Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Talaleu

Adaugat la martie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 12, 2020

Sfîntul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimînd deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întîi în locaşul Sfîntului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după cîţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcîndu-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugîndu-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lîngă dînşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mînie, năvăleau asupra lui, înfricoşîndu-l cu glasuri fără de rînduială şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sîrguiau să izgonească pe sfînt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.

Un război ca acesta avînd cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfîrşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputînd să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strîmtă, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecînd el aproape zece ani într-o strîmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunîndu-şi folos din Sfînta Evanghelie. Şi întrebîndu-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfîntul a răspuns: „Eu sînt vinovat de multe păcate şi crezînd că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dînsul.

Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dînsul, ca la un izvor tămăduitor şi cîştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei – care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvîrşit cu sfînta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfîntul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgînesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărîmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a mutat la El întru adînci bătrîneţe.

Despre acest cuvios, Sfînt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfîntului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetînd din plîngere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: „Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dînsa”.

Cuviosul Tit din Pecersca

Adaugat la martie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 12, 2020

Cum se descoperă mînia lui Dumnezeu din cer asupra păgînătăţii oamenilor, asemenea şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, păzeşte inima şi înţelegerea, adică trupul şi sufletul omului celui ce caută pacea. Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta, tunzîndu-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei. El a fost povăţuit la nevoinţele cele vrednice ale fericirii sfinţilor, întîmplîndu-se un lucru ca acesta: „Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeaşi mănăstire, anume Evagrie, cu rînduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare şi nefăţarnică, încît toţi se mirau de iubirea cea de un cuget şi curată a lor. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, care s-a obişnuit a semăna neghină printre grîu, a semănat vrajbă între ei şi atît de mult i-a întunecat cu mînia şi cu ură, încît nici în faţă nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe cînd mergea unul din ei cu cădelniţa prin biserică, atunci celălalt fugea de tămîie. Iar cînd nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l.

Şi au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, cînd aduceau dumnezeieştile daruri. Şi chiar au îndrăznit a se împărtăşi, neîmpăcîndu-se între ei, nici cerîndu-şi iertare, înarmîndu-i vrăjmaşul la aceasta. Iar fraţii, de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de aceasta. Dar odată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit şi acum era în deznădăjde de viaţă. Atunci a început a plînge cu amar al său păcat şi a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilinţă, zicîndu-i: „Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mîhnit cu mînia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a şi blestemat cu cuvinte aspre.

Fraţii, văzînd însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzînd pe acela, îndată plecîndu-se, a căzut la picioarele lui, cu faţa la pămînt, zicîndu-i cu lacrimi: „Iartă-mă, părinte, şi binecuvîntează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv şi fără de omenie, s-a întors de la fratele său şi aceste cuvinte cumplite a zis: „Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”. Acestea zicînd, s-a desprins din mîinile fraţilor şi îndată a căzut. Vrînd să-l ridice fraţii, l-au găsit fără suflet şi nu putură nici mîinile să-i îndoaie, nici gura să-i strîngă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat şi s-a însănătoşit, ca şi cum n-ar fi fost bolnav.

Deci, pe toţi i-a luat spaima de o moarte năpraznică ca aceea şi de grabnica tămăduire a acestuia şi începură a întreba pe acest fericit preot cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele descoperite lui: „Cînd boleam, fiind cumplit stăpînit de mînie, am văzut îngerii depărtaţi de mine şi plîngînd de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurîndu-se de mînia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergînd la fratele, să cereţi iertare pentru mine. Iar cînd l-aţi adus la mine şi eu m-am închinat lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ţinînd o suliţă de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat şi îndată a căzut mort; iar mie, acelaşi înger mi-a dat mîna, m-am sculat şi acum sînt sănătos”.

Fraţii, fiind înfricoşaţi, au plîns mult pe Evagrie cel mort şi-l îngropară avînd gura deschisă, ochii asemenea, iar mîinile întinse. Atunci ei începură a se feri de mînie, iertîndu-se între dînşii; iar dacă avea cineva asupra cuiva pîră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului: Tot cel ce se mînie asupra fratelui său în deşert, este vinovat judecăţii. Pe lîngă acestea şi Sfîntul Efrem a zis: „De s-ar întîmpla a muri cineva în vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela”. Şi era atunci potrivite a grăi despre fraţii aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne. Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzînd că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească şi sufletească, de atunci nici nu gîndea să mai aibă mînie. Ci, dezrădăcinînd-o cu totul, a avut spre toţi fraţii dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată nu cade, care este legătura desăvîrşirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea cea din inimă curată, din bună ştiinţă şi din credinţă nefăţarnică, dragostea care îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte şi pe toate celelalte fapte bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: „Întrega înţelepciune, postirea şi rugăciunea cea de-a pururea”. Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura aceasta: „Fiţi cu mintea întreagă şi vă treziţi întru rugăciuni; iar mai înainte de toate unul spre altul să aveţi dragoste, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor„.

Astfel a săvîrşit pe lîngă ale sale jertfe preoţeşti şi acel cuvînt hotărît de Evanghelie: „A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decît toate prinoasele şi jertfele„. Apoi a aflat şi pacea cea desăvîrşită, încît nu putea a se mîhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvîrşită şi zicînd: „Nu este pace în oasele mele, de către faţa păcatelor mele„. Ci mai ales astfel era desăvîrşită pacea acestui pustnic, încît s-au împlinit fără minciună cele zise de apostolul: „Nu este împărăţia lui Dumnezeu mîncarea şi băutura, ci dreptatea şi pacea„. Drept aceea cu ea şi la cer s-a aflat vrednic Tit cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe şi plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domnul şi se odihneşte cu trupul cel nestricat în peştera cea plină de sfinţi, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii, în cerul cel de sus, la veşnica odihnă s-a înălţat, de mîinile îngerilor celor ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era altădată păcătos, iar acum, cu sfîntă cuviinţă, s-a pocăit. Şi ce aude? Numai cele zise de Sfîntul Pavel către Tit apostolul: „Ne-a mîngîiat Dumnezeu prin venirea lui Tit”. Iar noi, bucurîndu-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii cereşti din aceeaşi scriptură astfel: „Ne-am mîngîiat de mîngîierea voastră, iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu voi, toţi„. Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi, ca scăpînd de mînie, iertare de păcate şi odihnă vremelnică şi veşnică să cîştigăm, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei şi al păcii, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.