Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Simeon, Episcopul Ierusalimului, ruda Domnului

Adaugat la mai 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 10, 2020

Sfîntul Mucenic Simeon, Episcopul IerusalimuluiAcest Sfînt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfîntului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credinţă, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin şi Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi Cleopa au fost fraţi buni de tată şi de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soţie, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfînt Simeon. Ajungînd în vîrstă şi auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului şi după Înălţarea la cer, a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblînd prin cetăţi şi prin sate, învăţînd şi făcînd minuni; luminînd popoarele cu lumina sfintei credinţe şi pierzînd întunericul închinării idoleşti. Iar în acel timp Sfîntul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfîntului Iosif logodnicul, ţinea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întîiul episcop acolo; şi fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioşii evrei doborîndu-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.

După uciderea Sfîntului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit şi Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, şi acest sfînt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul şi fiul de frate al lui Iosif şi rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfîntului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăşi a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfîntul Simeon, fiind ca o biserică a Sfîntului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducînd pe cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întîi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creştin. În timpul acela era prigonire de la împăraţii Romei, asupra seminţiei lui David şi asupra celor ce credeau în Hristos. Şi erau cercetaţi cu dinadinsul pretutindeni, cînd se afla cineva din neamul lui David şi se pierdeau, ca nici urmă din acea seminţie împărătească să nu rămînă între evrei, ci să stăpînească veşnic împăraţii Romei pămîntul iudeilor. Asemenea şi cei ce credeau în Hristos erau chinuiţi şi ucişi, pentru ca zeii păgîneşti să fie cinstiţi prin toată lumea.

Deci, Sfîntul Simeon, ca cel din Seminţia lui David şi ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgîni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrîn Sfîntul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca şi Hristos Domnul, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Notă – Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfînt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul şi fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credinţă este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus zişi scriitori vechi de istorii ai Bisericii greceşti, se dovedeşte aceasta. De unde se arată şi aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului şi fiul lui Iosif, ci văr.

Iarăşi prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli, şi în cuvîntul sub numele Sfîntului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfînt Simeon aşa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa şi altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, aşa ca şi cum ar fi fost văr din fraţi.

În această lună şi zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a cîştigat fericitul, pentru că se numea Simon şi nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif şi frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa şi văr din fraţi cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind şi numărat între cei şaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfîntul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici fraţii lui Hristos n-au crezut în El”. Iar fraţii aici, spune Sfîntul Teofilact, sînt fiii lui Iosif, pe care Sfîntul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomeneşte: Iacov, Iosie, Simon şi Iuda. Ci şi aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice şi Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintîi din cei şaptezeci şi Iosie asemenea din cei şaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărţirea prin toată lumea a Sfinţilor Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfîntul Apostol Pavel în întîia epistolă către Corinteni, în cap. 15, şi zicînd: Mulţi sînt pînă acum, iar oarecare s-au şi mutat.

Iar despre Sfîntul Simeon al lui Cleopa şi rudenie a lui Hristos, ştiut este că a fost unul din cei şaptezeci de apostoli şi episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui şi a făcut cu dînsa şase fii, patru feciori şi două fete, adică pe Maria care se numeşte fiica lui Cleopa şi pe Salomeea pe care o pomeneşte Teofilact în tîlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost şi a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a şi cunoscut Domnul în frîngerea pîinilor.

Cleopa, şi după Înălţarea Domnului şi după primirea Sfîntului Duh, a fost viu şi s-a sfîrşit prin mucenicie. Iar Sfîntul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viaţa aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, ca Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa şi să facă cu dînsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soţie, de care lucru Gheorghe Chedrin zice aşa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinţi, a luat-o de soţie şi dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.

Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfîntul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Şi stătea lîngă Crucea lui Iisus, mama lui şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfîntul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui şi locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, avînd locuinţă împreună. Deci, să se ştie, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.

Cuviosul Ştefan, egumenul Pecerscăi şi Episcopul Vladimirului

Adaugat la mai 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 10, 2020

Cuviosul Ştefan, Episcopul Vladimirului

Cel care are răbdare, se învredniceşte de toată fapta bună, se bucură în necazuri, este bine iscusit în primejdii şi în ispite se veseleşte, cum a zis Efrem Sirianul, însuflat fiind de Dumnezeu. Unul ca acesta a fost Cuviosul Părintele nostru Ştefan, care, pătimind pentru fraţii săi, deşi a fost mult necăjit, însă Dumnezeu l-a veselit foarte mult; pentru că îşi aducea aminte cuviosul de cuvîntul proorocului şi împăratului David, care zicea: După mulţimea durerilor din inima mea, mîngîierile Tale au veselit sufletul meu. Pentru aceasta toate încercările grele, ca şi cum ar fi fost trimise de la Dumnezeu, le primea cu bucurie. Apoi bine s-a deprins cu iscusinţa la toate faptele cele bune, pentru că din copilăria sa a fost crescut sub mîna celui vrednic de laudă între egumeni, adică a Cuviosului Părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi şi a fost ucenicul lui pururea, îndulcindu-se şi hrănindu-se totdeauna de cuvintele cele insuflate de Dumnezeu, ce ieşeau din gura aceluia cea curgătoare de miere, ca un prunc; care ca un fiu cu tatăl s-au unit prin toată asemănarea cea îmbunătăţită.

Pentru aceasta cu dragostea s-a unit şi s-a lipit în inima tuturor fraţilor, de la care mai întîi a fost ales purtător de grijă al rînduielilor bisericeşti. Şi atunci învăţînd singur egumenul, adică Cuviosul Teodosie pe fraţi în biserică, cu duhovniceşti cuvinte, acesta cu vrednicie îi învăţa. Iar după aceea, cînd Cuviosul Teodosie avea să-şi dea sfîrşitul acestei vieţi vremelnice, l-au rugat toţi cu un glas, zicînd: „Ştefan este vrednic ca după tine să ia egumenia. Ştefan să ne fie egumen!”

Cuviosul Teodosie s-a plecat la rugăciunea fraţilor şi chemînd pe fericitul Ştefan, iubitul său ucenic, i-a încredinţat înaintea tuturor, ograda cea plină de cuvîntătoare oi, cele de Dumnezeu însuflate şi biserica fiind pusă pe temelie bună, îl ruga ca să o desăvîrşească. Apoi îl învăţa să păzească rînduiala mănăstirii, să iubească pe fraţi din curată inimă şi neadormit să-şi aibă ochiul ini-mii către Dumnezeu, iar iubirea de străini să nu o uite. Şi aşa s-a mutat la veşnicele lăcaşuri, însă s-a făgăduit ca şi în locul său, Pecersca cea încredinţată fericitului Ştefan, să fie cu ajutorul totdeauna nedespărţit.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan primind egumenia Sfintei Pecersca, lavra cea făcătoare de minuni, se nevoia foarte mult, silindu-se la zidirea sfintei de Dumnezeu însemnatei biserici, pe care Cuviosul Teodosie începuse a o zidi, precum şi la toată iconomisirea mănăstirească. Şi cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile părinţilor noştri Antonie şi Teodosie, nu după mulţi ani s-a săvîrşit biserica. Mănăstirea din nou a îngrădit-o şi a mutat acolo pe fraţi din mănăstirea cea veche, lăsînd numai puţini dintre dînşii. Cuviosul Părintele nostru Ştefan a rînduit şi aceasta, ca în mănăstirea lui totdeauna să se săvîrşească Sfînta Liturghie pentru fraţii cei răposaţi şi pentru fericiţii ctitori. Iar Dumnezeu îi dădea toate din belşug spre trebuinţa lui, încît se înmulţea lucrul acela, cu darul lui Dumnezeu.

Dar vrăjmaşul, care urăşte binele şi se luptă totdeauna cu robii lui Dumnezeu, a zavistuit grija cea atît de mare a fericitului pentru locaşul lui cel sfînt; şi slujindu-se cu meşteşugirile sale cele rele, o tulburare ca aceea a făcut între unii fraţi, încît nu numai că a scos din egumenie pe acela, pe care mai înainte singuri cu un glas îl aleseseră; dar l-a îndepărtat şi din mănăstire, deşi era nevinovat. Însă toate acestea le-a răbdat Cuviosul Ştefan cu vitejie de la fraţii săi şi cu dragostea nu se depărta nicidecum de la aceia, de la care era depărtat cu trupul; ci cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, urmînd în aceasta celui de un nume cu sine, Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan, şi zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Pentru că era atras sfîntul de dragostea Cuviosului Teodosie, ca fierul de magnet.

Mulţi din boieri şi din dregători aflînd de un necaz ca acesta al Cuviosului Ştefan, fiind fii duhovniceşti ai lui şi încredinţaţi lui de Cuviosul Teodosie, le-au părut rău, că duhovnicescul lor părinte a pătimit aşa, şi de milă, i-au dat din averile lor destul, pentru cele de trebuinţă. În acea vreme, Cuviosul Ştefan aducîndu-şi aminte de acele preaslăvite minuni, cărora singur a fost văzător, cum ar fi meşterii din cetatea lui Constantin care au venit la Cuvioşii Părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, aducînd cu ea icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi au povestit şi vedenia împărătesei din Vlaherna. Apoi, ajutîndu-i Dumnezeu, cu ajutorul Cuvioşilor Părinţi Antonie şi Teodosie, şi-a zidit o mănăstire, nu departe de a Pecersăi, la Clova, în care a zidit şi o biserică din piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în pomenirea punerii cinstitului veşmînt al Ei, după felul bisericii din cetatea lui Constantin, ce este în Vlaherna. Şi în toţi anii făcea praznic luminat în 2 zile ale lunii Iulie, şi adunînd acolo mulţi fraţi, vieţuia cu plăcere de Dumnezeu.

Iar tipicul bisericii şi în toată rînduiala iconomisirii mînă-stireşti, precum o primise de la Cuviosul Teodosie în mănăstirea Pecersca, aşa a poruncit să se păzească şi într-a sa mănăstire. Şi arătînd multe isprăvi, spre folosul celor dreptcredincioşi, mergea din putere în putere, încît şi în cele mai depărtate părţi era slăvit şi ştiut de mulţi pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Pentru aceasta, cînd s-a sfîrşit episcopul slăvitei cetăţi a Vladimirului, pe care acel mare stăpînitor Vladimir o zidise în numele său, atunci acel cuvios a fost ales la arhierescul scaun al cetăţii aceleia şi a fost hirotonisit de prea sfinţitul Mitropolit Ioan al Kievului. Şi păştea bine oile cele încredinţate de Dumnezeu, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.

Apoi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi cu sfatul Fericitului Ioan, egumenul Pecerscăi şi al tuturor fraţilor, aveau să se mute cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Teodosie din peşteră în biserica cea zidită de Dumnezeu. În acea vreme vrednică de minune, acest episcop Ştefan, venind de la Vladimir, s-a aflat la Clova în mănăstirea sa şi a văzut în noaptea aceea peste cîmp, o rază mare strălucind deasupra peşterii şi socotind că se mută cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie – aflînd scopul acela -, s-a mîhnit foarte, căci le mută fără dînsul. Şi îndată a încălecat pe un cal şi a alergat degrabă spre peşteră, luînd cu dînsul pe Climent, pe care îl pusese egumen în locul său la Clova.

Şi mergînd a văzut de departe raza care i se arătase deasupra peşterii; însă cînd s-a apropiat, a văzut acolo lumînări multe. Şi, mergînd, la peşteră, nimic din acestea n-a mai văzut; şi a înţeles că într-adevăr s-a învrednicit a vedea lumina dumnezeieştii slave, din cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie; pentru că săpase deasupra cinstitelor lui moaşte şi le dusese la uşa peşterii. Iar în altă zi, după vedenia aceea, a slujit şi Sfîntul Ştefan la mutarea cinstitelor moaşte ale părintelui şi învăţătorului său, Cuviosul Teodosie.

Apoi, ducîndu-se în ale sale la scaunul Vladimirului, a făcut multe fapte bune spre sporirea cuvîntătoarei sale turme; pentru care s-a găsit vrednic de cununa slavei celei neveştejite, pe care de la începutul anilor săi a însemnat-o pentru numele său, iar cu faptele a căutat-o. Şi aşa, după mulţi ani, pentru primirea acelei cununi, s-a dus la Hristos Începătorul păstorilor, în anul de la zidirea lumii 6602, iar de la naşterea lui Hristos 1094, în 27 de zile ale lunii Aprilie. Cu rugăciunile Cuviosului Ştefan, purtător de cunună, învredniceşte-ne şi pe noi, Hristoase, Dumnezeule, a merge către Slava Ta şi a Părintelui Tău Celui fără de început, a Duhului Celui de o fiinţă cu Tine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfîntului Evloghie primitorul de străini, care cu pace s-a săvîrşit.