Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Vucol, Episcopul Smirnei

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2020

Plăcutul lui Dumnezeu Vucol s-a deprins din copilăria sa la nerăutate şi la întreaga înţelepciune, apoi s-a făcut vas al Sfîntului Duh. Iar prealăudatul şi iubitul lui Hristos ucenic, Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, aflîndu-l iscusit şi vrednic, l-a hirotonisit episcop şi păstor prea folositor smirnenilor. Apoi, fiind luminat de Sfîntul Duh şi ca o făclie punîndu-se în sfeşnic, pe cei ce şedeau în întunericul rătăcirii şi al înşelăciunii idoleşti cu lumina cerească i-a luminat. După aceea, prin Sfîntul Botez, i-a făcut fii ai luminii şi i-a izbăvit de fiarele cele nevăzute şi sălbatice, care căutau pe oricine să înghită. Deci acesta, mai înainte de moartea sa încredinţînd fericitului Policarp oile sale cele cuvîntătoare, a trecut din viaţa vremelnică la cea veşnică. Trupul lui cel sfînt, fiind îngropat, Dumnezeu a poruncit să crească pe mormîntul lui un răsad care dădea tămăduire bolnavilor.

Sfintele Muceniţe Marta şi Maria

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2020

Mai facem pomenirea şi a Sfintelor muceniţe fecioare: Marta şi Maria, surori de mamă, care, arzînd cu dreaptă credinţă şi dragoste spre Hristos, se asemănau surorilor din Evanghelie, Marta şi Maria; şi a fratelui lor, Sfîntul mucenic Licarion, copilul. Acelea au fost în părţile Asiei, în vremurile în care Biserica lui Hristos era prigonită de împăraţii şi de boierii păgîni, închinători la idoli. Marta şi Maria petreceau în feciorie slujind lui Hristos, şi doreau să moară pentru El. Odată, s-a întîmplat păgînului voievod a merge pe lîngă casa lor şi Marta, deschizînd uşa, a strigat cu sora sa către voievod: „Sîntem creştine”. Dar voievodul cu slugile nu băgau de seamă şi treceau înainte, iar ele au strigat iarăşi în urma voievodului: „Sîntem creştine”. Iar voievodul le-a răspuns: „Vă iert pentru tinereţele voastre, căci nu vreau să vă ucid”.

Sfînta Marta a zis: „O, voievodule, moartea mucenicească nu este moarte, ci viaţă”. Voievodul, auzind acestea, s-a mîniat foarte şi a poruncit s-o prindă. Apoi a ieşit şi Sfînta Maria şi a zis către voievod: „Cele ce a grăit sora mea şi eu le mărturisesc”. Apoi a ieşit după surori acel copil, anume Licarion şi a strigat: „Precum au zis Marta şi Maria, asemenea şi eu grăiesc, sînt creştin”. Atunci voievodul a poruncit să-i spînzure pe cruci, pe cîte trei. Iar maica lor sta şi le zicea: „Mîntuiţi-vă scumpii mei fii şi primiţi cununa de la Hristos”. Maria, care era spînzurată pe cruce, a zis: „Mîntuită să fii şi tu maica noastră, cu rodul pîntecelui tău, că ne-ai adus lui Hristos”. Şi un ostaş a străpuns cu sabia pe Marta pe Maria şi pe Licarion, fiind pe cruce, şi toţi trei şi-au dat duhul în mîinile Domnului.

Sfînta Muceniţă Doroteia

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2020

Sfînta Muceniţă Doroteia

În părţile Capadociei, în cetatea Cezareei, se afla Sfînta fecioară Doroteia, slujind în toate zilele lui Dumnezeu întru curăţie în trezire şi întru întreaga înţelepciune, cu smerenie şi cu blîndeţe, postind şi rugîndu-se neîncetat. Ea era foarte înţeleaptă, încît abia bărbaţii cei mai aleşi întru înţelepciune puteau să fie asemenea ei şi toţi cei ce o ştiau preamăreau numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Care avea o roabă ca aceasta, a cărei vedere era cinstită, viaţa sfîntă, înţelepciunea neasemănată şi fecioria neprihănită. Iar întru dragostea lui Iisus Hristos era atît de desăvîrşită, încît s-a făcut vrednică de cămara Lui cerească şi şi-a îndoit nevoinţa sa pentru El, biruindu-şi trupul şi pe diavolul. Apoi, împletindu-şi cununa îndoită – una a fecioriei, iar alta a muceniciei – şi, bucurîndu-se, a trecut la Hristos, Mirele ei, pentru Care a pătimit pe pămînt, precum se va arăta în povestirea de faţă.

Pentru viaţa ei, străbătînd slava printre oameni, vestea despre dînsa a ajuns pînă la Saprichie, ighemonul, prigonitorul creştinilor. Acesta, nezăbovind, a venit în cetatea Cezareei, unde, îndată a prins pe Sfînta Doroteia şi a poruncit s-o pună înaintea judecăţii sale nedrepte. Deci sfînta fecioară stătea înaintea păgînului judecător, rugîndu-se în sine către Domnul şi chemînd în ajutor pe Dumnezeu, Mîntuitorul său. Apoi, a întrebat-o ighemonul: „Spune-mi, cum te numeşti?”. Sfînta a răspuns: „Numele îmi este Doroteia”. Saprichie a zis: „De aceea te-am chemat: ca să aduci jertfă zeilor celor fără de moarte, după porunca împăraţilor noştri”.

Sfînta Doroteia a zis: „Dumnezeu, Care este Împărat al cerului, Acela mi-a poruncit ca Lui, unuia, să-I slujesc”. Pentru că astfel este scris: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Aceluia unuia să-I slujeşti. Şi iarăşi: zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară de pe pămînt. Deci, se cade a socoti cărui împărat sîntem datori a ne supune: celui pămîntesc sau Celui ceresc? Şi pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sînt împăraţii? Decît numai oameni muritori, precum au fost şi acei zei ai voştri, la care vă închinaţi”. Saprichie a zis: „De vei voi să fii întreagă, sănătoasă şi curată, lasă-ţi creştinătatea şi jertfeşte zeilor, iar de nu, apoi, după lege, vei fi cumplit chinuită şi spre pildă altora”.

Sfînta a răspuns: „Voi fi pildă tuturor credincioşilor, ca să se teamă de Dumnezeu, iar de oamenii cei răi să nu se teamă, pentru că aceia fac ceea ce fac cîinii cei răi, care rup pe oamenii cei nevinovaţi, neavînd nici o pricepere sau înţelegere şi care se sălbăticesc, se mînie, latră şi cu dinţii lor apucă şi rup pe cei ce trec alăturea”. Saprichie a zis: „Tu, precum văd te-ai hotărît să fii neschimbată în mărturisire, bîrfitoare şi voieşti să mori cu alţii, astfel cu amar. Ascultă-mă şi jertfeşte, ca să scapi de chinurile cele cumplite”. Iar sfînta a zis: „Chinurile tale sînt vremelnice, iar ale gheenei sînt veşnice. Deci, ca să scap de chinurile cele veşnice, nu mă voi teme de cele vremelnice căci îmi aduc aminte, de cuvintele Domnului meu: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult vă temeţi de cel ce poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului.

Saprichie a zis: „Eşti datoare să te temi de zei, ca nu cumva mîniindu-se să-ţi piardă sufletul şi trupul tău, de nu le vei aduce jertfe”. Sfînta Doroteia a răspuns: „Acum ţi-am spus, Saprichie, că nicidecum nu vei putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni deşerţi, care au trăit atît de rău încît şi a grăi, de ei, este ruşine. Astfel au murit ca nişte dobitoace necuvîntătoare de vreme ce, fiind vii, n-au cunoscut pe Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi cele ce sînt într-însele. Deci sufletele acelora ard în focul cel nestins, care se închină la idolii făcuţi din diferite materii; şi de nevoie va fi să se trimită în veşnicul foc şi aceia care, lăsînd pe Ziditorul lor, au voit ca acelora să le fie închinători”.

Acestea auzind Saprichie s-a mîniat foarte şi, întorcîndu-se către slujitorii care erau gata a o chinui, le-a zis: „Puneţi-o în locul de chinuire ca, temîndu-se de chinuri, să voiască a fi slujitoare zeilor noştri”. Iar roaba lui Dumnezeu stînd la locul cel de chin, cu bărbăţie şi fără de temere, a zis către judecător: „Ce tot zăboveşti, nechinuindu-mă? Fă ceea ce ai să faci, ca să pot vedea degrab pe Acela pentru a Cărui dragoste nu mă tem a pătimi şi a muri”. Saprichie a zis: „Cine este Acela pe care-L doreşti atîta?” Sfînta a zis: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Zise Sapirichie: „Unde este Hristos?”

Sfînta a răspuns: „Cu prea puternica sa Dumnezeire este pretutindeni, iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, şezînd de-a dreapta Tatălui Său, cu Care împreună şi cu Duhul Sfînt este o Dumnezeire şi ne cheamă în raiul desfătărilor celor veşnice, unde răsadurile aduc roade în toată vremea, adică crini şi trandafiri, şi unde toate florile cele frumoase înfloresc totdeauna, unde cîmpurile, munţii, dealurile totdeauna sînt verzi, izvoarele dulci şi sufletele sfinţilor întru Hristos se veselesc. Nişte lucruri ca acestea pe care ţi le-am spus ţie, de le-ai fi crezut, o! Saprichie, te-ai fi izbăvit de pierderea ta şi ai fi intrat în raiul plăcerilor dumnezeieşti celor negrăite”. Saprichie a zis către dînsa: „Se cade să laşi deşertăciunea şi să jertfeşti zeilor ca să ai bărbat şi să te înveseleşti în viaţa ta şi să nu pieri asemenea ca şi părinţii tăi, care au pierit pentru nebunia lor”. Iar sfînta a zis: „Nici nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sînt creştină, nici nu voi lua bărbat, de vreme ce sînt mireasa lui Hristos. Aceasta este credinţa mea, care mă va duce în Rai şi în cămara Mirelui Meu”. Atunci a chinuit-o cumplit pe sfînta.

După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punînd capăt chinuirii sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori, ale căror nume erau: Hristina şi Calista. Acestea, mai înainte fuseseră creştine, dar, temîndu-se de chinuri, se lepădaseră de Hristos şi, deznădăjduindu-se, vieţuiau cu necurăţie în plăceri şi în deşertăciunea lumească, fiind îmbogăţite de închinătorii de idoli pentru a lor cădere de la Hristos. Lor le-a încredinţat Saprichie pe Sfînta fecioară Doroteia, zicîndu-le: „Precum voi aţi lăsat deşertăciunea şi vrăjile creştineşti, aducînd jertfe zeilor celor nebiruiţi şi aţi luat de la noi daruri, astfel şi pe aceasta s-o întoarceţi de la nebunia creştinească la zeii noştri, căci noi, cu mai mari şi mai multe daruri vă vom cinsti, de veţi putea s-o înduplecaţi pe aceasta către noi”. Ele, luînd-o în casa lor, au zis către dînsa: „Ascultă pe judecătorul şi te învoieşte cu el, mîntuieşte-te de chinuri precum am făcut şi noi. Mai bine este ţie să te îngrijeşti, ca să nu pierzi lumea aceasta văzută şi viaţa cea plăcută şi să nu pieri mai înainte de vreme”. Sfînta Doroteia a răspuns: ” Dacă voi, ascultînd sfatul meu, v-aţi fi pocăit de jertfele cele aduse idolilor şi iarăşi de v-aţi fi întors la Hristos, v-aţi fi mîntuit de chinurile gheenei, pentru că bun este Domnul nostru şi mult-milostiv celor ce se întorc către El cu toată inima”.

Hristina şi Calista ziseră către dînsa: „Am greşit o dată, căzînd de la credinţa în Hristos, cum se poate acum, dar, a ne întoarce iarăşi la El?” Zis-a, către ele, sfînta: „Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila lui Dumnezeu, decît a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiţi, nici vă îndoiţi de Doctorul cel bun şi iscusit, căci poate tămădui rănile voastre. Nu este rană pe care El n-ar voi s-o tămăduiască, căci de aceea Se numeşte Mîntuitor, fiindcă El mîntuieşte; de aceea, Răscumpărător, căci El ne răscumpără; de aceea Eliberator, căci eliberează. Voi numai să vă întoarceţi din tot sufletul spre pocăinţă şi fără de îndoială vă veţi învrednici iertării”. Atunci, amîndouă surorile acelea s-au aruncat la picioarele ei, plîngînd şi dorind ca ea să se roage Milostivului Dumnezeu pentru dînsele şi, primind pocăinţa lor, să le dea iertare de păcate.

Sfînta a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Dumnezeule, cel ce ai zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai adeverit că mai multă bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu de un păcătos care se pocăieşte, decît de cei 99 de drepţi, care n-au greşit, arată darul Tău acestor oi ale Tale, pe care diavolul le-a răpit şi s-a sîrguit să le ia de la Tine. Întoarce oile Tale către turma Ta. O! bunule Păstor, prin chipul acestora să se întoarcă la Tine toţi cei căzuţi”.

Trecînd cîtăva vreme, Saprichie ighemonul a chemat la el pe cele două femei cu Sfînta Doroteia, şi luînd pe amîndouă surorile le întrebă dacă au putut să înduplece pe Doroteia la zeii lor. Hristina şi Calista, ridicînd glasurile lor, au răspuns: „Am rătăcit şi rău am făcut, căci, temîndu-ne de muncile cele vremelnice, am jertfit zeilor (idolilor), de aceea, am rugat-o şi ne-a dat pocăinţa, prin care vom putea să cîştigăm de la Hristos, Domnul nostru, iertarea de păcatele noastre”. Atunci Saprichie şi-a rupt hainele şi cu mare mînie a poruncit să le lege la un loc pe amîndouă surorile, împreunîndu-le la spate şi să le bage într-un vas cu smoală şi, punînd lemne, să le ardă.

Ele, strigînd către Dumnezeu, au zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte pocăinţa noastră şi dă-ne iertare”. Deci, fiind arse femeile acelea, Sfînta Doroteia se înveselea de acea privelişte şi striga către dînsele: „Mergeţi mai înaintea mea, o! surorilor şi fiţi încredinţate de iertarea păcatelor voastre, iar cununa muceniciei, pierdută mai înainte, acum fără îndoială aţi aflat-o şi va ieşi întru întîmpinarea voastră milostivul Părinte, înveselindu-Se ca de aflarea fiului celui desfrînat. Apoi vă va îmbrăţişa ca pe fiicele Sale, vă va preamări înaintea îngerilor Săi şi vă va rîndui în cetele sfintelor muceniţe”. Astfel, sfintele femei, Hristina şi Calista, surorile cele de o mamă, sfîrşindu-se întru pocăinţă muceniceşte, au luat iertare şi cunună de biruinţă de la Hristos Dumnezeul nostru.

Saprichie a poruncit ca pe Sfînta Doroteia s-o aducă iarăşi la chinuri, spînzurînd-o, s-o chinuiască ca şi mai înainte. Sfînta, fiind prigonită, se cuprinsese de atîta veselie, ca şi cum ar fi intrat acum în cămara iubitului ei Mire, Hristos. Saprichie a zis către dînsa: „Ce este, oare, că arăţi pe faţa ta o bucurie ca aceasta, fiind chinuită?” Sfînta a răspuns: „Niciodată în viaţa mea nu m-am bucurat astfel, ca acum, căci mă bucur pentru sufletele acelea pe care diavolul, prin tine, le luase de la Dumnezeu, iar prin mine le-a primit Hristos.

Acum este veselie mare la cer, căci îngerii se bucură de sufletele acelea, arhanghelii se înveselesc, împreună cu toţi sfinţii Apostoli, iar mucenicii şi proorocii dănţuiesc. Deci, sîrguieşte-te, o! Saprichie, şi fă degrab ceea ce ai să faci, ca să pot să trec şi eu îndată la veselia sfinţilor şi să mă bucur în ceruri cu aceia cu care am plîns pe pămînt”.

Atunci, Saprichie a poruncit să o ardă cu făclii aprinse pe sfînta muceniţă. Ea, cu şi mai multă veselie şi arătînd faţa luminoasă şi bucuroasă judecătorului, a strigat către el: „Ticălosule, tu eşti un nimic, cu idolii tăi”. Tiranul, pogorînd-o de pe lemn, a poruncit s-o bată cu palme peste obraz, zicînd: „Să se bată faţa ta, care mă batjocoreşti pe mine”. Iar sfînta, fiind bătută, nu înceta a se bucura; şi au slăbit cei ce o băteau pe ea. Apoi, ighemonul a dat o hotărîre de moarte asupra ei: „Pe Doroteia, fecioara cea mîndră, care n-a voit să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte şi să trăiască, ci a voit ca, de bună voie, să moară, pentru un oarecare om, neştiut, ce se zice Hristos, poruncim să o taie cu sabia”.

Auzind acestea, Sfînta muceniţă Doroteia a zis: „Mulţumesc Ţie, iubitorule de suflete, Hristoase, că mă chemi în raiul Tău şi în cămara Ta, cea prea sfîntă, mă aduci”. Sfînta muceniţă, ducîn du-se la moarte, cînd ieşea din divan, un scolastic, anume Teofil, sfetnic al ighemonului, a strigat către dînsa, batjocorindu-o: „Ascultă, mireasa lui Hristos, trimite-mi mere şi flori de trandafiri din raiul Mirelui tău”. Sfînta Doroteia i-a zis: „Cu adevărat voi face aceasta”. Şi, sosind ea la locul tăierii, a rugat pe călău să o lase puţin să se roage Dumnezeului său. Apoi, sfîrşind rugăciunea, a stat înaintea ei îngerul Domnului, în chip de prunc mic, foarte frumos, aducînd într-o basma curată trei mere preafrumoase şi trei flori de trandafir roşii. Iar sfînta a grăit către prunc: „Rogu-mă ţie, să le duci acestea lui Teofil şi să-i spui: „Iată, ai ceea ce ai poruncit”. Acestea zicînd şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi, fiind tăiată, s-a dus dănţuind la Hristos Domnul, Mirele său, pe Care din tinereţe L-a iubit şi a primit cununa biruinţei din mîna Domnului, în cămara Lui cea nestricăcioasă.Teofil, rîzînd de făgăduinţa Sfintei fecioare Doroteia, spunea prietenilor săi şi celor de o vîrstă: „Acum, cînd Doroteia era dusă la moarte, spuind că e mireasă a lui Hristos şi lăudîndu-se că va intra în raiul Lui, am zis către dînsa: „Ascultă, mireasa lui Hristos, cînd vei intra în Raiul Mirelui tău, să-mi trimiţi de acolo flori de trandafir şi mere”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îţi voi trimite”. Acestea zicînd Teofil către prietenii săi, rîdea fără de măsură. Dar iată că deodată s-a oprit înaintea lui îngerul acela, cu trei mere bune şi cu trei flori frumoase, apoi i-a zis lui: „Precum a făgăduit, Sfînta fecioară Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său”.

Teofil, văzînd merele şi florile şi luîndu-le în mîini a strigat cu mare glas: „Adevărat Dumnezeu este Hristos şi nu este nici o nedreptate întru Dînsul”. Iar prietenii şi vîrstnicii i-au zis: „Te îndrăceşti, Teofile, sau glumeşti?” Răspuns-a lor Teofil: „Nu mă îndrăcesc, nici nu glumesc, ci înţelepciunea cea sănătoasă îmi porunceşte să cred că Dumnezeu cel adevărat este Iisus Hristos”. Apoi întrebau aceia: „Pentru ce te-ai schimbat, deodată?” Grăit-a lor, Teofil: „Spuneţi-mi, care lună este acum?” Zis-a lui: „Februarie”. Grăit-a lor, Teofil: „Toată Capadocia o acoperă în această vreme iarna, gerul şi gheaţa şi nu este nici un copac sau buruiană care s-ar împodobi cu frunzele sale. De unde socotiţi că sînt aceste flori?” Zicînd acestea, le arătă merele şi florile cele de trandafir.

Ei, văzîndu-le şi pipăindu-le, cum şi mireasma cea frumoasă a lor mirosind-o, se mirau şi ziceau: „Noi nici în vremea cea obişnuită a roadelor şi a florilor n-am văzut roade aşa de frumoase”. Grăit-a lor Teofil: „Eu socoteam pe fecioara Doroteia cea dusă la moarte că este nebună, căci zicea că Mirele său este Hristos şi pomenea de Raiul Lui. Deci, am zis către dînsa ca spre o nebună, batjocorind-o: „Cînd vei merge în Raiul Mirelui, să-mi trimiţi de acolo mere şi flori”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îţi voi trimite”. Eu rîdeam de cuvintele ei, dar iată că, după tăierea ei, mi-a venit înainte un prunc mic, cu vîrsta ca de patru ani, cu frumuseţe negrăită, pe care nu-l credeam că ştie a vorbi ceva. Însă el a început ca un bărbat desăvîrşit a grăi către mine, zicînd: „Sfînta fecioară Doroteia, precum a făgăduit, ţi-a trimis daruri din Raiul Mirelui său”. Acestea zicînd şi dîndu-mi în mîini acestea, s-a făcut nevăzut. Iarăşi a strigat Teofil: „Fericiţi cei ce cred în Hristos şi pătimesc pentru El şi pentru numele Lui, căci Acela este adevăratul Dumnezeu şi tot cel ce crede în el este înţelept cu adevărat”. Acestea strigînd Teofil, cineva a intrat la ighemonul şi i-a zis: „Scolasticul Teofil, care pînă acum ura pe creştini şi le dădea lor moarte ucigătoare, acela acum strigă înaintea porţilor, lăudînd şi binecuvîntînd numele lui Iisus Hristos şi foarte mulţi cred în El, ascultînd cuvintele lui Teofil”.

Ighemonul, poruncind ca îndată să-l aducă la sine, i-a zis: „Ce ai grăit înaintea porţilor?” Răspuns-a Teofil: „Am lăudat pe Hristos, pe Care l-am hulit pînă astăzi”. Zis-a lui ighemonul: „Mă mir de tine, fiind om înţelept, că lauzi numele Aceluia, pentru Care, pe cei ce-L lăudau i-ai prigonit pînă acum”. Zis-a Teofil: „Dintr-aceasta se cunoaşte că Dumnezeu adevărat este Hristos. Căci, îndată m-a întors din rătăcire la calea cea dorită şi dreaptă şi m-a făcut să-L cunosc pe El ca Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Toţi înţelepţii întru înţelepciune sporesc şi cresc, iar tu din înţelept te-ai făcut nebun, numind Dumnezeu pe Cel pe Care iudeii L-au răstignit, precum ai auzit şi de la creştini”.

Teofil a zis: „Am auzit că Hristos a fost răstignit şi rătăceam, nesocotindu-L pe El că este Dumnezeu şi am hulit în toate zilele numele Lui. Acum, căindu-mă de păcatele mele, cele de mai înainte şi de hule, îl mărturisesc pe El că este Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Unde şi cînd te-ai făcut creştin, tu cel ce ai adus jertfe zeilor pînă astăzi?” Grăit-a Teofil: „Într-acel ceas în care am crezut în Hristos. Pentru aceasta, din toată inima crezînd în El ca în Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, propovăduiesc numele Lui cel adevărat, numele cel sfînt, numele cel fără de prihană, numele în care nici o făţărnicie nu se află, nici o înşelătorie şi Care împărăţeşte peste idoli”.

Zis-a ighemonul: „Au doară, împărăţeşte înşelăciunea peste zeii noştri?”. Grăit-a Teofil: „Oare nu împărăţeşte înşelăciunea în idolii aceia pe care o mînă omenească din lume i-a cioplit, din aramă şi din fier i-a făurit şi din plumb i-a turnat? Pe care îi străjuiesc păsări de noapte, pe care păianjenii îşi fac laţurile lor şi ale căror scobituri sînt pline de şoareci? De nu este aşa, precum grăiesc eu, apoi mincinos să fiu. Însă tu socoteşte singur: oare nu grăiesc adevărul? Şi, de vreme ce nu mint, apoi cu dreptate este ca şi tu să te învoieşti cu adevărul şi să te întorci de la minciună. Pentru că se cade ţie, judecătorul care judeci pe alţii pentru minciună, singur de la minciună să te întorci la adevărul care este în Hristos Dumnezeu”. Zis-a ighemonul: „Deci zeii noştri, oare nu sînt vii?”

Grăit-a Teofil: „Asemănarea idolilor o vedem omenească, dar nu au nici o simţire, însă Dumnezeu este nevăzut, viu şi de viaţă dătător. Idolii, dacă vor fi făcuţi din materie de mare preţ, sînt străjuiţi ca să nu se fure de tîlhari, iar Dumnezeul ceresc de nimeni nu este străjuit, ci El îi străjuieşte pe toţi, îi păzeşte şi-i fereşte ca pe zidirea Sa. Ighemonul zise: „O, ticălosule Teofile, văd că doreşti să pieri cu grea moarte”. Grăit-a fericitul Teofil: „Eu doresc să cîştig viaţa bună”. Ighemonul zise: „Gîndeşte-te că de vei petrece în acea nebunie a ta, mai întîi îţi voi da chinuri multe, apoi voi porunci cu amar să te ucidă”.

Fericitul Teofil răspunse: „De aceea am început eu a dori să fiu ucis pentru Hristos Dumnezeu”. Ighemonul zise: „Adu-ţi aminte de casa ta, de femeie, de copii şi de rudenii şi nu te duce nebuneşte la moartea cea amară; căci mare nebunie este aceasta ca, de bună voie, să te dai la chinuri şi la pedepse cu care se pedepsesc tîlharii”. „Nu este nebunie aceasta, ci o mare înţelepciune, ca pentru bunătăţile cele mari şi veşnice, defăimînd muncile cele mici şi vremelnice, pentru viaţa cea nesfîrşită să suferi moartea cea de scurtă durată”. Ighemonul zise: „Mai bine îţi alegi muncile decît odihna şi doreşti moartea mai bine decît viaţa?” Sfîntul Teofil răspunse: „Eu nu mă tem de munci şi nici de moarte nu mă cutremur, ci mă tem de chinurile cele fără de sfîrşit precum şi de moartea aceea care aduce pedeapsa veşnică. Chinurile date de tine degrab se vor sfîrşi, iar chinurile pregătite închinătorilor de idoli nu se vor sfîrşi niciodată”.

Atunci ighemonul a poruncit ca pe Sfîntul Teofil să-l spîn- zure gol, de un lemn şi să-l bată cumplit. Dar, pe cînd îl bătea, sfîntul zicea: „Iată acum m-am făcut creştin, căci sînt ridicat pe cruce pentru păcatele mele, pentru că lemnul acesta este asemenea crucii. Mulţumesc Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit să fiu spînzurat pe lemn”. Ighemonul zise către dînsul: „Ticălosule, cruţă-ţi trupul tău”. Sfîntul Teofil răspunse: „Ticălosule, cruţă-ţi tu sufletul. Eu nu-mi voi cruţa trupul cel vremelnic pentru ca sufletul să se bucure în veci”. Tiranul, mîniindu-se atunci mai mult, a poruncit să strujească pe mucenic cu unghii de fier şi să-l ardă cu făclii. Sfîntul se veselea în chinuri ca şi cum nu simţea durerea şi nu zicea nimic altceva, decît numai acestea: „Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Te mărturisesc, numără-mă în ceata sfinţilor Tăi”.

Faţa lui era luminoasă, iar slujitorii, au slăbit de multă osteneală, Saprichie ighemonul a dat un răspuns de moarte asupra sfîntului, care era aşa: „Atunci lui Teofil, care a adus pînă acum jertfe zeilor celor fără de moarte, iar acum s-a răzvrătit şi de la zei s-a abătut către creştineasca adunare, poruncim să i se taie capul”. Sfîntul Teofil, auzind acel răspuns dat asupra sa, a zis: „Mulţumesc Ţie, Hristoase, Dumnezeul meu”. Apoi, bucurîndu-se şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi, fiind tăiat, s-a încununat prin mucenicie, luînd plata ca lucrătorul care venise în ceasul al unsprezecelea – asemenea ca cel dintîi – în Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Fausta fecioara, Evilasie, Maxim şi cei dimpreună cu dînşii

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2020

Această sfîntă fecioară, Fausta, mireasă neîntinată a Stăpînului Hristos, născută în zilele lui Maximian, păgînul împărat, a fost crescută în bună credinţă în cetatea Cizicul, de părinţi de neam bun, bogaţi şi credincioşi, care după ce au răposat şi şi-au dat sufletele lor către Domnul, fecioara a rămas singură, cînd avea treisprezece ani. Ea se îndeletnicea în post şi rugăciuni şi întru citirea dumnezeieştilor cărţi. Apoi trecînd cu vederea toată înşelăciunea lumii acesteia – bogăţia, dulceţile şi plăcerile trupului şi umblînd pe calea cea strîmtă şi grea a vieţii, s-a făcut cunoscută şi slăvită tuturor, pentru că nu puteau să tăinuiască atîtea fapte bune ale ei, după cuvîntul Domnului: Nu poate cetatea să se ascundă, stînd deasupra muntelui, ci a ajuns vestea despre dînsa pînă la împăratul Maximian care, îndată, a trimis din palatul său împărătesc pe cel întîi slujitor idolesc, anume Evilasie, în cetatea Cizicul, să caute şi să afle pe mireasa lui Hristos, Fausta poruncindu-i astfel: de se va îndupleca să aducă jertfe zeilor, bine îi va fi ei, iar de nu, apoi să o arunce în adîncul apei.

Mergînd Evilasie în Cizic, a aflat-o ca ani tînără, dar cu credinţa şi înţelepciunea bătrînă; apoi aducînd-o la judecata sa, o silea să jertfească zeilor. Sfînta i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi zeilor acelora care sînt surzi, orbi şi nu au nici o simţire, fiind lucruri de mîini omeneşti, pentru că am ca Mire pe Iisus Hristos în cer şi nu pot să-l las pe Acela, nici nu voiesc a pierde moştenirea pe care o am de la Domnul meu”. Evilasie a zis: „Jertfeşte, Fausto, zeilor, ca să nu mori chinuită şi cu amar”. Răspuns-a sfînta: „Să nu mă socoteşti că sînt ca o femeie de cele fără de minte, căci, deşi sînt tînără cu anii, însă dorinţa mea este mai mare înaintea Domnului”. Iar Evilasie, umplîndu-se de mare mînie, a poruncit să-i tundă părul capului spre ocară şi batjocură şi, spînzurînd-o de un lemn, să o bată tare.

Sfînta Fausta, fiind foarte chinuită, şi-a ridicat ochii spre cer şi se ruga lui Dumnezeu. Deci, rugîndu-se ea destul, s-a pornit un trăznet atît de înfricoşător, încît mulţi au murit. Evilasie, văzînd aceea s-a temut foarte şi, chemînd pe Sfînta Fausta, a zis către dînsa: „Femeie, spune-mi, cine eşti tu? Pentru că eu te văd făcînd lucruri de farmece”. Iar sfînta a zis: „Ascultă-mă, Evilasie, porunceşte unui zugrav să zugrăvească chipul meu”. Şi, făcîndu-se aceasta degrabă a poruncit ostaşilor să sfîşie icoana ei. Apoi a zis către stăpînitor: „Viu este Domnul Dumnezeu, precum eu nu simt nici cea mai mică durere pentru cîte aţi făcut icoanei acesteia, care este chipul şi asemănarea mea. Astfel şi sufletul meu nu simte nicidecum muncile ce le daţi trupului meu. Ci, cît mă chinuiţi, eu am în minte pe Stăpînul meu, Hristos, Care îmi micşorează durerile”.

Atunci a poruncit ca, punînd-o într-un sicriu de lemn şi întărind cu piroane de lemn sicriul, să taie sicriul cu ferăstrăul. Pe cînd slujitorii făceau cu sîrguinţă cele poruncite lor, sfînta în sicriu cînta, slăvind pe Dumnezeu. Şi s-au ostenit slujitorii multă vreme, dar nimic nu puteau să sporească, pentru că nu putea ferăstrăul să o taie şi nici să vatăme pe sfînta fiind ca un diamant vîrtos. Slăbind slujitorii, au rămas ca morţi. Apoi, mergînd la Evilasie, îi ziceau: „Stăpîne, femeia pe care ne-ai dat-o spre chinuire, din ceasul întîi pînă la al şaselea ferestruind-o în sicriu, nimic n-am sporit, pentru că şase ferăstraie schimbînd, n-am putut să ne atingem de ea. Apoi şi foc am pus lîngă raclă, ca s-o ardem, dar n-a ars racla. Iar ea cînta zicînd: „De voi merge prin mijlocul focului, nu mă va arde şi văpaia nu mă va vătăma”.

Atunci Evilasie s-a mîhnit foarte şi, punînd de faţă pe sfînta, i-a zis: „O! femeie, mă înspăimînţi, făcînd aceste minuni. Am 80 de ani şi niciodată n-am văzut unele ca acestea, deci, te jur pe Dumnezeul tău, în care crezi, să-mi spui tot adevărul”. Sfînta i-a răspuns, zicînd: „Rogu-mă ţie, stăpînul meu, să asculţi într-adins cele ce-ţi voi spune. Puterea lui Dumnezeu este aceea care mă păzeşte în chinuri, precum singur ai văzut. De vei asculta cu luare aminte cuvintele mele, te vei îndupleca degrabă ca să te faci prieten credinţei mele”.

A zis tiranul: „Spune-mi degrabă adevărul şi eu voi asculta cu luare aminte”. Grăit-a sfînta: „Dumnezeu este fără de moarte şi veşnic şi lucrurile Lui sînt adevărate, iar judecata Lui este sfîntă şi dreaptă. Acela păzeşte în tot locul pe robii Săi cei ce vieţuiesc cu dreptate şi cu cuvioşie. Ei ruşinează pe diavolul, lepădînd pe idolii cei ce se cinstesc de voi ca nişte dumnezei, apoi lucrurile cele rele ale lumii acesteia biruindu-le şi defăimînd cele pămînteşti, ei doresc cele cereşti şi, vieţuind în curăţie, păzesc poruncile lui Dumnezeu fără prihană. Pe aceştia Dumnezeu cel preaînalt îi păzeşte de tot răul, de vreme ce ei Îl ştiu pe El că este Unul Dumnezeu şi că nu este altul afară de Dînsul, Care S-a pogorît pe pămînt şi sălăşluindu-Se întru Preasfînta şi Preacurata Fecioară – precum El singur ştie -, S-a născut dintr-însa negrăit. După aceea, pe scurt, după ce a făcut multe şi prea slăvite minuni, învăţînd pe oameni, a venit de bună voie la cruce şi a pătimit ca să ne mîntuiască pe noi. Apoi, fiind îngropat, a înviat a treia zi şi întru slavă S-a înălţat la ceruri, de unde iarăşi va veni la sfîrşitul veacurilor, să judece viii şi morţii şi să-i răsplătească fiecăruia după faptele lui. Drept aceea, şi noi, urmîndu-L, ne dăm la bătăi şi la chinuri pentru împărăţia cerurilor, ca să nu pierim în veci, pentru că aici murim, iar acolo înviem, în viaţa cea nesfîrşită”.

Auzind acestea, Evilasie a început a cunoaşte puterea cea mare a lui Dumnezeu cel viu şi, umplîndu-se de Duhul Sfînt, se întorcea spre bine, iar pe Sfînta muceniţă Fausta, dezlegînd-o din legături, a lăsat-o liberă. Atunci, una din slugile lui, alergînd la împăratul Maximian, i-a zis: „Stăpîne împărate, Evilasie a părăsit dragostea ta şi voieşte să se facă creştin; deci sîrguieşte să-l răpeşti de la înşelăciunea creştinească, mai înainte de a primi creştineasca desăvîrşire”. Împăratul, mîniindu-se foarte mult, a chemat degrabă pe Maxim, eparhul său, care era foarte aspru şi fără de omenie, şi jurîndu-i pe zeii săi, l-a trimis în Cizic, la Evilasie. Acesta, sosind mînios la Cizic l-a întrebat pe fericitul Evilasie, zicînd: „Spune-mi, răule, cum ai îndrăznit a lăsa pe zeii cei mari şi a-i defăima, crezînd nebuniilor creştineşti şi a te apropia de dînşii?” Evilasie răspunse: „Mă jur pe capul meu că şi tu, de vei asculta pe fecioara Fausta, degrab vei cunoaşte pe Dumnezeul cel viu şi vei fi fericit”. Eparhul Maxim, mîniindu-se foarte, a poruncit să-l spînzure pe lemn şi să-l bată cumplit. Fiind bătut mult, striga către Hristos Dumnezeu, zicînd: „Stăpîne, Dumnezeule Atotputernice, Care ai ajutat roabei tale Fausta în toate chinurile ei şi ai arătat ochilor mei minunile Tale, izbăveşte-mă pe mine, smeritul, de acest amar şi preacumplit eparh, deoarece pe Tine Te-am dorit Doamne, pentru minunile Tale cele multe şi mari”.

După aceasta, eparhul a poruncit să ardă coastele mucenicului cu făclii aprinse. Şi, cînd se ardea, pătimitorul a rugat pe Sfînta Fausta, care sta acolo şi privea la pătimirea lui, să se roage pentru dînsul către Domnul. Sfînta, milostivindu-se de dînsul, a început a se ruga, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, arată-Ţi darul Tău şi mă ascultă pe mine, roaba Ta, primeşte pe Evilasie în staulul turmei Tale celei cuvîntătoare şi-l rînduieşte în numărul drepţilor Tăi, că bine eşti cuvîntat în veci, amin”. Atunci eparhul a poruncit ca şi pe Sfînta Fausta s-o pună înaintea nedreptei sale judecăţi, fiindcă povăţuise pe Evilasie să se facă creştin. Şi a zis către dînsa Maxim: „Necuratule chip, cum ai îndrăznit tu să abaţi pe cinstitul slujitor Evilasie de la zeii cei mari şi să-l aduci la Dumnezeul tău?” Sfînta Fausta răspunse: „Nădăjduiesc spre bunul şi milostivul Dumnezeul meu, Care a chemat pe Evilasie să fie fiu al adevărului şi Care şi pe tine te va chema El întru a Sa cunoştinţă şi închinăciune dumnezeiască”. Eparhul zise: „Fausto, să nu mă socoteşti că sînt nebun ca Evilasie care te-a ascultat”. Şi îndată a poruncit s-o lege şi să-i bată piroane de fier în picioare.

Făcîndu-se aceasta cu sîrguinţă de către slujitori, sfînta nu simţea dureri deloc şi văzînd eparhul Maxim că muceniţa nu bagă în seamă un chin ca acela, a chemat o ceată de ostaşi şi le-a poruncit să înceapă asupra ei mai mare şi mai cumplit chin. Unul din ostaşi, al cărui nume era Claudie a zis: „Stăpîne, de voieşti s-o omori repede, apoi dă-o spre mîncare fiarelor”. Deci, îndată a poruncit eparhul să se facă aşa, şi sfînta a fost dusă goală la locul acela unde era să fie mîncată de fiare.

Apoi, sloboziră la dînsa o leoaică, dar aceea, alergînd, s-a închinat sfintei. Slobozind şi pe celelalte fiare, toate cădeau la picioarele ei şi se închinau. Eparhul, văzînd o minune ca aceea, se miră foarte şi porunci să o lege de picioare cu o funie şi s-o tîrască pe pămînt, aşa goală. Atunci, sfînta a strigat către Domnul, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, acopere făptura Ta, ca ochii celor fără de ruşine şi necuraţi să nu privească goliciunea trupului miresei Tale”. Îndată, pogorîndu-se un nor de sus, a acoperit pe sfînta ca cu o haină aleasă. După aceasta, un alt ostaş, anume Eusebiu, a zis lui Maxim eparhul: „Va voi strălucirea ta să mi-o dea mie în stăpînire?” Eparhul zise: „Ia-o şi chinuieşte-o cum poţi şi voieşti”. El, luînd pe sfînta muceniţă, a dus-o la un fierar care, făcînd o mulţime de piroane de fier lungi, i le-a bătut în cap, în frunte, în ochi, în piept, în fluierele picioarelor şi în tot trupul. Iar sfînta se ruga în sine: „Mulţumesc Doamne, Iisuse Hristoase, că Tu eşti cunoscătorul inimilor, slava şi cununa drepţilor. Învredniceşte-mă, dar, şi pe mine, smerita şi nevrednica roaba Ta, ca să mă aflu în calea ce duce la limanul neviforat, iar pe Maxim, eparhul, adu-l la sfînta credinţă şi la dragostea Ta. Întăreşte-l în frica Ta şi-l rînduieşte cu cei ce te mărturisesc pe Tine, adevăratul Dumnezeu, ca toţi să Te ştie, că eşti unul Dumnezeu şi că Ţi se cuvine cinste şi slavă dumnezeiască, în vecii vecilor. Amin”.

Eusebiu, văzînd că o fecioară tînără ca ea care, fiind străpunsă cu piroanele şi sîngele curgîndu-i, nu băga în seamă un chin ca acela – nesimţind de fel durerile -, a poruncit să aducă o căldare mare şi s-o umple cu smoală şi pucioasă. Apoi, fierbînd-o tare, au aruncat într-însa pe Sfînta Fausta, împreună cu Sfîntul Evilasie, şi au pus foc mare dedesubt. Sfinţii mucenici stînd în căldarea aceea ca într-un loc verde şi răcoros, cîntau şi preamăreau pe Dumnezeu. Îndată, focul s-a stins şi căldarea s-a răcit. Atunci, Maxim eparhul, văzînd credinţa şi răbdarea sfinţilor, a zis : „Dumnezeule veşnic, Cel ce ai făcut pe Evilasie a fi părtaş patimilor roabei Tale Fausta, primeşte-mă şi pe mine, ticălosul şi păcătosul şi mă rînduieşte cu aceşti doi ca şi eu, mai micul, să împlinesc numărul de trei, în chipul Sfintei Treimi. Cu adevărat Doamne Dumnezeul puterilor, arată-Ţi bunătatea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău şi fă degrab cu mine după milostivirea Ta, ca şi în mine să Te proslăveşti mai mult”.

Acestea zicînd, s-au deschis cerurile şi el a văzut pe Fiul lui Dumnezeu cu cetele sfinţilor, îngeri şi arhangheli şi cu adunările tuturor sfinţilor strălucind ca o lumină. Văzînd Maxim o înfricoşată şi înspăimîntătoare taină ca aceea, a strigat cu glas mare către Dumnezeu: „Doamne, primeşte-mă precum ai primit pe robul Tău Evilasie, şi nu pomeni fărădelegile şi nedreptăţile mele. Iartă pe păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi mă primeşte precum ai primit pe tîlhar, odată”.

După aceasta, îndată a alergat la căldarea în care erau Sfînta Fausta şi Sfîntul Evilasie şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, şi-a făcut semnul crucii, zicînd: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh; şi eu sînt cu voi”. Atunci dezbrăcîndu-se de hainele sale şi iarăşi însemnîndu-se cu semnul crucii peste tot trupul, s-a aruncat în căldare. Atunci Sfînta şi fericita Fausta s-a umplut de mare bucurie şi veselie căci a ascultat-o Dumnezeu şi a adus şi pe Maxim la dreapta credinţă. Şi a zis: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu voieşti să piară nimeni, ci toţi să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci iată mă aflu între aceşti doi robi ai Tăi, ca o viţă de vie ce are struguri. Apoi fă treimea aceasta nedezlipită, de vreme ce ai zis, Doamne: Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor.

Astfel grăind sfînta cu veselie, s-a auzit un glas din cer zicînd: „Veniţi la Mine cei osteniţi întru nevoinţă şi însărcinaţi cu pătimirile, pentru numele Meu, şi vă voi odihni pe voi întru împărăţia cerească”. Sfinţii, auzind acest glas, s-au umplut de negrăită bucurie şi, mulţumind lui Dumnezeu, şi-au dat sufletele în mîinile Lui în şase zile ale lunii februarie. Cu ale căror rugăciuni, Doamne, iertîndu-ne greşelile noastre, învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi, milostivirii Tale, fă-ne părtaşi vieţii celei veşnice, căci eşti binecuvîntat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh şi preamărit în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Iulian

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2020

Acesta, din vîrsta tinereţelor ştiind bine meşteşugul doctoricesc, tămăduia nu numai trupurile oamenilor, dar şi sufletele, căci tămăduindu-i de boli, îi învăţa să creadă în Hristos şi pe mulţi din elini îi întorcea la Hristos Dumnezeu. Şi fiind prinşi Sfinţii Mucenici Silvan episcopul, Luca diaconul şi Mochie citeţul, a căror pomenire se face în Ianuarie, în 29 zile şi ducîndu-i spre mîncarea fiarelor în temniţă, Iulian a alergat la dînşii, i-a sărutat şi-i ruga să nu se înfricoşeze de moarte pentru Domnul. Atunci l-au prins şi, închizîndu-l într-o peşteră, i-au bătut un piron lung în cap. Asemenea, pironindu-i mîinile şi picioarele, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.