Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfînta Muceniţă Anisia fecioara

Adaugat la ianuarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 12, 2020

În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţîndu-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decît cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe decît cu laptele. Trecînd anii săi cei prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătînd roduri vrednice de învăţătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzîndu-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mîhnire: „O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vătămi de alţii; bune sînt bătrîneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mîhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cereşti”. Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecîndu-şi genunchii şi udînd pămîntul cu lacrimi.

Trecînd părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii părinteşti şi cugeta ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.

Acestea văzîndu-le, Sfînta Anisia zicea: „Cum ne vom mîntui întru atîtea bogăţii pămînteşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcîndu-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vîrtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strîng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Cîştigarea moşiilor îndeamnă spre mînie şi aduce vicleană strîngere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vînează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mîndrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.

Deci, aşa să facem cu dînsele: să fim stăpîni ale lor după fire, mai înainte pînă a nu ne stăpîni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătîndu-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mîna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.

Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulţire însutită. Apoi, vînzîndu-le, să căutăm Crucea, căci împărţindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pămînteşti cu pămîntul să le lăsăm, ca să vieţuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie şi să poftim nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci cînd va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum cînd este tîrgul, să facem negustorie. Goana şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii şi muncile să-mi deschidă mîngîierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaţilor sînt răsplătirile, ci şi ale femeilor”.

Acestea grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel zămislit negrăit în pîntecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămîn afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rînduieşte-mă în numărul fecioarelor cele înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întîmpin pe Tine, ca fără prihană, săvîrşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale”.

Aşa rugîndu-se Sfînta Anisia, îndată a vîndut toate, nu la preţul care se cuvenea şi nici a face tîrg, ci numai aşa zicea către negustori: „Vezi că lucrurile care se vînd sînt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci dă preţul cît este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate”.

Vînzîndu-şi toată bogăţia, preţul cel luat îl împărţea săracilor şi celor ce pătimeau prin legături, umblînd prin toate temniţele şi nu numai dîndu-le cele de trebuinţă, ci mai vîrtos slujindu-le cu mîinile sale acelora care, după primirea muncilor şi a rănilor, nu puteau ca să-şi slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungîndu-i cu balsamuri, legîndu-le rănile şi mîngîind pe cei mîhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cerceta şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe cîţi afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mînă îndurată le da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: „Să nu-mi fie mie a căuta dulceţi şi mîngîieri întru bogăţii, care nici ca o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecăţii”.

Împărţindu-le toate pînă la banul cel de pe urmă şi nelăsîndu-şi nimic, s-a închis într-o casă şi lucra cu mîinile sale, cîştigînd hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala sa şi întru sudoarea feţii sale mîncînd pîine, ascultînd astfel pe apostolul care găieşte: Cel ce nu lucrează să nu mănînce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mîinilor sale. Şi se îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă fără de trup, căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecîndu-le în osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pămîntul şi în loc de aşternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea foarte puţin, căci grăia întru sine: „Nu fără primejdie este mie a dormi cînd vrăjmaşul meu este cu trezire”.

Mai multe lacrimi vărsa decît bea apă, suspinările ei erau mai multe decît cuvintele cele grăite de dînsa, apoi atît era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încît cînd îşi pleca genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mîntuitorului, sărutîndu-le şi ştergînd cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea năşteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpînului şi le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorinţă a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept şi se ruga, zicînd:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru, Cela ce şezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli şi mii de mii de îngeri îţi stau înainte, supunîndu-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpîniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc serafimii neîncetat cîntînd întreită cîntare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ţie le-ai cufundat în tartarul cel prea adînc şi pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat la pămînt şi de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mîndria aceluia.

Tu din sînurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvîntul, Care era mai înainte de veci, pe Mîntuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfînt şi din Maria Fecioara, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă şi ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce ştii gîndurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea şi scînteia credinţei, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mîntuieşti, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut şi de Tine mă lipesc din toată inima mea.

Doamne Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă Ţie, cu inimă zdrobită şi cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, o! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste obraz; pentru care ai băut oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia zi ai înviat din morţi, Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.

Nu mă ruşina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învredniceşte-mă ca o creştină a mă mîntui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvîrşind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecăţile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sînt aruncată din pîntecele maicii mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.

Îndreptează paşii mei ca să nu mă umplu de ruşine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăşi către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punîndu-mă pe altarul mărturisirii şi al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfînt, se cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzînd necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească şi cerească, căci acum o vedea petrecînd cu duhul în cer şi cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos şi scrîşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea a clăti şi răsturna casa ei. Dar văzînd-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleşugul lui. De aceea se mîhnea duşmanul adevărului şi zicea:

„Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună şi uriaşi am supus, iar acum de tineri şi de fecioare mă fac de ruşine, pentru că pe moarte ca pe viaţă o iubesc şi printr-însa încununîndu-se, aleargă la cer şi apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mîngîie sîngele mucenicilor celor omorîţi, dar credinţa şi nevoinţele lor, mărturisirea care o fac au schimbat cetăţi întregi şi neamuri. Locaşurile mele se risipesc, se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trîndăvit, care mai înainte se înveseleau şi se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăţia mea, pentru că acei care sînt în munci veseli şi în morminte înfricoşaţi, mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar ştiu ce voi face, căci am aflat o măiestrie asupra lor”.

Vrăjmaşul îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrînd zavistnicul să îngroape în ţărîna uitării slava sfinţilor mucenici, ca să nu-şi mai aducă de dînşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămînă pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rînduit ca fără judecată şi fără ispitire să fie omorîţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci de poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepînd înrăutăţitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decît cuvintele.

Maximian, prin învăţătura diavolească, singur omorînd mulţime de creştini, s-a arătat ca şi cum ar fi slăbit, săturîndu-se de sîngele vărsat, ca o fiară care mănîncă mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sînge nevinovat, atunci ca şi cum ar fi blîndă nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lîngă ea. Aşa şi tiranul acela necurat, urîndu-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blîndeţe prefăcută, şi zicea: „Nu sînt vrednici creştinii ca să fie omorîţi înaintea ochilor împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe dînşii, iar cuvintele şi faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi şi se vor povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă creştină şi se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiaţi ca nişte dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca moartea lor să fie neştiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere”.

Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creştini, fără frică, netemîndu-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetăţile, pe uliţi şi drumuri, prin case şi prin tîrguri. Fiecare cum întîlnea pe cineva şi cunoştea că este creştin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întîmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatra, cu lemn şi îi omorau ca pe nişte fiare sau dobitoace, încît se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.

În acea vreme a obişnuitei ucideri, Sfînta fecioară Anisia, arzînd cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrînd pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gîlceavă în popor, căci se prăznuia de păgîni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Şi iată unul din ostaşii împărăteşti venea asupra ei şi a oprit-o zicînd: „Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?”. Ea, văzîndu-l fără rînduială şi fără ruşine şi socotindu-l a fi ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară – căci cu adevărat era mai cumplit decît fiara – neruşinîndu-se de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi ocărît şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit o întreba: „Cine eşti şi de unde vii?”

Mieluşeaua lui Hristos, voind să scape din mîinile lui şi din căutarea cea fără de rînduială, cu răspunsuri blînde se silea a se izbăvi de dînsul, zicînd: „Sînt roaba lui Hristos şi merg la biserică”. Acela fără de ruşine, îndemnîndu-l diavolul care era într-însul, a zis: „Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe Soare îl cinstim astăzi”. Aceasta zicînd, i-a luat cu sila acoperămîntul de pe capul ei, vrînd să-i descopere bine faţa. Ea, întorcîndu-se cu bărbăţie şi nelăsîndu-se ocărîtă, a scuipat în faţa lui, zicînd: „Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole”. Iar el, umplîndu-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdînd a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa. Sfînta fecioară, îndată căzînd la pămînt, cu vărsarea sîngelui ei şi-a dat şi sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea şi dorea cu osîrdie, să moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.

Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plîngea, pe de-o parte pentru jertfa tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar pe de alta cîrtea asupra poruncii împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaşte luîndu-le creştinii şi îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stîngă a drumului de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dînsa. Acestea s-au făcut stăpînind Maximian, iar peste noi împărăţind întru nesfîrşiţii veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Fileter

Adaugat la ianuarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 12, 2020

Lui Diocleţian care venise odată în Nicomidia i s-a vorbit despre un oarecare creştin cu numele Fileter. Împăratul a trimis îndată să-l aducă la el. Şi s-a minunat împăratul de înfăţişarea lui. Ca era sfîntul mare de stat şi frumos la chip, iar părul capului şi al bărbii strălucea ca aurul. Aceasta l-a făcut pe împărat să-l numească zeu şi nu om, împăratul l-a întrebat; „Spune-mi, de unde eşti, care ţi-e numele şi meseria?”. Sfîntul i-a răspuns: „Sunt născut şi crescut în Nicomidia, fiu de prefect, de credinţă creştină, iar numele meu e Fileter”.

Atunci împăratul l-a chemat alături de el şi-l linguşea. A început însă să rostească şi cuvinte de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Sfîntul şi-a ridicat îndată privirile la cer şi a zis: „Să se îngrădească gura aceluia care spune hule împotriva Hristosului meu!”.

Şi îndată s-a cutremurat pămîntul şi a tunat aşa de tare, că împăratul şi cei dimpreună cu el s-au spăimîntat. Apoi a fost supus sfîntul la chinuri pe care le-a îndurat cu seninătate. Ruşinat împăratul şi de frumuseţea lui şi de neamul lui, dar mai mult de minunile ce le-a făcut, l-a lăsat să meargă slobod unde va voi şi cînd va dori.

După Diocleţian, a împărăţit în Nicomidia Maximian. Dus înaintea lui şi mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat şi Făcător al lumii, sfîntul a fost chinuit vreme îndelungată în chip cumplit. Dar sfîntul îndura chinurile ca şi cînd altul ar fi fost chinuit. Cînd împăratul a văzut că nu-l poate birui deloc, l-a surghiunit în Priconison. Dus legat cu lanţuri, a făcut pe drum multe minuni: a izgonit demoni, a vindecat leproşi, a tămăduit orice boală, a doborît pe idolii de pe locurile lor înalte, numai cu cuvîntul, şi i-a prefăcut în ţărînă şi apă.

Ajuns legat în Niceea, s-a apropiat de un templu idolesc vestit şi îndată s-a prăbuşit templul din temelii. Pentru aceste minuni, mulţi au crezut în Hristos Au crezut şi au venit la Hristos şi căpetenia şi ostaşii cei împreună cu el.

Cînd a ajuns sfîntul în părţile Sigrianei şi a săvîrşit şi acolo multe minuni, locuitorii acelui loc i-au spus sfîntului şi căpeteniei: „Este aici, aproape de noi, un om cu numele Eviot, un creştin, care a suferit pentru Hristos de la ighemon multe şi felurite chinuri. Dar el, ca un diamant, a rămas nevătămat şi face multe minuni”.

Cînd Sfîntul Fileter a auzit acestea, a voit să-l vadă. Pentru aceea îngerul Domnului s-a dus la fericitul Eviot şi i-a spus: „Ieşi puţin din chilia ta şi du-te în cutare loc, întru întîmpinarea lui Fileter, cel împreună cu tine mucenic”.

Eviot a ieşit îndată şi s-a coborît din Muntele Sigrianei. Sfîntul Fileter, îndrumat de un om din partea locului pe drumul ce ducea la Sfîntul Eviot, s-a urcat în Muntele Sigrianei, împreună cu el era căpetenia şi cei şase ostaşi, care crezuseră şi se botezaseră şi voiau să fie cu el. Urcîndu-se ei în munte l-au văzut pe fericitul Eviot, coborîndu-se spre ei. Plin de mare bucurie s-au îmbrăţişat unii cu alţii şi s-au dus cu toţii la chilia Sfîntului Eviot şi au rămas acolo. După şapte zile, fericitul Fileter a adormit somnul pe care îl dorea. S-a mutat la Hristos cel dorit, dîndu-şi în mîinile Lui sufletul. Fericitul Eviot i-a îngropat la chilia lui. Iar după unsprezece zile, căpetenia şi cei şase ostaşi au murit şi au fost înmormîntaţi de fericitul Eviot alături de sfînt.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Apostol Timon.

Cuviosul Zotic, hrănitorul de orfani

Adaugat la ianuarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 12, 2020

Cuviosul ZoticSfîntul Zotic s-a născut la Roma cea veche. Era de neam cinstit şi strălucit. De mic şi-a însuşit toată ştiinţa vremii. Fiind om învăţat a fost dus din Roma în Constantinopol de marele între împăraţi Constantin şi cinstit cu dregătoria de magistru.

O dată cu el au venit în Constantinopol şi alţi oameni de frunte din Roma: magistrianul carelor, Paulin, nepotul lui, Olimvrie, Vir, Sever, Marian, Antim, Uvrichie, Isidor, Calistrat, Florentie, Euvul, Samson, Studie şi dumnezeiescul acesta Zotic. Numele acestor înalţi dregători le poartă pînă astăzi sfintele locaşuri zidite de ei.

Se spune că în vremea aceea a bîntuit în Constantinopol lepra. Împăratul a dat poruncă să fie aruncaţi în adîncul mării toţi cei îmbolnăviţi de lepră. Zotic, acest cinstit bărbat, n-a vrut să vadă sau să audă de aşa ceva, ci, înflăcărat de dor dumnezeiesc, s-a dus la împărat şi i-a spus: „Să dea împăratul robului său aur mult ca să cumpere mărgăritare, pietre preţioase şi strălucitoare spre mărirea şi cinstea împărăţiei lui, pentru că robul lui este cunoscător în astfel de lucruri!”.

Împăratul a poruncit îndată să i se dea aur. Iar bărbatul acela, iubitor de Dumnezeu, şi preaiscusit lucrător al lui Dumnezeu a luat aurul şi a plecat plin de veselie. Cu aurul izbăvea de la înec pe toţi aceia pe care prefectul oraşului îi dădea călăilor să-i omoare. Le dădea preţ bun pentru ei şi-i ducea pe leproşi, dincolo de Constantinopol, într-un munte numit pe vremea aceea Eleon. Acolo Zotic făcuse nişte colibe şi în ele adăpostea pe leproşi. Neguţătoria aceasta cu cîştig dumnezeiesc n-a rămas tăinuită. Că leproşii erau mulţi, iar sfîntul le ducea în fiecare zi hrană din belşug. Mulţi se temeau că aceasta putea aduce foamete mare în oraş.

După moartea marelui şi pururea pomenitului împărat Constantin a luat toată împărăţia Constantie, fiul lui. Acest împărat nu era ortodox, ci arian, şi a supus pe mulţi binecredincioşi la felurite chinuri. Îl ura pe Sfîntul Zotic, pentru că era ortodox, dar se sfia să-i facă, fără pricină, vreun rău, pentru dragostea ce-i purtase tatăl său, Sfîntul Constantin. Totuşi a găsit o bună pricină ca să-l piardă. L-a învinuit că aduce lepra în oraş. Între timp s-a întîmplat de s-a îmbolnăvit de lepră şi fata împăratului. Chiar tatăl ei a dat-o prefectului să fie aruncată în mare. Dar Sfîntul Zotic a dat, ca de obicei, călăilor bani, a răscumpărat copila şi a dus-o printre ceilalţi leproşi.

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, foametea aşteptată a venit în Constantinopol. Oraşul ducea lipsă de cele de trebuinţă pentru hrană. Împăratul a căutat să afle pricina lipsei şi a foametei. Clevetitorii şi duşmanii adevărului au găsit acum prilejul să hulească pe sfînt. Au spus împăratului că Zotic e pricina foametei, pentru că ducea mîncare cu nemiluita leproşilor care erau mulţi la număr.

Cînd împăratul a auzit asta şi-a stăpînit puţin mînia, şi pentru că se sfia de sfînt şi pentru că nu primise încă mărgăritarele şi pietrele preţioase. Înduplecat însă de oamenii rău voitori, a poruncit să-l prindă. Cînd sfîntul a aflat că e vorba să-l prindă, s-a dus pe ascuns la palatul împărătesc şi s-a înfăţişat împăratului.

Împăratul în batjocura i-a spus: „A venit, magistre, corabia care trebuie să aducă mărgăritarele şi pietrele preţioase?”. „Vino, împărate, daca vrei, cu robul tău”, a răspuns sfîntul, „să o vezi!”.

Împăratul n-a zăbovit deloc şi a plecat. Fericitul Zotic însă s-a dus mai înainte în Muntele Eleon, a poruncit să iasă din colibe fraţii cei întru Hristos împreună cu fiica împăratului, cu făclii în mîini, întru întîmpinarea împăratului.

Cînd împăratul a ajuns acolo şi a văzut pe leproşi s-a mirat de mulţimea lor, şi a zis: „Cine sunt aceştia?”. „Aceştia, stăpîne”, a răspuns sfîntul, arătîndu-i cu degetul, „sunt pietrele preţioase şi mărgăritarele cele sclipitoare, pe care le-am cumpărat în neguţătoria mea!”.

Împăratul a socotit aceasta ca o bătaie de joc. S-a aprins de mînie şi a poruncit să-l lege pe Sfîntul Zotic de catîri sălbatici şi să-i gonească fără milă, ca să-i curme cu silnicie viaţa, rupîndu-i mădularele bucăţică cu bucăţică pe pietrele de acolo. Porunca s-a îndeplinit îndată. Împăratul era de faţă şi se uita. Catîrii, împunşi cu ţepuşe de călăi, au tîrît în fugă năpraznică pe sfînt din vîrful dealului pînă în vale. Mădularele lui s-au împrăştiat ici şi colo, iar ochii i-au ieşit din cap. În locul în care s-au petrecut acestea a ieşit îndată un izvor cu apă curată şi bună de băut, care tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa, spre lauda, slava şi cinstea iubitorului de oameni Dumnezeu şi a slujitorului Său. Fericitul şi-a dat sufletul pe cînd era tîrît de catîri. Atunci îndată catîrii au rămas nemişcaţi, deşi erau biciuiţi amarnic de călăi. Şi catîrii, cu voce omenească, în auzul tuturor, au făcut de ocară cruzimea şi nebunia împăratului, numindu-l orb şi nesimţit. Despre cuvios au spus să fie îngropat chiar în locul acela.

Cînd împăratul a văzut şi a auzit aceasta s-a umplut de uimire. Se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu suspine şi cu inima zdrobită, să aibă milă de el. Striga, că din neştiinţă a făcut cele ce a făcut. Şi îndată a poruncit să se îngroape trupul mucenicului cu multă grijă şi cu deosebită cinste. A mai poruncit împăratul ca în mare grabă să se ridice pentru leproşi, cu bani împărăteşti, o clădire mare cu foarte multe curţi şi acareturi, căreia i-a închinat veniturile multor moşii.

Iar Sfîntul Zotic, de atunci şi pînă azi, prin harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, nu conteneşte să facă nenumărate minuni.