Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Leon, Papă al Romei

Adaugat la martie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 3, 2020

Sfîntul Leon, Papă al Romei Acest mare arhiereu şi păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinereţe a fost crescut în învăţătura cărţii, întru înţelepciunea cea din afară şi în faptele cele bune creştineşti. Alegînd duhovniceasca viaţă mai mult decît cea mirenească, mai întîi a fost arhidiacon la papa Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înţelepciune şi curăţie, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei şi păştea bine cuvîntătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punîndu-şi sufletul său pentru dînsele.

Cînd Atila, stăpînitorul hunilor şi tiranul cel cumplit, care se numea „biciul lui Dumnezeu”, biruind multe ţări, a mers şi asupra Italiei, vrînd să o pustiiască cu foc şi sabie, papa Leon, văzînd că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire şi cu lacrimi, cerînd de la El apărare şi chemînd în ajutor pe Sfinţii marii Apostoli Petru şi Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Şi vorbind către dînsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blîndeţe şi cu smerenie, minunîndu-se de arhiereasca sa îmbrăcăminte şi înspăimîntîndu-se de cinstita şi sfînta lui faţă. Deci a făcut toate după dorirea lui şi s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

Boierii şi voievozii lui Atila, mirîndu-se de neobişnuita şi grabnica lui schimbare în blîndeţe, îl întrebau pe dînsul: „Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dînsul şi l-a ascultat şi ca un biruit a fugit, lăsînd atîta pradă în pămîntul Italiei?” Atila le-a răspuns: „N-aţi văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbaţi, în chip de îngeri, pe Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, de amîndouă părţile papei, iar în mîini ţinînd săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu”. Astfel, era înfricoşat marele şi plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuţi, ci şi celor văzuţi vrăjmaşi. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dînsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea şi chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimînta.

În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Evtihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, şi Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de ruşine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască şi omenească, le amestecau într-una şi cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunînd al lor sobor în Efes, pe Sfîntul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinţei, cu nedreptate l-au judecat şi l-au ucis şi multă răutate făceau celor dreptcredincioşi.

Atunci Sfîntul Leon, papa, a arătat mare sîrguinţă ca să îndrepteze şi să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împăraţi, mai întîi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rînduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfîntul şi a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinţilor Părinţi în număr de 630, pe vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei, contra lui Evtihie şi Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire şi o lucrare şi o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputinţă ca prea sfinţitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului şi pentru neputinţele bătrîneţii, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie şi Luchentie şi pe presbiterii Bonifacie şi Vasilie.

Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii şi îndoire multă, atunci, după porunca Sfinţilor Părinţi, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfînt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfîntul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povesteşte că a îndreptat-o chiar Sfîntul şi marele Apostol Petru, de care lucru adevereşte Sfîntul Sofronie al Ierusalimului, scriind aşa: „Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunînd: „Cînd am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales şi îmbunătăţit. Vorbind cu dînsul, mi-a spus de prea sfinţitul şi fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei.

Scriind Sfîntul Leon epistola către Sfîntul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Evtihie şi Nestorie, a pus-o pe mormîntul mai marelui Apostol Petru şi cu rugăciuni şi cu privegheri şi cu postiri se ruga lui, zicîndu-i: „De am greşit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ţi s-a încredinţat apostolia, mîntuieşte-mă”. După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe cînd se ruga, şi i-a zis: „Am citit şi am îndreptat”. Apoi, luînd Leon epistola sa de pe mormîntul fericitului Apostol Petru, a deschis-o şi a aflat-o îndreptată de apostoleasca mînă.

Acea epistolă a Sfîntului papă Leon, cînd s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toţi Sfinţii Părinţi au strigat: „Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăieşte”. Sfîntul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfîntului Leon, ruşinînd pe eretici. Dar nu numai atunci, ci şi după aceea, epistola aceea ce întărea credinţa şi astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinţii Părinţi, precum şi la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dînsa. De aceea, era şi iubit Sfîntul Leon şi după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinţii înaintea lui Dumnezeu.

De acest lucru, acelaşi sfînt, Sofronie povesteşte: „Sfîntul Teodor, episcopul cetăţii Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: „Cînd eram postelnic la Sfîntul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi luminat, care mi-a zis: „Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul”. Iar eu i-am zis: „Cine eşti tu, stăpîne? Cum voi spune de tine?” El mi-a răspuns: „Eu sînt Leon, papă al Romei”. Şi, intrînd eu am spus Sfîntului Evloghie, zicînd: „Prea sfinţitul şi prea fericitul papă Leon, întîiul şezător al scaunului Romei, voieşte să intre la tine”. Auzind de aceasta patriarhul Evloghie şi sculîndu-se, degrabă a ieşit în întîmpinarea lui, şi, făcînd rugăciune, s-au sărutat şi au şezut.

Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfîntului Evloghie, patriarhul: „Ştii pentru ce am venit la voi?” El a răspuns: „Ba nu.” Leon i-a zis: „Am venit să vă mulţumesc că bine şi cu vitejie sufletească aţi răspuns la epistola mea, astupînd cu dînsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgînescului eres al lui Nestorie şi Evtihie. Să ştii, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală şi sîrguinţă, ci şi marelui Apostol Petru, care a citit şi a îndreptat epistola mea. Iar mai întîi de toţi se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci şi de două ori şi de trei ori că, adunîndu-se, au vorbit despre aceea între dînşii şi am spus vedenia aceasta Sfîntului Evloghie. El a lăcrimat şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a dat mulţumire lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Stăpîne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău şi cu rugăciunile robilor Tăi, Petru şi Leon, acea puţină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate”.

Vedenia aceasta a fost după mulţi ani de la moartea lui Leon. Sfîntul Evloghie a vieţuit mai pe urmă, pe vremea împărăţiei lui Iraclie. Iar Sfîntul Leon s-a sfîrşit mai înainte de el, pe vremea împărăţiei celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfinţitul Leon la adînci bătrîneţe şi apropiindu-se de sfîrşitul său, s-a încredinţat pentru iertarea neputinţelor sale cele omeneşti. A petrecut 40 de zile lîngă mormîntul Sfîntului Apostol Petru în rugăciune şi în post, rugînd pe Sfîntul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el şi să-i ierte greşelile lui. După sfîrşitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfîntul Apostol Petru şi i-a zis: „M-am rugat pentru tine şi iertate îţi sînt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine şi legiuit, sau nu”.

După această înştiinţare, Sfîntul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile şi milosteniile, strigînd în zdrobirea inimii pînă ce a luat uşurarea cea desăvîrşită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieşire, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinţii cei mai dinainte, mari ierarhi şi învăţători, stînd cu dînşii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit şi închinat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la martie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 3, 2020

Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul ConstantinopoluluiPrea sfinţitul părintele nostru Flavian a fost mai întîi păzitor de vase şi preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului. Apoi, după prea sfinţitul Proclu, a fost ridicat la scaunul patriarhiei, pentru viaţa sa cea neprihănită şi curată, plăcută lui Dumnezeu, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr şi a surorii sale, Pulheria.

Pe atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de vicleşug şi răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfîntului Flavian la patriarhie, căci famenul acesta era cu socoteală eretică şi ştia pe Flavian tare în dreapta credinţă şi nu-l iubea, ci căuta pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era puternic în lucrurile sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală şi putea mult.

Deci a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist, istoricul bisericesc, o descrie astfel: „A îndemnat pe împărat să invite pe patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mîinile împărăteşti, ca un nou patriarh. Iar prea sfinţitul patriarh Flavian, pregătind nişte pîini curate, le-a trimis împăratului spre binecuvîntare, ca un dar ce nu era vrednic de mîini împărăteşti. Hrisafie nu a primit pîinile, zicînd: „Aur iar nu pîine se cade să se trimită spre binecuvîntare de la patriarh”. Prea sfinţitul patriarh a răspuns prin trimişii săi că nişte daruri ca acestea nu are, pentru că este sărac, de vreme ce a defăimat bogăţiile lumii acesteia; doar dacă va da din aurul Bisericii, „dar să ştie Hrisafie bine – zicea patriarhul – că aurul şi argintul cel bisericesc este dumnezeiesc şi la nimeni nu se poate da, decît numai la săraci”.

Evagrie, istoricul bisericesc, zice că Hrisafie, supărîndu-se pentru darul cel de aur, prea sfinţitul i-a trimis nişte vase de aur, luîndu-le din altar, ca să-l umple de ruşine şi să-l mustre pentru nesaţul aurului. Apoi, mîniindu-se foarte Hrisafie, îndemna şi pe împărat la mînie, zicîndu-i: „Batjocoreşte împărăţia ta patriarhul cel din nou pus”. Dar nu putea vicleanul să facă un rău patriarhului, de vreme ce dreptcredincioasa fecioară Pulheria, sora împăratului, care cîrmuia toată împărăţia grecească, încuraja pe patriarh, apărînd pe bărbatul cel nevinovat şi sfînt. Văzînd aceasta, Hrisafie s-a sîrguit să-i sape groapă şi dreptcredincioasei Pulheria, ridicînd asupra ei cu vicleşugul său pe împărăteasa Evdochia – precum se scrie pe larg despre aceasta în viaţa Sfintei Pulheria – şi a făcut ca pe sora împăratului s-o despartă de palat şi de stăpînirea împărătească.

Teodosie împăratul, ascultînd de soţia sa Evdochia şi de sfatul lui Hrisafie, dorea ca patriarhul să silească pe sora lui să primească rînduiala monahală de silă, adică în chipul acesta să se depărteze de la stăpînirea împărătească. Acest sfat era tăinuit de împărat. Deci, care fiind chemat prea sfinţitul patriarh, făgăduia cu gura să împlinească dorinţa împărătească, dar cu inima sa nu se învoia, socotind că nedrept lucrul este, să se depărteze de ocîrmuirea a toată împărăţia grecească o înţeleaptă ca aceea, cu bună cunoştinţă, înţeleaptă şi sfîntă împărăteasă şi care a fost fratelui său, împăratul Teodosie, ca o maică, rămînînd după părinţi în vîrstă copilărească. Ea era apărătoarea dreptei credinţe şi bună cîrmuitoare a toată împărăţia. De aceea fericitul patriarh a spus în taină Sfintei Pulheria despre sfatul împărătesc cel tăinuit.

Dreptcredincioasa împărăteasă Pulheria, înţelegînd vrajba împărătesei Evdochia şi a lui Hrisafie, precum şi scopul fratelui ei, singură a lăsat cîrmuirea împărătească şi s-a dus din palat şi s-a retras în linişte netulburată. Atunci vicleanul Hrisafie, găsind vreme cu bună îndemnare, a întors toate meşteşugurile sale cele rele asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, ridicînd şi îndemnînd pe împărat asupra lui, ca şi cum nu păzise taina împărătească şi că Pulheria ajută, dar nu împăratului, căci s-a ştiut aceea că patriarhul spusese Pulheriei sfatul împărătesc. Deci, s-a mîniat Împăratul asupra patriarhului Flavian.

În acea vreme era în Constantinopol un arhimandrit Eutihie, care ridicase un nou eres de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească, într-o fire. Acel Eutihie era tatăl duhovnicesc al lui Hrisafie, căci îl primise din Sfîntul Botez. Cînd prea sfinţitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe Eutihie, ca să-şi spună mărturisirea credinţei în faţa tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de o parte că din mănăstirea sa, ca din mormînt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn şi bolnav. Dar prea sfinţitul patriarh iarăşi trimise la el arhimandriţi, preoţi şi diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăinţă, încît credinţa sa cea rea să o lepede înaintea tuturor şi să se unească cu Biserica. Apoi, căutînd la dînsul, şi ceilalţi să se întoarcă de la credinţa cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.

Venind la sobor, mai întîi a intrat în palat, căutînd apărare şi ajutor împărătesc, şi a rugat pe împărat, prin Hrisafie, să trimită cu dînsul într-adins oameni şi ostaşi. Atunci, împăratul a trimis cu el pe patriciul Florentie şi pe alţi senatori, precum şi putere ostăşească. Astfel, venea Eutihie la sobor, ca la război, înconjurat de ostaşi şi de oameni împărăteşti, cu dregătorii care au trimis vestea înaintea lor la sobor, zicînd: „Nu vom intra în sobor, nici vom aduce pe Eutihie pînă ce nu ne veţi făgădui că-l veţi lăsa liber din sobor”. Deci au făgăduit aceasta părinţii.

Intrînd ei, mai întîi s-au citit cărţile lui Eutihie, cele pline de dogme eretice, pe care Eutihie le trimisese prin mănăstiri, vînînd pe mulţi la eresul său. Apoi singur ereticul acela, după vorbirea sa cea plină de vicleşug, fiind silit să mărturisească cum crede, a zis: „Din două firi era Domnul nostru mai înainte de unire, iar după unire de o fire Îl mărturisim pe El a fi”. Deci, i-au poruncit părinţii ca gîndirea sa cea ereticească să o blesteme, iar dogmele cele drept credincioase să le primească, dar el n-a voit. Atunci prea sfinţitul Flavian, cu toţi sfinţii, între care erau 32 de episcopi, arhimandriţi 23, iar presbiteri şi diaconi mulţi, a scos pe Eutihie din rînduiala preoţească.

Hotărîrea aceea era scrisă astfel: „Pe Eutihie, cel oarecînd presbiter şi arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte şi din mărturisirile sale cele ascunse şi cele de acum prin al său grai s-a aflat că boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie şi urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a ruşinat şi nici n-a primit învăţătură şi n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd şi suspinînd de pierderea lui cea desăvîrşită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dînsul, ca să fie străin de toată slujba preoţiei şi de a noastră împărtăşanie şi de povăţuirea mănăstirească, ştiind toţi aceasta, că cei ce vor vorbi cu el şi vor veni la dînsul vor fi vinovaţi de pedeapsa despărţirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecînd, am iscălit. Asemenea am iscălit toţi arhimandriţii”.

Fiind lepădat Eutihie, şedea lîngă palatul împărătesc, avînd pe Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă mînie şi iuţime întărîtîndu-se asupra prea sfinţitului Flavian, a pornit tot chipul meşteşugurilor sale, cum să-l izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune pe Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mîhnească pe Pulheria, prin izgonirea lui Flavian. Deci, avînd pe împărat întru voia sa, făcea cu numele lui cel împărătesc toate cele ce voia. Atunci a scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea înrăutăţit, meşter în vicleşug şi necredincios, întărîtîndu-l asupra lui Flavian, iar pe Eutihie, încredinţîndu-l apărării lui şi făgăduind de la împărat multe daruri.

Asemenea a mai scris lui şi despre împărat, poruncindu-i ca, luînd pe episcopii săi de un gînd cu sine, să vie în Efes cu sîrguinţă şi să ţină sobor mare pentru dogmele credinţei, de vreme ce Flavian aduce oarecari învăţături pline de erezie în Biserică şi o tulbură. Deci, să se cerceteze cu sobornicească judecată şi să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie, de se va afla nevinovat, să se dezlege şi să se rînduiască întru a sa cinste. Acelaşi Hrisafie, îndemnînd şi pe împărăteasa Evdochia, ajuta şi aceea lui Eutihie contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luînd mai mult de zece episcopi de un gînd cu sine şi pe un arhimandrit ce se numea Varsum, cu sîrguinţă au mers cu o mie de monahi la Efes.

Acolo, făcîndu-se acel fără de lege şi nedrept sobor în sfînta biserică – la care erau de 128 episcopi, din diferite ţări, chemaţi prin împărătească poruncă -, a mers la judecată şi prea sfinţitul patriarh Flavian. Împăratul, şi mai ales Hrisafie a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele şi la alţi voievozi care erau acolo cu oştile, ca să nu lase în sobor pe episcopii cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie şi au făcut judecata.

Începînd vicleana adunare, Dioscor fiind întîi şezător, a stat de faţă Eutihie şi a dat a sa mărturisire de credinţă, întru care eresul era acoperit cu vicleşug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o primi soborul acela. Atunci a fost multă gîlceavă şi tulburare cîtăva vreme, unii apărînd pe Eutihie şi făcîndu-l nevinovat, ca pe un dreptcredincios, iar alţii nevoindu-se pentru Flavian. Puţini erau din cei ce întăreau credinţa lui Flavian, pentru că toţi au iubit întunericul mai mult decît lumina şi au cinstit mai mult minciuna decît adevărul, plăcînd împăratului celui pămîntesc, mai mult decît celui ceresc. Căci, împăratul Teodosie, deşi era dreptcredincios, ca om a greşit din neştiinţă, necunoscînd meşteşugul lui Eutihie, al lui Dioscor şi al lui Hrisafie, care îl înşela neîncetat prin vicleşugul său, vînîndu-i sufletul. Întru neştiinţa sa, împăratul socotea pe eretici că sînt dreptcredincioşi şi minciuna cea grăită de dînşii o credea un adevăr, nefiind lîngă dînsul sora lui cea cu bună înţelegere, fericita Pulheria.

După acea lungă gîlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se adunase în Efes şi care întărea dogmele ereticeşti, zicînd că este o fire, iar nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios şi a lăudat şi preamărit pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a biruit şi aşa a făcut nevinovat pe acesta, deşi era eretic. Pe drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osîndit ca pe un eretic, tîlhăreşte, nelăsîndu-l să răspundă ceva pentru sine, nici voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi, Dioscor, întîiul stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui, ca să fie străin de arhierie, de sfinţire şi de toată puterea duhovnicească şi să se trimită în surghiun, în Egipt, la cetatea Lidiei.

Onisifor al Iconiei, cu alţi episcopi care ştiau nevinovăţia lui Flavian, sculîndu-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicînd: „Să nu faci aceasta, o, prea sfinţite părinte, pentru că Flavian n-a făcut nimic vrednic de izgonire, iar de este trebuinţă de vreo pedeapsă, să se pedepsească, iar să nu se lepede”. Dioscor, sculîndu-se de pe scaunul său, a zis: „De mi s-ar tăia şi limba, într-alt chip nu voi zice”. Varsum, arhimandritul, strigă: „Cela ce va mărturisi că în Hristos sînt două firi, acela să se taie în două”. Stăruind episcopii cu rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: „Unde sînt voievozii?” Şi îndată voievozii cu Elpidie şi cu mulţime de oaste, au intrat în biserică şi au adus lanţuri mari de fier asupra Sfîntului Flavian.

Intrînd şi monahii lui Varsum, episcopii strigau: „Varsum, tîlharul, a răsturnat toată Siria şi a adus o mie de monahi asupra noastră Varsum, tîlharul, anatema să fie!”

Varsum striga: „Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!” Apoi s-au pornit mîinile cele ucigaşe asupra sfîntului, unii cu palmele, alţii bătîndu-l cu beţele şi însuşi Dioscor s-a repezit să-l calce în picioare. Apoi, fiind trîntit la pămînt, l-au bătut pînă ce s-au săturat şi au pus în lanţuri pe cel ce era abia viu.

Apoi Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian. Cei de un gînd cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau nedreptatea şi războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească şi ostaşii nu-i lăsau să iasă din biserică, stînd împrejurul lor înarmaţi. Monahii lui Varsum strigau asupra lor cu mînie şi cu îngrozire. Deci, episcopii fiind ţinuţi în biserică pînă în noapte şi văzînd că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra lor, au iscălit chiar nevrînd, fiind siliţi prin îngroziri şi astfel s-a săvîrşit acel sobor ucigaş.

Sfîntul Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită bătaie, a treia zi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind în locul de surghiunie, s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost ridicat la patriarhie Anatolie.

După aceasta s-a vădit răutatea şi vicleşugul lui Hrisafie şi a fost cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu sunet. Iar pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mînia împărătească s-a dus la Ierusalim. Sfînta Pulheria, cu rugăminţile cele multe ale fratelui ei, împăratul Teodosie, plecîndu-se, s-a întors cu slavă în palatul împărătesc, şi îndată au adus în Constantinopol moaştele mărturisitorului lui Hristos, Sfîntul Flavian, cu mare cinste.

Dioscor şi Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinţilor Părinţi, fiind daţi blestemului celui veşnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos, cea nebiruită de porţile iadului, înflorea în dreapta credinţă, slăvind pe Hristos, nu despărţit în două feţe, ci în două firi neamestecate lăudat şi preaînălţat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul duh, în veci. Amin.

Cuviosul Dositei, ucenic al Cuviosului Dorotei

Adaugat la martie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 3, 2020

Fericitul şi slăvitul părinte Dorotei, alegîndu-şi monahiceasca viaţă de obşte a lui Serida, unde a aflat pe mulţi pustnici odihnindu-se, între care erau mai aleşi doi stareţi, sfinţitul Varsanufie, ucenicul aceluia, şi pustnicul Ioan, care s-a numit prooroc pentru darul cel mai înainte văzător pe care îl avea de la Dumnezeu. Dorotei s-a dat pe sine cu toată osîrdia pustnicilor acelora, întru supunere. Drept aceea, mergînd la marele stareţ Varsanufie, care era cu Sfîntul Serida, vorbea cu el, iar părintele Ioan, proorocul, s-a învrednicit a-i sluji.

Petrecînd fericitul Dorotei în viaţa de obşte a lui Serida şi în nevoinţa sfintei ascultări silindu-se, au socotit sfinţii bătrîni, de care s-a vorbit mai înainte, ca Dorotei să zidească bolniţă şi singur să aibă grijă de dînsa. Pentru că foarte mult se mîhneau fraţii cînd cădeau în boale şi nu aveau pe nimeni care să-i îngrijească. Deci, au zidit bolniţe cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al fratelui lor, după trup; pentru că acela îi da lui cele trebuincioase spre zidire, fiindcă bărbatul acela era foarte iubitor de Hristos şi de monahi. Deci Dorotei slujea bolnavilor, împreună cu alţi fraţi cucernici, ca unul ce avea acea slujbă poruncită lui.

Într-una din zile, l-a chemat egumenul Serida şi, mergînd el, a găsit un tînăr foarte frumos la chip, cu port ostăşesc, care venise atunci în mănăstire cu oameni din palaturile împărăteşti. Mergînd Dorotei, l-a luat de-o parte Serida şi i-a zis: „Aceşti oameni l-au adus pe tînărul acesta, zicînd că voieşte să rămînă în mănăstire, dar mă tem ca nu cumva să fie fiu al vreunui boier, care, sau a furat ceva, sau altceva rău a făcut şi voieşte să scape, iar noi să ne aflăm în supărare; pentru că nici chipul şi nici căutarea lui nu este ca a unuia care vrea să se facă monah.

Tînărul acela era rudă cu un oarecare voievod, crescut în moliciune şi în desfătări şi care niciodată nu auzise cuvîntul lui Dumnezeu. Dar nişte oameni ai voievodului spuneau cîndva, fiind el de faţă, cele despre Sfînta Cetate a Ierusalimului. De aceea a dorit tînărul să vadă cele ce erau acolo, apoi a cerut la voievodul, ca să-l trimită să privească sfintele locuri. Voievodul, nevrînd să-l mîhnească, a găsit pe un prieten al său de aproape, mergînd acolo, şi i-a zis: „Să ai dragoste şi să iei pe tînărul acesta cu tine, ca să vadă locurile sfinte. El, luînd de la voievod pe tînăr, îl avea în toată cinstea şi odihna, mîncînd cu dînsul şi cu femeia lui. Ajungînd în Sfînta Cetate şi închinîndu-se la sfintele locuri, au mers la Ghetsimani şi au văzut acolo închipuirea Înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu şi diferitele feluri de munci ale iadului, pe care, văzîndu-le, tînărul stătea acolo, minunîndu-se. Apoi a văzut o femeie cinstită, îmbrăcată în porfiră, stînd aproape de el şi arătîndu-i fiecare muncă a celor osîndiţi şi altele îi spunea, învăţîndu-l.

Tînărul, ascultînd-o pe dînsa, tăcea şi se minuna, pentru că niciodată, precum s-a zis, nu a auzit cuvîntul lui Dumnezeu şi nici nu ştia ceva de Înfricoşata judecată. Deci, întorcîndu-se către dînsa, i-a zis: „Stăpînă, ce să facă cineva ca să se izbăvească de muncile acestea?” Iar ea i-a răspuns: „Să posteşti şi să nu mănînci carne; să te rogi adeseori şi te vei izbăvi de ele”. Aceste trei porunci dîndu-i femeia purtătoare de porfiră, s-a făcut nevăzută. El a înconjurat tot locul, căutînd-o zadarnic, căci era Preacurata şi Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu. De atunci a rămas tînărul acela umilit şi păzea acele trei porunci, pe care i le dăduse Stăpîna cea văzută în Ghetsimani. Prietenul voievodului, după plecarea de la sfintele locuri, văzîndu-l pe dînsul postind şi nemîncînd carne, se mîhnea pentru voievod, pentru că-l vedea pe tînăr foarte cinstit. Iar ostaşii care erau cu dînsul, văzînd pe tînăr într-o nevoinţă ca aceasta, îi ziceau lui: „Fiule, acestea care le faci tu nu sînt ale cuiva din cei ce voiesc să fie în lume, ci de vei voi ca astfel să petreci, apoi mergi la mănăstire şi-ţi vei mîntui sufletul tău”. El, neştiind despre Dumnezeu nimic şi nici ce este mănăstire, păzea numai acele trei porunci pe care le auzise în Ghetsimani şi le zicea lor: „Unde ştiţi, duceţi-mă, că eu nu ştiu unde să mă duc”. Atunci unii din tineri, fiind iubiţi lui Serida, mergînd în mănăstire, au dus pe acest tînăr cu dînşii. De aceea, egumenul a trimis pe fericitul Dorotei, ca să grăiască cu tînărul şi să afle cele despre dînsul.

Întrebîndu-l Sfîntul Dorotei multe cuvinte, tînărul nu ştia să zică nimic altceva decît numai: „Voiesc a mă mîntui”. De aceea a mers Dorotei la Serida şi i-a zis: „De vei voi să-l primeşti pe el, primeşte-l fără să te temi, că nimic rău nu are”. Şi i-a zis lui ava: „Să ai dragoste, părinte, şi să-l primeşti pe el, ca să se mîntuiască”. Iar el, fiind smerit cu mintea, se lepăda, zicînd: „Este mai presus de puterea mea ca să primesc greutatea cuiva şi aceasta nu este a măsurii mele”. Şi i-a zis lui ava: „Eu port greutatea ta şi a aceluia, iar tu de ce te mîhneşti?”. Atunci i-a răspuns fericitul Dorotei: „De vreme ce cu adevărat ai judecat, spune dar de aceasta marelui stareţ Varsanufie”. Şi i-a făgăduit egumenul: „Bine, eu îi voi spune lui”.

Deci a mers şi a spus marelui stareţ. Iar Sfîntul Varsanufie a zis lui ava Dorotei: „Să primeşti pe tînărul acesta, că prin tine Dumnezeu are să-l mîntuiască pe el”. Atunci ava Dorotei l-a primit cu bucurie şi-l avea cu sine în bolniţă, iar numele lui era Dositei. Cînd a fost vremea mîncării, i-a zis ava Dorotei: „Mănîncă să te saturi, numai să îmi spui cît mănînci”. Şi a venit, spunîndu-i: „Am mîncat o pîine şi jumătate”. Pîinea era de patru litri şi i-a grăit ava: „Îţi ajunge, Dositei?” El răspunse: „Atîta îmi ajunge, stăpînul meu”. Ava zise: „Oare eşti flămînd?” El a răspuns: „Nu, stăpîne, nu sînt flămînd”. Atunci i-a grăit: „Altă dată să mănînci o pîine şi a patra parte din alta; apoi să desparţi acea a patra parte în două şi să mănînci jumătate”. Dositei, făcînd aşa, i-a zis ava: „Ţi-e foame Dositei?” El răspunse: „Mi-e foame puţin, stăpînul meu”.

Nu după multe zile i-a zis ava: „Cum te afli, Dositei? Ţi-e foame?” Dositei răspunse: „Nu, stăpîne, cu rugăciunile tale sînt bine”. Grăit-a lui ava: „Să scoţi, dar, cealaltă jumătate din a patra parte şi să mănînci o pîine şi a patra parte”. Dositei a făcut aşa şi după puţine zile iarăşi i-a grăit ava: „Cum te afli acum, fiule? Ţi-e foame?” El răspunse: „Sînt bine, stăpîne”. Grăit-a lui sfîntul: „Desparte şi cealaltă parte a patra în două şi mănîncă o jumătate şi jumătate să o laşi”. Dositei a făcut aşa şi Dumnezeu, ajutîndu-i puţin cîte puţin, din şapte litre a venit la opt unghii, (24 grame), căci şi în mîncare se face obişnuinţă şi cît se obişnuieşte cineva a mînca, atît şi mănîncă.

Tînărul Dositei era liniştit şi blînd în tot lucrul. Apoi slujea bolnavilor în bolniţă şi fiecare avea mulţumire de slujba lui, că toate le făcea curat. Iar dacă i se întîmpla ca din neputinţă să zică cu mînie vreun cuvînt către vreunul din bolnavi, apoi lăsa toate şi intra în chiliuţă plîngînd şi, cînd intrau ceilalţi slujitori ai bolniţei să-l mîngîie, rămînea nemîngîiat. Deci se duceau şi ziceau lui ava Dorotei: „Fă bine, părinte, şi vezi ce are acest frate de plînge că nu ştim pentru ce”. Cînd a intrat ava, l-a găsit şezînd la pămînt şi plîngea şi i-a zis: „Ce-ţi este, Dositei, de ce plîngi?” Dositei îi răspunse: „Iartă-mă, părinte, că m-am mîniat şi am grăit cu răutate fratelui meu”. Ava îi zise: „Aşa, Dositei, te superi şi nu te ruşinezi să grăieşti rele fratelui tău? Oare nu ştii că acela este Hristos, pe Care Îl mîhneşti?” Iar Dositei se pleca cu faţa în jos, negrăind nimic.

Văzînd ava Dorotei că Dositei a plîns destul, a zis către dînsul încetişor: „Dumnezeu să te ierte, scoală-te de acum să punem început de îndreptare şi să ne sîrguim mai înainte spre bine şi Dumnezeu ne va ajuta”. Dositei, auzind aceasta, s-a sculat îndată şi a alergat cu bucurie la slujba sa, primind iertare ca de la Dumnezeu. Aflîndu-i obiceiul, cei ce slujeau în bolniţă, cînd îl vedeau plîngînd, ziceau: „Dositei, oare a greşit iarăşi ceva?” Apoi ziceau fericitului Dorotei: „Intră, avo, în cămăruţă, că ai de lucru acolo!”. Şi, intrînd, găsea pe Dositei şezînd la pămînt şi plîngînd. Deci, se cunoştea că a grăit iarăşi vreun cuvînt rău şi-i zicea: „Ce este, Dositei? Iarăşi ai mîhnit pe Hristos şi iarăşi te-ai mîniat? Nu te ruşinezi şi nu te mai îndreptezi deloc?” El însă, stătea plîngînd. Apoi, cînd vedea ava că Dositei se sătura iarăşi de plîns, îi zicea: „Scoală-te, Dumnezeu să te ierte, să pui iarăşi început bun şi să te îndreptezi de acum înainte”.

Dositei, scuturînd cu credinţă mîhnirea aceea, se ducea la lucru şi aşternea bolnavilor pe paturi foarte bine. Şi atît era de ales şi sîrguitor în mărturisirea gîndurilor sale, încît de multe ori, cînd aşternea bine paturile şi vedea pe fericitul Dorotei mergînd alături, zicea către dînsul: „Ava, aştern bine?” Sfîntul Dorotei îi răspundea: „O bună slugă s-a făcut şi ales aşternător, dar nu s-a făcut bun monah”. Niciodată nu-l lăsa Cuviosul Dorotei să aibă împătimire spre un lucru. Dar şi fericitul Dositei primea toate cu credinţă şi cu dragoste de la părintele său şi îl asculta în toate cu osîrdie. Iar, cînd îi trebuiau haine, ava Dorotei îi dădea să-şi coasă singur; iar el, ducîndu-se, le cosea cu luare aminte şi după ce le săvîrşea, ava Dorotei îl chema şi-i zicea: „Dositei, ai cusut haina aceea?” El răspundea: „Da, stăpîne, am cusut-o şi-am săvîrşit-o bine”. Ava îi grăia: „Du-te şi dă-o cutărui frate – spunîndu-i numele -, sau acelui bolnav”. Şi se ducea şi o dădea cu bucurie. Apoi ava îi dădea alta să o coase şi, asemenea cusînd-o, îi zicea: „Dă-o acelui frate”. Şi îndată o dădea şi niciodată nu s-a mîhnit nici a cîrtit, ci zicea: „Ia de la mine şi dă altuia”. Deci tot binele pe care îl auzea, îl făcea cu osîrdie.

Odată economul mănăstirii a adus de la un fierar un cuţit bun şi frumos. Iar el, luîndu-l, l-a dus la ava Dorotei, zicînd: „Fratele iconom a adus un cuţit bun şi eu l-am luat, să-l avem în bolniţă, căci este foarte bun”. Dar fericitul Dorotei niciodată nu avea ceva frumos în bolniţă, decît numai vreun lucru vechi. Deci, i-a zis Dorotei: „Adu-l, să-l văd de este bun”. El l-a dat, zicînd: „Da, părinte, este bun”. Vedea şi ava cu adevărat că este bun, dar de vreme ce nu voia ca ucenicul lui să aibă patimă pentru vreun lucru, nu i-a poruncit să poarte acel cuţit şi a zis către dînsul: „Dositei, asta îţi este cu plăcere: să fii rob cuţitului acestuia, iar nu rob al lui Dumnezeu? Oare voieşti să te legi cu patimă de cuţitul acesta şi nu te ruşinezi să pofteşti ca cuţitul acesta să te stăpînească, iar nu Dumnezeu?” El, auzind acestea, tăcea, neridicîndu-şi faţa, ci o pleca în jos şi, ocărîndu-l destul cu cuvintele, i-a zis: „Să te duci să-l pui la loc, dar să nu te atingi de el”. Atît de mult s-a păzit fericitul Dositei să nu se atingă de cuţitul acela, încît nici n-a mai îndrăznit vreodată să-l dea cuiva. Deşi alţi slujitori îl luau; iar el nu s-a atins de dînsul niciodată şi nu zicea în sine: „Pentru ce numai mie unul mi se porunceşte aceasta şi mă deosebeşte de alţii? Oare eu nu sînt ca ceilalţi?” N-a gîndit aceasta niciodată, ci toate cîte le auzea de la ava, le făcea cu bucurie.

Aşa a săvîrşit toată vremea vieţii sale în mănăstire. Dar nu a trăit multă vreme; pentru că după vreo cinci ani s-a săvîrşit în ascultare, nefăcîndu-şi nici o voie a sa, în orice lucru, dar nici cu patimă n-a făcut nimic. Iar cînd a căzut în boală şi scuipa sînge, pentru că a murit de plămîni, a auzit de la cineva că ouăle nerăscoapte sînt de folos celor ce scuipă sînge. Aceasta o ştia şi fericitul Dorotei, avînd grijă de tămăduirea lui, dar din neîndeletnicire nu i-a venit acea idee în minte. Deci i-a zis Dositei: „Părinte, voiesc să-ţi spun că am auzit de un lucru care mi-ar folosi, dar nu voiesc să-mi dai acela de vreme ce mă supără gîndul”. Ava Dorotei i-a zis: „Să-mi spui, fiule, care este acel lucru?”. Iar Cuviosul Dositei a răspuns: „Dă-mi cuvîntul că nu-mi vei da lucrul acela ca să nu mă tulbur cu gîndul”. Sfîntul Dorotei i-a zis: „Bine, voi face cum voieşti”.

Atunci bolnavul i-a zis: „Am auzit de la unii că ouăle nerăscoapte sînt de folos celor ce scuipă sînge; ci, pentru Domnul, de vreme ce singur n-ai apucat mai înainte ca de la tine să-mi dai, apoi acum să nu-mi mai dai, pentru gîndul meu”. Părintele i-a zis: „Bine, fiule, de vreme ce nu voieşti, nu-ţi voi da, numai să nu te mîhneşti”. Apoi se sîrguia să-i dea alte lucruri ce-i foloseau în loc de ouă. Într-o boală ca aceea fiind, se nevoia să-şi taie voia sa. Căci întotdeauna avea pomenirea lui Dumnezeu, pentru că ava îi poruncise ca neîncetat să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi iarăşi: „Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă!” Aceste rugăciuni erau de-a pururea în gura lui.

Cînd s-a îngreuiat de boală foarte mult, îi zicea părintele Dorotei: „Dositee, îngrijeşte-te de rugăciune; vezi să nu o pierzi!” Iar el răspundea: „Bine, părinte, roagă-te pentru mine!”. Iar după ce s-a îngreuiat mai mult, i-a zis: „Ce este, Dositee? Cum este rugăciunea, este oare tot aşa?” El i-a răspuns: „Da, părinte, cu rugăciunile tale”. Apoi, venind boala şi mai grea, încît era în aşternut, ava i-a zis: „Cum este cu rugăciunea, Dositee?” Atunci el i-a zis: „Iartă-mă, părinte, căci de acum nu mai pot s-o ţin”. Ava i-a zis: „Lasă rugăciunea şi pomeneşte numai pe Dumnezeu şi socoteşte-te că eşti înaintea Lui”.

Chinuindu-se foarte greu cu boala, a vestit pe marele stareţ Varsanufie, zicînd: „Slobozeşte-mă, părinte, căci de acum nu mai pot să vieţuiesc”. Dar marele stareţ i-a răspuns: „Rabdă, fiule, că mila lui Dumnezeu este aproape”. Fericitul Dorotei, văzîndu-l bolnav, tare îi era grijă să nu-şi iasă din minte. Apoi, după cîteva zile, bolnavul Dositei a spus stareţului: „Stăpîne al meu, nu mai pot să mai fiu între cei vii deloc”. Atunci marele stareţ i-a răspuns: „Mergi cu pace şi stai înaintea Sfîntei Treimi şi te roagă pentru noi!”

Auzind fraţii un răspuns ca acesta, al marelui stareţ, au început a tînji şi a zice: „Ce lucru mare a făcut Dositei, sau care este fapta lui, că a luat un răspuns ca acesta de la sfîntul stareţ?” Căci cu adevărat nu vedeau pe Dositei nevoindu-se mult sau mîncînd a doua zi, precum făceau unii din cei ce erau acolo, sau priveghind mai înainte de obişnuita priveghere şi nici la priveghere nu se scula, ci numai la a doua slujbă. Nici nu-l vedeau avînd vreo înfrînare, ci îl vedeau mai ales mîncînd puţin, de se întîmpla zeamă din rămăşiţele bolnavilor sau de rămîneau puţine capete de peşti sau altceva de acestea. Erau acolo unii care se înfrînau multă vreme, mîncînd a doua zi şi făcînd îndoită priveghere şi auzind ei de răspunsul ce s-a zis mai sus, dat de sfîntul şi marele stareţ Varsanufie tînărului bolnav, care abia avea cinci ani în mănăstire, se tulburau, neştiind lucrarea şi ascultarea lui cea fără de cîrtire şi fără de îndoire. Căci niciodată n-a făcut voia sa; iar de s-ar fi întîmplat cîndva ca fericitul Dorotei să zică către dînsul ceva, un cuvînt, ca în batjocură, poruncindu-i ava, îndată se ducea şi făcea aceea fără îndoire.

La începutul venirii sale în mănăstire avea obiceiul de grăia puţin cam răstit. Fericitul Dorotei, vrînd să-l supere, i-a zis odată: „Dositee, voieşti „vuc acraton”?” Du-te de ia”. Iar el, cum a auzit, a alergat şi a adus un pahar plin cu vin şi pîine, căci aceasta însemna „vuc acraton” şi cerea de la el binecuvîntare. Iar ava Dorotei, fiindcă uitase, stătea şi privea la el mirîndu-se şi i-a zis: „Ce voieşti, Dositee?” El a răspuns: „Fiindcă ai poruncit să aduc aceasta, binecuvîntează-mă”. Atunci ava i-a zis: „Nepriceputule, de vreme ce vorbeşti cu mare glas ca şi tătarii – căci ei cînd se îmbată strigă cu glas mare – pentru aceasta ţi-am zis să iei „vuc acraton”, fiindcă şi tu strigi ca un tătar beat”. El auzind aceea, a făcut metanie şi, ducîndu-se, a pus la loc cele ce adusese şi de atunci vorbea încetişor.

Altădată, iarăşi a venit la Cuviosul Dorotei, ca să-l întrebe un cuvînt din Sfînta Scriptură, pentru că începuse, pentru curăţia minţii sale, a înţelege oarecari dumnezeieşti Scripturi. Iar ava Dorotei nu voia ca el să se îndeletnicească în Scripturi, ci mai ales să se păzească prin smerenie. Cînd Dositei l-a întrebat, i-a răspuns: „Nu ştiu”. Apoi el iarăşi a venit şi îl întreba de o altă nedumerire a Scripturii şi ava iarăşi i-a răspuns: „Nu ştiu, dar mergi de-l întreabă pe părintele egumen”. El s-a dus, neîndoindu-se de loc. Ava Dorotei spusese mai înainte egumenului: „De va veni Dositei la tine să te întrebe ceva din Scriptură, ceartă-l puţin”. Apoi, Dositei, mergînd la egumen şi întrebîndu-l, egumenul a început a-l ocărî: „De ce nu taci, fiindcă nu ştii nimic. Oare tu îndrăzneşti să întrebi de aceasta? Tu nu te îngrijeşti de necurăţia ta?” Şi altele ca acestea zicîndu-le, l-a liberat, dîndu-i şi două palme pe obraz. Apoi s-a întors la ava Dorotei arătîndu-i obrazul său înroşit de palme şi zicînd: „Iată, am aflat ceea ce am căutat”. Dar n-a zis fericitul Dositei părintelui său: „Pentru ce nu m-ai îndreptat tu, ci m-ai trimis la egumen?” Nimic de acestea n-a zis, ci pe toate cele de la dînsul le primea cu credinţă şi le făcea neîndoindu-se.

Cînd întreba pe ava despre multe gînduri, după mărturisirea acelora, primea învăţătură de îndreptare. Atît sfătuirea şi învăţătura părintelui le păzea cu dinadinsul, încît nu-l mai întreba a doua oară ceva, despre acelaşi gînd. Această minunată lucrare a lui Dositei, neînţelegînd-o ceilalţi fraţi, cîrteau de acel răspuns al Sfîntului Varsanufie.

Cînd a voit Dumnezeu ca să arate slava cea pregătită lui Dositei, pentru sfînta lui ascultare, precum şi darul care era în Cuviosul Dorotei, nu cu multe zile după moartea lui Dositei a venit în mănăstire un stareţ mare şi sfînt şi a fost ospătat ca un străin. Dorind să vadă pe părinţii cei mai înainte răposaţi într-acea viaţă de obşte, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere pentru dînşii. Şi a văzut pe toţi părinţii, împreună, la un loc luminos, stînd ca într-o ceată, iar în mijlocul lor era un tînăr, veselindu-se. După vedenia aceea, întreba cine este tînărul acela pe care l-a văzut în ceata Sfinţilor Părinţi? După ce a spus asemănarea feţe lui, au înţeles toţi că era Dositei. Atunci au preamărit pe Dumnezeu, minunîndu-se în ce măsură s-a învrednicit a ajunge în puţină vreme, deoarece a ţinut ascultarea şi şi-a lăsat şi tăiat voia sa, supunînd-o stareţului său ca lui Dumnezeu. El a stat cu Sfinţii Părinţi înaintea Celui ce locuieşte în cer şi Care priveşte spre cei smeriţi şi ascultători, adică Tatăl, Fiul şi Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.