Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Isidor Pelusiotul

Adaugat la februarie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 17, 2020

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinţi de neam bun şi iubitori de Dumnezeu, fiind şi rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi cu Sfîntul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învăţînd filozofia din afară şi dumnezeiasca înţelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăţia, strălucirea numelui şi, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viaţa monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvîrşit în bunătăţi, preot şi egumen, cu viaţa şi cu înţelepciunea slăvit şi cinstit de toţi. Despre el vorbeşte Evagrie, istoricul bisericesc, cînd zice: „Împărăţind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieşită din lucrurile şi cuvintele lui se auzise departe şi era lăudat de gurile tuturor. Acesta şi-a obosit trupul cu ostenelile atît de mult, încît vedeau toţi că are viaţă îngerească. Trăind în chipul vieţii monahiceşti şi al gîndirii de Dumnezeu, era totdeauna şi înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.

Mai mărturiseşte încă despre viaţa lui cea îmbunătăţită şi Nichifor, istoricul, zicînd astfel: „Dumnezeiescul Isidor din tinereţe a avut atît de multe sudori în ostenelile mănăstireşti şi atît de mult şi-a omorît trupul, iar sufletul şi l-a înfierbîntat cu tăinuite şi înalte învăţături, încît de toţi se vedea că petrece o viaţă cu adevărat creştinească. Apoi era un stîlp viu şi însufleţit al rînduielilor monahiceşti şi al dumnezeieştii vedenii şi ca un exemplu viu al urmării şi al învăţăturii duhovniceşti. Multe lucrări, pline de mult folos sînt scrise de dînsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har şi de omeneasca înţelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăceşte toată dumnezeiasca Scriptură şi îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.

Din nişte asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viaţa lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaşte sfinţenia cea mare şi înţelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viaţă îmbunătăţită şi a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înţelepţite. El a fost mare sprijinitor al Sfîntului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, şi a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deşi n-a reuşit, totuşi a mustrat răutatea şi nedreptatea acelora.

După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfîntul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil -, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfînt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăţi de la oamenii cei răi. A scris şi lui Teodosie, împăratul, învăţîndu-l să se îngrijească de pacea bisericească, şi l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioşilor eretici. Era mare rîvnitor pentru dreapta credinţă şi puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi şi a muri pentru credinţa cea dreaptă.

Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: „Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăşti pe noi şi te arăţi aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetăţii, ca să o păzeşti, iar tu ai vedea zidul surpîndu-se şi sfărîmîndu-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmaşilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele şi armele, oprind spargerea zidului şi nelăsînd intrarea vrăjmaşilor? Aceasta ai face ca şi cetatea şi pe tine însuţi să te poţi apăra de vrăjmaşi, iar a ta credinţă şi osîrdnică supunere să o arăţi către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci şi pe mulţi i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu ţin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credinţă”.

Din aceste cuvinte ale sfîntului se vede rîvna lui pentru dreapta credinţă, dar şi celelalte fapte bune ale lui le cunoaşte fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decît pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rînduielile sînt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoţirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-şi păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vieţuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoţire cinstită”.

În aceasta urmează Sfîntului Apostol Pavel, care zice: „Alta este slava soarelui, alta este slava lunii şi alta slava stelelor”. Apoi sfătuieşte cuviosul şi pe iubitorii de înţelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viaţa cea îmbunătăţită, decît la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Patrim, monahul: „Cu bună minte, precum aud despre tine, şi cu darul firii eşti împodobit, încît cu sîrguinţă te nevoieşti la învăţătura retoricească, ca adică să grăieşti frumos; însă calea vieţii duhovniceşti, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decît prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă doreşti să cîştigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijeşte-te puţin iar a face fapte bune, sileşte-te cu osîrdie”.

Asemenea şi către Apolonie, episcopul, scrie: „De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sînt astfel născuţi încît să aibă voia slobodă cum şi pe cei ce se împotrivesc dreptei credinţe, pentru aceea, îngrijeşte, ca prin sfat bun, prin viaţa ta şi prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sînt în întuneric”.

Acest sfînt mai învaţă că omul cel îmbunătăţit se cade să nu se mîndrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineşi. „Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvîrşeşte multe fapte bune, însă i se pare că puţin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gînd smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gîndul smerit, apoi şi faptele bune cele luminoase, se întunecă şi cele mari se micşorează. Drept aceea, de voieşte cineva să-şi arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învăţîndu-i pe mulţi, singur mai întîi era desăvîrşit pentru cele ce le învăţa, urmînd Domnului Celui ce a început mai întîi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mîndrea, ci smerit cugeta. Iar gîndul smerit a însoţit curăţia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.

Întreaga lui înţelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învaţă să se ferească de vorba cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar şi bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gînduri necurate, deşi fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască şi care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: „De vorbele femeieşti fugi pe cît poţi, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie decît acei care s-au dus în munţi şi în pustie. Pentru că aceştia au grijă de sine şi de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sînt puşi la asemenea înălţime a vredniciei preoţeşti toţi le cearcă şi le privesc viaţa, iar cei ce şed prin peşteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor îşi împletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecaţi în jos şi pe acelea, la care ai mers, să le înveţi să privească cu curăţie deplină. După ce vei grăi cuvinte puţine, care pot să le întărească şi să le lumineze sufletele, îndată fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere şi să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci aşa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dînsele prietenie nicidecum şi atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momeşte, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate îşi arată firea.

Unii zic că de vorbeşti cu dînsele nu primeşti nici o vătămare. Eu însă zic, ca toţi să se încredinţeze de acestea, că şi pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decît piatra şi ce este mai moale decît apa şi, mai ales, decît picăturile de apă? Deci, dacă firea se micşorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită şi răsturnată voia omenească care uşor este mişcată?”

Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povăţuieşte şi pe noi toţi la viaţa cea cu întreagă înţelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar şi sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gîndurile ce-l strică.

Multe fapte bune învăţă cuviosul pe toţi, prin scrieri şi prin vorbire. Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţe şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a sfîrşit cu pace.

Cuviosul Nicolae Mărturisitorul

Adaugat la februarie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 17, 2020

Cuviosul părintele nostru Nicolae s-a născut în insula Creta, în satul ce se numea Chidonia, din care era şi Sfîntul mucenic Vasilid, unul din cei zece mucenici care au pătimit în Creta. Părinţii acestui fericit Nicolae fiind creştini, l-au dat din tinereţe să înveţe Sfintele Scripturi şi, la zece ani, obişnuindu-se cu dumnezeieştile cărţi, l-au trimis în Constantinopol la unchiul său, fericitul Teofan, monahul, care petrecea în mănăstirea Studiţilor. Acesta, primind pe nepotul său cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studiţilor. Dar fericitul Teodor, văzînd mai înainte cu duhul că copilul acela avea să fie vas de bună trebuinţă al lui Dumnezeu, l-a binecuvîntat şi i-a poruncit să petreacă cu alţi copii la un loc deosebit, ce era afară din mănăstire, fiind rînduit pentru învăţătura copiilor. După aceasta, egumenul, văzînd pe fericitul Nicolae priceput şi bun la obiceiuri, blînd şi smerit, avînd vîrsta potrivită, l-a dus înăuntru, în mănăstire, şi l-a tuns în chipul monahicesc. Apoi după cîţiva ani l-a silit să primească şi preoţia, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.

Petrecînd fericitul Nicolae în mănăstirea aceea cu plăcere de Dumnezeu, a venit la dînsul un frate al lui, după trup, anume Tit şi i-a spus cu lacrimi cum că saracinii cei fără de Dumnezeu prădînd ostrovul Critului au robit pe părinţii lor şi i-au dus în pămîntul lor. Iar el, deşi îl durea inima de părinţi, sfătuia pe fratele său să nu se mîhnească de aceea, zicîndu-i: „Aşa a fost plăcerea lui Dumnezeu, fără de a Cărui voie nu cade nici un fir de păr din cap. El ştie ceea ce rînduieşte pentru folosul oamenilor, deci către El să aruncăm grija noastră şi purtarea de grijă pentru părinţii noştri. Iar nouă ni se cade să ne îngrijim de noi înşine, ca să nu fim robiţi de poftele trupeşti şi de înşelăciunea veacului acestuia şi să nu ne ducă pe noi în mîna vrăjmaşilor nevăzuţi în locul întunericului şi al negurii celei neluminoase”. Astfel mîngîind Nicolae pe fratele său, l-a adus la umilinţă şi l-a făcut bun monah.

În acele vremi, Biserica lui Hristos ocîrmuindu-se în pace şi linişte prin păstorii cei buni, deodată, prin voia lui Dumnezeu s-a ridicat viforul tulburării, prin rău-credinciosul Leon Armeanul, care tulbura Biserica cu eresul luptei contra sfintelor icoane. El mai întîi a fost patriciu în împărăţia drept-credinciosului împărat Mihail, care se numea Rangave, şi avînd rînduiala de dregător împărătesc, cu meşteşug a răpit împărăţia într-un chip ca acesta:

Fiind atunci războiul grecilor cu bulgarii şi ieşind împăratul Mihail, a pus pe Leon ca voievod asupra oştilor Răsăritului, neştiind că Leon caută să ia împărăţia de la dînsul cu vicleşug.

Deci, cînd s-au lovit grecii cu bulgarii, slăbind aceştia, voiau să se pregătească de fugă. Dar Leon Armeanul cu începătorii de oaste, pe care încă de la început îi amăgise cu daruri şi cu toate cetele care erau sub dînsul, îndată au fugit, negonindu-i nimeni. Bulgarii, văzînd pe greci fugind înapoi, mai întîi se temeau să urmeze după dînşii, ca să nu fie vreun vicleşug, dar văzînd fuga lor fără de întoarcere, au luat îndrăzneală şi, gonindu-i, au ucis o mulţime de greci; şi aşa împăratul Mihail s-a întors biruitor. Iar fuga aceea a făcut-o Leon cu un meşteşug şi vicleşug ca acesta: Ca adică oastea şi poporul să urască pe împăratul ca pe un fricos, neştiind a rîndui războaiele, ca astfel să-i poată răpi împărăţia, ceea ce s-a şi făcut. Căci intrînd împăratul Mihail în Constantinopol biruit, Leon a rămas cu oastea în Bitinia, ca să păzească hotarele şi îndată răutatea, care o avea de demult în inimă, atunci a descoperit-o, căci a dat de veste pretutindeni că, prin a împăratului neştiinţă şi inimă fricoasă, grecii şi-au pierdut cinstea bărbăţiei lor, fiind biruiţi de bulgari.

Astfel a înrăit toată oastea împotriva împăratului, iar Leon singur s-a sculat asupra făcătorului său de bine şi a fost ales împărat acolo în Bitinia, de toată oastea. Ajungînd degrabă vestea aceea la împăratul Mihail şi mulţi sfătuind pe împăratul să se împotrivească lui Leon cu tărie, nelăsîndu-l să împărăţească, Mihail a răspuns: „Mai bine îmi este ca nu numai de împărăţie, dar şi de viaţă să mă lipsesc, decît să se verse o picătură de sînge creştinesc pentru mine, în războiul dintre noi”. Deci îndată a trimis în taină la Leon coroana sa împărătească, porfira şi încălţămintele împărăteşti, zicîndu-i: „Iată îţi las împărăţia, vino fără frică în Constantinopol şi împărăţeşte”. Făcînd aceasta, Mihail îndată s-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu femeia sa.

Intrînd Leon în Constantinopol cu multă slavă, a stat pe scaunul împărăţiei greceşti şi îndată pe făcătorul său de bine, Mihail, care cu dragoste i-a dat împărăţia, l-a trimis într-o insulă în surghiun, iar pe cei doi fii ai săi, Teofilact şi Ignatie, a poruncit să-i castreze. După o vreme s-a ridicat păgînul acela de împărat şi asupra lui Hristos Domnul şi asupra Sfintei Biserici, adunînd un sobor nedrept contra sfintelor icoane, pe care le arunca din bisericile lui Dumnezeu. Iar cînd sfinţitul patriarh Nichifor şi drept-credincioşii arhierei şi arhimandriţi, precum şi toţi părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi i s-au împotrivit, neînvoindu-se la păgînătatea lui şi îl sfătuiau să nu facă rău şi să nu tulbure cu un eres ca acela Biserica lui Hristos, îndată el, ticălosul, i-a izgonit din palat cu necinste pe toţi şi i-a trimis în surghiun, în diferite ţări.

Atunci şi Sfîntul Teodor Studitul, împotrivindu-se împăratului, a fost surghiunit împreună cu ucenicul său, fericitul Nicolae, în hotarele Apoloniadei, în cetatea ce se numea Mezopa, unde au stat închişi în temniţă un an. Apoi, auzind împăratul despre dînşii cum că acolo, prin învăţătura lor, au îndemnat pe mulţi oameni la cinstirea sfintelor icoane, a poruncit să-i izgonească de acolo în părţile Răsăritului, la un loc ce se numea Zonit; şi acolo să-i păzească într-o temniţă, ca nimeni să nu meargă la dînşii şi ca să nu poată vorbi cu nimeni. Însă bunii mărturisitori, cînd nu puteau să grăiască cu gura către popor şi să înveţe dreapta credinţă, prin scrisorile din temniţă scrise către cei credincioşi risipeau dogmele eretice ca prin nişte trîmbiţe cu mari glasuri, ca zidurile Ierihonului; iar dreapta credinţă o îndreptau şi o propovăduiau. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, a trimis pe un oarecare ostaş, pe nume Anastasie, ca prin bătăi cumplite să-i pedepsească. Deci, mergînd trimisul, i-a bătut cu nemilostivire, mai întîi pe fericitul Teodor, apoi pe ucenicul lui, fericitul Nicolae, încît li s-au sfărîmat trupurile de bătăile suferite. Apoi iarăşi i-au închis în temniţă şi au astupat intrarea, poruncind ca prin foame şi sete să-i chinuiască.

Dar cine va spune necazul, răbdarea şi foamea fericiţilor închişi şi toate primejdiile pe care le-au răbdat în strîmtoarea temniţei trei ani şi mai ales în urma bătăilor luate, încît nu numai de dureri, ci şi de foame şi sete slăbeau? Pentru că uneori a treia zi, a patra zi şi cîteodată la cîte o săptămînă le aduceau străjerii puţină pîine pe fereastră şi aceea cu ocară şi cu defăimare. Asemenea şi apă foarte puţină le dădea. Apoi rănile de pe trupul lor nevindecîndu-se încă bine, a venit iarăşi alt trimis de la împărat să-i chinuiască, pentru că oarecare din cei răutăcioşi a dus la împărat o scrisoare a lor, pe care fericitul Nicolae, de faţă cu Teodor, o scrisese către creştini. Într-însa era scrisă mustrarea păgînătăţii, a răutăţii împăratului şi a eresului luptei contra sfintelor icoane, cum şi pierderea cea vătămătoare de suflet, şi cuprindea pentru credincioşi o frumoasă şi folositoare învăţătură despre credinţă.

Acea scrisoare citind-o rău-credinciosul împărat Leon, s-a umplut de multă mînie şi, răcnind ca o fiară în chipul leului, a trimis îndată pe un prigonitor cumplit, ca să le arate scrisoarea aceea de este a lor şi să-i bată pînă la cea din urmă suflare.

Ajungînd prigonitorul acela la închisoarea cuvioşilor, i-a scos din temniţă şi, arătîndu-le scrisoarea, i-a întrebat de este a lor. Iar ei nu au tăinuit lucrul lor, căci Cuviosul Teodor poruncea, iar fericitul Nicolae scria. Atunci, mîniindu-se trimisul, mai întîi pe Nicolae dezbrăcîndu-l, l-a întins la pămînt şi l-a bătut fără milă, mult timp. Apoi, lăsîndu-l jumătate mort, s-a întors la Teodor, bătîndu-l şi pe acela asemenea, tot trupul i-a umplut de răni, nesfărîmîndu-i oasele. Apoi, lăsîndu-l abia viu, iarăşi s-a întors la Nicolae şi se ispitea ca prin îmbunări să-l înduplece la un gînd cu împăratul. Iar el, fiind nemişcat în dreapta credinţă, îi nesocotea cuvintele.

Mîniindu-se şi mai mult chinuitorul, a poruncit iarăşi ca mai cu asprime să-l bată pe fericitul Nicolae. Apoi îl bătură pe Cuviosul pe spate şi pe pîntece mult, iar după bătăile cumplite, prigonitorul l-a lăsat gol, ca să stea în ger toată noaptea – pentru că atunci era în luna lui februarie şi era iarnă. Iar pe el durîndu-l trupul, de multe răni ce avea, şi îngheţînd de frig, răbda chinurile mulţumind lui Dumnezeu. După aceasta, chinuitorul aruncîndu-l iarăşi în temniţă, s-a întors la împăratul.

Cuvioşii părinţi, după primirea bătăilor celor multe, aveau trupurile rănite pînă la oase, iar străjerii, văzînd o pătimire ca aceasta, se umileau şi, schimbîndu-se în milă, le-au dat apă caldă şi untdelemn. Şi astfel, cuvioşii pătimitori îşi spălau unul altuia rănile cu un burete muiat în apă şi, ungîndu-le cu untdelemn, le tămăduiau. Aşa astfel pătimind sfinţii nouăzeci de zile şi încă netămăduindu-se desăvîrşit de răni, împăratul cel păgîn iarăşi a poruncit să-i ducă de acolo la hotarele Smirnei. Acolo, dîndu-le multe bătăi şi băgîndu-le picioarele în obezi, a poruncit să-i arunce în temniţă, unde au zăcut cuvioşii douăzeci de luni în primejdii şi strîmtorări multe. Iar Dumnezeu, auzind pe robii Săi care strigau către El ziua şi noaptea, şi aducîndu-Şi aminte de cei ferecaţi, a binevoit ca acel rău-credincios împărat să piară, fiind ucis în biserică chiar de ostaşii săi. După dînsul, venind Mihail, ce se numea Valvos, a luat sceptrul împărăţiei greceşti. Acela, însă, deşi era rău-credincios, nu prigonea pe creştini şi nu a oprit ca fiecare să se întoarcă la locul său.

Atunci fiind liberaţi şi fericitul Nicolae, şi marele Teodor, au venit în Calcedon, la patriarhul Nichifor, care era în surghiun. Iar fericitul Nichifor s-a mîngîiat foarte mult de venirea lor şi, văzînd pe trupurile lor răni de pătimitori, îi cinstea ca pe nişte sfinţi mucenici. Deci, petrecînd acolo cîtva timp, au venit cu patriarhul la Constantinopol, ca să se sfătuiască cu împăratul şi să primească dreapta credinţă. Dar acela, pentru învîrtoşarea cea multă, n-a ascultat învăţătura lor şi n-a voit ca să se închine sfintelor icoane; dar nici pe alţii nu-i oprea de la cinstirea lor. Însă în împărăteasca cetate n-a lăsat să se pună icoane, dar prin cetăţile cele de primprejur, unde ar fi voit cineva, putea să le aibă. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi Teodor şi Nicolae, sărutînd pe patriarh, au ieşit din împărăteasca cetate, ca să-şi poată păzi sfînta credinţă cea dreaptă mai cu libertate, prin închinarea la icoane.

Sălăşluindu-se ei în insula Heronis Acriton şi acolo petrecînd cîtăva vreme lîngă biserica Sfîntului Mucenic Trifon, marele Teodor s-a mutat către Dumnezeu. Fericitul Nicolae, rămînînd după părintele său cel duhovnicesc, nu se ducea de la mormîntul lui, ci, petrecînd lîngă dînsul, în mai multe nevoinţe îşi ducea viaţa cea monahicească. Dar Mihail împăratul, ducîndu-se din viaţa aceasta, iar apoi Teofil, fiul său luînd împărăţia, s-a ridicat iarăşi prigonire asupra credincioşilor pentru sfintele icoane; şi erau chinuiţi de eretici toţi cei care cu dreaptă credinţă se închinau icoanei lui Hristos.

În acea vreme şi cei doi fraţi după trup şi după duh, Cuvioşii părinţi Teodor şi Teofan, au pătimit mult şi au fost însemnaţi. De atunci şi fericitul Nicolae, lăsîndu-şi petrecerea de lîngă mormîntul părintelui său, rătăcea din loc în loc, pînă ce a murit împăratul Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, după a cărui moarte a luat împărăţia femeia lui, drept credincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, care era minor. Acum făcut iarăşi linişte în Biserica lui Hristos şi dreapta-credinţă a strălucit, fiind patriarh în Constantinopol Sfîntul Metodie.

În acea vreme fericitul Nicolae a venit în Mănăstirea Studitul şi a fost egumen, după moartea Cuviosului Navcratie, Mărturisitorul, pe cînd era patriarh Sfîntul Ignatie, care a fost după Sfîntul Metodie. Ţinînd egumenia trei ani, a încredinţat-o fericitului Sofronie, bărbatul cel îmbunătăţit, iar el, sălăşluindu-se la un loc liniştit, petrecea în tăcere. Dar şi Sofronie, după patru ani ai egumeniei sale, a trecut către Domnul şi, mergînd fraţii la Cuviosul Nicolae, cu multă rugăminte l-au silit ca iarăşi să primească egumenia.

Deci, vieţuind el cîtăva vreme, împăratul Mihail, ajungînd în vîrstă şi îndărătnicindu-se, a izgonit din palatul împărătesc pe fericita Teodora, maica sa, şi a silit-o a se tunde într-una din mănăstirile de fecioare, după sfatul fratelui ei şi al unchiului său, Barda, pe care l-a făcut părtaş împărăţiei sale. Atunci s-a făcut mare tulburare şi sminteală în popor, pentru faptul că împăratul s-a ridicat asupra maicii sale, iar Barda, lăsîndu-şi femeia sa legiuită, a întinat patul fiului său, luîndu-i femeia. Atunci şi pe sfinţitul patriarh Ignatie, care voia să îndrepte o răzvrătire ca aceea între împăraţi şi să dezrădăcineze fărădelegea lui Barda, îl învăţa neîncetat, dar n-a folosit la nimic.

Odată, împăratul Barda, venind în soborniceasca biserică la o vreme de praznic, voia să se împărtăşească cu preacuratele Taine. Dar patriarhul l-a oprit nu numai de la împărtăşanie, ci şi înaintea a tot poporul a mustrat fărădelegea lui şi l-a despărţit de Biserică. Atunci Barda, îndrăcindu-se cu răutatea asupra patriarhului, a pornit pe împăratul Mihail asupra lui şi l-a izgonit de pe scaun, iar în locul lui l-a ridicat pe Fotie.

Văzînd o tulburare şi o neorînduială ca aceasta, fericitul Nicolae şi-a lăsat mănăstirea şi, luîndu-şi pe fratele său, s-au dus la un sat mănăstiresc ce se numea Prenet şi acolo vieţuiau în linişte, nevrînd să audă de fărădelegile ce se făceau de împăraţi. Însă, nu mult a vieţuit acolo, şi a fost izgonit. Pentru că s-a întîmplat cîndva ca împăraţii să plutească cu corabia spre apele cele calde, pe lîngă locul acela unde sfîntul avea locuinţa sa, şi ştiind despre dînsul că este bărbat îmbunătăţit şi între toţi slăvit, s-au abătut pe la el, vrînd să-l înduplece la unirea lor prin înşelăciune. Adică şi el să se învoiască şi să întărească izgonirea patriarhului Ignatie, cum şi însoţirea cea desfrînată a lui Barda. Dar sfîntul nu numai că n-a lăudat acele fapte rele ale lor, ci chiar le-a proorocit că de nu se vor pocăi de răutăţile lor, apoi vor pieri cu rea moarte, ceea ce s-a şi întîmplat mai pe urmă.

Unele ca acestea auzind de la dînsul, împăraţii cei răi s-au mîniat asupra lui şi l-au izgonit de acolo, iar în Mănăstirea Studiţilor au poruncit să pună alt egumen. Fericitul Nicolae, trecînd din loc în loc, îşi chinuia bătrîneţele sale. Apoi, din porunca împăraţilor celor fărădelege, prinzîndu-l iarăşi şi legîndu-l, l-au dus în mănăstirea sa şi doi ani a fost închis în temniţă, pînă la moartea acelor împăraţi, Mihail şi Barda, pentru care s-a şi împlinit proorocirea sfîntului. Căci, mergînd ei cu oaste în Creta asupra saracinilor (arabilor), au făcut sfadă între dînşii, iar Mihail a tăiat în două pe ticălosul împărat Barda. Atunci împăratul Mihail îndată s-a întors înapoi, iar el, asemenea, fiind tăiat de casnicii săi în palat, foarte rău s-a sfîrşit.

După dînsul a luat împărăţia drept-credinciosul Vasile, care a întors pe fericitul patriarh Ignatie, la scaunul său şi pe Cuviosul Nicolae l-a eliberat din temniţă. Apoi, fiind chemat de împăratul Vasile, a fost silit iarăşi să-şi ia mănăstirea sa, iar el, deşi nu voia să o ia în stăpînire din pricina bătrîneţii, pentru rugămintea împăratului a luat-o. Deci, adeseori chemînd împăratul pe sfîntul, vorbea cu dînsul şi se folosea de cuvintele şi de viaţa lui cea îmbunătăţită şi multă cinste îi făcea.

Apoi a dăruit Dumnezeu plăcutului Său, fericitului Nicolae, darul de a tămădui neputinţele între oameni. Pentru că, Evdochia, femeia iubitorului de Hristos, împăratul Vasile, căzînd într-o boală cumplită şi necîştigînd ajutor de la doctori, se deznădăjduise de viaţă şi aştepta moartea, de care lucru se mîhnise împăratul foarte mult. Adormind împărăteasa puţin, a văzut în vis pe un monah bătrîn, în mare slavă, zicînd către dînsa: „Nădăjduieşte spre Dumnezeu, căci nu vei muri acum, pentru că acum vei lua tămăduire şi vei fi sănătoasă”. Iar ea, sculîndu-se din somn, a spus bărbatului său vedenia şi l-a rugat să cheme de la toate mănăstirile Constantinopolului pe monahii cei renumiţi, care vieţuiesc în fapte bune, ca să o cerceteze. Deci, începînd cuvioşii părinţi a veni în palat la împărăteasă, a venit acolo şi fericitul Nicolae, avînd faţa luminoasă ca a lui Moise, pe care văzîndu-l împărăteasa, l-a cunoscut că este cel ce a vorbit cu dînsa în vis, făgăduindu-i sănătate. Apoi, sculîndu-se, s-a închinat sfîntului şi îndată s-a făcut desăvîrşit sănătoasă.

După aceasta, Elena, femeia lui Manuil patriciul, bolind de aceeaşi neputinţă, se apropiase de moarte şi, după obicei, pregătindu-i-se hainele de îngropare, a sosit Cuviosul Nicolae şi, făcîndu-i cruce cu mîna pe cap şi pe tot trupul, a tămăduit-o de boala ce o cuprinsese şi îndată s-a sculat sănătoasă de pe patul ei. Atunci s-a întîmplat ca şi Manuil, patriciul, să cadă într-o boală grea şi, neaflînd nici un folos de la doctori, aştepta sfîrşitul. Chemînd pe fericitul Nicolae, l-a rugat să-l îmbrace în chip îngeresc. Sfîntul i-a zis: „Fiule, nu-ţi va fi aceasta spre folos, pentru că degrabă te va tămădui Dumnezeu şi vei putea să ţii dregătoria, s-o rînduieşti bine şi după aceea te voi tunde în chip monahicesc, ca să mergi în lumea cea cu fapte bune”. Şi s-a împlinit proorocia sfîntului, pentru că Manuil, însănătoşindu-se degrabă, a trecut prin felurite dregătorii, bine rînduindu-le; apoi, sosind sfîrşitul lui, s-a îmbolnăvit şi fiind tuns de Cuviosul Nicolae, s-a dus către Domnul.

Alt dregător, cu numele de Teofil Melisianul, cu soţia sa, erau în mare necaz pentru că fiii pe care îi năşteau îndată mureau. Acela, odată, a adus la sfîntul un prunc parte femeiască ce se născuse, rugîndu-l să fie primitor pruncului, la Sfîntul Botez, pentru că tatăl avea credinţă că rugăciunile acestui cuvios părinte vor păzi pe fiica lui de moarte. Fericitul n-a voit a-l boteza, însă, punînd mîna pe capul copilului, s-a rugat lui Dumnezeu şi a zis: „Acestea grăieşte Sfîntul Duh. Vie va fi fiica voastră şi veţi vedea pe fiii fiilor ei”. Şi s-a împlinit acea proorocie a sfîntului, pentru că prunca s-a făcut sănătoasă şi frumoasă şi, măritîndu-se după bărbat, a fost bună roditoare de fii.

Cînd a sosit fericitul sfîrşit al sfîntului, el s-a îmbolnăvit şi toţi fraţii înconjurîndu-l, fericitul le-a zis: „Acum spuneţi, fraţilor, de ce sînteţi lipsiţi?” Iar ei, mirîndu-se de o întrebare ca aceea, au zis: „Grîu nu avem”. Sfîntul a răspuns: „Nu vă va lăsa Dumnezeu, Care a hrănit pe Israil în pustie, căci, după ducerea mea, a treia zi, vă va veni grîu destul”. Apoi le-a pus egumen pe Clement, care atunci era econom, şi s-a odihnit cu pace Cuviosul părintele nostru Nicolae, în a patra zi a lunii februarie, trăind şaptezeci şi cinci de ani şi a fost îngropat cu cinste. A treia zi după proorocia sfîntului a venit la mănăstire, de la împăratul Vasile, o corabie plină cu grîu, pe care Clement, cu bucurie primind-o, a zis către fraţi: „Iată, părinţilor şi fraţilor, Cuviosul Nicolae, părintele nostru, şi-a împlinit făgăduinţa sa, trimiţîndu-ne grîu destul”.

Atunci era în mănăstirea aceea un monah, anume Antonie, cuprins de boala curgerii de sînge de mulţi ani şi, de la doctori fiind deznădăjduit, era aproape de moarte. De aceea i-a poruncit egumenul să intre în chiliuţa Cuviosului părinte Nicolae, ca într-însa să se sfîrşească. Intrînd Antonie în chiliuţa aceea şi culcîndu-se, i s-a arătat în vis Cuviosul Nicolae, zicîndu-i: „Ce te doare, fiule Antonie?” Iar el i-a spus boala sa. Cuviosul i-a zis: „Nu te teme că de acum vei fi sănătos”. Antonie deşteptîndu-se, a văzut nu în vis, ci la arătare, pe Cuviosul părinte. Apoi, ieşind din chiliuţă şi avînd foarte frumoasă mireasmă, s-a simţit îndată tămăduit de boală şi s-a sculat sănătos. De atunci a mai trăit patruzeci de ani, neavînd nici o boală, cu rugăciunile Cuviosului părinte Nicolae. Cu a cărui folosire să ne izbăvim şi noi de toate durerile sufleteşti şi trupeşti întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia se cuvine slavă în veci. Amin.