Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan şi Sfînta Muceniţă Atanasia, cu cele trei fiice ale ei

Adaugat la februarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 13, 2020

Sfîntul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluînd plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.

Pentru că, intrînd la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decît toate bolile trupului, şi cînd acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întîmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dîndu-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.

Astfel sfîntul învăţînd pe bolnavi, încă şi cuvîntul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie preaaleasă.

Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgînul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor. Deci, a fost clevetit Sfîntul Chir, slăvitul doctor alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creştin şi învaţă pe mulţi credinţa creştinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfîntul Chir, înştiinţîndu-se de aceasta, a fugit din cetate şi din părţile Egiptului şi a mers în Arabia. Aceasta a făcut-o, nu temîndu-se de chinuri şi de moartea cea pentru Hristos, ci ascultînd cuvintele lui Hristos: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; apoi, încă vrînd ca să ajute celor de aproape şi dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru rînduirea monahicească. Deci, mergînd în Arabia, îndată a luat asupră-şi îngerescul chip al monahilor. Dar mai ales, după rînduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea lui în Arabia, ca şi acolo pe mulţi să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare idolească şi apoi la calea mîntuirii să-i povăţuiască.

Deci, a lăsat meşteşugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, şi acum nu cu doftorii şi cu ierburi, ci cu rugăciuni şi cu cuvîntul tămăduia toate bolile; iar pentru nişte faceri de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulţime mare de închinători de idoli lăsîndu-şi rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Sfîntul Ioan era de neam din Edessa, creştin binecredincios şi cinstit în rînduiala ostăşească. Atunci ridicînd Diocleţian prigonire asupra creştinilor, şi-a lăsat rînduiala cea ostăşească şi slava acestei lumi, patria, casa, neamul şi bogăţia, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la Ierusalim, unde, petrecînd cîtăva vreme, a auzit despre Sfîntul Chir şi despre minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dînsul pretutindeni şi dorea foarte mult să-l vadă şi să vieţuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.

Drept aceea a mers mai întîi în Alexandria, căutînd pe cel dorit, dar neaflîndu-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dînsul unde este. Şi înştiinţîndu-se că este în Arabia, a mers acolo cu sîrguinţă şi, găsindu-l, s-a lipit de dînsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, şi următor al vieţii lui celei îmbunătăţite.

Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos, o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale căror nume sînt: Teoctista, Teodosia şi Eudoxia, şi le-au dus în cetatea Canon, în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfîntul Chir şi cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credinţa în Hristos acele fecioare tinere, care puteau să se înşele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci şi lesnicios, cu momirile, puteau a fi ademenite, în tînăra lor vîrstă; căci Teoctista, cea mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani, iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.

Dar Sfîntul Chir se îndoia şi despre maica lor Atanasia, ca nu şi ea pentru fiice să se plece la păgînătate, nevoind să vadă pe fiicele sale cumplit chinuindu-se şi vărsîndu-se sîngele lor fără cruţare; pentru că este ştiut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.

Astfel, sculîndu-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea în Hristos pe fecioare şi pe maica lor şi să le facă temătoare de Dumnezeu şi îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfîntul Ioan a urmat Sfîntului Chir, ducîndu-se amîndoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ţinută în legături cu fiicele, pe care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea lui Iisus Hristos, încît cu osîrdie să-şi pună sufletele pentru El.

Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducîndu-se unul din păgîni la dînsul, i-a spus acestea: „Doi oameni oarecare s-au arătat în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească şi altul în cea ostăşească şi sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noştri, ci să petreacă în credinţa lor necurată, nici să se supună poruncilor împărăteşti; apoi, le învaţă să cinstească pe un oarecare Iisus şi Aceluia să-I dea dumnezeiască cinste, nebăgînd seamă de moarte”.

Auzind aceasta Sirian, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi să-i aducă înaintea sa. Deci, au prins pe Sfinţii Chir şi Ioan şi i-au pus la cercetare înaintea păgînului judecător Sirian. Iar el, văzîndu-i, le-a zis:

„Voi, ticăloşilor vrăjmaşi ai zeilor noştri, vă sîrguiţi să amăgiţi pe fecioare şi să înmulţiţi creştineasca credinţă, cu toate meşteşugirile, spre defăimarea împăratului; dacă aţi fost pînă acum nebuni, apoi, măcar acum lepădînd deşarta voastră credinţă cea plină de toate vrăjile, cu rugăciuni şi cu jertfe să milostiviţi pe zei spre voi, ca nu numai să scăpaţi de chinurile cele pregătite vouă, ci să vă învredniciţi şi de cinste de la noi; iar de nu, aveţi să cunoaşteţi nu numai mînia lui Sirian şi a lui Diocleţian, dar chiar a zeilor pe care îi huliţi şi care, măcar că sînt huliţi, acum vor fi izbăvitori cumpliţi ai necinstirii lor”.

La acestea Sfinţii Chir şi Ioan au răspuns, zicînd: „Nouă ne este obiceiul, ca puţine să grăim; deci, să ştii cu adevărat, că noi nu poftim vreodată nici cinstea voastră cea deşartă, nici de Hristos nu ne vom lepăda, oricît am pătimi pentru El”.

Atunci Sirian, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: „Se cădea vouă, necuraţilor, ca să fiţi mulţumiţi cu iubirea de oameni a judecătorului, dacă mai este la voi înţelegere, şi lepădîndu-vă de rătăcirea voastră, să scăpaţi de groaznica certare; dar de vreme ce nu văd la voi decît mîndrie, nesupunere şi deşartă înălţare de minte, de aceea nu este nevoie de multe cuvinte, ci se cuvine să ne apucăm de lucru; pentru că aşa veţi lua şi plata cea dorită vouă şi chiar nevrînd, vă veţi supune poruncii împărăteşti”.

Zicînd aceasta, a poruncit să aducă pe acele fecioare cu maica lor şi a început a chinui în multe feluri pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, bătîndu-i cu bicele, sfărîmîndu-i cu toiegele, arzîndu-i cu făclii şi mădularele cele arse udîndu-le cu oţet şi cu sare. Apoi, frecîndu-le cu pînze aspre de păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; şi au pus asupra lor toate scornirile chinurilor, nelăsînd nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbîndească îndrăznirea lor şi să le zdrobească bărbăţia, iar pe de alta să înfricoşeze pe fecioarele cele tinere şi pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic n-a sporit chinuitorul urîtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăţia sfinţilor răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare şi pe maica lor să le înfricoşeze.

Deci, poruncind să dezlege pe sfinţi, a început la fel a chinui pe Sfînta Atanasia şi pe fiicele ei, şi rău chinuindu-le, s-a umplut de mare ruşine, deoarece partea femeiască cea neputincioasă în pătimire cu nimic nu se deosebea de bărbaţii cei tari şi nebiruiţi, adică de Sfinţii Chir şi Ioan, pentru că aceeaşi dragoste şi credinţă pe care o aveau aceia spre Hristos, aceleaşi chinuri le pătimeau pentru El şi aceeaşi bărbăţie o aveau – întărindu-le Dumnezeu -, şi pătimeau ca în trupuri străine, nebăgînd în seamă chinurile; pentru că priveau spre iubitul Mirele lor Hristos Dumnezeu, Care căuta din înălţimea slavei spre pătimirea mireselor Sale şi le da ajutor.

Deci, dezlegînd chinuitorul pe sfintele muceniţe, le-a osîndit la tăierea de săbii; iar ele mergînd la moarte, se veseleau ca de nuntă, şi s-au tăiat sfintele lor capete, adică al fericitei Atanasia şi ale celor trei fiice ale ei, al Teoctistiei, al Teodosiei şi al Eudoxiei.

După uciderea Sfintelor Muceniţe, Sfinţii Chir şi Ioan au fost aduşi iarăşi la cercetare, iar tiranul a întins vorbă lungă, ca şi cum se îngrijea de sănătatea lor, apoi arătîndu-le daruri şi punînd de faţă şi chinurile, îi îngrozea cu cea de pe urmă pedeapsă. Dar, după ce a văzut că în zadar se osteneşte, a dat asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă:

„Lui Chir învăţătorul şi lui Ioan cel de o credinţă cu dînsul, care au defăimat porunca împărătească şi n-au voit să aducă jertfe marilor zei, poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele”.

Luîndu-i ostaşii, le-au tăiat capetele în acelaşi loc unde şi-au pus sufletele pentru Domnul sfintele fecioare cu maica lor, în 31 de zile ale lunii ianuarie; iar creştinii cei tăinuiţi luînd sfintele lor trupuri, în ascuns le-au îngropat cu cinste, în biserica Sfîntului Apostol şi Evanghelist Marcu, în osebite morminte, adică într-unul pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, iar în altul pe Sfînta Atanasia cu fiicele ei. Iar după mulţi ani, în vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), Sfîntul Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), prin dumnezeiască poruncă, a dus moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, în satul ce se numea Manutin, spre izgonirea de acolo a diavolilor celor mulţi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Cuviosul Nichita, din Pecersca, Episcopul Novgorodului

Adaugat la februarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 13, 2020

Sînt unii ostaşi viteji, care nu în ceată s-au obişnuit a face război, ci cîte unul se reped asupra vrăjmaşului lor; pe care, deşi de multe ori îi lasă Domnul să cadă, ca să nu se înalţe, însă văzînd lupta şi bărbăţia lor mai dinainte, nu-i lasă pînă în sfîrşit, ci îi ridică şi nebiruiţi îi pune în faţă. Din unii ca acei ostaşi viteji ai lui Hristos s-au aflat în sfînta Mînăstire Pecersca, Cuviosul Isachie, închisul, cum şi acest fericit Nichita, despre care vrednicul de laudă Policarp, înştiinţîndu-se de la Sfîntul Simeon, mărturiseşte astfel:

În zilele Cuviosului egumen Nicon, a fost un frate în sfînta Mînăstire Pecersca, anume Nichita; acesta a început a se ruga egumenului să-l binecuvînteze, ca să se nevoiască în singurătate. Iar egumenul îl oprea, zicîndu-i: „O! fiule, nu-ţi este de folos, tînăr fiind, să şezi degeaba; mai de folos îţi este să şezi cu fraţii, slujindu-ne, că nu-ţi vei pierde plata ta. Singur ai văzut pe fratele nostru Isachie, cum se ispitea în închisoare de diavol, şi s-ar fi înşelat, dacă marele dar al lui Dumnezeu nu l-ar fi mîntuit, pentru rugăciunile Cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie”.

Nichita a răspuns: „Nicidecum, părinte, nu mă voi înşela de un lucru ca acesta; ci cu tărie doresc a sta împotriva meşte-şugirilor diavoleşti, iar iubitorului de oameni Dumnezeu, mă voi ruga ca şi mie să mi se dea darul facerii de minuni, precum a dat lui Isachie cel închis, care şi pînă acum face multe minuni”. Zis-a lui iarăşi egumenul: „Mai presus de putere este dorinţa ta, fiule, fereşte-te ca, înălţîndu-te, să nu cazi; eu îţi poruncesc ca mai ales să slujeşti la fraţi, că pentru ascultarea ta te vei încu-nuna de la Dumnezeu”.

Iar Nichita nicidecum nu voia să ia aminte la cele grăite de egumen, neputînd înăbuşi rîvna cea mare către viaţa retrasă; şi ceea ce a voit, a şi făcut, căci închizîndu-se, a astupat uşa şi petrecea, rugîndu-se, fără să iasă. Însă nu după mult timp n-a scăpat de cursele diavolului, căci, în vremea cîntării sale, auzea glas rugîndu-se împreună cu el, şi-i venea bună mireasmă negrăită; apoi, de aceasta amăgindu-se, zicea în sine: „De n-ar fi acesta înger, nu s-ar ruga cu mine, nici mirosirea Sfîntului Duh n-ar fi aici”.

Deci, a început cu dinadinsul a se ruga, zicînd: „Doamne, arată-te singur mie, ca să Te văd”. Atunci s-a făcut glas către dînsul: „Nu mă voi arăta ţie, căci eşti tînăr, ca nu înălţîndu-te, să cazi”. Iar dînsul cu lacrimi a zis: „Nicidecum Doamne, nu mă voi înşela, că m-a învăţat egumenul ca să nu iau aminte la înşelăciunea diavolească, ci la Tine, şi cele poruncite mie, le voi face”. Atunci, balaurul cel pierzător de suflete luînd putere asupra lui, i-a zis: „Cu neputinţă este omului ca, în trup fiind, să mă vadă; dar iată, îţi voi trimite pe îngerul meu, ca să petreacă cu tine, iar tu să-i faci voia lui”.

Apoi îndată a stat înaintea lui diavolul în chip de înger, iar Nichita căzînd, i s-a închinat lui ca unui înger, şi i-a zis diavolul: „De acum să nu te mai rogi, ci citeşte cărţi, şi aşa te vei afla cu Dumnezeu vorbind, şi vei da cuvînt folositor celor ce vor veni la tine, iar eu de-a pururea mă voi ruga Făcătorului tuturor pentru mîntuirea ta”. Crezînd închisul cele grăite, şi înşelîndu-se şi mai mult cu mintea, nu se mai ruga, ci se sîrguia la citirea cărţilor, iar pe diavol îl vedea neîncetat rugîndu-se pentru dînsul. Apoi cu cel ce venea la el, vorbea mult din Scriptură, pentru folosul sufletului, după aceea a început a prooroci. Şi se făcuse slăvit, încît toţi se mirau de împlinirea cuvintelor lui.

Altădată a trimis la voievodul Iziaslav, zicînd: „Astăzi unii uciseră pe voievodul Gleb Sviatoslavici în Zavolocia; degrab să trimiţi pe fiul tău Svatopolk, la scaunul Novogradului”. Şi precum a zis, aşa a şi făcut; căci, după cîteva zile, a venit înştiinţare despre uciderea voievodului Gleb. Şi după aceasta mai mult a străbătut vestea că cel închis este prooroc şi foarte mult îl ascultă domnii şi boierii. Că, deşi nu ştie diavolul ceea ce are să fie, ci ceea ce singur a făcut şi a învăţat pe oamenii cei răi, adică să ucidă, sau să fure, acestea le spune. Deci, cînd veneau la cel închis cei ce voiau să audă cuvînt de mîngîiere de la el, atunci diavolul, cel ce i se părea înger, îi spunea lui toate cele ce li se întîmplau lor, şi el aceleaşi le proorocea.

Deci, nu putea nimeni să se întrebe cu Nichita din cărţile Legii vechi, căci ştia pe de rost: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Judecătorii, Cărţile împăraţilor şi toate proorociile după rînduială, cum şi toate cărţile evreieşti le ştia bine; iar sfintele cărţi evangheliceşti şi apostoleşti, care s-au dat spre îndreptarea şi întărirea noastră, niciodată nu voia să le vadă sau să le audă, nicidecum să le citească, dar nici pe altul să vorbească către el din Noul Aşezămînt; pentru aceea s-a cunoscut de toţi că este înşelat de vrăjmaşul.

Deci, aceasta nesuferind-o, au mers la cel înşelat cuvioşii părinţi: Nicon egumenul, Ioan, care a fost egumen după dînsul, Pimen pustnicul, Isaia, care a fost episcopul Rostovului, Matei, mai înainte văzătorul, Isachie, închisul Pecerscăi, Agapit, doctorul, Grigore, făcătorul de minuni, Nicolae, care a fost episcop al Tmutaracanului, Nestor, scriitorul de ani, Grigore, făcătorul de canoane, Teoctist, mai înainte văzător; toţi aceştia, străluciţi cu faptele bune, mergînd acolo, făceau rugăciuni către Dumnezeu pentru Nichita, gonind pe diavol dintr-însul. Apoi, scoţînd pe Nichita afară, îl întrebau ca să le spună ceva din Vechiul Aşezămînt, iar el se jura că niciodată n-a citit acele cărţi, pe care mai înainte le ştia pe de rost. Ba încă nici un cuvînt nu ştia, încît abia l-au învăţat pe el slovele.

Atunci, cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, venindu-şi în sine, şi-a mărturisit greşeala sa cu amar, deprinzîndu-se apoi spre mare înfrînare şi ascultare; apoi a avut o curată şi smerită viaţă, încît a covîrşit pe toţi cu fapta bună. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd atîta nevoinţă a fericitului şi netrecîndu-i cu vederea cele de mai înainte fapte bune ale lui, în care din tinereţe se deprinsese, a primit adevărata lui nevoinţă; şi precum a primit pocăinţa Sfîntului Petru, cel ce se lepădase de trei ori, zicîndu-i: Paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, acelaşi semn de pocăinţă bine primită i-a dat fericitului Nichita.

Căci, pentru multa sa dragoste, spre paza poruncilor, l-a făcut păstor al cuvîntătoarei Sale turme, suindu-l la scaunul episcopiei Novgorodului, unde, spre încredinţarea iertării sfîntului de alunecarea cea mai dinainte, i-a preamărit îmbunătăţita lui viaţă cu darul facerii de minuni; căci, odată, fiind secetă, s-a rugat lui Dumnezeu şi a căzut ploaie din cer. Asemenea şi aprinderea cetăţii, cu rugăciunile sale a stins-o; şi multe alte minuni făcea.

Astfel bine păscînd turma sa cea cuvîntătoare, s-a mutat către Domnul, la veşnica viaţă, în anul 6606 (1098, d. Hr.), în 31 de zile ale lunii ianuarie; el a fost pe scaunul marelui Novgorod 13 ani şi l-au îngropat cu cinste în preajma bisericii celei mari, a sfinţilor dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana. După aceasta, au trecut 453 de ani, de cînd trupul fericitului Nichita era ascuns în mormînt; iar la anul 7059, (1551 d. Hr.), în vremea stăpînirii dreptcredinciosului împărat Ioan, singur stăpînitor a toată Rusia, fiul marelui domn Vasile, în zilele mitropolitului Macarie şi ale arhiepiscopului marelui Novgorod, Teodosie, s-au aflat moaştele arhiereului Nichita, întregi şi nerisipite, care izvorăsc multe tămăduiri celor ce merg cu credinţă acolo pînă astăzi.

Dumnezeului nostru fie slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţi Mucenici Victorian, Victor, Nichifor, Claudie, Diodor, Serapion şi Papia, cei din Corint

Adaugat la februarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 13, 2020

Aceşti sfinţi mucenici au fost prinşi, pentru mărturisirea lui Hristos, în vremea împăratului Deciu, în anul 250. Fiind aduşi înaintea lui Tertius antipatul, care cîrmuia din Corint ţara Eladei, (căci sfinţii aceştia erau cu toţii din Corint) după multe chinuri grele de suportat şi-au primit sfîrşitul vieţii în felurite chipuri: Victorin, Victor şi Nichifor au fost băgaţi în piuă şi zdrobiţi pînă şi-au dat sufletele; Claudie a răposat după ce i-au tăiat mîinile şi picioarele; Diodor a fost ars, iar lui Serapion i s-a tăiat capul; Papia a fost înecat în mare.

Sfînta Muceniţa Trifina

Adaugat la februarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 13, 2020

Această sfîntă muceniţă a fost din cetatea Cizicului, care este aşezată în Helespont, fiica a unui senator pe nume Anastasie şi a Socratiei, care era creştină. Trifina a mărturisit pe Hristos, nu fiind tîrîtă de alţii la judecată, ci singură s-a înfăţişat, ocărînd şi batjocorind grozăviile cu care nebunilor şi nepricepuţilor li se părea că cinstesc pe idolii lor. Totodată învăţa pe toţi să părăsească deşertăciunile şi se ruga lui Dumnezeu să-i întoarcă de la necredinţă. De aceea a fost aruncată la chinuri de Chesarie dregătorul. La sfîrşit au aruncat-o la fiare care nu s-au atins de ea; dar un taur, venind, a lovit-o cu coarnele şi a spintecat-o. Şi spune tradiţia că, acolo unde i s-a vărsat sîngele, a izvorît o fîntînă cu apă curată, din care bînd şi femeile, cărora după naştere le pierea laptele, îndată dobîndeau din nou lapte. Şi nu numai la femei ci şi la dobitoace de parte femeiască, lipsite de lapte, se zice că dacă beau din apa aceea, le venea laptele.