. Iar locuitorii Ierusalimului, văzînd că Nabucodonosor se duce de la cetate, au socotit că se întoarce la Babilon, neputînd să ia cetatea, şi batjocoreau proorocia lui Ieremia, căci nu s-a împlinit, şi ziceau că Nabucodonosor a luat-o la fugă, neputînd să-i biruiască; însă Ieremia se întărea, zicînd că Ierusalimul se va lua de la haldei şi împăratul se va duce la Babilon.

După ce s-a depărtat oastea haldeilor de Ierusalim şi popoarele au ieşit din împresurarea aceea la cetăţile şi la satele lor, Ieremia şi-a pus şaua pe catîrul său, vrînd să se ducă în patria sa, care era în partea lui Veniamin, la cetatea Anatot, nu departe de Ierusalim, pentru că acolo avea averile sale. Şi, cînd a fost la porţile cetăţii, care se numeau ale lui Veniamin, străjerul porţilor acelora, numit cu numele Saruia, nepotul mincinosului prooroc Anania, căruia Ieremia îi proorocise grabnică moarte, acel Saruia, vrăjmăşuind pe Ieremia pentru unchiul său şi văzînd pe Ieremia că ieşea din cetate, l-a oprit, zicîndu-i: „Tu fugi la haldei?” Ieremia a răspuns: „Minţi, căci nu mă duc la haldei, ci la cetatea mea, unde îmi este averea”. Iar acela, neascultînd cuvintele lui Ieremia, l-a luat şi cu sila l-a dus la boieri, spunîndu-le că l-a prins fugind la haldei. Deci, boierii, mîniindu-se asupra lui Ieremia, l-au bătut şi l-au aruncat în temniţă; însă iarăşi l-au scos afară.

În acea vreme, Nabucodonosor, împăratul Babilonului, biruind şi gonind pe Faraon, împăratul Egiptului, care venise în ajutorul lui Sedechie, s-a întors degrabă cu toată puterea sa, iarăşi la Ierusalim, l-a înconjurat şi-l bătea tare. Şi a fost Ierusalimul în înconjurarea haldeilor pînă la al 11-lea an al împărăţiei lui Sedechie. Atunci, Ieremia, iarăşi a sfătuit pe popoare la pocăinţă şi le arăta că se împlinise proorocia lui; căci acum a venit pedeapsa cea mai înainte gătită de Dumnezeu, pentru nepocăinţa şi împietrirea oamenilor celor păcătoşi, şi le da sfat folositor, ca să se supună haldeilor, zicînd: „Astfel socoteşte Domnul: Cel ce şade în această cetate, va muri de sabie, de foamete şi de omor; iar cel ce se va supune haldeilor, va fi viu”. Boierii ziceau împăratului: „Să moară omul acesta, căci el slăbeşte mîinile bărbaţilor, care se ostăşesc, fiind rămaşi în cetate şi mîinile a tot norodul”.

Zicînd ei către împărat cuvîntul acesta, arată că acest om nu propovăduieşte pacea acestui popor, ci numai cele rele. Împăratul Sedechie le-a răspuns: „Iată, el este în mîinile voastre, faceţi cu el ce voiţi”. Deci, au luat pe Ieremia şi l-au aruncat în groapa lui Melhis, fiul împăratului, care era într-o casă întunecoasă; şi l-au spînzurat pe el cu funii în groapa aceea, ca să moară acolo; iar în groapă nu era apă, ci noroi. Şi a pătimit proorocul lui Dumnezeu fără vină, şezînd în acel noroi pînă la grumaz, încît puţin a fost de n-a murit. Atunci era la curtea împărătească un oarecare bătrîn, cu numele Avdemeleh, de neam arab, care, auzind că Ieremia este aruncat în groapă la moarte, a zis împăratului: „Rău ai făcut ceea ce ai făcut, ucigînd pe omul acesta”.

Atunci împăratul a poruncit lui Avdemeleh să scoată afară din groapă pe Ieremia; apoi l-a chemat la el şi l-a întrebat, de o parte, dacă sînt adevărate cele proorocite de dînsul. Şi a grăit proorocul către împărat: „De-ţi voi spune adevărul, mă vei omorî; iar de te voi sfătui, nu mă vei asculta”. Atunci împăratul s-a jurat că nu-l va omorî.

Deci, i-a grăit proorocul: Aşa zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Dacă vei ieşi cu smerenie la voievozii împăratului Babilonului, sufletul tău va fi viu şi cetatea aceasta nu se va arde cu foc şi vei fi viu tu şi casa ta; iar de nu vei ieşi la domnii împăratului Babilonului, cetatea aceasta va cădea în mîinile haldeilor, pe care o vor arde cu foc, iar tu şi femeile tale nu veţi scăpa din mîinile lor, iar pe copii îi vor duce în robie.

Auzind împăratul acestea din gura proorocului, nu i-a ascultat sfatul cel bun, şi l-a aruncat în temniţă, în care a petrecut Sfîntul Ieremia, pînă ce s-a luat Ierusalimul de haldei, care s-a întîmplat în al 11-lea an al împărăţiei lui Sedechie. Şi atît de mare era foametea în cetate, încît oamenii îşi mîncau copiii lor şi trupurile unul altuia. Deci poporul, slăbind foarte mult şi zidurile cetăţii fiind sfărîmate de puterea haldeilor, ostaşii care erau în cetate au deschis noaptea porţile cetăţii din grădina împărătească şi au ieşit din cetate, fugind împreună cu împăratul lor, Sedechie, pe o cale ce ducea în pustie. Haldeii care erau împrejurul cetăţii, simţind aceasta, au izgonit din urmă pe împărat şi l-au ajuns în cîmpul Ierihonului. Aici toată oastea care era lîngă dînsul l-a lăsat şi a fugit care pe unde a putut. Iar haldeii, prinzînd pe Sedechie împăratul Iudeei, l-au dus la Nabucodonosor, împăratul Babilo-nului, în Revlat. Aici, împăratul Babilonului a ucis pe fiii lui Sedechie înaintea ochilor lui şi pe toţi puternicii prinşi cu dînsul i-a omorît; iar lui Sedechie, după ce i-a scos ochii, l-a ferecat în obezi de fier şi l-a dus în Babilon.

Navuzardan, cel mai mare voievod al puterilor haldeieşti, cu ceilalţi voievozi şi cu mulţimea de ostaşi, au dărîmat zidurile Ierusalimului şi l-au umplut de sînge, pierzînd cu sabie şi cu foc cea mai frumoasă şi cea mai strălucită cetate a scaunului împăraţilor Iudeei. Şi, voievodul Navuzardan avea poruncă de la împăratul Nabucodonosor, pentru Proorocul Ieremia, ca să-l păzească viu şi nevătămat, căci îi zisese: „Să-l iei şi să-l ai sub ochii tăi şi să nu-i faci nici un rău; ci, ceea ce va pofti să-i faci lui”. Căci auzise Nabucodonosor de Sfîntul Ieremia, de proorocia lui şi de sfatul ce l-a dat lui Sedechie, ca fără război să se predea puterii haldeieşti; de aceea, a dat porunca aceasta voievodului său, Navuzardan. Şi a fost scos din temniţă Sfîntul Prooroc cu mîinile ostaşilor haldeieşti, dezlegat din legături, cinstit cu cinste şi dăruit cu libertate. Deci, Proorocul Ieremia, avînd libertate şi îndrăzneală de la voievodul Navuzardan, a început îndată a se îngriji pentru sfinţenia lui Dumnezeu şi pentru preaînalta podoabă şi slavă a tuturor seminţiilor lui Israel, adică pentru chivotul Legii, ca să nu se sfărîme de cei de altă seminţie şi astfel să se necinstească slava lui Dumnezeu.

El a cerut voie de la voievodul care dărîma Ierusalimul să nu-l oprească de a lua sfinţenia Dumnezeului lui Israel mai înainte de dărîmarea bisericii, ca să nu se jefuiască şi să se ardă. Şi, aflînd el pe oarecare preoţi şi leviţi scăpaţi de sabie, i-a luat cu sine şi, umblînd cu dînşii fără temere printre haldei, au mers cu sîrguinţă în biserică şi au luat mai întîi din focul altarului, care o singură dată s-a pogorît din cer spre jertfe, în zilele lui Moise şi ale lui Aaron, şi de atunci se păzea nestins în altar. Pentru că era poruncă de la Dumnezeu, ca preoţii să adauge totdeauna lemne pe focul acela în altar, ca niciodată să nu se stingă. Luînd Ieremia dintr-acel foc, l-a ascuns într-o fîntînă fără de apă şi, avînd mare credinţă, a proorocit că focul acela chiar de se va stinge la o vreme, prefă-cîndu-se prin minune în altă stihie, însă la vremea sa, întorcîndu-se iar în singura sa stihie se va aprinde.

Acest lucru s-a întîmplat după întoarcerea din Babilon a poporului lui Israel, în vremea înnoirii bisericii şi în zilele lui Neemia, după mulţi ani de la sfîrşitul Sfîntului Prooroc Ieremia. Iar el, ascunzînd focul acela în puţ, l-a închis şi l-a făcut neştiut de nimeni. Apoi, după punerea la păstrare a focului altarului, a luat cortul şi chivotul Legii şi cele dintr-însul şi le-a ţinut la sine, pînă ce s-a liniştit tulburarea de război ce a fost în cetate, cînd se risipea şi se ardea de haldei.

După luarea cortului şi a chivotului din biserica Domnului, voievodul Navuzardan a jefuit îndată toate celelalte vase de aur şi de argint ce erau în biserică şi a sfărîmat toată arama şi a luat-o la Babilon. Apoi a ars şi a dărîmat acea preafrumoasă biserică, zidită de Solomon cu multă înţelepciune. Asemenea şi palatele împărăteşti şi toate casele cele frumoase ale Ierusalimului, cum şi bisericile cele mari le-a dat pradă focului şi risipirii; iar zidurile cetăţii le-a săpat împrejur puterea cea haldeiască şi le-a asemănat cu pămîntul. Atunci mulţimea fără de număr a poporului iudeilor, a căzut în ascuţişul sabiei; dar, mai ales în valea Tafet, cea zisă mai sus, în care poporul îşi jertfea diavolilor, cîndva, pe fiii şi pe fiicele lor. Acolo au mîncat armele cea mai mare mulţime de bărbaţi, de femei şi de copii, fără cruţare şi fără milă, încît s-a împlinit proorocia grăită de Ieremia, că nu se va mai chema locul acesta cădere şi loc de morminte ale fiilor lui Enon, ci loc de morminte al junghierii, pentru că acolo aproape s-a junghiat tot poporul Ierusa-limului; iar pe cei ce scăpaseră de sabie, i-au dus în robie, lăsînd numai din săracii acelui pămînt, ca să păzească viile şi grădinile.

Voievodul Navuzardan, ieşind din Ierusalimul cel risipit, încărcat cu multe dobînzi şi prăzi, după porunca împăratului Nabucodonosor, a pus stăpînitor asupra pămîntului cel pustiit al iudeilor, pe Godolia, fiul lui Ahicam, cel care a izbăvit pe Ieremia din mîinile celor ce voiau să-l omoare. Iar către Ieremia a zis: „Dacă îţi este bine, să mergi împreună cu mine în Babilon şi voi pune ochii mei spre tine; iar de nu, rămîi aici. Iată, tot pămîntul este înaintea feţei tale, şi ce pofteşti şi ori unde voieşti, acolo să mergi. Să te duci şi să te întorci la Godolia, pe care l-a pus împăratul Babilonului în pămîntul Iudeei şi să trăieşti cu dînsul în poporul tău cel ce a rămas acolo”. Şi voievodul i-a dat lui Ieremia hrană, daruri şi libertate.

Sfîntul Prooroc Ieremia, luînd cortul, Chivotul Legii şi cele dintr-însul, împreună cu cei ce urmau după dînsul, preoţi şi leviţi, le-au pus în muntele acela în care, odinioară, suindu-se Sfîntul Prooroc Moise, a văzut pămîntul făgăduinţei şi acolo a murit şi s-a îngropat. În acel munte Sfîntul Ieremia a aflat o peşteră, în care a pus Chivotul, astupînd uşa cu pietre şi pecetluind-o cu numele lui Dumnezeu, scriind şi însemnînd cu degetul slovele în piatră, ca şi cu un condei de fier, pentru că piatra cea tare, la degetul lui cel ce scria, s-a făcut moale ca ceara; iar după scriere s-a întors la tăria ei şi s-a făcut ca o scobire de fier acel loc, care este în pustiu între doi munţi şi în care zac îngropaţi Moise şi Aaron. Şi a zis Ieremia către cei ce erau de faţă: „S-a dus Domnul din Sion la cer şi iarăşi Se va întoarce cu putere; şi va fi semnul venirii Lui, cînd se vor închina lemnului toate limbile”. Şi a mai zis: Chivotul acela nimeni nu-l va putea scoate din locul acela, fără numai Moise proorocul cel ales al lui Dumnezeu. Şi pe tăbliţele cele din chivot, nimeni din preoţi sau din prooroci nu le va scoate, fără Aaron cel plăcut lui Dumnezeu. Iar în ziua Învierii va ieşi sicriul din piatra cea pecetluită şi se va aşeza pe muntele Sionului, şi toţi sfinţii se vor aduna la dînsul, aşteptînd pe Domnul, ca să-i scape de vrăjmaşul, cel ce vrea să-i omoare”.

Acestea grăindu-le sfîntul prooroc către preoţi şi leviţi, un nor a acoperit deodată acea peşteră astupată şi nimeni nu putea să citească numele lui Dumnezeu, care era însemnat pe piatră de degetul lui Ieremia, nici nu putea să cunoască sau să afle acel loc. Căci oarecare din cei ce veniseră după dînşii s-au apropiat şi, vrînd să însemneze locul acela şi calea către el, n-au putut să-l afle nicidecum.

Înţelegînd acestea proorocul, a zis către dînşii: Neştiut va fi locul acesta, pînă cînd Dumnezeu va aduna soboarele popoarelor şi le va fi milostiv. Atunci le va arăta aceasta şi se va ivi slava Domnului la vederea tuturor şi va fi nor, precum i s-a arătat şi lui Moise. Nimeni nu ştie nici în ziua de astăzi peştera aceea şi nu va fi ştiut de nimeni pînă la sfîrşit. Acea peşteră este acoperită cu nor luminos ca focul, după chipul slavei celei dintîi, care era în locaşul mărturiei, pentru că nu va înceta slava lui Dumnezeu de la legea sa.

Deci, după ce Ieremia a ascuns Chivotul lui Dumnezeu, iudeii n-au mai avut slava aceea ca odinioară, deşi după şapte ani au înnoit biserica lui Solomon. Şi, fiind lipsiţi de Chivotul Domnului, au făcut alt chivot de aur, după asemănarea celui făcut de Moise, şi cu toate cele ce era în chivotul cel dintîi. Însă, nu era într-însul o putere făcătoare de minuni şi o slavă ca aceea a lui Dumnezeu, strălucind precum era la cel dintîi. Focul ceresc pe care Sfîntul Ieremia şi preoţii cei ce au fost împreună cu dînsul, îl ascunsese în puţul cel fără apă, s-a aflat de alţi preoţi, de care am pomenit mai sus, după ce au trecut mulţi ani de la sfîrşitul Sfîntului Prooroc Ieremia.

După ce Sfîntul Ieremia a ascuns chivotul Domnului, a mers la Godolia în cetatea Masifat, fiindcă acolo începuse poporul a petrece în locul Ierusalimului. Acolo a şezut între poporul său, care rămăsese pe pămînt, plîngînd pentru dărîmarea şi pustiirea Ierusalimului, cu plîngere nemîngîiată, precum arată Cartea Plîngerii lui. Şi, stăpînind Godolia peste Iudeea cea pustiită, Ismail, fiul lui Natanie, fiind de neam împărătesc, poftea acea stăpînire pentru dînsul. El, adunînd nişte bărbaţi voinici, a mers la dînsul în Masifat, din dragostea ce avea pentru el, şi l-a primit Godolia cu cinste, neştiind vicleşugul şi gîndul lui cel rău, şi au făcut ospăţ pentru dînşii. Iar după ce s-a înserat, s-au sculat Ismail şi cei zece bărbaţi ce erau cu dînsul şi au ucis pe Godolia, pe toţi iudeii şi pe toţi haldeii şi ostaşii ce erau lîngă dînsul, năvălind noaptea prin cetate şi omorînd pe cei ce dormeau.

Auzind de acestea voievodul Ioanan, fiul lui Caris, şi ceilalţi bărbaţi vestiţi ai iudeilor, care petreceau prin sate, s-au adunat, şi, împreunîndu-şi oştile lor, au mers cu război asupra lui Ismail şi s-au bătut cu dînsul la Gavaon, biruindu-l; şi a scăpat Ismail abia cu opt bărbaţi, la fiii lui Amun.

După biruirea şi izgonirea lui Ismail s-au sfătuit oamenii cei din Iudeea împreună cu Ioanan, ca să nu şadă în pămîntul Iudeei, ci să se ducă în Egipt, fugind de la faţa haldeilor, deoarece se temeau de mînia împăratului Babilonului pentru moartea lui Godolia, socotind că, dacă va auzi împăratul de uciderea lui, îndată va trimite oaste, ca să piardă rămăşiţele lui Israel. Deci, se gătea împreună tot poporul de calea spre Egipt, din care nu s-a scos decît cu mîna lui Dumnezeu cea tare şi cu braţul Lui cel înalt. Mai întîi au mers la Sfîntul Prooroc Ieremia, cu tot poporul de la mare pînă la mic, şi i-au zis lui: „Să cadă rugăciunea noastră înaintea feţei tale, ci roagă-te pentru noi către Domnul Dumnezeul tău, că am rămas puţini din mulţi ce eram, precum ochii tăi ne văd. Şi să ne spună nouă Domnul Dumnezeul tău, calea în care vom merge şi cuvîntul pe care-l vom face”.

Şi le-a spus lor Proorocul Ieremia: „Am auzit şi mă voi ruga pentru voi Domnului Dumnezeului nostru, după cuvintele voastre; iar cuvîntul pe care îl va răspunde Domnul, îl voi spune vouă şi nu voi tăinui de voi acel cuvînt. Dar, dacă voi nu veţi voi să ascultaţi poruncile Domnului?” Iar aceia au zis către Ieremia: „Să fie Domnul între noi martor drept şi credincios, că, după cuvîntul pe care îl va trimite nouă, aşa vom face, fie bun, fie rău. Glasul Domnului nostru, la care noi te trimitem, îl vom asculta”.

Şi s-a rugat Sfîntul Ieremia şi, postind zece zile, a primit de la Dumnezeu înştiinţare de voia Lui cea sfîntă şi a chemat pe Ioanan şi pe cei ce erau cu dînsul şi pe tot poporul de la mic pînă la mare şi le-a zis lor: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel, la care voi m-aţi trimis pe mine: Dacă veţi şedea în pămîntul acesta, vă voi zidi pe voi şi nu vă voi risipi, ci vă voi sădi pe voi, şi nu vă voi smulge, că am încetat cu răutăţile acelea, pe care le-am făcut vouă. Să nu vă temeţi de faţa împăratului Babilonului, că Eu cu voi sînt, ca să vă izbăvesc şi să vă mîntuiesc din mîinile lui; Eu vă voi milui şi vă voi întoarce la pămîntul vostru. Iar de veţi zice: nu vom şedea în pămîntul acesta, ci în pămîntul Egiptului vom merge, ca să nu vedem petrecîndu-se aici război şi glasul trîmbiţei să nu-l auzim, de pîine să nu flămînzim, ci acolo să ne veselim. Pentru aceea ascultaţi cuvîntul Domnului, voi, iudeii cei rămaşi. Aşa zice Domnul Atotţiitorul, Dumnezeul lui Israel: Dacă voi vă veţi întoarce faţa voastră spre Egipt şi veţi merge acolo să petreceţi, sabia, de care voi vă temeţi, vă va găsi pe voi acolo; foametea de care voi vă feriţi, vă va ajunge pe voi în Egipt şi acolo veţi muri de foame şi de sabie, şi nici unul nu va scăpa de răutăţile acelea, pe care le voi aduce asupra voastră. Că precum a picat mînia Mea asupra celor ce vieţuiau în Ierusalim, aşa va pica mînia Mea asupra voastră, de veţi merge în Egipt şi nu veţi mai vedea încă locul acesta. Aceasta le-au grăit Domnul asupra voastră, celor ce aţi rămas din iudei. Să nu mergeţi în Egipt, ca să nu vă stingeţi acolo de sabie, de foamete şi de omor”.

După ce a încetat Ieremia a grăi către popor toate cuvintele Domnului, Azaria, fiul lui Maaseia, Ioanan, fiul lui Karia şi toţi bărbaţii cei defăimători, au zis către Ieremia: „Minţi, că nu te-a trimis pe tine la noi, Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne grăieşti să nu mergem în Egipt, şi să petrecem acolo; ci Baruh, fiul lui Nirie, te îndeamnă pe tine asupra noastră, ca să ne dai pe noi în mîinile haldeilor, să ne pedepsească şi să ne ducă în Babilon”. Poporul n-a ascultat glasul Domnului cel grăit prin Ieremia şi, luîndu-şi femeile şi copiii, l-au luat şi pe Proorocul Ieremia fără voia sa. Asemenea au luat împreună cu dînsul şi pe proorocul Baruh şi s-au dus în Egipt, unde s-au sălăşluit lîngă o cetate ce se numea Tafnas. Acea cetate ţinea de împărăţia Egiptului, în care altă dată Sfîntul Moise făcea minuni înaintea lui Faraon.

Acolo a petrecut Sfîntul Ieremia proorocul patru ani, bucurîndu-se de mare cinste între egipteni pentru sfinţenia sa şi pentru facerile lui de bine ce le arăta; pentru că pe aspidele care îi pierdeau pe dînşii şi pe nişte fiare din apă, care se numeau crocodili, le-a omorît cu rugăciunea la locul sălaşului lui Faraon, unde şi-a dat obştescul sfîrşit şi unde a şi fost îngropat. Sfîrşitul lui a fost mucenicesc. Căci, după ce a proorocit că împăratul Babi- lonului are să vină asupra Egiptului şi pe tot pămîntul să-l prade, ca să piardă şi pe iudeii care se aşezaseră acolo; atunci poporul e- vreiesc, mîniindu-se pe Sfîntul Ieremia, l-au omorît cu pietre.

În acelaşi an, după sfîrşitul lui, a venit împăratul Babilonului cu multă putere asupra Egiptului şi a ucis pe împărat; iar tot neamul iudeilor care venise în Egipt a pierit, după cum proorocise Sfîntul Ieremia. Însă cinstitele lui moaşte, după mulţi ani, au fost aduse cu mare cinste de către Alexandru, împăratul Macedoniei, în cetatea Alexandriei, zidită întru numele său. Şi le-a pus la un loc ce se numea Tetrafel, care era cinstit foarte mult de alexandrini, pentru moaştele lui cele prooroceşti.

Sfîntul Ieremia a mai proorocit şi despre patimile Domnului şi Mîntuitorului nostru Hristos, zicînd astfel: Veniţi şi să băgăm lemn în pîinea lui şi să-l pierdem pe el din pămîntul celor vii şi numele lui să nu se mai pomenească. Iar cînd vieţuia în Egipt, a proorocit despre sfărîmarea idolilor şi despre venirea în Egipt a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, zicînd către popii egipteni: „Se cade ca toţi idolii să cadă şi tot ce este făcut de mîini să se sfărîme, întru acea vreme, cînd va veni aici o maică Fecioară cu un Prunc născut în peşteră şi pus în iesle”.

De la acea proorocie a lui Ieremia, a rămas în obiceiul egiptenilor de a închipui o fecioară, odihnindu-se în pat; iar aproape de dînsa, un prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle şi ei se închinau acelui chip. Împăratul Ptolomeu, întrebînd odată pe popii egipteni, pentru ce fac aceasta, ei au răspuns: „Această taină este a celor mai de demult părinţi ai noştri, pe care a vestit-o înainte un sfînt prooroc, şi acum aşteptăm sfîrşitul acestei proorocii şi împlinirea tainei”.

După ce au trecut mulţi ani de la sfîrşitul proorocului Ieremia, Iuda Macabeul l-a văzut împreună cu arhiereul Onia, arătîndu-i-se lui în vedenie, despre care se scrie aşa: „S-a arătat lui Macabeu o vedenie într-acest fel: „Onia, fiind arhiereu, bărbat bun şi îmbunătăţit, cucernic la vedere, blînd la obicei şi la vorbă bine încuviinţat, deprinzîndu-se din copilărie spre toată bunătatea; îşi ridica mîinile şi se ruga pentru poporul iudeilor. După aceea, i s-a arătat alt bărbat, cu cărunteţe şi cu o slavă minunată şi înconjurat cu cinste şi cu mare cuviinţă”. Şi, răspunzînd Onia, a zis: „Acesta este Ieremia, proorocul lui Dumnezeu şi iubitorul de fraţi, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfînta cetate. Şi, întinzîndu-şi Ieremia mîna dreaptă, a dat lui Iuda Macabeul o sabie de aur, grăindu-i acestea: primeşte această sfîntă sabie ca dar de la Dumnezeu, cu care vei sfărîma pe vrăjmaşi”.

Din această vedenie, se vede destul de lămurit, cum că sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, după sfîrşitul lor, se roagă lui Dumnezeu pentru noi şi ne ajută nouă, precum a ajutat Sfîntul Ieremia lui Iuda Macabeul asupra potrivnicilor, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute şi nouă, asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Pafnutie, egumenul mănăstirii Borob

Adaugat la mai 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 14, 2020

Cuviosul Pafnutie

Acest cuvios părinte Pafnutie se trage după neam din seminţia agarenească. Cînd, pentru păcatele noastre şi prin voinţa lui Dumnezeu, a venit în pămîntul Rusiei, Batie, împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor; acesta a robit cu mulţimea puterilor sale cetăţile cele mari ale Rusiei, a pustiit pămîntul cu sabie şi cu foc, a pierdut sfintele biserici de toată sfinţenia, iar pe domnii şi pe toţi stăpînitorii i-a secerat cu sabia ca pe nişte spice şi i-a tăiat ca pe nişte copaci frumoşi; iar în locul acelora a pus alţi stăpînitori de neam agarean, care se numeau în limba poloveţilor bascachi. Moşul lui Pafnutie agareanul, era dintr-aceşti stăpînitori care se numeau bascachi şi trăia în Rusia sub stăpînirea cea încredinţată lui.

Murind însă acel împărat păgîn, fiii Rusiei au primit uşurare de frica ce aveau de barbari şi fiecare din domnii şi stăpînitorii cei de bun neam şi-au luat moşia şi stăpînirea lor. Adunîndu-se prin cetăţi, popoarele cele numite cu numele lui Hristos şi înmulţindu-se, a început a străluci sfînta credinţă creştinească, iar păgînătatea agarienească a se prăpădi, pentru că binecredincioşii domni ai Rusiei porunceau stăpînitorilor agareni, de a nu se mai apropia vreunul de credinţa creştinească şi pe creştini să nu-i mai dea morţii. Atunci moşul lui Pafnutie, a primit sfînta credinţă şi s-a botezat, luînd numele de Martin. El, vieţuind în dreapta credinţă creştinească, a născut un fiu cu numele Ioan.

Acela, venind în vîrstă, a luat în căsătorie pe o fecioară, Fotinia, şi a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvîntul, şi i-au dat numele la Sfîntul Botez, Partenie. Ei petreceau părinteasca moştenire în sătişorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Şi, crescînd pruncul cu anii, creştea şi cu înţelegerea şi cu bunul obicei, pentru că, dîndu-se la învăţătura cărţii, învăţa nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci şi obiceiurile cele bune, ca: blîndeţea, bunătatea, înţelepciunea, urmînd celor buni şi ferindu-se de cei răi.

Apoi, lăsînd pe părinţii săi şi toate cele din lume, s-a dus la mănăstirea cetăţii Borova, care se cheamă Înaltă, avînd hramul Acoperămîntului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi acolo a luat chipul monahicesc din mîinile egumenului Marcel, întru al douăzecelea an de la naşterea sa; şi a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.

Aici a fost dat în povăţuirea sfinţitului stareţ Nichita, care altădată a fost ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Pafnutie trecu bine prin toate slujbele mănăstireşti, cu toată bună rînduială. El era de toţi iubit, pentru faptele lui cele bune; şi a făcut 20 de ani în nevoinţele cele iubitoare de osteneală.

Apoi, păstorul acelui locaş, ducîndu-se către Domnul, fericitul Pafnutie, prin alegerea şi rugămintea monahilor care erau acolo şi mai ales în urma dorinţei celei mari a stăpînitorului cetăţii, a fost silit a primi slujba de egumen al acelui sfînt locaş. Ca stăpînitor al cetăţii era voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie, neputînd să nu-l asculte, a primit egumenia; la care s-a binecuvîntat şi hirotonit de preasfinţitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. El a început a se îndeletnici cu mai mari nevoinţe, îngrijind de păstoria oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos, ca un bun şi iscusit păstor, făcîndu-se model turmei sale, abătîndu-se totdeauna de oile cele de-a stînga şi silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua şi noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstireşti, iar noaptea petrecea în rugăciuni. Acest cuvios era împodobit de Dumnezeu cu dreaptă socoteală şi cu alte daruri ale Sfîntului Duh, căci i-a dat lui a cunoaşte pe om după chip şi după vedere, precum şi toate neputinţele şi patimile care erau în sufletul cuiva. Acestea toate şi alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta povestirea care urmează.

Odată, s-a întîmplat că, fiind trimis la un sat unul din fraţii lui cei mănăstireşti pentru trebuinţa mănăstirii şi zăbovind el acolo puţin, i-a făcut vrăjmaşul împiedicarea păcatului, căci, prin ispita satanei, a căzut într-un necurat păcat trupesc. În noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie, după obişnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puţin şi îndată i s-a făcut o înştiinţare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat.

Vedea o grădină foarte frumoasă, avînd pomi sădiţi cu multă chiverniseală şi se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi încărcaţi cu poame; iar un pom era mai ales decît alţii. Deci, spre acela, întorcîndu-şi vederea cu veselie şi minunîndu-se, privea frumuseţea lui, iată, deodată înaintea ochilor săi, smulgîndu-se acel pom din locul său, a căzut la pămînt. Fericitul, uitînd vederea cea cu bucurie, s-a mîhnit foarte pentru această neaşteptată cădere a acelui pom şi apropiindu-se, l-a ridicat şi l-a sădit la locul lui, întărindu-l împrejur, ca să stea ca şi mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăşi smulgîndu-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăşi să stea la loc şi, săpîndu-l, îl întărea, iar acesta iarăşi cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă osteneală trăgîndu-i pămînt, abia a putut a-l întări.

Deşteptîndu-se din somn, a înţeles puterea vedeniei şi s-a mîhnit foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locaşul lui, acei pomi sădiţi cu multă chiverniseală închipuiau pe fraţii lui cei răsădiţi în casa lui Dumnezeu şi care aduceau rodurile bunătăţilor; iar pomul cel smuls şi căzut, însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat şi pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Fratele acela, sfîrşindu-şi lucrul ascultării sale şi cumpărînd sufletului său paguba cea vrednică de tînguire, s-a întors la mănăstire. Părintele îl întreba, dacă i s-a întîmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al ruşinii, nu voia să-şi mărturisească păcatul, ruşinîndu-se de faţa părintelui spre care nu mai putea privi. Fericitul Pafnutie, văzîndu-l tulburat în sufletul său, i-a spus vedenia cea despre dînsul şi-l ruga bunul doctor să-şi descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia a putut să-l înduplece spre a-şi mărturisi păcatul făcut. Lipind multă vreme la rana sufletească doctoria cea duhovnicească şi cuviincioasă, abia a putut să întărească în el pocăinţa, depărtînd de la el gîndul deznădejdii, mîngîindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Aşa luînd aminte de păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflînd de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; şi astfel, ca un bărbat puternic, purta greutăţile şi neputinţele celor nevoiaşi.

Petrecînd în locaşul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în neputinţă trupească şi a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat în sfînta schimă şi de atunci s-a însănătoşit. Dar n-a mai slujit Sfînta Liturghie pînă la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întîmplat de mare nevoie, de care se va spune pe urmă.

Sculîndu-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumeneasca începătorie şi, dorind viaţa cea liniştită şi deosebită, s-a dus din locaşul acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Acolo, găsind un loc plăcut în vale, între două rîuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a aşezat cu un frate; însă acel loc ţinea de o altă stăpînire. Începînd el viaţa cea după Dumnezeu, cu mai multe osteneli pustniceşti, au început a veni la dînsul şi alţi fraţi; apoi, cu binecuvîntarea lui, îşi zideau chiliuţe şi vieţuiau împreună cu bunul lor povăţuitor şi învăţător către mîntuire. Deci, înmulţindu-se ucenicii şi lărgindu-se locul, fraţii au rugat pe sfîntul părinte, să dea voie să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.

Neoprindu-i de la aceasta, fraţii au zidit singuri o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei sale naşteri, şi au sfinţit-o cu binecuvîntarea Preasfinţitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, îndemna pe mulţi oameni să facă supărare cuviosului şi locaşului său cel zidit din nou. Dar, cuviosul biruia cu binele pe cel rău şi pe toţi îi dobîndea cu răbdarea sa. Acest lucru, văzîndu-l Dumnezeu, îl păzea pe el şi locaşul lui prin apărarea Sa; pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.

Atunci în cetatea Borovţca era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se mîniase pe sfîntul că lăsase mănăstirea lui şi se aşezase pe altă moşie. Deci, văzînd locaşul său micşorîndu-se şi scăzînd, iar cel nou înmulţindu-se şi înflorind, se aprindea cu mînia şi se gîndea cum ar putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ţinea de altă stăpînire. Deci, a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după obiceiul său, ca să aprindă locaşul de pretutindenea. Aceia, mergînd şi văzînd pe părintele cu fraţii că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă nici un rău, pentru că iuţimea şi sălbăticia lor se schimba în temere şi blîndeţe şi se întorceau acasă fără a face nimic.

Odată, a trimis pe un agarean botezat din nou, anume Ermolae, care nu-şi lepădase încă răul obicei barbar ca, fără de veste, să facă rău cuviosului părinte şi să-i aprindă locaşul. Dar, deodată a orbit şi, umblînd, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta, aflîndu-l unii, l-au dus la părintele Pafnutie şi cînd l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicîndu-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dînsul? Iar el, lăsîndu-şi răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis şi, căzînd, îşi cerea iertare şi vederea ochilor. Atunci părintele, făcînd rugăciune pentru dînsul, i-a dat iertare şi binecuvîntare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la stăpînul său, nefăcînd nici un rău Cuviosului Pafnutie.

Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pămîntului Rusiei, prin voinţa lui Dumnezeu, păgînul împărat Momotec cu mulţime de agareni. Iar marele voievod Vasile Vasilievici, şi cu dînsul şi ceilalţi ai Rusiei, neadunîndu-se cu toată oastea lor, degrabă cu puţini ostaşi au întîmpinat la Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu şi, făcînd război pentru păcatele noastre, agarenii au biruit pe domnii Rusiei, încît pe mulţi i-au prins vii, între care era şi voievodul Vasile Iaroslavici, stăpînitorul cetăţii Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Acela, fiind în robie, şi-a adus aminte de greşeala sa, că fără de nici o vină făcea rău cuviosului părinte şi se căia de greşeala sa şi se ruga lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduinţă că, de-l va scăpa Domnul din mîinile agarenilor, îndată are să strice vrajba şi să se împace cu cuviosul.

Făcînd o făgăduinţă ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape degrabă de la barbari, că se făcea pentru dînsul cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpînd el din robie fără de vătămare prin rugăciunile Sfîntului şi venind întru ale sale, s-a dus îndată la locaşul cuviosului şi, cîştigînd de la dînsul iertare şi binecuvîntare, de atunci avea mare credinţă şi dragoste către fericitul Pafnutie.

Cuviosul, nu numai în necazuri era fără de răutate, dar răbda şi celelalte primejdii ce i se întîmplau în lucrurile mănăstireşti, pentru că nădăjduia spre Dumnezeu cu credinţă neîndoielnică.

Odată, apropiindu-se prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în ziua cea de a treia, s-a întîmplat de era lipsă de peşte în mănăstire, încît nici un fel de peşti nu se găseau, cu care s-ar fi mîngîiat fraţii în vremea praznicului, după obiceiul celor pustniceşti. Slujitorii şi ceilalţi fraţi, fiind mîhniţi pentru aceasta, Sfîntul le zicea: „Să nu vă mîhniţi, fraţilor, de aceasta, pentru că Cel ce ne-a zidit, Preamilostivul Stăpîn, şi a luminat toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mîngîia pe noi robii Săi în mîhnirea noastră şi ne va da nouă celor ce ne temem de El, îndestulate bunătăţi”. Iar în Sfînta Sîmbătă cea mare, în seara nopţii cea purtătoare de lumină, eclesiarhul bisericii a ieşit la un pîrîu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă şi a văzut mulţime de peşti fără de număr, care, după vorba ţării aceleia, se numeau „sijnici”, care nu sînt aşa de mari, ci cu puţin mai mari decît sardelele. Căci era atunci vărsarea apelor şi s-a adunat atîta mulţime de peşti, încît erau destul pentru trebuinţa lor, deoarece nu s-au trimis cîrtitorilor, ci celor ce aşteptau cu bună nădejde şi primeau cu mulţumire. Iar după aceea, ca şi mai înainte n-a fost niciodată atîta mulţime de peşti, de acelaşi neam. Iar eclesiarhul, degrabă a spus părintelui aceasta, pe care, auzindu-o, a preamărit pe Dumnezeu şi a poruncit vînătorilor să arunce mrejele şi au tras atît de mulţi peşti, încît toată săptămîna luminată a fost destul tuturor, la prînz şi seara.

Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mari nevoinţe şi osteneli, străbătuse numele său pretutindeni şi locaşul său din zi în zi se lărgea; pentru că se înmulţea numărul fraţilor şi al uceni-cilor lui. Între aceştia se afla şi un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mîinile sfîntului în rînduiala monahicească şi care a zidit locaşul la Voloţii Lamului. Apoi şi minunatul stareţ Inochentie, Ilie, rudenia fericitului şi Vasian, scriitorul vieţii aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului, cum şi mulţi alţi îmbunătăţiţi bărbaţi. Deci, adăugînd cuviosul sîrguinţă cu fraţii, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se singur în vremea lucrării, ducînd pietre şi apă şi toate cele ce sînt de trebuinţă la o zidire ca aceasta. Şi, sfîrşind biserica, a înfrumuseţat-o cu icoane zugrăvite. El singur fiind, biserică însufleţită, păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu şi era înzestrat de Domnul cu dar de minuni, pentru care se va povesti pe scurt.

Între zugravi era un meşter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean. El era bolnav de picioare şi nu putea să împodobească biserica cu zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar stareţul i-a zis: „Dionisie, Dumnezeu să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun şi Domnul şi Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale”. Iar el, crezînd cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie şi îndată s-a tămăduit, vindecîndu-i-se picioarele. Şi a dat stareţul poruncă lui Dionisie şi celorlalţi zugravi mireni, ca să nu mănînce în locaşul lui mîncări mireneşti, adică carne, şi nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă să o mănînce în satul de aproape.

Într-o vreme, mîncînd în sat mîncările lor, au uitat porunca cuviosului şi, luînd o bucată de miel dreasă cu ou, au adus-o în mănăstire pentru cină. Şi cînd a gustat Dionisie întîi, a aflat că unde fusese oul era plin de viermi. Şi îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numeşte rîie şi într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încît nu putea să se mişte; drept aceea a trimis degrabă la cuviosul, plîngînd de greşeala sa şi cerînd iertare. Iar cuviosul l-a învăţat să nu mai facă unele ca acelea şi, ducîndu-l în biserică şi cîntînd pentru dînsul paraclisul cu sobor, a sfinţit apă şi a poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfinţită peste tot trupul. După ce bolnavul a făcut astfel, a adormit puţin şi cînd s-a deşteptat din somn s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca şi cum niciodată nu pătimise ceva rău; iar bubele lui au căzut ca solzii şi a preamărit pe Dumnezeu.

Locul unde s-a zidit locaşul acela al cuviosului, fiind înconjurat de pădure deasă, era bun pentru locuinţa păsărilor şi se încuibau acolo mulţime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mîngîia. El pusese poruncă, ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vîneze cu ceva.

Într-o vreme, fiul voievodului, făcînd plimbare în pustia aceea, aproape de mănăstire a văzut un pîlc de corbi şi, încordîndu-şi arcul său, a ucis o pasăre din ele. Bucurîndu-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca şi cum s-ar lăuda şi îndată i-a rămas capul înţepenit în acea parte, neputînd nicidecum să-l întoarcă spre căutarea lui cea dreaptă. Iar el, uitîndu-şi veselia sa pentru uciderea păsării, era cuprins de scîrbă şi de spaimă şi, înţelegînd pricina primejdiei neaşteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie şi, căzînd înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i îndrepte capul în rînduiala cea dintîi. Părintele a poruncit atunci să lovească în toacă. Fraţii, mirîndu-se de acea neobişnuită tocare, s-au adunat degrabă în biserică, întrebînd de acea pricină; iar cuviosul le-a spus pricina şi, zîmbind, a zis: „A răsplătit Dumnezeu sîngele corbului”. Şi, săvîrşind cîntare de rugăciune, a umbrit cu Sfînta Cruce pe cel ce pătimea, zicînd: „Cu puterea cinstei şi de viaţă făcătoarei Cruci, întoarce-te înainte”. Şi îndată s-a întors capul înainte şi s-a îndreptat după firea sa!

Un alt tînăr oarecare şi-a eliberat şoimul la un corb, şi acela l-a ucis; dar şi acela îndată s-a lipsit de mîngîierea sa, că amîndouă păsările au căzut moarte.

Odată, venind noaptea tîlharii la locaşul lui, au luat trei boi mănăstireşti şi, vrînd să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul mănăstirii. Şi, făcîndu-se ziuă, voiau să lase boii şi să fugă; dar, legîndu-se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ţinuţi lîngă boi, încît nu puteau să se despartă şi să fugă, pînă ce argaţii mănăstirii, căutînd boii, au dat şi de tîlhari şi prinzîndu-i i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învăţat cu cuvinte să nu mai facă unele ca acestea şi, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în pace.

Doi fraţi s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină şi, strîngîndu-şi lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului, în chipul acesta: După cîntarea Utreniei, ducîndu-se Sfîntul să se odihnească puţin, a văzut în vis un arap negru, luînd din cuptorul chiliei lui tăciuni aprinşi şi aruncîndu-i pe chiliile acelor monahi, care voiau să fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoşîndu-i să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o ardă! Deşteptîndu-se cuviosul din somn şi înţelegînd puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi şi, chemîndu-i, le-a spus vedenia; iar ei, auzind, s-au înfricoşat şi s-au umilit. Atunci au arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-şi greşeala şi cerînd iertare.

Un alt frate cîrtitor, hulea toate cele făcute în mănăstire şi totdeauna grăia asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineşi în mijlocul bisericii, stînd cu cei ce cîntau şi îndată, venind părintele şi căutînd mînios cu ochii spre dînsul, a zis: „Acesta este hulitor, luaţi-l din biserică!” Îndată, doi arapi foarte negri l-au luat pe el şi l-au tras afară, bătîndu-l foarte tare. Deş-teptîndu-se din somn acela, s-a umplut de mare frică şi alergînd cu lacrimi la cuviosul părinte, şi-a cerut iertare.

În locaşul cuviosului era un bătrîn de Dumnezeu insuflat, anume Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfîrşit. Odată, odihnindu-se Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, mergea spre chilia părintelui. Şi, cînd se apropia de uşă şi voia să facă rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei şi, văzînd pe Iosif venind, i-a zis: „A făcut rugăciune oarecine şi mi-a zis: „Constantin stareţul s-a dus către Domnul!” Iar eu, deşteptîndu-mă şi deschizînd fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine”. Dar Iosif i-a zis: „Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin şi încă este viu”. Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăşi la chilia stareţului şi, mergînd, l-a aflat sfîrşit întru Domnul.

Alt stareţ insuflat de Dumnezeu şi încărcat de zile, se afla în acea mănăstire, urmînd vieţii povăţuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie. Numele stareţului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atîta izvor de lacrimi, încît le vărsa, nu numai în chilia sa, dar şi în biserică la toată pravila. Şi era într-însul şi darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredinţat în acest fel: Doi fraţi oarecare, avînd întru dînşii dragoste, nu după socotinţa lui Dumnezeu, ci după înşelăciunea vrăjmaşului, de care se scîrbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, gîndeau să iasă în taină din mănăstire.

În vremea dumnezeieştii Liturghii, stareţul Eftimie, cel mai sus pomenit, stînd în biserică cu obişnuita lui umilinţă şi cu ochii plini de lacrimi, a căutat la părintele şi la cei ce cîntau cu dînsul (şi cei doi fraţi se aflau în ceata cîntăreţilor). El a văzut ivindu-se, după cei doi fraţi, un arap care avea pe cap un coif foarte ascuţit şi păros, avînd perii în diferite feluri de flori. Arapul acela, ţinînd în mîini un cîrlig de fier, a început a trage la dînsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cîntăreţilor, apucîndu-i de hainele lor; trăgîndu-i afară din ceata clericilor, voia să-i apuce pe ei cu mîinile. Dar, îndată unealta cea de fier se făcea fără de nici o putere. Căci atunci cînd aveau gîndul cel de vrăjmaşul semănat să nu se supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmaşul cu înlesnire; iar cînd se împotriveau gîndului, atunci unealta vrăjmaşului se făcea fără de putere şi sărea de la dînşii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutînd cu ochii cei sufleteşti înainte-văzători.

Cînd a început a se citi Sfînta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după Evanghelie iarăşi s-a arătat şi făcea aceeaşi; asemenea s-a stins şi în vremea cîntării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat iarăşi. Dar cînd a sosit sfinţirea Sfintelor Daruri şi cîntarea cea aleasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul şi nu s-a mai arătat. Stareţul Eftimie, văzînd toate acestea, s-a cutremurat şi a trecut toată Sfînta Liturghie cu uimire. După sfîrşitul Sfintei Liturghii a mers la Cuviosul şi i-a spus acea vedenie. Şi chemînd pe acei monahi, i-a învăţat să nu primească gîndurile cele viclene ale vrăjmaşului şi să nu le tăinu-iască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire; iar ei, prin învăţătura şi prin sfătuirea părintelui, s-au înţelepţit deplin.

Cuviosul Pafnutie grăia ucenicilor săi: „Cum se poate a cunoaşte din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gînd, bun sau rău?” De acest cuvînt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru tainic; însă mai pe urmă au cunoscut cu încredinţare, că era într-însul un dar ca acesta al mai înainte-vederii.

Un oarecare monah nou începător, care nu-şi biruise îndrăz-neala mirenească întru căutarea ochilor, vieţuia împreună cu Cuviosul Pafnutie. Odată a ieşit afară din mănăstire pentru o trebuinţă oarecare. Şi văzînd venind nişte mireni – bărbaţi şi femei -, şi-a îndreptat privirea către dînşii, amăgindu-se cu ochii şi robindu-se cu gîndul iubirii de faţă mirenească; acea patimă s-a sălăşluit într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui, îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicîndu-şi ochii săi, a căutat la dînsul şi îndată l-a cunoscut că era tulburat de gînduri necurate; şi întorcîndu-şi faţa de la dînsul, a zis: „O, iată om nu după chipul cel dintîi”. Atunci fratele s-a temut foarte mult şi a spus gîndul său lui Iosif cel împreună cu dînsul vieţuitor; iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui şi să-şi ceară iertare. Mărturisindu-şi fratele greşeala sa părintelui, a învăţat cuvinte părinteşti şi s-a învrednicit de iertare.

Şezînd Cuviosul Pafnutie şi citind dumnezeieştile Scripturi, a venit un om şi a făcut rugăciune, căutînd la Sfîntul prin ferestre şi întrebîndu-l de Iosif ucenicul lui, pentru că era cetăţean din acelaşi loc cu el. Iar stareţul, văzînd pe omul acela ce niciodată nu l-a ştiut, a zis către Iosif: „Ieşi, că un om rău la vedere întreabă de tine”. Ieşind Iosif şi văzînd pe omul cel ştiut lui, îl întrebă pentru ce a venit. Iar el a zis: „Voiesc să fiu monah!” Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: „Hrăneşte pe omul acela şi dă-i drumul, deoarece nu este bun”. Iar Iosif s-a minunat de răspunsul părintelui şi nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit. Şi, mergînd şi dîndu-i hrană aceluia, l-a eliberat. Apoi, întorcîndu-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: „Bărbatul acela este ucigaş că, încă fiind tînăr, a străpuns cu cuţitul în pîntece pe un monah şi l-a omorît. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feţei lui l-a cunoscut că este ucigaş.

Un monah oarecare a venit în locaşul cuviosului, pe care văzîndu-l sfîntul stareţ venind la dînsul, a zis încetişor către ucenicii săi: „Vedeţi, acest monah nici prin rînduiala monahicească nu s-a curăţat de sînge!” Iar ucenicii, minunîndu-se şi necutezînd a-l întreba, mai tîrziu stareţul singur a spus unuia dintre dînşii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios în marele Novgorod şi a omorît cu otravă pe stăpînul său. Mai pe urmă, mîhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici aşa nu s-a curăţat, deoarece n-a făcut adevărată pocăinţă şi canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut”.

O femeie oarecare jupîneasă, soţia unuia Alexe, ce se chema Govurni, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie şi au vieţuit împreună cu Vasian, scriitorul vieţii acestuia, avea mare credinţă către fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dînsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerînd de la dînsul rugăciuni şi binecuvîntări. Şi i s-a întîmplat ei o boală din lucrare diavolească – tulburarea minţii -, şi vedea cu ochii mulţi demoni venind la dînsa şi înfricoşînd-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar cînd i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareţ mărunt la statură şi gîrbov, avînd o barbă mare căruntă şi îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe nişte lupi de la oi şi se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicînd către dînsa: „Pafnutie cel din Borov izgoneşte de la tine pe demoni!” Şi aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.

Deci, însănătoşindu-se desăvîrşit, a dorit să vadă pe Sfîntul, vrînd să ştie cu încredinţare dacă acela este care i se arată ei în boală, izgonind pe diavoli de la ea sau altul? Şi a venit cu slugile pînă la poarta locaşului cuviosului – fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire -, şi a trimis pe slugile sale la ucenicii fericitului, rugîndu-i, cum ar putea să vadă ea pe Sfîntul Părinte. Iar ei, arătînd pe Sfîntul, au poruncit slugilor să-l arate stăpînei lor, cînd va merge cu fraţii de la biserică la trapeză, pentru că era vremea prînzului. Iar aceea, văzînd pe sfîntul cînd a ieşit din biserică, l-a cunoscut îndată şi cu lacrimi a strigat: „Acela este cu adevărat care, prin arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni şi mi-a dăruit tămăduire!” Şi a trimis multă milostenie monahilor, dînd mulţumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.

Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului şi, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele, i-a dat metaniile sale, poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar el abia s-a supus ascultării, supărîndu-se de cumplita durere, şi săvîrşind jumătate din mia de rugăciuni, şi-a simţit ochiul cu totul sănătos şi, alergînd, a spus părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu s-a tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; ci i-a poruncit să se întoarcă iarăşi şi să-şi sfîrşească mia cea de rugăciuni.

Odată, şezînd fraţii la cuviosul, s-a făcut înştiinţare de la nişte mireni, bărbaţi cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este aproape de cetatea împărătească Moscova, şi-a lăsat arhimandria şi au început a zice: „Cine va fi acolo arhimandrit?” Şi pomeneau unul pe acesta şi altul pe celălalt. Iar fericitul, căutînd la unul din ucenicii săi, anume Vasian, fratele lui Iosif, foarte tînăr şi de curînd călugărit, arătînd spre dînsul, a zis zîmbind celor ce erau cu dînsul: „Acesta este arhimandrit al mănăstirii lui Simon”. Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel Vasian, după proorocia Sfîntului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon, nu atunci, ci după trecerea a mulţi ani.

Odată, cuviosul a cerut voie de la un boier de pe rîul Ovil, ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vînarea peştelui, şi ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuinţa mănăstirească. Deci, trimiţînd boierul pe unul din slujitorii săi la acea slujbă, a poruncit să-i dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peştele ce va prinde să-l săreze într-acelea. Dar, slujitorul nu voia să ia atîţia bani spre cumpărarea vaselor, nădăjduind ca, de abia să umple măcar un vas mic cu peşte în acele trei zile. Iar cuviosul, căutînd cu iuţime la el, îi poruncea să facă ceea ce i se porunceşte. Deci, mergînd trimisul, a prins în cele trei zile, 730 de peşti mari, care se numesc ribţi, după vorba acelei ţări. Iar cîţi vînau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atîta peşte. Atît vînat văzînd înaintea sa Sfîntul, a poruncit să se gătească vasele.

Un tînăr oarecare a venit la chipul monahicesc şi a început a se tulbura cu gîndul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmaşului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neştiută, uneori ca un cîine negru, iar alteori, şezînd în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul chiliei şi se apucă de pereţi. Iar cuviosul stareţ a poruncit acelui tînăr să citească Psaltirea şi de atunci acele năluci diavoleşti s-au stins cu totul şi tînărul s-a izbăvit, cu rugăciunile sfîntului.

Acest cuvios părinte era bine socotitor şi iscusit în tot lucrul dumnezeiesc şi omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci şi mulţi din mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc; şi, venind, îşi mărturiseau păcatele lor, de vreme ce cunoştea şi ştia bine sfinţitele pravile; ca un doctor iscusit, ştia să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la faţă; nu se sfia de feţele celor puternici, nici trecea cu vederea pe cei săraci şi cîţi se înălţau cu mîndrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriţi, foarte iubit şi milostiv către săraci.

Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi cei dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locaşul lui ca la o mie şi mai bine de oameni flămînzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire, pînă ce în vara viitoare, după rugăciunile lui şi pentru lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulţirea roadelor.

De cînd s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rînduiala vieţii şi a pustniciei lui: Luni şi vineri nu gusta nimic, miercuri mîncare uscată, iar în celelalte zile mînca cu fraţii. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne şi ducîndu-le pe umeri, lucrînd pămîntul în grădină, cărînd apă şi stropind verdeţurile şi alte greutăţi, toate le făcea. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul şi la schimbarea pravilei. În vreme de iarnă se nevoia mai întîi în rugăciune, la citire şi la lucrul mîinilor, împletind mreji pentru vînarea peştelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaş nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăţie a trupului său neprihănită toată viaţa sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfîntului Duh şi cu vrednicie a primit hirotonia preoţiei; însă, pentru smerenie, de cînd s-a îmbrăcat în sfînta schimă, nu slujea Liturghia, decît numai odată a săvîrşit Sfintele Taine, după o întîmplare şi nevoie, înainte de sfîrşitul său.

Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos şi nefiind preot în acel locaş în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toţi avînd trebuinţă să slujească în bisericile lor. Şi, vezi socoteală cu bună înţelegere a părintelui cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela şi-a schimbat legea şi ca un lucrător vrednic de sfinţenie, într-acea zi a săvîrşit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte şi cu umilinţă. Iar după săvîrşirea Liturghiei, a zis către ucenici: „Acum abia a rămas sufletul în mine!” Cu o mare cucernicie şi cu frică, acel slujitor vrednic de sfinţenie, se atingea de săvîrşirea dumnezeieştilor Taine. Şi avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; şi ca altul din altul se făcea. Şi lăsa atunci şi trupului lui ospătare mai multă decît în alte zile, însă măsurată, fugind de îmbuibare din toate. Iar cînd era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase şi cînd era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere, şi pretutindeni se abătea de la deşertăciuni; iar din toate iubea lipsa şi sărăcia şi nu se îngrijea de trebuinţele sale trupeşti.

El ajunsese într-atîta măsură, încît era departe cu obiceiul cel îmbunătăţit, de oamenii cei ce sînt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-a mîniat întru nimic pe Dumnezeu; ci făcea totdeauna cele bune şi plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit şi a petrecut 60 de ani în rînduiala monahicească şi nu şi-a schimbat pravila sa, neabătîndu-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stînga, temîndu-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele credinţei avea atîta grijă şi rîvnă, încît dacă începea cineva a grăi cît de puţin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din mănăstire.

Petrecînd în nişte isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru Pafnutie, a ajuns în măsura vîrstei plinirii lui Hristos, rămînînd ca să se dezlege din cele vremelnice de aici şi să treacă la cele veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al Paştilor, joi, a treia săptămînă, a ieşit fericitul după Utrenie cu fraţii la oarecare lucru după obicei şi, aşezîndu-le rînduiala acelui lucru, s-a întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Şi i-au zis ucenicii, ca după ceasul prînzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: „Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie şi nemutat”. Apoi, după săvîrşirea Liturghiei, s-a împărtăşit cu fraţii din obişnuita masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Şi, văzînd pe stareţ şezînd pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: „Eu am altă nevoie, pe care tu n-o ştii, că legătura care este, voieşte să se dezlege”. Dar Inochentie n-a înţeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înştiinţare, cum că binecredinciosul Domn, Mihail, fiul lui Andrei, voieşte să vină în mănăstire să se roage.

Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului, să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul n-a ieşit la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei şi a Pavecerniţei deoarece începuse a boli şi a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvîrşească în chilie. Şi, trimiţîndu-l, i-a zis: „Cînd va veni această zi, joi, atunci voi schimba din neputinţa mea”. Ucenicul n-a înţeles cuvîntul acela, iar Cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.

Deci, venind ziua de Vineri şi sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în biserică la Sfînta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceştia unul, nefiind tînăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată şi-a tras palma cu mîinile de la dînsul şi i-a poruncit să-l sprijinească de haină. Atît era de păzitor al nepătimirii, încît şi în bătrîneţe şi în boală şi înaintea morţii, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui. În ziua aceea a fost la Vecernie şi, cînd a început să se cînte panahida pentru cei răposaţi, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă; ci a rămas cu cei ce cîntau, zicînd: „Mie îmi este de trebuinţă această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi”.

Sîmbătă a fost la Sfînta Liturghie, iar după sfîrşitul ei l-au rugat ucenicii să guste puţină hrană, că este sîmbătă, şi de Joi n-a gustat nimic. Părintele le răspunse: „Ştiu şi eu aceasta, şi după dumnezeieştile pravile se cade a gusta sîmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade ca trei zile să se înfrîneze de hrană înaintea împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine. Şi n-a gustat nimic pînă în ziua Duminicii.

În seara sîmbetei şi-a săvîrşit mărturisirea înaintea duhovnicului părinte, după rînduiala sfintei pocăinţe, şi a mers la cîntarea cea de toată noaptea şi, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dînşii: „De acum nu voi mai auzi cîntarea cea de toată noaptea”. Iar în vremea dumnezeieştii Liturghii, stătea Sfîntul cu mare luare aminte şi cu lacrimi; iar după terminarea sfintei slujbe, s-a împărtăşit în Sfîntul Altar cu dumnezeieştile Taine. Apoi, ducîndu-l din biserică în chilie, i-a întrebat: „În ce zi mi-a venit boala?” Ucenicii au răspuns: „Joi ai început a boli, părinte”. Iar el a zis: „Într-acea zi mă voi şi sfîrşi”. Apoi a gustat puţină hrană în ziua de Duminică, fiind silit de ucenici; şi de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire, să nu-i lase la el.

Auzind domnii şi boierii de primprejur, că a slăbit de boală fericitul Pafnutie, trimiteau la dînsul spre cercetare bărbaţi cinstiţi cu multă milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau, şi nici nu voia să audă ceva de cele mireneşti. Ci grăia: „Eu am trebuinţă, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni deoarece voiesc să mă duc în cale lungă; iar cel ce are credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, poate să facă milostenie şi după ducerea mea”.

Şi se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbaţi trimişi. Şi era în gura cuviosului părinte, neîncetată rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui David. Nu pe rînd, ci aleşi, care slujeau la vremea lui cea de faţă şi stihuri de rugăciune din Paraclisul către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu şi nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătăţile cele ce vor fi să fie. De aceea, nădăjduindu-se, se bucura cu duhul şi, în veselie fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi şi din rugăciuni, ca unul ce avea încredinţare de mîntuirea sa. Nici s-a mîhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se ducă din viaţa aceasta. Boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla, fiind dus de fraţi la Sfînta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe.

Iar în cea mai de pe urmă zi a vieţii sale, joi, care este a doua zi după înjumătăţirea celor 50 de zile, vrînd cuviosul să meargă în biserică la Sfînta Liturghie, a început a grăi către ucenici: „Iată ziua Domnului, veseliţi-vă popoare; iată ziua cea aşteptată de mine a venit”. Iar ei l-au întrebat: „Despre care zi grăieşti, părinte?” El a răspuns: „Despre Joia aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă”. Ieşind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dînsul spre cercetare, cei trimişi de la singurul stăpînitor a toată Rusia, marele voievod Ioan Vasilievici, de la fiul lui, marele domn Ioan Ioanovici şi de la Preasfinţitul mitropolit Gherontie.

Auzind sfîntul despre acestea, s-a mîniat foarte mult. Apoi, nevoind, s-a întors în chilie şi, căutînd la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, a zis: „O, Stăpînă Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-au lipsit de dumnezeiasca slujbă”. Şi, trimiţînd pe fraţi la biserică, a rămas singur în chilie şi a întărit uşa, ca să nu intre nimeni din cei trimişi la dînsul. Apoi, după sfîrşitul Liturghiei, înţelegînd trimişii că le este cu neputinţă să vadă pe cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii, venind iarăşi la dînsul, l-au văzut zăcînd pe pat şi zicea ca de oarecare altul: „I-a venit lui ziua şi va muri”.

Iar ei l-au întrebat pe el: „Despre cine zici, părinte, că va muri?” El a zis: „Depre care voi ziceţi că boleşte, acela, pocăindu-se, are să moară!” Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dînsul, zicînd: „M-am ostenit şi voiesc să mă odihnesc pînă la cîntarea Vecerniei; iar deseară să vină la mine toţi fraţii”. Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morţii lui; şi l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrîn, zicînd: „Părinte, după ce vei muri, oare să chem pe întîiul preoţilor şi pe alţi preoţi din cetate la îngroparea ta?” Iar sfîntul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului şi să nu ştie nimeni în cetate şi în sate de sfîrşitul lui, „pînă ce nu mă vor îngropa preoţii mănăstirii”. Iar mormîntul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape de uşa bisericii.

Sosind ceasul de cîntarea Vecerniei şi nimeni din fraţi nefiind la dînsul fără numai ucenicul, a început Cuviosul a cînta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului…, cîntînd stihurile celor adormiţi. Şi sfîrşind psalmul, a cîntat troparele cele ce urmează: „Ceata sfinţilor au aflat izvorul vieţii…”. Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletului său şi pentru mănăstire. Dar ucenicul, cel ce stătea lîngă dînsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieşit din chilie în tindă şi, şezînd, nici dormea, nici nu dormea. Şi a auzit glasuri de mulţi cîntăreţi în chilie şi se mira în sine, zicînd: „Am ieşit din chilie şi nu era nimeni la părintele, iar acum cine sînt acei ce cîntă la dînsul?” Şi, scuturîndu-şi somnul de la ochi, a intrat în chilie şi n-a văzut pe nimeni, fără numai pe părintele, şoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.

Apoi au venit şi ceilalţi ucenici şi a început sfîntul a se întoarce din partea stîngă spre dreapta; şi ucenicii de multe ori îl întorceau spre stînga; iar el iarăşi spre dreapta se întorcea şoptind oarecare cuvinte şi dintr-aceasta au înţeles, cum că vede ceva neobişnuit. Apoi toţi privind la dînsul, Cuviosul, strîngîndu-se cu ferire şi punîndu-şi pe piept mîinile în chipul crucii, prin trei răsuflări şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în anul de la facerea lumii, 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1477, în întîia zi a lunii Mai, mai înainte de apusul soarelui cu un ceas. Şi era faţa lui nu după obiceiul morţilor, ci strălucea ca o lumină, şi toţi, privind la dînsul, se părea că doarme un viu; şi a fost mare plîngerea fraţilor după părintele lor, care atunci erau în număr de 95. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfîntul după sfătuirea lui, ca să nu ştie nimeni din mireni despre sfîrşitul şi îngroparea lui, şi ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.

Dar cînd s-a auzit de moartea sfîntului în cetatea Borova şi în cetăţile şi satele de primprejur, pornind toţi cei duhovniceşti şi mireni, au alergat la locaşul cuviosului, vrînd să-l vadă şi să se închine moaştelor fericitului părinte. Pe drum ei au fost înştiinţaţi că sfîntul este îngropat; unii se întorceau, mîhnindu-se, că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare a Sfîntului; iar cei mai mulţi, venind la mormînt, se închinau de dimineaţa pînă seara.

Iar noi, avînd pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales şi fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfînta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor măriţilor trei noi cuvioşi mucenici: Eftimie, ce se trăgea cu neamul din Demiga Peloponesului, şi în Constantinopol la anul 1814, la douăzeci şi două martie în Duminica Floriilor, prin sabie s-a nevoit; a lui Ignatie cel ce se trăgea din Zagora veche şi în Constantinopol, în acelaşi an, la opt octombrie, prin sugrumare s-a săvîrşit; şi a lui Acachie, cel ce se trăgea din Tesalonic şi în Constantinopol la anul 1815, la întîi mai, prin sabie s-a săvîrşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Nina (Kuzneţova).

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Tamara.

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Sfinţitului Mucenic Macarie, Mitropolitul Kievului.

Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian

Adaugat la mai 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 14, 2020

Împărăţind Diocleţian şi Maximian, păgînii împăraţi, iar antipaţi fiind Tarcvinie şi Gavinie, în al doilea an al stăpînirii lor, s-a ridicat diavoleasca mînie asupra creştinilor. Pentru că, stăpînind acei împăraţi şi antipaţi toată lumea, a ieşit de la dînşii această poruncă: „Deşi ştim că toţi cei ce sînteţi sub stăpînirea noastră cinstiţi cu cucernicie pe zei, însă noi avem purtare de grijă pentru buna îndreptare a toată împărăţia. Şi pe toţi care în vremurile noastre stăpînesc părţile Romanilor, îi rugăm şi îi sfătuim, ca şi pe ceilalţi să-i aducă spre cinstirea zeilor şi spre dragostea către dînşii în toate chipurile. Iar de se va afla cineva, în orice loc, pomenind numele lui Hristos, unul ca acela va porni mînia noastră asupra sa”.

Această poruncă auzind-o, popoarele s-au adunat vrînd să săvîrşească cele ce li se poruncise lor, adică să aducă zeilor jertfe şi lăudau pe boierii lor, zicînd: „Să se bucure şi la mulţi ani să fie sănătoşi stăpînii noştri, cei ce au purtare de grijă pentru cinstirea zeilor!” A zis către dînşii antipatul Tarcvinie: „De vreme ce vedem la voi o atît de mare osîrdie, vă rugăm ca mîine dimineaţă să vă adunaţi ca să aducem zeilor jertfe împreună. Dar acum să vă odihniţi, că aţi venit de departe şi cu noi vă veţi veseli; iar după săvîrşirea jertfei, fiecare se va întoarce la cetatea sa”.

A doua zi s-au adunat toţi şi s-a săvîrşit praznicul cel urît de Dumnezeu, aducînd jertfe necurate zeilor lor, apoi Tarcvinie i-a liberat. Iar a doua zi, un oarecare din păgînii închinători la idoli, mergînd la Tarcvinie, i-a zis: „Sînt aici trei bărbaţi, care în ziua de ieri, n-au voit să asculte poruncile voastre şi să aducă jertfe zeilor; şi se zice despre ei că se închină Unui Dumnezeu Care este în ceruri”. Deci, Tarcvinie a trimis de îndată pe slujitorii săi, ca să-i prindă şi căutîndu-i, i-au aflat în satul lor care se chema Ozovia, petrecînd în rugăciune către Dumnezeu. Prinzîndu-i, i-au legat cu lanţuri de fier şi i-au dus îndată în cetatea Dorostol (Dorostol, în sudul Dobrogei de astăzi). Acolo s-au întîlnit amîndoi antipaţii de atunci.

Cînd au sosit în cetate, se înserase şi, fiind înştiinţat Tarcvinie despre prinderea acestor trei creştini, a poruncit ostaşilor să-i păzească pînă a doua zi. Toată noaptea aceea, sfinţii au petrecut-o în rugăciuni, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-ne din cer puterea Ta spre ajutor, ca să putem birui pe potrivnicii noştri şi cu darul Tău învredniceşte-ne să luăm cununile biruinţei”. Iar după ce s-a făcut ziuă, Tarcvinie, mergînd la judecată împreună cu Gavinie, a poruncit să aducă înaintea lor pe creştinii cei prinşi. Tarcvinie a întrebat: „Aceştia sînt cei ce defaimă porunca noastră şi îşi ţin credinţa după a lor voie?” Apoi a zis către sfinţi: „Spuneţi-vă mai întîi numele voastre”. Sfîntul Maxim a răspuns: „Eu sînt creştin după credinţa lui Hristos, precum şi aceşti fraţi ai mei, iar după obiceiul omenesc mă numesc Maxim”. Ighemonul a zis: „Ai răspuns, arătîndu-te îndată că nu slujeşti zeilor noştri, ci altora. Dar celălalt care îţi urmează, cum se numeşte?” Iar acela singur a răspuns: „Mă numesc Dada şi sînt, de asemenea, creştin, ca şi întîiul nostru frate”. Tarcvinie a zis: „Dar al treilea cum se numeşte?” Acesta a răspuns: „Eu mă numesc Cvintilian şi sînt şi eu creştin”.

Notarul Magnilian scria cuvintele fiecăruia. Antipatul Gavinie a zis către notar: „Le-ai scris numele lor?” Notarul a răspuns: „De va porunci stăpînirea voastră, le voi citi”. Gavinie a poruncit şi notarul a citit, zicînd: „Numele creştinilor celor ce sînt acum de faţă, după spusele lor înaintea tuturor, sînt acestea: Maxim, Dada şi Cvintilian”. Tarcvinie a zis către sfinţi: „Iată, viaţa voastră se află în mîinile noastre; deci, de voiţi ca să trăiţi, mergeţi de aduceţi jertfă la maica zeilor şi veţi fi slujitori ai aceleia, în locul celui care a murit şi care s-a dus la Dia, cerescul împărat, ca să-i slujească acolo”. Iar Sfîntul Maxim a răspuns: „Preanemilostivule şi preaneruşinatule, oare nu te temi tu de Domnul, numind Dumnezeu pe necuratul desfrînat şi împărat zicîndu-i aceluia? Să ştiţi, oameni buni, că Hristos este Împăratul cerului, Care poartă grijă de toţi şi pe toate le ţine pe palma Sa; aceasta să o ştiţi, că noi nu vom împlini pierzătoarea voastră poruncă, fiindcă sîntem zidire a adevăratului Dumnezeu”. Iar antipatul Gavinie, chemînd la dînsul pe Dada şi pe Cvintilian, a vorbit cu dînşii multe cuvinte deşarte, vrînd să-i înşele cu credinţa lui păgînă.

Sfinţii i-au răspuns: „Noi ţinem ceea ce a zis fratele nostru Maxim, deoarece acesta este citeţ al bisericii soborniceşti şi înţelege foarte bine dumnezeiasca Scriptură şi ştie ce ne este nouă de folos; iar tu cu diavoleasca nebunie înşelîndu-te, nu ştii ce-ţi este de folos. Şi de ai fi voit să ne asculţi, ai fi văzut lumina cea cerească”. Gavinie cu Tarcvinie au zis: „Iată în atîtea chipuri vă îndemnăm, sfătuindu-vă cele bune, iar voi nu vă supuneţi, ci petreceţi în îndărătnicia voastră”. Răspuns-a Sfîntul Maxim: „Voi singuri vă îndrăciţi, vrînd ca pe oamenii cei ce bine vieţuiesc şi slujesc Unuia Dumnezeu, să-i atrageţi la diavoleasca credinţă; ci acum faceţi nouă ceea ce voiţi să faceţi, că nu ne veţi întoarce de la a noastră credinţă niciodată”. Atunci antipaţii Gavinie şi Tarcvinie sfătuindu-se unul cu altul ce să facă cu dînşii, au poruncit să ducă pe sfinţi în temniţă. Iar ei mergeau, bucurîndu-se şi vorbind despre a lor mîntuire.

Şezînd sfinţii în temniţă, se îndeletniceau în duhovniceasca vorbire. Pentru că Maxim, din dumnezeiasca Scriptură, mult învăţa pe Dada şi pe Cvintilian. Apoi, la miezul nopţii a adormit şi a văzut în vedenie pe diavol încingîndu-şi armele şi tăbărînd asupra lor. Deşteptîndu-se din somn, au văzut pe Îngerul Domnului, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, căci Dumnezeu, Căruia v-aţi încredinţat, vă va primi şi nu este departe de voi, ajutîndu-vă!” Cu acea îngerească arătare şi cu cuvintele lui întărindu-se mucenicii, au binecuvîntat pe Dumnezeu preamărindu-L pînă dimineaţa. Iar antipaţii iarăşi, şezînd la judecată, au poruncit să aducă la dînşii pe cei legaţi. Şi, aducîndu-i pe ei, le-a zis Gavinie: „Iată, înaintea noastră staţi! Deci, acum vă sfătuim să aduceţi jertfă zeilor, că nu puţine daruri veţi cîştiga de la noi; iar de nu ne veţi asculta, apoi morţi veţi fi, fiind singuri vinovaţi, căci aceasta ne-au poruncit în vis zeii noştri pentru voi, în noaptea trecută”. Iar sfinţii mucenici au răspuns: „Şi nouă ne-a arătat Dumnezeul nostru în vedenie ca pentru numele Lui cel Sfînt să răbdăm toate chinurile”.

Tarcvinie zise către Gavinie: „Aceştia, de nu vor fi trimişi la mucenicie, niciodată nu se vor supune, ca să ne asculte”. Gavinie zise: „Deoarece singuri şi-au ales suferinţa, singuri şi-au scris pricina”. Şi au poruncit antipaţii slujitorilor, să dezbrace de pe mucenici hainele, iar după ce i-au dezbrăcat, a zis Gavinie: „Legaţi-i, întindeţi-i pe pămînt şi-i bateţi!” Şi îndată slujitorii au împlinit porunca. Apoi Tarcvinie a zis către slujitori: „Întrebaţi-i de voiesc să ne asculte şi să jertfească zeilor. Iar de nu, apoi alte munci le vom găti, ca să-i pierdem de tot”.

Deci, întrebînd pe mucenici, au răspuns toţi odată: „Noi, fiind întăriţi de Dumnezeul nostru, nu ne îngrijim de muncile voastre, nici nu ascultăm sfatul vostru cel viclean şi nici nu vom jertfi diavolilor”. Tarcvinie a zis către slujitori: „Aruncaţi-i iarăşi în temniţă, fiindcă este vremea prînzului”. Fiind aruncaţi sfinţii, după ce a trecut al şaptelea ceas, amîndoi antipaţii, şezînd la judecată, au pus înaintea lor pe sfinţii mucenici. Şi a zis Gavinie: „Maxime, nu te-ai înduplecat să asculţi sfatul nostru, ca să jertfeşti zeilor?” Sfîntul Maxim răspunse: „Noi nu primim un sfat ca acesta, ci, precum v-am spus mai înainte, aşa zicem şi acum: că nici unuia nu ne vom închina, decît numai Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt”. Atunci, mîniindu-se, Gavinie a zis către mucenici: „Dacă nu voiţi să vă înţelepţiţi şi să vă închinaţi zeilor, apoi vă vom pierde; căci vom porunci să vă ducă la locuri barbare şi acolo să vă taie capetele”. Iar mucenicii au zis: „Vă jurăm ca prin faptă să săvîrşiţi cuvintele voastre”.

Atunci sfinţii luînd asupra lor hotărîre de moarte, au preamărit pe Dumnezeu şi au zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ne-ai izbăvit de acest veac rău de acum, primeşte-ne în odihna Ta şi ne învredniceşte Împărăţiei Tale celei cereşti!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, i-au dus la locul cel mai sus zis, care se numea Ozevia şi acolo le-au tăiat capetele. Astfel şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu, Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian, în 28 de zile ale lui Aprilie, împărăţind Diocleţian şi Maximian, iar Tarcvinie şi Gavinie fiind antipaţi. Însă în noi toţi stăpîneşte Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, stăpînirea şi împărăţia, în vecii vecilor. Amin.