Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Haralambie, Episcopul cetăţii Manesiei

Adaugat la februarie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 23, 2020

Sfîntul Mucenic Haralambie

Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfîntul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mîntuirii şi le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîştigă-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrîneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut”.

Sfîntul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrînit şi mi-am sfîrşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sînt aproape”. Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: „Jertfeşte zeilor, o! răule bătrîn”. Dar Sfîntul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dînsul sfintele veşminte şi dezbrăcînd pe sfîntul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spînzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier pînă ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfîntul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică”. Zicînd sfîntul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: „O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osîndit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amîndoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfîntul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mîinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atîrnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mîini la pămînt, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergînd şi văzînd mîinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfînt, zicîndu-i: „Lasă mînia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău”. Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei păgîni îi va pierde”.

Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicînd: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mîinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rînduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău”.

Sfîntul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicînd: „Mulţumim Ţie, Stăpîne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicînd: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvîntul tău să fie vindecare bolnavilor”. Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerînd Sfîntul Botez, pe care l-a şi cîştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, pînă ce va înştiinţa pe împărat.

Într-acea vreme, mulţi, alergînd la sfînt, s-au botezat, mărtu-risindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducîndu-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicînd: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat: „O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoşilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfîntul Haralambie şi, punînd multe răni pe dînsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostaşii şi prinzînd pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducîndu-l la împărat. Mergînd cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcîndu-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, ca singuri să vă sloboziţi din legături”.

La cuvîntul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrîn, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: „Vai mie, o împărate, eu sînt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dînsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întîmple şi ţie ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfîntul Haralambie, tîrît de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

Văzîndu-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducînd lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfîntul, o femeie care stătea acolo, vrînd să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfîntului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicînd: „Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decît a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale”. Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dînsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mînii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever cînd se va mînia Hristos asupra ta!” Şi, întorcîndu-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sînt bătrîneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingîndu-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfîntul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dînsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mîniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdînd chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?” Sfîntul Haralambie a răspuns: „Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împărarul Sever a zis: „De ai trăit atîţia ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfîntul: „Mulţi ani vieţuind, o! împărate şi cîştigînd multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pămînt n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Ştii să înviezi morţii?”. Sfîntul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncîndu-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind buna mireasmă a sfîntului, a strigat: „Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvîntul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfîntul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: „Vrînd omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigînd pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflîndu-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfîntul Haralambie a zis diavolului: „Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum”. Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” După trei zile a murit un tînăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfîntul, rugîndu-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzînd nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicînd: „Să pierzi pe omul acesta de pe pămînt, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezînd cuvintele lui Crisp şi schimbîndu-se din gîndul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigaşilor”. Sfîntul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atîta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mîniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa”. Slujitorii, punînd făcliile în barba sfîntului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgîni.

Umplîndu-se de mînie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrînare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bîrfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?” Crisp zise cu mînie: „Diavole, mai înţelept eşti tu decît mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înţeleg mai bine decît tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! cap rău, grăieşti împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzînd de mînie, a luat un arc şi, încordîndu-l, a azvîrlit săgeata spre înălţime, zicînd: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mîinile!”

Nişte hule ca acestea zicînd împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mîniindu-se Dumnezeu în cer, pămîntul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spînzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvînt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sînt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins”. Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugîndu-se sfîntul, a încetat înfricoşata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: „Stăpîne al cerului şi Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pămînt”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfîntului Haralambie: „Mi se părea că stau lîngă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stînd aproape, străjerul a întins spre dînşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stînd cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămîn acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicîndu-mi: „Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sînt asemenea ţie”. O vedenie ca aceasta văzînd, mă rog ţie să-mi spui tîlcul ei.

Sfîntul Haralambie i-a răspuns: „Tîlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sînt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfînta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsîndu-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întîi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri”.

După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsînd pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfîntul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sînt nesocotite şi nebune”. Mîniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sînt nepricepute şi nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gît prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsînd cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te scoli cu mînie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sîrguieşti la rău, tot aşa sîrguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat şi spînzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpînd de pedeapsă, iarăşi Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcîndu-se, i-a spus: „Jertfeşte zeilor, Galino!” Ea, întorcîndu-se către dînsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voieşti, tată”. Împăratul, bucurîndu-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor”. Deci vino şi tu, Haralambie, cu dînsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim”. Tăcînd Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mîniat, crezînd în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrînd în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: „Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndeşti rău nici să batjocoreşti pe mîntuitorii noştri, ca să nu se mînie şi să clatine cerul şi să răstoarne pămîntul”. Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?”. Şi zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat în trei bucăţi. Asemenea, apucînd şi pe Apolon, i-a zis: „Şi tu, satano, gîrbovitule bătrîn, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf”. Apoi a sfărîmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: „Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sînt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărîmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi”.

Slujitorii, cu sîrguinţă făcînd aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicîndu-i: „Vino la capişte, stăpînă, să vezi pe zei înviaţi”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrînd în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: „Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi”. Aceasta zicînd-o, iarăşi a sfărîmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mînie, au spus iarăşi împăratului despre sfărîmarea idolilor. Împăratul, punînd de faţă pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărîmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sînteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe cînd ei sînt materie neînsufleţită”. Împăratul a zis: „Jertfeşte idolilor, sămînţă necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea”. Mîniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrînd sfîntul în casa văduvei, s-a lipit lîngă un stîlp, ce era lîngă casă şi îndată stîlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzînd femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: „Ieşi de la mine, omule, că nu sînt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sînt vrednică să intri sub acoperămîntul meu”. Sfîntul i-a zis ei: „Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat”.

A doua zi, văzînd vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dînşii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stîlpul şi a crescut copac mare”. Şi, intrînd, găsiră pe sfînt şezînd şi învăţînd pe văduvă, grăind astfel către dînsa: „Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfîntul Haralambie: „Iertaţi-mă, fiilor, sînt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luînd îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezînd Într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stîlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

Mirîndu-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dînsul şi, lăsînd pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cîntat cu bucurie psalmul lui David: „Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, cînd vei veni către mine”; apoi a mai zis şi un alt psalm pînă în sfîrşit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-şi sfîrşească nevoinţa, a zis: „Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărîmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta”. Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorît la dînsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie”.

Sfîntul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mîntuire sufletească şi îndestulare de grîu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sînt trup şi sînge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dînsul trupul mucenicului şi, luîndu-l, l-a învelit în pînze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dînsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Prohor, făcătorul de minuni din Pecersca

Adaugat la februarie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 23, 2020

Cuviosul Prohor

Dumnezeul cel milostiv şi bogat în îndurări, de multe ori sloboade răutăţi asupra neamului omenesc, ca astfel, pedepsindu-l, să-l aducă la cunoştinţa cea sănătoasă şi să-l îndemne la lucruri bune; însă deşi pedepseşte şi aduce asupra lui bătăi, cu toate acestea nu întîrzie a milui şi nu zăboveşte a tămădui de răni, precum este cu cuviinţă a se vedea din viaţa acestui Cuvios Prohor, care se mărturiseşte astfel: În zilele domniei lui Sviatopolc Iziaslavici multă prigonire s-a făcut oamenilor în Kiev, de către voievod, căci dărîma casele celor puternici, fără de pricini şi jefuia averi multe. Pentru aceasta, Dumnezeu a lăsat pe păgîni să aibă putere asupra lui şi s-au făcut războaie multe în stăpînirea lui de către polovţi. Pe lîngă acestea era şi între ei război, încît era atunci foamete şi mare lipsă în pămîntul Rusiei.

În acele zile, a mers acest fericit Prohor de la Smolensk la mănăstirea Pecersca, la egumenul Ioan şi de la dînsul a luat sfîntul şi îngerescul chip al monahilor. Apoi a început a se nevoi în fapte bune şi s-a dedat la înfrînare mare, încît şi de pîinea cea obişnuită s-a lipsit. Adunînd el lobodă mare, verde, şi frămîntînd-o cu mîinile sale îşi făcea pîine şi cu aceea se hrănea. Dar şi aceasta o pregătea mai înainte în vreme de vară pentru tot anul şi, venind altă vară, făcea la fel pentru anul viitor, încît nu-i trebuia obişnuita pîine în toate zilele vieţii sale. Pentru aceea era numit lobodnic, căci, afară de prescurile din biserică nu mînca niciodată în chilie, nici poame, fără numai lobodă, precum nici altceva nu bea, afară de apă.

Văzînd Dumnezeu răbdarea sfîntului şi atîta înfrînare, i-a prefăcut în dulceaţă amărăciunea de pîine făcută din lobodă, încît i se aduse bucurie în loc de mîhnire, pentru că nu se mîhnea acest fericit niciodată, ci, totdeauna bucurîndu-se, slujea lui Dumnezeu şi nici se înfricoşa vreodată în ispite. Vieţuia ca o pasăre şi afară de lobodă n-avea nimic, încît nu putea să se laude ca bogatul, zicînd: „Suflete, ai multe bunătăţi pregătite spre mulţi ani, odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte”. Ci, avînd acele verdeţuri mai înainte pregătite pentru tot anul, se smerea pe sine, zicînd: „Prohore, în această noapte au să-ţi ceară sufletul de la tine, iar cele ce ai, cui vor fi?” Acest fericit a împlinit cu fapta cuvîntul Domnului ce zice: „Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, ci Tatăl vostru ceresc le hrăneşte pe ele”. Sfîntul, rîvnind păsărilor, uşor îşi făcea calea pe care creştea loboda. De acolo, pe umerile sale, ca pe aripi o aducea în mănăstire şi astfel, din pămînt nearat, îi venea hrană nesemănată, ca şi păsărilor.

Astfel nevoindu-se sfîntul, s-a întîmplat în pămîntul Rusiei pe lîngă desele războaie şi o foamete mare, încît toţi se îngrozeau de moarte. Dar Dumnezeu, vrînd să preamărească pe plăcutul Său şi să miluiască pe popoarele Sale, a înmulţit atunci loboda mai mult decît în alte veri. De aceea, fericitul Prohor îşi impunea osteneală mai mare, aducînd neîncetat verdeţuri de acelea pe care, frecîndu-le cu mîinile sale şi făcînd pîine, o împărţea la cei ce nu aveau şi piereau de foame. Apoi, văzînd unii că adună loboda, începură şi ei a aduna asemenea, ca să se hrănească în vreme de foamete, dar nu puteau să o mănînce din cauza amărăciunii. Atunci toţi năzuiau la sfînt; iar el le împărţea tuturor pîinea aceea, să arate tuturor cît e de dulce pîinea din lobodă, ca şi cum era amestecată cu miere, încît nu mai pofteau pîine de grîu, pe cît pofteau pe aceasta din buruiană, ce se făcea din mîinile fericitului Prohor. Dar şi aceasta este minune, căci pîinea aceea, dîndu-se numai cu binecuvîntare de fericitul, se arăta mai luminoasă şi curată, apoi era dulce la mîncare. Iar de lua de cineva în taină, se făcea neagră ca ţărîna şi amară ca pelinul. Dacă cineva din fraţi lua în taină de la fericitul vreo pîine, fără binecuvîntare, şi voia să o mănînce, atunci se afla în mîinile lui ca ţărîna, iar în gură amară peste măsură, şi nu putea să o mănînce şi aceasta se făcea de multe ori. Acela se ruşina să spună greşeala sa sfîntului şi cu binecuvîntare să ceară pîine de la dînsul, dar fiind foarte flămînd şi neputînd suferi nevoia cea firească şi văzîndu-şi moartea înaintea ochilor săi, a mers la egumenul Ioan şi i-a spus ceea ce a făcut, cerîndu-şi iertare.

Egumenul, necrezînd cele zise, a poruncit altui frate să ia o pîine de la sfîntul, în taină, ca să cunoască de este astfel şi fiind adusă pîinea s-a aflat asemenea precum i-a spus fratele cel dintîi, căci nu putea nimeni s-o guste de amărăciune. Această pîine fiind încă în mîinile lor, a trimis iarăşi egumenul la sfînt să ceară o pîine, care să fie dată cu binecuvîntarea lui, apoi ieşind, zicea: să luaţi de la dînsul şi o altă pîine în taină. Deci, aducîndu-le pîinea cea luată în taină, s-a schimbat înaintea lor şi era neagră şi amară ca pelinul, ca şi cea dintîi, iar pîinea cea luată din mîinile lui, s-a arătat frumoasă şi dulce ca mierea. Făcîndu-se astfel această minune, s-a preamărit fericitul Prohor pretutindeni şi, hrănind pe mulţi flămînzi, a fost la mulţi de folos.

După aceasta, Sviatopolc Iziaslavici, domnul Kievului, a început război cu David Igorovici, domnul Vladimirului, pentru orbirea lui Vasile Rostislavici, domnul de la Treboclit, pe care Sviatopolc a poruncit să-l orbească, fiind amăgit de David Igorovici. Asemenea şi cu Volodar Rostislavici, fratele lui Vasilc, domnul de la Premişli şi cu Vasilc, pentru stăpînirea tatălui său Iziaslav, pe care o ţineau Rostislavicii şi acum se întorcea de la război Sviatopolc în Kiev, gonindu-l pe David la leşi şi punînd în cetatea lui Vladimir pe fiul său, Metislav. Pe Volodar şi pe Vasilc, nebiruindu-i, a trimis pe un alt fiu al său, Iaroslav, cu ungurii, asupra lor.

Pe vremea aceea, fiind mare neorînduială, jefuire şi fărădelege nu lăsa să vie la Kiev neguţători din Galic şi pe Mişli. Apoi nici nu era sare în tot pămîntul Rusiei şi puteai vedea atunci pe oameni în mare mîhnire. Fericitul Prohor, văzînd acea lipsă, a adunat în chilia sa mulţime de cenuşă de prin toate chiliile şi, rugîndu-se Domnului, a început a împărţi cenuşa aceea la toţi, şi se prefăcea în sare curată, cu rugăciunile sfîntului. Cu cît o împărţea, cu atît mai mult se înmulţea, încît nu numai mănăstirea era îndestulată, ci şi oamenii mireni, mergînd la dînsul, luau din destul spre trebuinţa casei lor. Însă sfîntul nu lua nimic, ci la toţi împărţea în dar cît trebuia cuiva şi rămînea tîrgul deşert, iar mănăstirea plină de cei ce mergeau să ia sare. Atunci a ridicat vrăjmaşul o mare zavistie între cei ce vindeau sare în tîrg, că nu cîştigaseră nimic, căci socoteau ca în acele zile să cîştige bogăţie pe sare şi acum le era pagubă mare, deoarece sarea ce mai înainte o vindeau scump, acum nici ieftin nu o cumpăra nimeni. Sculîndu-se toţi vînzătorii de sare, au mers la voievodul Sviatopolc şi asupra fericitului cleveteau, zicînd: „Prohor, monahul, a luat de la noi multă bogăţie, că a adus pe toţi la el după sare, iar noi, dîndu-ţi dăjdii, nu putem să ne vindem sarea noastră şi suferim din pricina lui”.

Voievodul, auzind aceasta, se gîndea în sine ca şi gîlceava ce era între dînşii să o aline, şi el să cîştige bogăţie. Deci, s-a sfătuit cu sfetnicii săi, că preţul sării fiind mare şi luînd sare de la Prohor, să fie vîndută numai de ai săi. Astfel a făgăduit clevetitorilor: „Pentru voi, voi jertfi pe monah”. Dar ascundea în sine gîndul său, vrînd ca nimic să nu facă lor spre plăcere, ci, mai ales prin zavistia sa, mai multă împiedicare să le facă, pentru că zavistia nu ştie să cinstească folosul altuia. Îndată a trimis Sviatopolc să ia toată sarea de la Prohor şi, aducînd-o, a mers el însuşi să o vadă şi cu acei pîrîţi care clevetiseră pe fericitul. Dar văzură toţi că era cenuşă înaintea lor. De aceea a zis voievodul unora să guste şi tot cenuşă era în gură. Atunci se mirară mult de schimbarea aceea şi nu se pricepeau. Apoi, mai cu încredinţare vrînd să ştie ce are să fie mai pe urmă din o vedenie ca aceea, voievodul a poruncit să păzească pînă în a treia zi. Mulţimea poporului, după obicei, mergea la fericitul ca să-şi ia sare. Înştiinţîndu-se de jefuirea ei, toţi se întorceau deşerţi blestemînd pe acela care făcuse aceasta. Fericitul le zicea lor: „Cînd se va arunca de către voievod afară, atunci voi adunaţi-o”. Voievodul, ţinînd-o trei zile şi neaflînd nimic, a poruncit ca noaptea să o arunce afară. Cenuşa aruncată îndată s-a prefăcut în sare; înştiinţîndu-se cetăţenii, se adunau, luînd sare cu bucurie.

Făcîndu-se această minune, s-a spăimîntat voievodul care făcuse aceea. Neputînd să ascundă lucrul, căci se făcuse înaintea întregii cetăţi, a început a cerceta ce este acest lucru. Atunci îi spuseră lui toate cele făcute de fericitul Prohor, şi nu numai despre sarea aceea care era din cenuşă, ci şi de pîinile cele din lobodă cu care a hrănit o mulţime de popor şi cum erau dulci pîinile, cînd le lua cineva din mîna lui cu binecuvîntări, şi cum erau amare, cînd cineva le lua în taină. Acestea auzindu-le Sviatopolc, s-a ruşinat de fapta sa şi, mergînd la mănăstirea Pecersca, s-a împăcat cu egumenul Ioan. Căci mai înainte avea vrajbă împotriva lui, pentru mustrarea de nesaţul bogăţiei şi pentru chinuirea poporului. Pentru aceea îl şi surghiunise în Turov, însă, temîndu-se de răsculare, degrabă l-a întors cu cinste în mănăstirea Pecersca.

Pentru aceste minuni, a început de atunci a avea mare evlavie Sviatopolc către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către Cuvioşii Părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi; iar pe fericitul Prohor îl cinstea şi îl fericea, ştiind că este adevărat rob al lui Dumnezeu, înaintea căruia a dat lui Dumnezeu cuvînt, ca de acum să nu mai facă silire nimănui. Dar încă şi acest cuvînt l-a întărit către fericitul, zicînd: „de mă voi duce, după voia lui Dumnezeu, mai înainte de tine din lumea aceasta, tu să mă pui cu mîinile tale în mormînt, ca astfel nerăutatea ta să se arate spre mine. Iar de vei muri tu înaintea mea, eu, luîndu-te pe umerii mei, în peşteră te voi duce, ca pentru aceea să-mi dea Dumnezeu iertare de greşala cea mare făcută către tine”.

Astfel fiind întărit cuvîntul, fericitul Prohor a vieţuit ani destui, cu dumnezeiască plăcere, prin viaţă neprihănită şi aspră. După aceasta s-a îmbolnăvit, iar voievodul Sviatopolc a ieşit la război împotriva polovţilor. Atunci, fericitul a trimis la dînsul, zicîndu-i: „Acum s-a apropiat ceasul ieşirii mele din trup; deci, de vei voi să-mi împlineşti făgăduinţa şi să-ţi iei de la Dumnezeu iertare de păcate, vino să ne dăm iertăciune şi cu mîinile tale să mă pui în mormînt, căci iată, aştept venirea ta. Iar de vei zăbovi şi fără de tine mă voi duce, apoi eu pricină nu am şi războiul nu se va isprăvi, venind la mine”.

Auzind acestea, Sviatopolc, îndată lăsînd oastea, a mers degrab la Prohor cel bolnav. Cuviosul mult a învăţat pe voievod despre milostenie, despre judecata ce va să vie şi despre veşnica viaţă. Apoi i-a dat iertare şi binecuvîntare şi a sărutat pe toţi cei ce erau cu voievodul. După aceea, ridicîndu-şi mîinile în sus, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Voievodul, luînd cu monahii trupul cuviosului, l-au dus în peşteră şi l-au pus în mormînt, cu mîinile lor. După îngroparea sfîntului, s-au dus la război şi, cu multă biruinţă asupra păgînilor agareni, a prădat toate părţile Polovţiei şi i-a adus în pămîntul său. Această biruinţă a fost dăruită de Dumnezeu pămîntului Rusiei, după proorocirea Cuviosului Prohor, care se ruga.

De atunci, voievodul Sviatopolc, cînd mergea la război sau la vînat, totdeauna se ducea la mănăstirea Pecersca pentru binecuvîntare şi, cu multă osîrdie şi mulţumire se închina în biserica cea de Dumnezeu zidită, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi înaintea mormîntului Cuvioşilor Antonie şi Prohor şi al tuturor celorlalţi cuvioşi, apoi mergea în calea sa. Astfel, bine rînduia domnia lui, după multe cercetări de la Dumnezeu, însă miluită prin Cuviosul Prohor, precum singur iubitorul de Hristos domn, Sviatopolc Iziaslavici, era martor, spunînd la toţi minunile şi semnele acestui plăcut al lui Dumnezeu.

Cu ale lui sfinte rugăciuni facă-se şi acum, ca şi poporul creştinesc în războaiele cele de-a pururea să nu se lipsească de hrană, iar mai vîrtos, de hrana ce trebuie în viaţa veşnică, ca să ne săturăm cînd se va arăta slava lui Dumnezeu. Cu această hrană să ne îndulcim împreună cu Cuviosul Prohor, nu prin mîncarea de verdeţuri, de lobodă şi de cenuşă; ci prin vederea dumnezeieştii firi celei înflorite mai înainte de veci şi omeneştii a firi luată de pe pămînt, care este întru Hristos Dumnezeu şi omul, Căruia I se cuvine toată slava, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Prea Sfîntul, Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfintele muceniţe şi fecioare: Enata şi Valentina şi mucenicul Pavel

Adaugat la februarie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 23, 2020

Dintre aceste două fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Cînd ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos, şi ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioară fiind şi nesuferind să vadă neomenia şi cruzimea celor săvîrşite, s-a umplut de îndrăzneală, şi cînd i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lîngă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mînuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetînd a le mai chinui, a hotărît să fie arse în foc. După aceasta a fost adus la pătimire sfîntul Pavel. Şi după ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osîndit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugîndu-se pentru cei de o credinţă cu el, a primit tăierea cinstitului sãu cap, dîndu-şi duhul în mîinile lui Dumnezeu.