Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfinţii Mucenici din Persia

Adaugat la martie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 1, 2020

Cuviosul Marut episcopul, şi cei din Martiropoli, fiind trimis de către dreptcredinciosul împărat grec Teodosie cel Mare la împăratul Persiei pentru împăcare, a tămăduit acolo pe fiica împăratului de diavoleasca chinuire. Aflînd mare mulţumire de la împăratul acela, a cerut trupurile sfinţilor mucenici, celor ce au pătimit în Persia, atunci. Aducîndu-le în pămîntul grecesc, a zidit o cetate în numele mucenicilor, numind-o Martiropoli şi a pus într-însa trupurile muceniceşti, cele aduse din Persia, cu cinste. Apoi, el singur s-a odihnit acolo, întru Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Ierarh Macarie, mitropolitul al Moscovei.

Sfinţii Mucenici Pamfil preotul, Valent diaconul şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la martie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 1, 2020

Aceşti 12 sfinţi mucenici s-au învrednicit nu numai de darul proorocesc şi apostolesc, dar şi de numărul celor care au pătimit pentru Hristos în Cezareea Palestinei. Ei au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar cel întîi, cu numărul şi cu rînduiala, era Sfîntul Pamfil, presviterul acelei cetăţi. El era de neam din Beirut, deprins din tinereţe cu înţelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viaţa îmbunătăţită şi slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înţelegerea, că deşi era bătrîn, totuşi ascuţit la minte, căci ştia pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credinţă, arzător cu rîvna dreptei credinţe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceştia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncaţi în temniţă, au stat într-însa doi ani, pînă ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniţi din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos şi osîndiţi în Cilicia la săparea minelor de aur, nişte tineri, fraţi după trup şi după duh, cinci cu numărul, petrecîndu-i din Egipt pînă în Cilicia, cînd se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrînd ei pe poarta cetăţii, i-au întrebat străjerii, cine sînt şi de unde vin. Iar ei, netăi-nuind adevărul, au mărturisit că sînt creştini şi patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins şi i-au aruncat în temniţă ca pe nişte tîlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniţă pe sfinţii tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniţi: Pamfil, Valens şi Pavel, şi i-a pus ighemonul înaintea judecăţii sale şi a păgînului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întîi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoşîndu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dînşii, care era mai mare de ani, punîndu-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dînsul şi despre prietenii săi că sînt creştini. Apoi, întrebîndu-i despre nume, cel dintîi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi al cincilea Daniil. Căci, lepădînd aceşti sfinţi tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli şi care li se puseseră de închinătorii lor părinţi, în locul acelora s-au numit cu nume prooroceşti, adeverind la arătare că sînt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci şi cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînţelegînd numele celor cinci sfinţi, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moştenirea sa netrupească şi duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, avînd în minte cuvîntul apostolului către galateni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor„. Apoi, de cuvîntul cel către Evrei: „V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu şi de Ierusalimul cel ceresc„. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul şi în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfînta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cînd Adrian, păgînul împărat al Romei, a zidit în locul cetăţii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Tit, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia şi a prihănit toate locurile cele sfinte, astupînd Mormîntul Domnului cu pietre şi cu ţărînă şi punînd idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decît Elia. Aceasta o făcuse vrînd să piardă de pe pămînt pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgînii închinători de idoli aproape 200 de ani, pînă la venirea credinciosului împărat Constantin şi a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cînd sfîntul tînăr îi spunea despre Ierusalim, nu ştia unde şi care este acea cetate ce se numeşte Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tînăr, care se chema Ilie, să-i lege mîinile înapoi, să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul şi în ce parte a pămîntului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creştinilor şi nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-şi arăta razele întîi.

Astfel grăia sfîntul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc şi nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînţelegînd despre Ierusalimul povestit de el, credea că creştinii şi-au zidit undeva acea cetate şi voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfîntul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creştinească, Ierusalimul. Neputînd afla de la dînsul nimic mai mult decît numai mărturisirea numelui lui Hristos şi spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfîntul tînăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea şi pe ceilalţi tineri: Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil şi neauzind altceva de la ei decît ceea ce auzise de la cel dintîi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfîntul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflînd că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atîta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tînăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpînul său prin curăţia sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinţilor mucenici, a strigat din popor: „Doresc ca trupurile sfinţilor să se îngroape în pămînt”. Aceasta cu mare glas strigînd-o, a ieşit din mulţime şi a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetînd şi aflînd că este creştin, a poruncit ca îndată să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit. Şi a bătut pe sfîntul tînăr Porfirie atît de mult, încît tot trupul lui s-a zdrobit de răni şi a căzut la pămînt, încît se vedeau numai oasele goale şi cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stîlp sau piatră nesimţitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mînia şi cu cîrpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osîndit spre ardere.

Înfigînd un par şi legînd pe sfînt de dînsul, a pus lemne împrejur şi le-a aprins. Dar, cînd l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemînd în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca şi stăpînul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceştii cununi, căci Sfîntul Pamfil cu soţii lui nu erau încă tăiaţi, cînd Sfîntul Porfirie, sfîrşindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoinţe, Hristos.

Pe cînd se ardea Sfîntul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaş, anume Selevchie. Acela, după sfîrşitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie şi, aflîndu-i încă vii, tocmai cînd îşi cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfîntului Pamfil despre sfîrşitul cel mucenicesc al lui Porfirie şi s-a bucurat Sfîntul Pamfil, mulţumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinţilor mucenici, care şi-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostaşii, văzînd aceea şi cunoscîndu-l că este creştin, l-au prins şi l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie şi pe acela. Deci Sfîntul Selevchie, care era din părţile Capadociei, ostaş viteaz şi vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creştinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rînduiala ostăşească şi de cinste şi fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncaţi pe uliţe şi se îngrijea de sărmani şi de săraci. În acel timp mucenicul, împărtăşindu-se cu sfinţii mucenici şi cu mărturisitorii, s-a dus bucurîndu-se către Stăpînul Hristos, Domnul.

După Sfîntul Selevchie s-a sîrguit a se număra în ceata mucenicilor şi Sfîntul Teodul, bărbat bătrîn şi frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toţi pentru bătrîneţile sale, pentru că el a trăit pînă şi-a văzut strănepoţii săi. Acela, în taină crezînd în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinţii mucenici care erau duşi la tăiere şi l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dînsul lui Hristos Dumnezeul. Văzînd aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpînului său că este creştin. Întrebîndu-l ighemonul şi aflînd adevărul, s-a mîniat şi mai mult asupra lui şi a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfîntul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca şi Sfîntul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios şi îmbunătăţit dar, mergînd după o unealtă în Cezareea Palestinei şi, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mîncarea cîinilor, păsărilor ori fiarelor şi, bucurîndu-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfîrşitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieţii celei nesfîrşite de la Hristos. Ostaşii care pîndeau de departe şi străjuiau trupurile muceniceşti, ca să nu fie furate de creştinii cei tăinuiţi, văzînd pe omul acela străin, căzînd pe trupurile cele lepădate şi sărutîndu-le, l-au cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obişnuita cercetare, l-a judecat spre ardere şi l-a ars ca şi pe Sfîntul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci şi apostoli, au stat cu proorocii şi cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăţie, încoronaţi cu cununile biruinţei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzînd păgînii că nu se ating de trupurile acelea nici cîinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia şi să le îngroape. Deci, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Teodor Tiron

Adaugat la martie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 2, 2020

Sfîntul Mucenic Teodor Tiron

Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgîni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgîneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpînirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.

Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: „O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?” Atunci, sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu?” Femeia i-a răspuns: „Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce”.

Sfîntul a zis: „O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire”. Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: „Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?” Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: „Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi”.

Atunci, Vringa prepozitul a zis: „Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor „. Sfîntul Teodor a răspuns: „Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”. Zis-a Vringa: „Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei”. Răspuns-a sfîntul: „Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său”. Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: „Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?” Sfîntul Teodor a zis: „Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate”.

Prepozitul a zis lui: „Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?” Grăit-a sfîntul: „Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El”. Zis-a Posidon lui: „Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?” Grăit-a Sfîntul Teodor: „Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine”. Vringa a zis către sutaş: „Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos”. Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: „Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală”. Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: „Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?” El a răspuns: „Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit”.

Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: „Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?” Grăit-a Sfîntul Teodor: „De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde”. Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: „Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti”. Grăit-a Sfîntul Teodor: „Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti – căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu”.

Zis-a judecătorul: „Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori”. Grăit-a Sfîntul Teodor: „Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii”.

Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: „Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri”. Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor

Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris – dreptul din credinţă va fi viu – nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: „Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos”.

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: „Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu”. Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: „Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu”.

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: „Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: „Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?” Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: „Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.

Atunci, poporul a strigat: „Să se ridice din mijloc, Teodor!” Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: „Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?” Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: „Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?”

Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: „Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?” Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti”. Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: „Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului”. Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: „Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul”. Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine”.

Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: „Frate Cleonic, te aştept, vino!” Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte”. Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. „Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!” Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: „Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat”. Arhiereul întrebă: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?” Atunci i-a grăit sfîntul: „Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor”.

Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: „Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita”.

Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: „Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu”. Sfîntul i-a răspuns: „Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.

Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)

Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Ermoghen, Patriarhul al Moscovei şi al întregii Rusii.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Mariamna, sora sfîntului Filip apostolul.

Preacuviosului părintelui nostru Agapit, episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul de minuni

Adaugat la martie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 2, 2020

Acest sfînt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini. Pe cînd era încă tînăr cu vîrsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi. De la aceia culegînd felurite bunătăţi, precum strînge albina din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrînarea de la toate. Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi. El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpîni ai săi. Pentru aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.

Împăratul Liciniu, aflînd despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui. Dar sfîntul şi acolo aflîndu-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma. Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia. Dar aceia săvîrşindu-se în Hristos prin sabie, sfîntul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mîntuirea mai multora fiind păzit. După ce a murit Liciniu, şi cîrmele ocîrmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin, s-a întîmplat următorul lucru.

O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfîntului Agapit. Împăratul a adus pe sfînt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobîndit vindecare. Sfîntul n-a cerut alt dar de la împărat, decît să fie slobozit din oştire şi să se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa. Şi întorcîndu-se sfîntul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme, mutîndu-se episcopul din viaţă, sfîntul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau. Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfîntul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc. Dar nu putem să pomenim aici proorocirile şi marile faceri de minuni ale sfîntului. Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcîndu-se, s-a odihnit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Cosma de Iahroma.

Sfîntul Leon, Papă al Romei

Adaugat la martie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 3, 2020

Sfîntul Leon, Papă al Romei Acest mare arhiereu şi păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinereţe a fost crescut în învăţătura cărţii, întru înţelepciunea cea din afară şi în faptele cele bune creştineşti. Alegînd duhovniceasca viaţă mai mult decît cea mirenească, mai întîi a fost arhidiacon la papa Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înţelepciune şi curăţie, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei şi păştea bine cuvîntătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punîndu-şi sufletul său pentru dînsele.

Cînd Atila, stăpînitorul hunilor şi tiranul cel cumplit, care se numea „biciul lui Dumnezeu”, biruind multe ţări, a mers şi asupra Italiei, vrînd să o pustiiască cu foc şi sabie, papa Leon, văzînd că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire şi cu lacrimi, cerînd de la El apărare şi chemînd în ajutor pe Sfinţii marii Apostoli Petru şi Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Şi vorbind către dînsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blîndeţe şi cu smerenie, minunîndu-se de arhiereasca sa îmbrăcăminte şi înspăimîntîndu-se de cinstita şi sfînta lui faţă. Deci a făcut toate după dorirea lui şi s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

Boierii şi voievozii lui Atila, mirîndu-se de neobişnuita şi grabnica lui schimbare în blîndeţe, îl întrebau pe dînsul: „Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dînsul şi l-a ascultat şi ca un biruit a fugit, lăsînd atîta pradă în pămîntul Italiei?” Atila le-a răspuns: „N-aţi văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbaţi, în chip de îngeri, pe Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, de amîndouă părţile papei, iar în mîini ţinînd săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu”. Astfel, era înfricoşat marele şi plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuţi, ci şi celor văzuţi vrăjmaşi. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dînsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea şi chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimînta.

În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Evtihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, şi Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de ruşine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască şi omenească, le amestecau într-una şi cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunînd al lor sobor în Efes, pe Sfîntul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinţei, cu nedreptate l-au judecat şi l-au ucis şi multă răutate făceau celor dreptcredincioşi.

Atunci Sfîntul Leon, papa, a arătat mare sîrguinţă ca să îndrepteze şi să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împăraţi, mai întîi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rînduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfîntul şi a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinţilor Părinţi în număr de 630, pe vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei, contra lui Evtihie şi Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire şi o lucrare şi o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputinţă ca prea sfinţitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului şi pentru neputinţele bătrîneţii, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie şi Luchentie şi pe presbiterii Bonifacie şi Vasilie.

Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii şi îndoire multă, atunci, după porunca Sfinţilor Părinţi, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfînt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfîntul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povesteşte că a îndreptat-o chiar Sfîntul şi marele Apostol Petru, de care lucru adevereşte Sfîntul Sofronie al Ierusalimului, scriind aşa: „Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunînd: „Cînd am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales şi îmbunătăţit. Vorbind cu dînsul, mi-a spus de prea sfinţitul şi fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei.

Scriind Sfîntul Leon epistola către Sfîntul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Evtihie şi Nestorie, a pus-o pe mormîntul mai marelui Apostol Petru şi cu rugăciuni şi cu privegheri şi cu postiri se ruga lui, zicîndu-i: „De am greşit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ţi s-a încredinţat apostolia, mîntuieşte-mă”. După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe cînd se ruga, şi i-a zis: „Am citit şi am îndreptat”. Apoi, luînd Leon epistola sa de pe mormîntul fericitului Apostol Petru, a deschis-o şi a aflat-o îndreptată de apostoleasca mînă.

Acea epistolă a Sfîntului papă Leon, cînd s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toţi Sfinţii Părinţi au strigat: „Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăieşte”. Sfîntul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfîntului Leon, ruşinînd pe eretici. Dar nu numai atunci, ci şi după aceea, epistola aceea ce întărea credinţa şi astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinţii Părinţi, precum şi la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dînsa. De aceea, era şi iubit Sfîntul Leon şi după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinţii înaintea lui Dumnezeu.

De acest lucru, acelaşi sfînt, Sofronie povesteşte: „Sfîntul Teodor, episcopul cetăţii Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: „Cînd eram postelnic la Sfîntul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi luminat, care mi-a zis: „Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul”. Iar eu i-am zis: „Cine eşti tu, stăpîne? Cum voi spune de tine?” El mi-a răspuns: „Eu sînt Leon, papă al Romei”. Şi, intrînd eu am spus Sfîntului Evloghie, zicînd: „Prea sfinţitul şi prea fericitul papă Leon, întîiul şezător al scaunului Romei, voieşte să intre la tine”. Auzind de aceasta patriarhul Evloghie şi sculîndu-se, degrabă a ieşit în întîmpinarea lui, şi, făcînd rugăciune, s-au sărutat şi au şezut.

Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfîntului Evloghie, patriarhul: „Ştii pentru ce am venit la voi?” El a răspuns: „Ba nu.” Leon i-a zis: „Am venit să vă mulţumesc că bine şi cu vitejie sufletească aţi răspuns la epistola mea, astupînd cu dînsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgînescului eres al lui Nestorie şi Evtihie. Să ştii, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală şi sîrguinţă, ci şi marelui Apostol Petru, care a citit şi a îndreptat epistola mea. Iar mai întîi de toţi se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci şi de două ori şi de trei ori că, adunîndu-se, au vorbit despre aceea între dînşii şi am spus vedenia aceasta Sfîntului Evloghie. El a lăcrimat şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a dat mulţumire lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Stăpîne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău şi cu rugăciunile robilor Tăi, Petru şi Leon, acea puţină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate”.

Vedenia aceasta a fost după mulţi ani de la moartea lui Leon. Sfîntul Evloghie a vieţuit mai pe urmă, pe vremea împărăţiei lui Iraclie. Iar Sfîntul Leon s-a sfîrşit mai înainte de el, pe vremea împărăţiei celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfinţitul Leon la adînci bătrîneţe şi apropiindu-se de sfîrşitul său, s-a încredinţat pentru iertarea neputinţelor sale cele omeneşti. A petrecut 40 de zile lîngă mormîntul Sfîntului Apostol Petru în rugăciune şi în post, rugînd pe Sfîntul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el şi să-i ierte greşelile lui. După sfîrşitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfîntul Apostol Petru şi i-a zis: „M-am rugat pentru tine şi iertate îţi sînt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine şi legiuit, sau nu”.

După această înştiinţare, Sfîntul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile şi milosteniile, strigînd în zdrobirea inimii pînă ce a luat uşurarea cea desăvîrşită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieşire, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinţii cei mai dinainte, mari ierarhi şi învăţători, stînd cu dînşii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit şi închinat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la martie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 3, 2020

Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul ConstantinopoluluiPrea sfinţitul părintele nostru Flavian a fost mai întîi păzitor de vase şi preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului. Apoi, după prea sfinţitul Proclu, a fost ridicat la scaunul patriarhiei, pentru viaţa sa cea neprihănită şi curată, plăcută lui Dumnezeu, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr şi a surorii sale, Pulheria.

Pe atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de vicleşug şi răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfîntului Flavian la patriarhie, căci famenul acesta era cu socoteală eretică şi ştia pe Flavian tare în dreapta credinţă şi nu-l iubea, ci căuta pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era puternic în lucrurile sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală şi putea mult.

Deci a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist, istoricul bisericesc, o descrie astfel: „A îndemnat pe împărat să invite pe patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mîinile împărăteşti, ca un nou patriarh. Iar prea sfinţitul patriarh Flavian, pregătind nişte pîini curate, le-a trimis împăratului spre binecuvîntare, ca un dar ce nu era vrednic de mîini împărăteşti. Hrisafie nu a primit pîinile, zicînd: „Aur iar nu pîine se cade să se trimită spre binecuvîntare de la patriarh”. Prea sfinţitul patriarh a răspuns prin trimişii săi că nişte daruri ca acestea nu are, pentru că este sărac, de vreme ce a defăimat bogăţiile lumii acesteia; doar dacă va da din aurul Bisericii, „dar să ştie Hrisafie bine – zicea patriarhul – că aurul şi argintul cel bisericesc este dumnezeiesc şi la nimeni nu se poate da, decît numai la săraci”.

Evagrie, istoricul bisericesc, zice că Hrisafie, supărîndu-se pentru darul cel de aur, prea sfinţitul i-a trimis nişte vase de aur, luîndu-le din altar, ca să-l umple de ruşine şi să-l mustre pentru nesaţul aurului. Apoi, mîniindu-se foarte Hrisafie, îndemna şi pe împărat la mînie, zicîndu-i: „Batjocoreşte împărăţia ta patriarhul cel din nou pus”. Dar nu putea vicleanul să facă un rău patriarhului, de vreme ce dreptcredincioasa fecioară Pulheria, sora împăratului, care cîrmuia toată împărăţia grecească, încuraja pe patriarh, apărînd pe bărbatul cel nevinovat şi sfînt. Văzînd aceasta, Hrisafie s-a sîrguit să-i sape groapă şi dreptcredincioasei Pulheria, ridicînd asupra ei cu vicleşugul său pe împărăteasa Evdochia – precum se scrie pe larg despre aceasta în viaţa Sfintei Pulheria – şi a făcut ca pe sora împăratului s-o despartă de palat şi de stăpînirea împărătească.

Teodosie împăratul, ascultînd de soţia sa Evdochia şi de sfatul lui Hrisafie, dorea ca patriarhul să silească pe sora lui să primească rînduiala monahală de silă, adică în chipul acesta să se depărteze de la stăpînirea împărătească. Acest sfat era tăinuit de împărat. Deci, care fiind chemat prea sfinţitul patriarh, făgăduia cu gura să împlinească dorinţa împărătească, dar cu inima sa nu se învoia, socotind că nedrept lucrul este, să se depărteze de ocîrmuirea a toată împărăţia grecească o înţeleaptă ca aceea, cu bună cunoştinţă, înţeleaptă şi sfîntă împărăteasă şi care a fost fratelui său, împăratul Teodosie, ca o maică, rămînînd după părinţi în vîrstă copilărească. Ea era apărătoarea dreptei credinţe şi bună cîrmuitoare a toată împărăţia. De aceea fericitul patriarh a spus în taină Sfintei Pulheria despre sfatul împărătesc cel tăinuit.

Dreptcredincioasa împărăteasă Pulheria, înţelegînd vrajba împărătesei Evdochia şi a lui Hrisafie, precum şi scopul fratelui ei, singură a lăsat cîrmuirea împărătească şi s-a dus din palat şi s-a retras în linişte netulburată. Atunci vicleanul Hrisafie, găsind vreme cu bună îndemnare, a întors toate meşteşugurile sale cele rele asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, ridicînd şi îndemnînd pe împărat asupra lui, ca şi cum nu păzise taina împărătească şi că Pulheria ajută, dar nu împăratului, căci s-a ştiut aceea că patriarhul spusese Pulheriei sfatul împărătesc. Deci, s-a mîniat Împăratul asupra patriarhului Flavian.

În acea vreme era în Constantinopol un arhimandrit Eutihie, care ridicase un nou eres de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească, într-o fire. Acel Eutihie era tatăl duhovnicesc al lui Hrisafie, căci îl primise din Sfîntul Botez. Cînd prea sfinţitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe Eutihie, ca să-şi spună mărturisirea credinţei în faţa tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de o parte că din mănăstirea sa, ca din mormînt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn şi bolnav. Dar prea sfinţitul patriarh iarăşi trimise la el arhimandriţi, preoţi şi diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăinţă, încît credinţa sa cea rea să o lepede înaintea tuturor şi să se unească cu Biserica. Apoi, căutînd la dînsul, şi ceilalţi să se întoarcă de la credinţa cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.

Venind la sobor, mai întîi a intrat în palat, căutînd apărare şi ajutor împărătesc, şi a rugat pe împărat, prin Hrisafie, să trimită cu dînsul într-adins oameni şi ostaşi. Atunci, împăratul a trimis cu el pe patriciul Florentie şi pe alţi senatori, precum şi putere ostăşească. Astfel, venea Eutihie la sobor, ca la război, înconjurat de ostaşi şi de oameni împărăteşti, cu dregătorii care au trimis vestea înaintea lor la sobor, zicînd: „Nu vom intra în sobor, nici vom aduce pe Eutihie pînă ce nu ne veţi făgădui că-l veţi lăsa liber din sobor”. Deci au făgăduit aceasta părinţii.

Intrînd ei, mai întîi s-au citit cărţile lui Eutihie, cele pline de dogme eretice, pe care Eutihie le trimisese prin mănăstiri, vînînd pe mulţi la eresul său. Apoi singur ereticul acela, după vorbirea sa cea plină de vicleşug, fiind silit să mărturisească cum crede, a zis: „Din două firi era Domnul nostru mai înainte de unire, iar după unire de o fire Îl mărturisim pe El a fi”. Deci, i-au poruncit părinţii ca gîndirea sa cea ereticească să o blesteme, iar dogmele cele drept credincioase să le primească, dar el n-a voit. Atunci prea sfinţitul Flavian, cu toţi sfinţii, între care erau 32 de episcopi, arhimandriţi 23, iar presbiteri şi diaconi mulţi, a scos pe Eutihie din rînduiala preoţească.

Hotărîrea aceea era scrisă astfel: „Pe Eutihie, cel oarecînd presbiter şi arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte şi din mărturisirile sale cele ascunse şi cele de acum prin al său grai s-a aflat că boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie şi urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a ruşinat şi nici n-a primit învăţătură şi n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd şi suspinînd de pierderea lui cea desăvîrşită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dînsul, ca să fie străin de toată slujba preoţiei şi de a noastră împărtăşanie şi de povăţuirea mănăstirească, ştiind toţi aceasta, că cei ce vor vorbi cu el şi vor veni la dînsul vor fi vinovaţi de pedeapsa despărţirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecînd, am iscălit. Asemenea am iscălit toţi arhimandriţii”.

Fiind lepădat Eutihie, şedea lîngă palatul împărătesc, avînd pe Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă mînie şi iuţime întărîtîndu-se asupra prea sfinţitului Flavian, a pornit tot chipul meşteşugurilor sale, cum să-l izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune pe Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mîhnească pe Pulheria, prin izgonirea lui Flavian. Deci, avînd pe împărat întru voia sa, făcea cu numele lui cel împărătesc toate cele ce voia. Atunci a scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea înrăutăţit, meşter în vicleşug şi necredincios, întărîtîndu-l asupra lui Flavian, iar pe Eutihie, încredinţîndu-l apărării lui şi făgăduind de la împărat multe daruri.

Asemenea a mai scris lui şi despre împărat, poruncindu-i ca, luînd pe episcopii săi de un gînd cu sine, să vie în Efes cu sîrguinţă şi să ţină sobor mare pentru dogmele credinţei, de vreme ce Flavian aduce oarecari învăţături pline de erezie în Biserică şi o tulbură. Deci, să se cerceteze cu sobornicească judecată şi să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie, de se va afla nevinovat, să se dezlege şi să se rînduiască întru a sa cinste. Acelaşi Hrisafie, îndemnînd şi pe împărăteasa Evdochia, ajuta şi aceea lui Eutihie contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luînd mai mult de zece episcopi de un gînd cu sine şi pe un arhimandrit ce se numea Varsum, cu sîrguinţă au mers cu o mie de monahi la Efes.

Acolo, făcîndu-se acel fără de lege şi nedrept sobor în sfînta biserică – la care erau de 128 episcopi, din diferite ţări, chemaţi prin împărătească poruncă -, a mers la judecată şi prea sfinţitul patriarh Flavian. Împăratul, şi mai ales Hrisafie a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele şi la alţi voievozi care erau acolo cu oştile, ca să nu lase în sobor pe episcopii cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie şi au făcut judecata.

Începînd vicleana adunare, Dioscor fiind întîi şezător, a stat de faţă Eutihie şi a dat a sa mărturisire de credinţă, întru care eresul era acoperit cu vicleşug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o primi soborul acela. Atunci a fost multă gîlceavă şi tulburare cîtăva vreme, unii apărînd pe Eutihie şi făcîndu-l nevinovat, ca pe un dreptcredincios, iar alţii nevoindu-se pentru Flavian. Puţini erau din cei ce întăreau credinţa lui Flavian, pentru că toţi au iubit întunericul mai mult decît lumina şi au cinstit mai mult minciuna decît adevărul, plăcînd împăratului celui pămîntesc, mai mult decît celui ceresc. Căci, împăratul Teodosie, deşi era dreptcredincios, ca om a greşit din neştiinţă, necunoscînd meşteşugul lui Eutihie, al lui Dioscor şi al lui Hrisafie, care îl înşela neîncetat prin vicleşugul său, vînîndu-i sufletul. Întru neştiinţa sa, împăratul socotea pe eretici că sînt dreptcredincioşi şi minciuna cea grăită de dînşii o credea un adevăr, nefiind lîngă dînsul sora lui cea cu bună înţelegere, fericita Pulheria.

După acea lungă gîlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se adunase în Efes şi care întărea dogmele ereticeşti, zicînd că este o fire, iar nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios şi a lăudat şi preamărit pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a biruit şi aşa a făcut nevinovat pe acesta, deşi era eretic. Pe drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osîndit ca pe un eretic, tîlhăreşte, nelăsîndu-l să răspundă ceva pentru sine, nici voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi, Dioscor, întîiul stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui, ca să fie străin de arhierie, de sfinţire şi de toată puterea duhovnicească şi să se trimită în surghiun, în Egipt, la cetatea Lidiei.

Onisifor al Iconiei, cu alţi episcopi care ştiau nevinovăţia lui Flavian, sculîndu-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicînd: „Să nu faci aceasta, o, prea sfinţite părinte, pentru că Flavian n-a făcut nimic vrednic de izgonire, iar de este trebuinţă de vreo pedeapsă, să se pedepsească, iar să nu se lepede”. Dioscor, sculîndu-se de pe scaunul său, a zis: „De mi s-ar tăia şi limba, într-alt chip nu voi zice”. Varsum, arhimandritul, strigă: „Cela ce va mărturisi că în Hristos sînt două firi, acela să se taie în două”. Stăruind episcopii cu rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: „Unde sînt voievozii?” Şi îndată voievozii cu Elpidie şi cu mulţime de oaste, au intrat în biserică şi au adus lanţuri mari de fier asupra Sfîntului Flavian.

Intrînd şi monahii lui Varsum, episcopii strigau: „Varsum, tîlharul, a răsturnat toată Siria şi a adus o mie de monahi asupra noastră Varsum, tîlharul, anatema să fie!”

Varsum striga: „Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!” Apoi s-au pornit mîinile cele ucigaşe asupra sfîntului, unii cu palmele, alţii bătîndu-l cu beţele şi însuşi Dioscor s-a repezit să-l calce în picioare. Apoi, fiind trîntit la pămînt, l-au bătut pînă ce s-au săturat şi au pus în lanţuri pe cel ce era abia viu.

Apoi Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian. Cei de un gînd cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau nedreptatea şi războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească şi ostaşii nu-i lăsau să iasă din biserică, stînd împrejurul lor înarmaţi. Monahii lui Varsum strigau asupra lor cu mînie şi cu îngrozire. Deci, episcopii fiind ţinuţi în biserică pînă în noapte şi văzînd că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra lor, au iscălit chiar nevrînd, fiind siliţi prin îngroziri şi astfel s-a săvîrşit acel sobor ucigaş.

Sfîntul Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită bătaie, a treia zi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind în locul de surghiunie, s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost ridicat la patriarhie Anatolie.

După aceasta s-a vădit răutatea şi vicleşugul lui Hrisafie şi a fost cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu sunet. Iar pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mînia împărătească s-a dus la Ierusalim. Sfînta Pulheria, cu rugăminţile cele multe ale fratelui ei, împăratul Teodosie, plecîndu-se, s-a întors cu slavă în palatul împărătesc, şi îndată au adus în Constantinopol moaştele mărturisitorului lui Hristos, Sfîntul Flavian, cu mare cinste.

Dioscor şi Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinţilor Părinţi, fiind daţi blestemului celui veşnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos, cea nebiruită de porţile iadului, înflorea în dreapta credinţă, slăvind pe Hristos, nu despărţit în două feţe, ci în două firi neamestecate lăudat şi preaînălţat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul duh, în veci. Amin.

Cuviosul Dositei, ucenic al Cuviosului Dorotei

Adaugat la martie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 3, 2020

Fericitul şi slăvitul părinte Dorotei, alegîndu-şi monahiceasca viaţă de obşte a lui Serida, unde a aflat pe mulţi pustnici odihnindu-se, între care erau mai aleşi doi stareţi, sfinţitul Varsanufie, ucenicul aceluia, şi pustnicul Ioan, care s-a numit prooroc pentru darul cel mai înainte văzător pe care îl avea de la Dumnezeu. Dorotei s-a dat pe sine cu toată osîrdia pustnicilor acelora, întru supunere. Drept aceea, mergînd la marele stareţ Varsanufie, care era cu Sfîntul Serida, vorbea cu el, iar părintele Ioan, proorocul, s-a învrednicit a-i sluji.

Petrecînd fericitul Dorotei în viaţa de obşte a lui Serida şi în nevoinţa sfintei ascultări silindu-se, au socotit sfinţii bătrîni, de care s-a vorbit mai înainte, ca Dorotei să zidească bolniţă şi singur să aibă grijă de dînsa. Pentru că foarte mult se mîhneau fraţii cînd cădeau în boale şi nu aveau pe nimeni care să-i îngrijească. Deci, au zidit bolniţe cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al fratelui lor, după trup; pentru că acela îi da lui cele trebuincioase spre zidire, fiindcă bărbatul acela era foarte iubitor de Hristos şi de monahi. Deci Dorotei slujea bolnavilor, împreună cu alţi fraţi cucernici, ca unul ce avea acea slujbă poruncită lui.

Într-una din zile, l-a chemat egumenul Serida şi, mergînd el, a găsit un tînăr foarte frumos la chip, cu port ostăşesc, care venise atunci în mănăstire cu oameni din palaturile împărăteşti. Mergînd Dorotei, l-a luat de-o parte Serida şi i-a zis: „Aceşti oameni l-au adus pe tînărul acesta, zicînd că voieşte să rămînă în mănăstire, dar mă tem ca nu cumva să fie fiu al vreunui boier, care, sau a furat ceva, sau altceva rău a făcut şi voieşte să scape, iar noi să ne aflăm în supărare; pentru că nici chipul şi nici căutarea lui nu este ca a unuia care vrea să se facă monah.

Tînărul acela era rudă cu un oarecare voievod, crescut în moliciune şi în desfătări şi care niciodată nu auzise cuvîntul lui Dumnezeu. Dar nişte oameni ai voievodului spuneau cîndva, fiind el de faţă, cele despre Sfînta Cetate a Ierusalimului. De aceea a dorit tînărul să vadă cele ce erau acolo, apoi a cerut la voievodul, ca să-l trimită să privească sfintele locuri. Voievodul, nevrînd să-l mîhnească, a găsit pe un prieten al său de aproape, mergînd acolo, şi i-a zis: „Să ai dragoste şi să iei pe tînărul acesta cu tine, ca să vadă locurile sfinte. El, luînd de la voievod pe tînăr, îl avea în toată cinstea şi odihna, mîncînd cu dînsul şi cu femeia lui. Ajungînd în Sfînta Cetate şi închinîndu-se la sfintele locuri, au mers la Ghetsimani şi au văzut acolo închipuirea Înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu şi diferitele feluri de munci ale iadului, pe care, văzîndu-le, tînărul stătea acolo, minunîndu-se. Apoi a văzut o femeie cinstită, îmbrăcată în porfiră, stînd aproape de el şi arătîndu-i fiecare muncă a celor osîndiţi şi altele îi spunea, învăţîndu-l.

Tînărul, ascultînd-o pe dînsa, tăcea şi se minuna, pentru că niciodată, precum s-a zis, nu a auzit cuvîntul lui Dumnezeu şi nici nu ştia ceva de Înfricoşata judecată. Deci, întorcîndu-se către dînsa, i-a zis: „Stăpînă, ce să facă cineva ca să se izbăvească de muncile acestea?” Iar ea i-a răspuns: „Să posteşti şi să nu mănînci carne; să te rogi adeseori şi te vei izbăvi de ele”. Aceste trei porunci dîndu-i femeia purtătoare de porfiră, s-a făcut nevăzută. El a înconjurat tot locul, căutînd-o zadarnic, căci era Preacurata şi Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu. De atunci a rămas tînărul acela umilit şi păzea acele trei porunci, pe care i le dăduse Stăpîna cea văzută în Ghetsimani. Prietenul voievodului, după plecarea de la sfintele locuri, văzîndu-l pe dînsul postind şi nemîncînd carne, se mîhnea pentru voievod, pentru că-l vedea pe tînăr foarte cinstit. Iar ostaşii care erau cu dînsul, văzînd pe tînăr într-o nevoinţă ca aceasta, îi ziceau lui: „Fiule, acestea care le faci tu nu sînt ale cuiva din cei ce voiesc să fie în lume, ci de vei voi ca astfel să petreci, apoi mergi la mănăstire şi-ţi vei mîntui sufletul tău”. El, neştiind despre Dumnezeu nimic şi nici ce este mănăstire, păzea numai acele trei porunci pe care le auzise în Ghetsimani şi le zicea lor: „Unde ştiţi, duceţi-mă, că eu nu ştiu unde să mă duc”. Atunci unii din tineri, fiind iubiţi lui Serida, mergînd în mănăstire, au dus pe acest tînăr cu dînşii. De aceea, egumenul a trimis pe fericitul Dorotei, ca să grăiască cu tînărul şi să afle cele despre dînsul.

Întrebîndu-l Sfîntul Dorotei multe cuvinte, tînărul nu ştia să zică nimic altceva decît numai: „Voiesc a mă mîntui”. De aceea a mers Dorotei la Serida şi i-a zis: „De vei voi să-l primeşti pe el, primeşte-l fără să te temi, că nimic rău nu are”. Şi i-a zis lui ava: „Să ai dragoste, părinte, şi să-l primeşti pe el, ca să se mîntuiască”. Iar el, fiind smerit cu mintea, se lepăda, zicînd: „Este mai presus de puterea mea ca să primesc greutatea cuiva şi aceasta nu este a măsurii mele”. Şi i-a zis lui ava: „Eu port greutatea ta şi a aceluia, iar tu de ce te mîhneşti?”. Atunci i-a răspuns fericitul Dorotei: „De vreme ce cu adevărat ai judecat, spune dar de aceasta marelui stareţ Varsanufie”. Şi i-a făgăduit egumenul: „Bine, eu îi voi spune lui”.

Deci a mers şi a spus marelui stareţ. Iar Sfîntul Varsanufie a zis lui ava Dorotei: „Să primeşti pe tînărul acesta, că prin tine Dumnezeu are să-l mîntuiască pe el”. Atunci ava Dorotei l-a primit cu bucurie şi-l avea cu sine în bolniţă, iar numele lui era Dositei. Cînd a fost vremea mîncării, i-a zis ava Dorotei: „Mănîncă să te saturi, numai să îmi spui cît mănînci”. Şi a venit, spunîndu-i: „Am mîncat o pîine şi jumătate”. Pîinea era de patru litri şi i-a grăit ava: „Îţi ajunge, Dositei?” El răspunse: „Atîta îmi ajunge, stăpînul meu”. Ava zise: „Oare eşti flămînd?” El a răspuns: „Nu, stăpîne, nu sînt flămînd”. Atunci i-a grăit: „Altă dată să mănînci o pîine şi a patra parte din alta; apoi să desparţi acea a patra parte în două şi să mănînci jumătate”. Dositei, făcînd aşa, i-a zis ava: „Ţi-e foame Dositei?” El răspunse: „Mi-e foame puţin, stăpînul meu”.

Nu după multe zile i-a zis ava: „Cum te afli, Dositei? Ţi-e foame?” Dositei răspunse: „Nu, stăpîne, cu rugăciunile tale sînt bine”. Grăit-a lui ava: „Să scoţi, dar, cealaltă jumătate din a patra parte şi să mănînci o pîine şi a patra parte”. Dositei a făcut aşa şi după puţine zile iarăşi i-a grăit ava: „Cum te afli acum, fiule? Ţi-e foame?” El răspunse: „Sînt bine, stăpîne”. Grăit-a lui sfîntul: „Desparte şi cealaltă parte a patra în două şi mănîncă o jumătate şi jumătate să o laşi”. Dositei a făcut aşa şi Dumnezeu, ajutîndu-i puţin cîte puţin, din şapte litre a venit la opt unghii, (24 grame), căci şi în mîncare se face obişnuinţă şi cît se obişnuieşte cineva a mînca, atît şi mănîncă.

Tînărul Dositei era liniştit şi blînd în tot lucrul. Apoi slujea bolnavilor în bolniţă şi fiecare avea mulţumire de slujba lui, că toate le făcea curat. Iar dacă i se întîmpla ca din neputinţă să zică cu mînie vreun cuvînt către vreunul din bolnavi, apoi lăsa toate şi intra în chiliuţă plîngînd şi, cînd intrau ceilalţi slujitori ai bolniţei să-l mîngîie, rămînea nemîngîiat. Deci se duceau şi ziceau lui ava Dorotei: „Fă bine, părinte, şi vezi ce are acest frate de plînge că nu ştim pentru ce”. Cînd a intrat ava, l-a găsit şezînd la pămînt şi plîngea şi i-a zis: „Ce-ţi este, Dositei, de ce plîngi?” Dositei îi răspunse: „Iartă-mă, părinte, că m-am mîniat şi am grăit cu răutate fratelui meu”. Ava îi zise: „Aşa, Dositei, te superi şi nu te ruşinezi să grăieşti rele fratelui tău? Oare nu ştii că acela este Hristos, pe Care Îl mîhneşti?” Iar Dositei se pleca cu faţa în jos, negrăind nimic.

Văzînd ava Dorotei că Dositei a plîns destul, a zis către dînsul încetişor: „Dumnezeu să te ierte, scoală-te de acum să punem început de îndreptare şi să ne sîrguim mai înainte spre bine şi Dumnezeu ne va ajuta”. Dositei, auzind aceasta, s-a sculat îndată şi a alergat cu bucurie la slujba sa, primind iertare ca de la Dumnezeu. Aflîndu-i obiceiul, cei ce slujeau în bolniţă, cînd îl vedeau plîngînd, ziceau: „Dositei, oare a greşit iarăşi ceva?” Apoi ziceau fericitului Dorotei: „Intră, avo, în cămăruţă, că ai de lucru acolo!”. Şi, intrînd, găsea pe Dositei şezînd la pămînt şi plîngînd. Deci, se cunoştea că a grăit iarăşi vreun cuvînt rău şi-i zicea: „Ce este, Dositei? Iarăşi ai mîhnit pe Hristos şi iarăşi te-ai mîniat? Nu te ruşinezi şi nu te mai îndreptezi deloc?” El însă, stătea plîngînd. Apoi, cînd vedea ava că Dositei se sătura iarăşi de plîns, îi zicea: „Scoală-te, Dumnezeu să te ierte, să pui iarăşi început bun şi să te îndreptezi de acum înainte”.

Dositei, scuturînd cu credinţă mîhnirea aceea, se ducea la lucru şi aşternea bolnavilor pe paturi foarte bine. Şi atît era de ales şi sîrguitor în mărturisirea gîndurilor sale, încît de multe ori, cînd aşternea bine paturile şi vedea pe fericitul Dorotei mergînd alături, zicea către dînsul: „Ava, aştern bine?” Sfîntul Dorotei îi răspundea: „O bună slugă s-a făcut şi ales aşternător, dar nu s-a făcut bun monah”. Niciodată nu-l lăsa Cuviosul Dorotei să aibă împătimire spre un lucru. Dar şi fericitul Dositei primea toate cu credinţă şi cu dragoste de la părintele său şi îl asculta în toate cu osîrdie. Iar, cînd îi trebuiau haine, ava Dorotei îi dădea să-şi coasă singur; iar el, ducîndu-se, le cosea cu luare aminte şi după ce le săvîrşea, ava Dorotei îl chema şi-i zicea: „Dositei, ai cusut haina aceea?” El răspundea: „Da, stăpîne, am cusut-o şi-am săvîrşit-o bine”. Ava îi grăia: „Du-te şi dă-o cutărui frate – spunîndu-i numele -, sau acelui bolnav”. Şi se ducea şi o dădea cu bucurie. Apoi ava îi dădea alta să o coase şi, asemenea cusînd-o, îi zicea: „Dă-o acelui frate”. Şi îndată o dădea şi niciodată nu s-a mîhnit nici a cîrtit, ci zicea: „Ia de la mine şi dă altuia”. Deci tot binele pe care îl auzea, îl făcea cu osîrdie.

Odată economul mănăstirii a adus de la un fierar un cuţit bun şi frumos. Iar el, luîndu-l, l-a dus la ava Dorotei, zicînd: „Fratele iconom a adus un cuţit bun şi eu l-am luat, să-l avem în bolniţă, căci este foarte bun”. Dar fericitul Dorotei niciodată nu avea ceva frumos în bolniţă, decît numai vreun lucru vechi. Deci, i-a zis Dorotei: „Adu-l, să-l văd de este bun”. El l-a dat, zicînd: „Da, părinte, este bun”. Vedea şi ava cu adevărat că este bun, dar de vreme ce nu voia ca ucenicul lui să aibă patimă pentru vreun lucru, nu i-a poruncit să poarte acel cuţit şi a zis către dînsul: „Dositei, asta îţi este cu plăcere: să fii rob cuţitului acestuia, iar nu rob al lui Dumnezeu? Oare voieşti să te legi cu patimă de cuţitul acesta şi nu te ruşinezi să pofteşti ca cuţitul acesta să te stăpînească, iar nu Dumnezeu?” El, auzind acestea, tăcea, neridicîndu-şi faţa, ci o pleca în jos şi, ocărîndu-l destul cu cuvintele, i-a zis: „Să te duci să-l pui la loc, dar să nu te atingi de el”. Atît de mult s-a păzit fericitul Dositei să nu se atingă de cuţitul acela, încît nici n-a mai îndrăznit vreodată să-l dea cuiva. Deşi alţi slujitori îl luau; iar el nu s-a atins de dînsul niciodată şi nu zicea în sine: „Pentru ce numai mie unul mi se porunceşte aceasta şi mă deosebeşte de alţii? Oare eu nu sînt ca ceilalţi?” N-a gîndit aceasta niciodată, ci toate cîte le auzea de la ava, le făcea cu bucurie.

Aşa a săvîrşit toată vremea vieţii sale în mănăstire. Dar nu a trăit multă vreme; pentru că după vreo cinci ani s-a săvîrşit în ascultare, nefăcîndu-şi nici o voie a sa, în orice lucru, dar nici cu patimă n-a făcut nimic. Iar cînd a căzut în boală şi scuipa sînge, pentru că a murit de plămîni, a auzit de la cineva că ouăle nerăscoapte sînt de folos celor ce scuipă sînge. Aceasta o ştia şi fericitul Dorotei, avînd grijă de tămăduirea lui, dar din neîndeletnicire nu i-a venit acea idee în minte. Deci i-a zis Dositei: „Părinte, voiesc să-ţi spun că am auzit de un lucru care mi-ar folosi, dar nu voiesc să-mi dai acela de vreme ce mă supără gîndul”. Ava Dorotei i-a zis: „Să-mi spui, fiule, care este acel lucru?”. Iar Cuviosul Dositei a răspuns: „Dă-mi cuvîntul că nu-mi vei da lucrul acela ca să nu mă tulbur cu gîndul”. Sfîntul Dorotei i-a zis: „Bine, voi face cum voieşti”.

Atunci bolnavul i-a zis: „Am auzit de la unii că ouăle nerăscoapte sînt de folos celor ce scuipă sînge; ci, pentru Domnul, de vreme ce singur n-ai apucat mai înainte ca de la tine să-mi dai, apoi acum să nu-mi mai dai, pentru gîndul meu”. Părintele i-a zis: „Bine, fiule, de vreme ce nu voieşti, nu-ţi voi da, numai să nu te mîhneşti”. Apoi se sîrguia să-i dea alte lucruri ce-i foloseau în loc de ouă. Într-o boală ca aceea fiind, se nevoia să-şi taie voia sa. Căci întotdeauna avea pomenirea lui Dumnezeu, pentru că ava îi poruncise ca neîncetat să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi iarăşi: „Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă!” Aceste rugăciuni erau de-a pururea în gura lui.

Cînd s-a îngreuiat de boală foarte mult, îi zicea părintele Dorotei: „Dositee, îngrijeşte-te de rugăciune; vezi să nu o pierzi!” Iar el răspundea: „Bine, părinte, roagă-te pentru mine!”. Iar după ce s-a îngreuiat mai mult, i-a zis: „Ce este, Dositee? Cum este rugăciunea, este oare tot aşa?” El i-a răspuns: „Da, părinte, cu rugăciunile tale”. Apoi, venind boala şi mai grea, încît era în aşternut, ava i-a zis: „Cum este cu rugăciunea, Dositee?” Atunci el i-a zis: „Iartă-mă, părinte, căci de acum nu mai pot s-o ţin”. Ava i-a zis: „Lasă rugăciunea şi pomeneşte numai pe Dumnezeu şi socoteşte-te că eşti înaintea Lui”.

Chinuindu-se foarte greu cu boala, a vestit pe marele stareţ Varsanufie, zicînd: „Slobozeşte-mă, părinte, căci de acum nu mai pot să vieţuiesc”. Dar marele stareţ i-a răspuns: „Rabdă, fiule, că mila lui Dumnezeu este aproape”. Fericitul Dorotei, văzîndu-l bolnav, tare îi era grijă să nu-şi iasă din minte. Apoi, după cîteva zile, bolnavul Dositei a spus stareţului: „Stăpîne al meu, nu mai pot să mai fiu între cei vii deloc”. Atunci marele stareţ i-a răspuns: „Mergi cu pace şi stai înaintea Sfîntei Treimi şi te roagă pentru noi!”

Auzind fraţii un răspuns ca acesta, al marelui stareţ, au început a tînji şi a zice: „Ce lucru mare a făcut Dositei, sau care este fapta lui, că a luat un răspuns ca acesta de la sfîntul stareţ?” Căci cu adevărat nu vedeau pe Dositei nevoindu-se mult sau mîncînd a doua zi, precum făceau unii din cei ce erau acolo, sau priveghind mai înainte de obişnuita priveghere şi nici la priveghere nu se scula, ci numai la a doua slujbă. Nici nu-l vedeau avînd vreo înfrînare, ci îl vedeau mai ales mîncînd puţin, de se întîmpla zeamă din rămăşiţele bolnavilor sau de rămîneau puţine capete de peşti sau altceva de acestea. Erau acolo unii care se înfrînau multă vreme, mîncînd a doua zi şi făcînd îndoită priveghere şi auzind ei de răspunsul ce s-a zis mai sus, dat de sfîntul şi marele stareţ Varsanufie tînărului bolnav, care abia avea cinci ani în mănăstire, se tulburau, neştiind lucrarea şi ascultarea lui cea fără de cîrtire şi fără de îndoire. Căci niciodată n-a făcut voia sa; iar de s-ar fi întîmplat cîndva ca fericitul Dorotei să zică către dînsul ceva, un cuvînt, ca în batjocură, poruncindu-i ava, îndată se ducea şi făcea aceea fără îndoire.

La începutul venirii sale în mănăstire avea obiceiul de grăia puţin cam răstit. Fericitul Dorotei, vrînd să-l supere, i-a zis odată: „Dositee, voieşti „vuc acraton”?” Du-te de ia”. Iar el, cum a auzit, a alergat şi a adus un pahar plin cu vin şi pîine, căci aceasta însemna „vuc acraton” şi cerea de la el binecuvîntare. Iar ava Dorotei, fiindcă uitase, stătea şi privea la el mirîndu-se şi i-a zis: „Ce voieşti, Dositee?” El a răspuns: „Fiindcă ai poruncit să aduc aceasta, binecuvîntează-mă”. Atunci ava i-a zis: „Nepriceputule, de vreme ce vorbeşti cu mare glas ca şi tătarii – căci ei cînd se îmbată strigă cu glas mare – pentru aceasta ţi-am zis să iei „vuc acraton”, fiindcă şi tu strigi ca un tătar beat”. El auzind aceea, a făcut metanie şi, ducîndu-se, a pus la loc cele ce adusese şi de atunci vorbea încetişor.

Altădată, iarăşi a venit la Cuviosul Dorotei, ca să-l întrebe un cuvînt din Sfînta Scriptură, pentru că începuse, pentru curăţia minţii sale, a înţelege oarecari dumnezeieşti Scripturi. Iar ava Dorotei nu voia ca el să se îndeletnicească în Scripturi, ci mai ales să se păzească prin smerenie. Cînd Dositei l-a întrebat, i-a răspuns: „Nu ştiu”. Apoi el iarăşi a venit şi îl întreba de o altă nedumerire a Scripturii şi ava iarăşi i-a răspuns: „Nu ştiu, dar mergi de-l întreabă pe părintele egumen”. El s-a dus, neîndoindu-se de loc. Ava Dorotei spusese mai înainte egumenului: „De va veni Dositei la tine să te întrebe ceva din Scriptură, ceartă-l puţin”. Apoi, Dositei, mergînd la egumen şi întrebîndu-l, egumenul a început a-l ocărî: „De ce nu taci, fiindcă nu ştii nimic. Oare tu îndrăzneşti să întrebi de aceasta? Tu nu te îngrijeşti de necurăţia ta?” Şi altele ca acestea zicîndu-le, l-a liberat, dîndu-i şi două palme pe obraz. Apoi s-a întors la ava Dorotei arătîndu-i obrazul său înroşit de palme şi zicînd: „Iată, am aflat ceea ce am căutat”. Dar n-a zis fericitul Dositei părintelui său: „Pentru ce nu m-ai îndreptat tu, ci m-ai trimis la egumen?” Nimic de acestea n-a zis, ci pe toate cele de la dînsul le primea cu credinţă şi le făcea neîndoindu-se.

Cînd întreba pe ava despre multe gînduri, după mărturisirea acelora, primea învăţătură de îndreptare. Atît sfătuirea şi învăţătura părintelui le păzea cu dinadinsul, încît nu-l mai întreba a doua oară ceva, despre acelaşi gînd. Această minunată lucrare a lui Dositei, neînţelegînd-o ceilalţi fraţi, cîrteau de acel răspuns al Sfîntului Varsanufie.

Cînd a voit Dumnezeu ca să arate slava cea pregătită lui Dositei, pentru sfînta lui ascultare, precum şi darul care era în Cuviosul Dorotei, nu cu multe zile după moartea lui Dositei a venit în mănăstire un stareţ mare şi sfînt şi a fost ospătat ca un străin. Dorind să vadă pe părinţii cei mai înainte răposaţi într-acea viaţă de obşte, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere pentru dînşii. Şi a văzut pe toţi părinţii, împreună, la un loc luminos, stînd ca într-o ceată, iar în mijlocul lor era un tînăr, veselindu-se. După vedenia aceea, întreba cine este tînărul acela pe care l-a văzut în ceata Sfinţilor Părinţi? După ce a spus asemănarea feţe lui, au înţeles toţi că era Dositei. Atunci au preamărit pe Dumnezeu, minunîndu-se în ce măsură s-a învrednicit a ajunge în puţină vreme, deoarece a ţinut ascultarea şi şi-a lăsat şi tăiat voia sa, supunînd-o stareţului său ca lui Dumnezeu. El a stat cu Sfinţii Părinţi înaintea Celui ce locuieşte în cer şi Care priveşte spre cei smeriţi şi ascultători, adică Tatăl, Fiul şi Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.

Sfinţii Apostoli Arhip, Filimon şi Apvia

Adaugat la martie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 4, 2020

Sfîntul Apostol Arhip, unul din cei 70 de apostoli, a fost episcop după Sfîntul Epafras din Colose, în cetatea Frigiei, după mărturia Sfîntului Ambrosie. Pentru aceasta Sfîntul Apostol Pavel îl numeşte ostaşul său, în scrisoarea sa către Filimon. Sfîntul Filimon era cetăţean vestit în Colose, iar despre Sfînta Apfia, zice Sfîntul Ioan Gură-de-Aur, că era soţia lui Filimon. Acest sfînt Filimon, crezînd în Hristos, a făcut casa sa biserică, pentru că la dînsul se adunau toţi credincioşii din Colose şi se săvîrşeau în casa lui dumnezeieştile slujbe, ca în biserică. După aceasta, Sfîntul Filimon a fost episcop, în apostolie; pentru că în vremile Sfinţilor Apostoli, unii erau episcopi cu scaun, iar alţii fără scaun şi mergători prin diferite cetăţi şi ţări, şi unii ca aceştia se numesc episcopi apostoleşti, deoarece se trimiteau la apostolie să propovăduiască.

Sfîntul Filimon, fiind pus într-o episcopie ca aceasta, s-a numărat în ceata sfinţilor 70 de apostoli, că umbla prin cetăţile Frigiei şi prin altele, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Apoi, se scrie despre dînsul că a fost episcop şi în Gaza. Sfînta Apfia rînduia Biserica cea din Colose, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea în posturi şi în rugăciuni şi odihnea pe sfinţii cei ce se osteneau întru bună vestirea lui Hristos. Apoi hrănea pe săraci, scăpătaţi şi străini, încît casa ei era nu numai biserică, ci şi primitoare de străini, bolniţă şi adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele.

Într-o vreme, fiind în Colose, urîtul de Dumnezeu praznic al necuratei Artemida, Sfîntul Apostol Arhip, cu cei ce erau acolo şi cu Sfîntul Filimon, adunînd pe toţi credincioşii în casa ce se rînduia de Sfînta Apfia, înălţau lui Dumnezeu rugăciunile lor cele obişnuite, săvîrşind sfînta slujbă. Iar închinătorii de idoli, care urau pe credincioşi, ştiind că toţi creştinii sînt adunaţi în casa lui Filimon, au năvălit asupra lor fără de veste şi au izgonit turma lui Hristos, pe unii bătîndu-i şi pe alţii ucigîndu-i, iar pe Sfinţii Apostoli Arhip şi Filimon şi pe Sfînta Apfia, prinzîndu-i, i-au dus la mai-marele cetăţii Efesului, Artoclis, şi, după porunca aceluia, pe toţi i-au torturat.

Mai întîi au fost întinşi pe pămînt şi tîrîţi, bătîndu-i cu toiege fără de milă; apoi, îngropîndu-i pe fiecare deosebit în pămînt pînă la coapse, îi ucideau cu pietre. Drept aceea, pe Sfîntul Filimon şi pe Sfînta Apfia, ucigîndu-i cu pietre, i-au împroşcat, iar pe Sfîntul Arhip, bătîndu-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunîndu-se copiii, cu cuţitele au străpuns pe sfîntul. Astfel apostoleasca treime a sfinţilor mucenici s-a dus la ceruri înaintea scaunului Preasfintei, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi.

Sfîntul Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei, şi cei 128 care au pătimit împreună cu dînsul

Adaugat la martie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 5, 2020

După sfîrşitul pătimirii Sfîntului Simeon, episcopul Persiei, a luat scaunul său Sfîntul Sadoc, în cetăţile Persiei, care se numeau Salic şi Ctisefon. Într-una din zile, Sfîntul Sadoc a văzut un vis înfricoşător şi, sculîndu-se, a chemat clerul său, adică preoţii şi diaconii, căci se ascundeau toţi de frica împărătească şi a început a le spune: „Am văzut în această noapte în vis o scară, al cărei vîrf ajungea la cer şi pe dînsa stătea Sfîntul episcop Simeon în mare slavă şi a strigat cu mare glas către mine, care stăteam pe pămînt: „Suie-te la mine, Sadoc, suie-te şi nu te teme, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum”. Aceasta am văzut şi am auzit şi cred că voi fi prins şi chinuit pentru Hristos; iar ceea ce zicea, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum, înseamnă că el a pătimit în anul trecut, iar eu în acest an voi fi muncit şi ucis.

Atunci a început a învăţa clerul său: „Fraţii mei cei iubiţi şi părinţilor, să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul şi pe Domnul nostru Iisus Hristos cu tot gîndul şi, îmbrăcîndu-ne în zaua credinţei, nu ne vom teme de nici un rău. Pentru că, de va veni asupra noastră moarte şi junghiere, să nu ne spăimîntăm, ci fiecare din noi să stea ca un bun ostaş al lui Hristos; căci de vom muri, vom muri desăvîrşit, iar de vom trăi, vom trăi ca cei drepţi, însă să murim pentru Mîntuitorul nostru. Iar de este sabia pricinuitoare vieţii veşnice, apoi să nu ne temem de sabie, ca să primim viaţa veşnică; pînă ce este ziuă. Să ne nevoim la lucru ca să ne îmbogăţim cu nestricăcioasele bunătăţi şi să cîştigăm cinstea şi slava cea nesfîrşită în cereasca împărăţie şi să lăsăm celui de pe urmă neam creştinesc numele nostru slăvit. Fraţilor, să ne rugăm Dumnezeului nostru, ca degrab să aducă la împlinire vedenia mea; pentru că cel ce este duhovnicesc, acela cu bucurie, cu dorire şi cu dragoste mare aşteaptă muceniceasca moarte pentru Hristos şi nu se teme, fiind gata. Iar pentru cel trupesc ceasul morţii este înfricoşat şi plin de spaimă. Oamenii care sînt îmbunătăţiţi caută singuri cu sîrguinţă şi cu mărime de suflet o moarte ca aceasta, ca printr-însa să moştenească viaţa veşnică; iar cei ce sînt leneşi şi neîngrijiţi, aceia, văzînd moartea, se ascund. Cei ce iubesc pe Dumnezeu, vin la Dumnezeu; iar cei ce iubesc lumea, în lume petrec. Deci, aceia se dezleagă din trup cu bucurie şi veselie, iar aceştia rămîn în viaţa aceasta, pentru primejdii şi pentru suspinuri”.

În anul al doilea al prigonirii, a venit împăratul Persiei, Savorie, în cetăţile Salic şi Ctisefon, cele ce s-au supus mai înainte, şi a fost clevetit la dînsul Sfîntul episcop Sadoc, al cărui nume se tîlcuieşte „prieten împărătesc”; căci cu adevărat iubea pe cerescul împărat Hristos din tot sufletul şi din toată tăria sa, fiind înfrînat desăvîrşit, plin de credinţă şi de dreptate şi următor Sfîntului Simeon, al cărui scaun arhieresc îl moştenise. Deci, trimiţînd împăratul Savorie ostaşii, a prins pe episcop cu clerul său şi cu alţi mulţi creştini şi monahi, 128 la număr, şi pe toţi legîndu-i împreună cu lanţuri de fier, i-au închis în temniţă într-un loc întunecos şi înfricoşător; acolo au pătimit mare necaz şi torturi cinci luni, pentru că păgînii slujitori ai împăratului celui fără de Dumnezeu, legînd pe fiecare mucenic peste tot trupul cu frînghii subţiri, îl strîngeau cu lemne, încît le trosneau oasele şi le crăpa pielea şi sfinţii răbdau durere mare. Iar cei ce îi chinuiau cu nemilostivire le ziceau: „Închinaţi-vă soarelui şi focului, faceţi voia împăratului şi veţi fi vii”.

Sfîntul Sadoc le răspundea: „Noi, creştinii, ne închinăm lui Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pămîntului. Aceluia slujim din tot sufletul şi cu toată puterea noastră, iar soarelui celui făcut de dînsul nu ne închinăm, nici nu cinstim focul, pentru că Dumnezeu, zidind acelea, le-a dat spre slujba oamenilor. Deci, nu vom asculta porunca împărătească şi nu ne vom depărta de Dumnezeul nostru, nici nu ne temem de moarte, care ne trece pe noi din viaţa aceasta vremelnică şi deşartă, la viaţa veşnică; deci nu zăboviţi a ne ucide, nici nu cruţaţi sîngele nostru, care se varsă înaintea ochilor noştri”.

După aceasta, împăratul a zis iarăşi: „De nu ascultaţi porunca mea şi de nu faceţi voia mea, va veni asupra voastră răul ceas al pierzării voastre”. Iar sfinţii au răspuns într-un glas: „Nu vom pieri întru Dumnezeul nostru, nici vom muri întru Hristosul Lui, pentru că ne înviază întru fericita şi veşnica viaţă şi ne dă ca moştenire şi odihnă împărăţia cea fără de moarte. Sîntem gata să murim cu osîrdie pentru Dumnezeul nostru; pentru că nu ne vom închina soarelui şi focului, nici nu vom asculta poruncile împărăteşti cele păgîneşti şi pline de moarte şi pierzanie”.

Împăratul, văzînd statornicia lor cea tare în credinţă, a dat asupra lor hotărîre de moarte, ca toţi să fie tăiaţi cu sabia. Iar sfinţii, auzind osîndirea cea de sabie asupra lor, toţi cu bucurie s-au pregătit de moarte mai înainte şi-i duseră afară din cetate. Ei, mergînd, cîntau cu bucurie: „Judecă nouă, Dumnezeule, şi alege judecata noastră şi de la neamul cel necuvios şi de la oamenii nedrepţi şi înşelători şi băutori de sînge izbăveşte-ne pe noi, că Tu eşti, Dumnezeule, nădejdea noastră”.

Sosind la locul de tăiere, cu un suflet deschizîndu-şi gurile, au zis: „Bine eşti cuvîntat, Dumnezeule, că ne-ai învrednicit acestui dar şi n-ai trecut cu vederea rugăciunile noastre, ci ne-ai dat această preascumpă cunună a muceniciei. Căci ştii, Doamne, cît am dorit-o şi căutat-o şi binecuvîntat este Dumnezeul nostru Unul născut, Fiul harului Tău, Cel ce ne-a mîntuit pe noi şi ne-a chemat la viaţa cea veşnică. Deci, să nu ne laşi, Doamne, să ne primejduim în lumea aceasta, ci întăreşte-ne înaintea Ta şi ne spală prin sîngiuirile noastre de păcate; căci Tu Însuţi eşti Dumnezeu prea mărit şi unul este Fiul Tău şi Preasfîntul Tău Duh, în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se sfinţii, i-au tăiat necredincioşii şi nu înceta doxologia lui Dumnezeu în gurile lor, pînă ce şi cel de pe urmă a fost tăiat. Iar pe cinstitul şi slăvitul răbdător de chinuri episcopul Sadoc, l-au dus legat în altă cetate ce se numea Vitlapat şi acolo îi tăiară cinstitul şi sfîntul său cap. Deci s-au sfîrşit toţi sfinţii şi slăviţii mucenici în pace, lăudînd şi mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Mucenic Corneliu de Pskovo-Pecersk.

Cuviosul Leon, făcătorul de minuni, Episcopul Cataniei

Adaugat la martie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 5, 2020

Acest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci, rîvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor şi minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinţi de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covîrşitoarea lui faptă bună, pentru vieţuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci şi mai înainte săvîrşea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, avînd grija lucrurilor bisericeşti şi ocîrmuirea, ca un econom credincios şi înţelept slujind tuturor celor împreună robi şi împărţind măsuri din grîul stăpînesc.

Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulţimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voinţă şi au ales toţi pe Leon. Care, după numire, avea şi vitejie de suflet şi dădea război cu bărbăţie împotriva lupilor celor gîndiţi, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni şi cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici şi de diavoli, mustrînd în fiecare zi şi răsturnînd reaua slăvire a deşartei glăsuiri şi vădind basmele păgînilor, ca un prea înţelept, iar către credincioşi era foarte milostiv şi îndurat, dînd multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.

Sfîntul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtînd de grija sufletelor şi de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor şi al celor strîmtoraţi sprijinitor preasîrguitor. Şi, pe scurt, pe toţi lipsiţii şi scăpătaţii îi primea şi îi ajuta cu dare bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mîntuiască pe cît ar fi cu putinţă. Şi avea rîvnă multă la dumnezeiasca credinţă ca un alt Ilie. După aceea, se nevoia să şteargă păgînismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca nişte necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăţa, ci şi cu lucruri şi cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea şi neputinţa deşerţilor zei şi puterea cea covîrşitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulţi oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu şi nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînţeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpînul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; şi îndată, o! minune, a căzut la pămînt şi s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de faţă, văzînd o înfricoşată minune ca aceasta, s-au spăimîntat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinţilor 40 de mucenici şi nu numai această biserică, ci şi o alta prea frumoasă şi vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Muceniţe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele şi sfintele moaşte ale acestui minunat Leon; şi iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curăţitor şi al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvîrşit de trei ori fericitul în viaţă, ba şi mai multe a săvîrşit după moarte şi săvîrşeşte în fiecare zi pînă astăzi; şi tămăduieşte toată neputinţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Pe toate nu le scriem una cîte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvîrşit-o încă trăind, pentru care veţi înţelege cîtă îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.

Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mîndru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.

Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicînd astfel: „Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stîlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi pînă nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale”. Atunci, urîtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurîndu-se şi aruncînd în văzduh hîrtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: „Ce-ţi trebuie de la mine?” Iar el a răspuns: „Voiesc să-mi faci tot ce doresc”. Iar el a răspuns: „Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!”

Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rînduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lîngă dînsul şi să i se supună totdeauna ca să săvîrşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurîndu-se, necunoscînd ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcîndu-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunînd în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgînul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încît pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblînd, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.

Aflîndu-se într-o zi în tîrgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă rîu prin mijlocul tîrgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cît puteau, iar oamenii rîdeau. Şi nu numai aceasta, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai aceasta săvîrşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întîlnească cu cei îndrăgostiţi de dînsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pîrît la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducîndu-se în casa lui şi în tot locul, dar căutîndu-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpînitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.

Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducîndu-se Iraclid, cînd a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urat, zicînd: „Eu sînt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osîndit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat”. Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: „Nu vă îngrijiţi de lucruri care sînt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ”. Iar ei, auzind acestea, s-au spăimîntat, ştiind că au făcut 30 de zile pînă au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dînşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălîndu-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimîntat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.

Deci, mergînd în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întîmplate, care s-a minunat de covîrşitoarea păgînătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dînsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecît, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrînd în pahar s-a făcut nevăzut, zicînd: „Rămîi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi”. Spăimîntîndu-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osîndit. Şi mergînd, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrînd ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnînd marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mîini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pămînt cu toată sinodia lor şi se minunau.

Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecînd pe lîngă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzînd pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicînd: „Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit”. Însă Eleodor s-a mîniat şi a zis către dînsa: „Eu te voi face în toată cetatea de rîs”. Deci cu cuvîntul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavînd foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încît nu se mai aflau bucate de mîncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mîna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicînd: „Fii sănătos, împărate, şi te mîntuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte”. Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.

Într-una din zile făcîndu-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dînsul: „Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun”. Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecînd Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimîntat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţîndu-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luînd-o, l-au eliberat, zicînd către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrînd ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfîrşit rău a avut el, precum i se cădea.

De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l ruga să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sînt bîrfeli sfătuirile şi poruncile sfîntului. Adăugînd fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfînta biserică, ca să ia în rîs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, cînd era un praznic mare şi sfîntul slujea Sfînta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rînduială şi zicea bîrfeli şi hule spre rîs, încît se fălea că va face pe sfînt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.

Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşînd pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfîntul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicînd: „Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora”. Acestea zicînd, l-a tras pînă la locul celor osîndiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, pînă cînd a ars Eleodor desăvîrşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osîndă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.

Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzînd-o, cei de faţă s-au spăimîntat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătînd în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfînt scrisori, prin care îl ruga să vină la dînsul să-l vadă şi să-l binecuvînteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzîndu-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfîntului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvîrşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămîie în haina sa şi i-a tămîiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzînd o minune ca aceasta, s-au spăimîntat toţi şi cînd el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.

De viaţa acestui sfînt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoşat de puterea şi stăpînirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimîntat de covîrşitoarea smerenie şi sfinţenie, şi pentru vrednicia facerii de minuni încuviinţate Sfîntului Leon; iar ereticii s-au spăimîntat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuţit de înţelepciunea lui şi desăvîrşit s-au ruşinat. Ochii cei orbiţi s-au luminat, mîinile şi picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea şi boala trupului şi toate mădularele cele bolnave şi pătimaşe s-au tămăduit prin punerea mîinilor sale şi prin rugăciunile lui. Aceste şi alte minuni şi mai slăvite a săvîrşit Sfîntul Leon, nu numai cît a trăit întocmai ca un înger, dar şi după ducerea şi sfînta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, şi mai minunate pînă în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormîntul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvîrşit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.

O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgîndu-i sînge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobîndit nici un folos. Mai pe urmă, luminîndu-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată şi ajungînd la poarta cetăţii, care se numeşte Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo şi căzînd la sfintele lui moaşte cu lacrimi şi cu credinţă, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credinţa ei, îndată a urmat şi împlinirea dorinţei, că i-a încetat curgerea sîngelui în chip minunat; şi dobîndindu-şi tămăduire, s-a întors la casa ei bucurîndu-se, şi a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.

Sfîntul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dîndu-şi fericitul şi fără de prihană sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, iar cinstitul şi sfîntul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei muceniţe şi fecioare Lucia, pe care însuşi a zidit-o. Iar Domnul, Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit şi după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormîntul său, care tămăduieşte toată boala celor ce vin la dînsul cu evlavie şi cu credinţă.

Dar, o! Leone, iubitorule şi moştenitorule al celor cereşti, care te-ai arătat leu cu adevărat şi ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpînitor al patimilor şi al vrăjmaşilor tirani, lucrătorule, care ai spăimîntat ceata ereticilor ca pe nişte vulpi viclene şi cu rîvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioşilor l-ai adunat şi l-ai întărit cu dogme tari şi învăţături preaînţelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru şi în cuvînt şi ai strălucit în amîndouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele şi minunile cele mai mari ai covîrşit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut şi cu cei dintîi şi mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc şi robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor şi rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primeşte cu dragoste şi milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ţi se aduc cu multă dorinţă din minte şi din limbă neiscusită; dăruieşte credincioşilor pace, linişte, sănătate şi veşnică mîntuire a sufletelor şi tuturor celor ce săvîrşesc sfinţită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sînt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoşire de boli şi dobîndire a tuturor bunătăţilor; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăţiei cereşti şi fericirii celei veşnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.