Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Ioan de Kronstadt

Adaugat la ianuarie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 2, 2020

Sfîntul Ioan de KronstadtSfîntul Ioan Serghiev din Kronştadt s-a născut la 19 octombrie 1829 în sătucul Sura din îndepărtata gubernie nordică a Imperiului ţarilor de la Marea Albă, Arhanghelsk, ca fiu al sărmanului paracliser Ilia Mihailovici Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna. La Botez a primit, după frumoasa datină creştinească păstrată în poporul rus, numele sfîntului în a cărui zi de pomenire se născuse, respectiv cel al Cuviosului ascet Ioan din Rila (Bulgaria, secolul XI), faţă de care va avea ulterior mare evlavie. în familie va primi educaţia religioasă ortodoxă de mare simplitate, profunzime şi sensibilitate, tradiţională în satul rus.

Tatăl, care descindea dintr-o familie de preoţi din tată în fiu de peste 350 de ani, era mereu bolnav, decedînd în 1851 în vîrstă de 48 de ani. Iernile însă, el obişnuia să citească mereu întregii familii din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor. Mama era un exemplu de devotament şi rugăciune fierbinte şi statornică. Ea va trăi pînă la adînci bătrîneţi fiind martora celebrităţii fiului ei, care o vizita şi consulta mereu cu respect şi veneraţie.

Tînărul copil va creşte sub dubla fascinaţie a slujbelor dumnezeieşti din biserica parohială a satului şi a maiestuoasei naturi a nordului Rusiei pe care o va îndrăgi pînă la sfîrşitul vieţii. Din pricina unei sănătăţi fragile, copilul a început să înveţe acasă abecedarul cu mari dificultăţi – învăţătura era pentru el un adevărat chin. Cu lacrimi în ochi mama sa se ruga la icoane pentru sănătatea copilului, îmboldit de pilda rugăciunii mamei, copilul a început să se roage şi el lui Dumnezeu să i se dezlege înţelegerea. Şi rugăciunea sa de copil i-a fost ascultată. în curînd a putut să citească fără nici un fel de dificultate. Micuţul Vania face deci la o vîrstă fragedă experienţa fundamentală şi care îi va marca întreaga sa existenţă, a puterii rugăciunii fierbinţi în credinţă şi simplitate. îşi înţelege şi vocaţia vieţii sale – aceea de a fi om al rugăciunii prin excelenţă, preot.

Ioan ajunge ultimul elev

La nouă ani este trimis la şcoala parohială din Arhanghelsk unde dificultăţile au reînceput. Separat de părinţi, ironizat de colegi pentru stîngăciile sale ţărăneşti, singur, Ioan ajunge ultimul elev. Deznădăjduit, cade în genunchi şi recurge din nou la rugăciune, iar efectele ei nu întîrzie să se facă simţite. Notele încep să crească, iar în 1851 absolvă şi seminarul din Arhanghelsk ca şef de promoţie.

Pe baza notelor bune primite este trimis cu o bursă la Academia duhovnicească (teologică) din Sankt Peterburg pe care o va absolvi în 1855 cu titlul de magistru (licenţiat), ca al 35-lea din 39 de candidaţi. Performanţele mai degrabă mediocre ale studentului Ioan Serghiev în studiul academic se explică în mare parte prin orientarea dominant scolastică a studiilor teologice în academiile Rusiei epocii, în ciuda eforturilor de reaşezare neopatristică întreprinse de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov (1789-1867).

Taciturn, se ruga mult şi citea intens nu atît cursurile, manualele şi bibliografia academică aridă, cît Vieţile Sfinţilor şi Comentariile la Evanghelii ale Sfîntului Ioan Hrisostom, precum şi inspiratele predici teologice ale mitropolitului Filaret. În discuţii vorbea mult, mai ales despre smerenie şi iubirea atoateiertătoare. Însă, în ciuda firii sale interiorizate, viaţa monahală nu-l atrage. Îl înflăcărează în schimb zelul misionar, dorind să plece misionar în Siberia, China sau America.

Curînd înţelege că imperativele misionare sunt deopotrivă de valabile pentru societatea Rusiei vremii sale. în 1851, murind tatăl său şi rămînînd singurul sprijin al familiei, se angajează copist la Academie pentru a putea trimite întreg salariul acasă. După o scurtă criză spirituală însoţită de depresie şi deznădejde, biruite tot prin rugăciune, se hotărăşte să se facă preot. Într-un vis se vede preot slujind într-o biserică necunoscută. La o serbare după absolvirea Academiei o cunoaşte întîmplător pe fiica protoiereului Nesviţki din Kronştadt, Elisaveta Konstantinovna, cu care se va şi căsători la scurt timp.

La 12 noiembrie 1855 este hirotonit preot pe seama parohiei Sfîntul Andrei din Kronştadt – portul militar al Sankt Peterburgului – în locul socrului său, de către episcopul Hristofor, rectorul Academiei duhovniceşti. Păşind pragul bisericii în care avea să slujească vreme de 53 de ani, şi-a dat seama uimit că era tocmai biserica ce i se arătase în vis prin pronia lui Dumnezeu ca răspuns la neliniştile şi mîhnirile sale anterioare.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică

Om simplu şi fire ţărănească dintr-o bucată, părintele Ioan nu era pentru jumătăţile de măsură. De aceea, el şi-a extrem de în serios vocaţia şi slujirea sacerdotală. Axată fundamental în jurul rugăciunii către Dumnezeu şi pentru oameni, aceasta lua forma slujirii active şi concrete a lui Dumnezeu şi a semenilor. Liturghia zilnică, predarea religiei în şcoala primară şi gimnaziu, predica, păstorirea sufletelor credincioşilor, milostenia şi caritatea activă faţă de cei săraci vor ocupa de acum neobosit, zi şi noapte, pentru peste o jumătate de secol, viaţa parohului din Kronştadt.

Îşi fixează regulile simple ale unei spiritualităţi sacerdotale exemplare, de la care nu se va mai abate. Hrănită din citirea şi meditaţia asiduă a Sfintelor Scripturi împletite însă strîns cu adîncirea în săvîrşirea zilnică a slujbelor dumnezeieşti, încununate de Sfînta Liturghie şi însoţite de o aprofundare a sensurilor teologice ale cărţilor de cult, şi, respectiv, cu intensificarea rugăciunii şi meditaţiei personale, a veghii interioare prin invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus şi ţinerea unui „jurnal” – această spiritualitate simplă şi la îndemîna tuturor credincioşilor, fără eforturi şi cu obiective ascetice extraordinare, trebuia să susţină lucrarea istovitoare a împlinirii practice cu maximă conştiinciozitate a multiplelor îndatoriri şi responsabilităţi pastorale şi caritative.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică întorcîndu-se acasă din vizitele pe la bolnavi şi săraci abia după ora zece seara. Curînd a descoperit că numai celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii şi împărtăşirea regulată cu Sfintele Taine îi pot da energia duhovnicească necesară pentru susţinerea unei activităţi literalmente crucifiante (în ultimii 35 de ani, cu excepţia zilelor cînd era bolnav sau călătorea, a slujit zilnic Sfînta Liturghie).

După o scurtă ezitare, preoteasa Elisaveta a înţeles să accepte regimul de înfrînare impus de celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii – soţii vor trăi toată viaţa ca frate şi soră -, precum şi retragerea discretă şi iubitoare în umbra celui care i-a adus aminte faptul ascetic elementar că, întrucît este preot, nu-şi mai aparţine luişi sau familiei, ci este prin excelenţă un „om pentru ceilalţi”.

Părintele Ioan îşi începe slujirea preoţească într-un moment extrem de defavorabil pentru Biserică. Viaţa religioasă a Rusiei la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului XIX era profund marcată de consecinţele reformelor pe-trine menite să aducă Rusia pe calea modernizării. Practicînd cultul statului şi al naţiunii, regimul ţarist impusese o viziune reducţionistă, formalistă şi utilitarista despre religie şi Biserică, apreciate exclusiv din perspectiva contribuţiei lor la menţinerea moralităţii sociale şi susţinerea Imperiului. Educaţia religioasă şi practica liturgică erau dominate de formalism şi ritualism.

Cultul divin ortodox devenise un simplu decor ritualist

Spovedania o dată pe an (în Postul Mare) era obligatorie pentru toţi cetăţenii ortodocşi, iar preoţii trebuiau să raporteze la poliţie achitarea acestei obligaţii „civice” (aşa-numita govenie). împărtăşania era recomandată doar o dată pe an (de Paşti) chiar şi de Catehismul mitropolitului Filaret. Credincioşii trăiau practic izolaţi de viaţa sacramentală şi harică a unei Biserici oficiale degradate la rangul unui simplu sector în cadru departamentului afacerilor interne al statului (alături de poliţie şi jandarmerie).

Nu e nici o mirare că în aceste condiţii cultul divin ortodox devenise un simplu decor ritualist ce masca la oraşe materialismul cel mai cras şi indiferentismul spiritual al aristocraţiei şi elitelor, iar la sate obscurantismul şi superstiţiile de tot felul. Situaţia era, evident, agravată de decalajele economice şi sociale considerabile, şi de radicalizarea „intelighenţiei”, cîştigată tot mai mult de ideile materialiste, socialiste şi revoluţionare

Pe acest fond de insatisfacţie generată de formalismul şi etatismul religiozităţii publice, dar în acord cu linia generală a reducţiei utilitariste şi ideologice a creştinismului la moralisme, pietisme, gnoze sau utopii secularizate, se înscrie şi deriva unei părţi însemnate a aristocraţiei peter-burgheze ca şi a unor întinse pături rurale spre sectarismul de tip neoprotestant. Anii 1860-1870 vor marca astfel ascensiunea „ştundismului” în satele din sudul Rusiei, iar în capitala Imperiului de pe malurile Nevei a „schismei din înalta societate” (cum o va numi scriitorul N. Leskov).

E vorba de epidemia de „conversiuni” de tip „revivalist” protestant produsă în nobilimea capitalei de predicile lordului G.V. Redstock (1843-1913) din anii 1874,1875-1876 şi 1878. în 1876 adepţii lui Redstock au întemeiat „Societatea pentru promovarea gîndirii religioase şi morale” condusă de un bogat filantropist din Sankt Peterburg, colonelul Vasili A. Paşkov, care şi-a pus palatul la dispoziţia organizaţiei şi a reuniunilor ei. Cenzura şi poliţia secretă ţaristă însă nu vor tolera activismul predicatorial şi filantropic al „paşkovismului”, suprimînd reuniunile şi determinînd în 1884 exilarea din Rusia a liderilor mişcării.

Secularizat, acest pietism individualist, moralist şi nihilist, îşi va găsi expresia doctrinară şi literară în „tolsto-ism”. Contemporan al părintelui Ioan, Lev Tolstoi (1828-1910) îşi va alcătui între 1880-1896 propriul „creştinism” şi propria sa „Evanghelie”, formulată în polemică deschisă cu statul ţarist şi Biserica Ortodoxă. Premiza fundamentală este cea a contradicţiei pretins ireconciliabile dintre Evanghelie şi Biserică, dintre Evanghelie şi civilizaţie (stat, cultură, tehnică, ştiinţă). Toate acestea ar bloca accesul la „creştinismul” autentic. Vinovate în primul rînd de falsificarea Evangheliei prin „absurdităţile” dogmelor şi „superstiţiile” riturilor ar fi Bisericile. Ele ar „hipnotiza” masele prin seducţia estetică a cultului şi le-ar „idiotiza” prin violenţa ascetică a rugăciunii, posturilor şi supunerii oarbe faţă de autorităţi.

Tot efortul lui Tolstoi se va concentra în direcţia unei recreări a „creştinismului” ca religie morală şi umanitară, antistatală şi antiintelectuală. Ritualurile trebuie excluse, dogmele eliminate, Vechiul Testament desfiinţat, iar Noul Testament şi Evangheliile sever epurate de teologia („kabalistică”) paulină şi de miracole (naştere virginală, Înviere). Întreg „creştinismul” s-ar reduce la „morala” Predicii de pe Munte, concentrată şi ea în cinci prescripţii (afirmate sentenţios de prinţul Nehlindov în finalul romanului Învierea, 1899) culminînd în „neîmpotrivirea la rău”. În ultimă instanţă „sectarismul” educat al tolstois-mului ducea la o versiune nihilistă, gnostică, secularizată», a „creştinismului” constituit printr-un refuz nonviolent, dar nu mai puţin radical şi anarhic, al istoriei, Bisericii, statului, proprietăţii, serviciului militar şi culturii, dublat de o „trezire” morală de tip individualist şi întoarcerea la viaţa „simplă” şi nefalsificată a unui „popor” idealizat.

În criză în societatea Rusiei secolului XIX se afla deci însăşi înţelegerea naturii ecleziale a experienţei creştine, Biserica în specificul identităţii ei spirituale şi practica ei concretă, liturgic-sacramentală şi socială, mistică şi istorică. O revigorare a conştiinţei ecleziologice axată pe ideea „sobornicităţii” o declanşaseră, ca reacţie, gînditorii religioşi ruşi slavofili (mai cu seamă A. Homiakov). însă proiectul lor ecleziologic era unul tipic romantic, naţionalist, pur speculativ şi grevat de tendinţe utopice şi ideologice, fiind orientat în principal în direcţia unei demarcări critice faţă de creştinismul occidental individualist (decăzut), căruia îi contrapunea imaginea idealizată a unui creştinism comunitar, autentic, păstrat de „poporul” rus (Biserică şi popor se identificau periculos în viziunea slavofilă, în experienţa misticei şi integratoarei „sobornicităţi”, de-ghizament religios al noţiunii „atotunităţii” din idealismul german).

Îşi împărţea banii şi hainele săracilor şi cerşetorilor, cerceta zilnic pe bolnavi şi familiile nevoiaşe pline de copii flămînzi, degeraţi, bolnavi”¦

Pe acest fond al unei Biserici contestate şi falsificate, denigrate sau inadecvat exaltate, trebuie înţeleasă semnificaţia profund teologică şi profetică a activităţii şi gîndirii părintelui Ioan Serghiev din Kronştadt. Cu un remarcabil simţ al concretului, el a reuşit să reimpună în conştiinţa contemporanilor însăşi realitatea „pragmatică”, liturgică şi sacramentală, personală şi comunitară, mistică şi socială a Bisericii. în faţa reducţiei simplificatoare a creştinismului la morală, la etica şi pietatea individuală, Biserica reapare din nou ca realitate divino-umană întrupată în cult şi caritate, ca o comuniune vie („familie”) a oamenilor în Hristos şi Duhul Sfînt, cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ca loc al Adevărului şi Libertăţii autentice.

Doar Liturghia şi Tainele Bisericii aduc oamenilor eliberarea din sub sclavia torturantă a păcatului şi, astfel, adevărata pace şi bucurie în har şi libertate. Iar un rol hotărîtor în realizarea Bisericii ca realitate mistică şi socială îi revine preotului: om al rugăciunii arzătoare, al Duhului Sfînt şi al iubirii, el este înger în trup, profet şi slujitor al lui Dumnezeu în cultul divin şi păstor al credincioşilor în societate, deschis spre toate nevoile lor, pe calea împărăţiei lui Dumnezeu, al cărei pronaos e Biserica şi Liturghia ei.

Este greu de imaginat un contrast mai puternic ca acela existent iniţial între mentalitatea şi zelul eclezial şi liturgic al părintelui Ioan şi indiferenţa generalizată faţă de viaţa liturgică a Bisericii din Rusia epocii sale în general, din parohia sa în special. Kronştadtul ducea viaţa deloc virtuoasă, plină de patimi şi mizerii morale şi sociale a unui port militar şi loc tradiţional de exil intern pentru declasaţii capitalei Imperiului. Plin de marinari, militari şi lucrători portuari, de cîrciumi, vagabonzi şi prostituate, de cerşetori şi oameni sărmani, el era departe de a fi o cetate a pietăţii. Dimpotrivă. Mizeria făcea casă bună cu viciul. La început tînărul preot a încercat să întoarcă „oile pierdute” prin discuţii şi predici moralizatoare.

Nu numai că n-a avut nici un succes, dar s-a expus deriziunii şi umilinţelor de tot felul. A cîştigat mai mult prin exemplul personal, respectiv prin abnegaţia cu care-şi împărţea banii şi hainele săracilor şi cerşetorilor, şi prin cercetarea zi de zi a bolnavilor şi familiilor nevoiaşe pline de copii flămînzi, degeraţi, bolnavi, împreună cu care se ruga şi cărora le aducea şi ajutoare materiale. A ajuns foarte iubit de copii şi cerşetori („regimentul părintelui Ioan”, cum li se spunea). Coborîndu-se în cocioabele sărmanilor, nu ocolea nici sufletele celorlalte categorii sociale. Pe toţi îi compătimea, sfătuia, ajuta.

Trăia pe atunci în Kronştadt o văduvă evlavioasă, Paraskovia Ioanovna Kovrighina, care se mutase în Kronştadt cu binecuvîntarea duhovnicului ei, părintele Ilarion. Ucenic al Sfîntului Serafim din Sarov (t 1833), acesta a îndemnat-o înainte de a muri, în chip profetic, să meargă la Kronştadt pentru că acolo este un mare luminător al lui Hristos pe care să-l ajute şi să-l slujească. Aceasta a început să-i ceară părintelui Ioan – pe atunci încă necunoscut – să mijlocească în rugăciune pentru oamenii nevoiaşi pe care-i ştia.

Rugăciunea sa a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări

La început părintele Ioan n-a îndrăznit, pretextînd nevrednicia sa personală. însă în cele din urmă şi nu de bunăvoie, s-a lăsat convins. Credinţa copilului în puterea rugăciunii a reînviat, şi acum preotul matur, cu studii academice, a început din nou să se roage cu aceeaşi încredere şi la fel de fierbinte pentru oameni, ca şi băieţelul de şase ani care se ruga pentru ca să înţeleagă semnele din abecedarul său.

Şi tot ca odinioară, rugăciunea sa din faţa sfîntului altar sau din casele oamenilor a fost ascultată şi a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări. Esenţial în ce priveşte minunile părintelui Ioan – care era departe de a fi un taumaturg specializat sau şaman improvizat – e faptul că aceste vindecări erau numai şi numai efectul rugăciunii. Trebuia să se roage împreună nu numai preotul, dar şi rudele celui bolnav şi toţi cei prezenţi, pentru iertarea păcatelor, mîntuirea sufletului şi întoarcerea tuturor la Dumnezeu. Părintele Ioan ştia foarte bine – o arată „Jurnalul” său – că nu el, ci Dumnezeu lucrează minuni tot celui ce se roagă cu credinţă în făgăduinţa Domnului: „Toate cîte veţi cere rugîndu-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Fapt elocvent şi demn de remarcat e că părintele loan nu refuza să se roage nici chiar pentru cei de alte credinţe şi străini. Deşi era ortodox, convins de Adevărul dumnezeiesc păstrat în întregimea lui în Biserica Ortodoxă, nu privea „de sus” la cei de alte credinţe şi nu făcea nici o deosebire în mijlocirile sale între ortodocşi şi neortodocşi.

Cînd slujea Sfînta Liturghie se auzeau mereu nume străine ce aparţineau evident unor oameni de alte credinţe. I se adresau pentru rugăciune nu numai creştini de alte confesiuni, catolici sau protestanţi, dar şi necreştini, musulmani, evrei, tătari. Părintele loan se ruga pentru toţi cei ce credeau sincer în Dumnezeu. într-o zi a venit la biserică o tătară. „Crezi în Dumnezeu?”, a întrebat-o părintele loan. „Da”, a răspuns ea. „Bine, îngenunchează şi roagă-te Dumnezeului tău şi eu mă voi ruga Dumnezeului meu.” Şi Dumnezeu a împlinit rugăciunea femeii.

Între anii 1870-1880 vestea despre neobişnuitul preot din Kronştadt, despre viaţa sa sfîntă, despre rugăciunile şi vindecările sale a început să se răspîndească în Rusia. O declaraţie de mulţumire publicată la 20 decembrie 1883 într-un ziar de mare tiraj avea să-l facă cunoscut întregului Imperiu, de la Baltica şi pînă în Siberia orientală.

Mii de pelerini vor începe să vină la Kronştadt pentru mărturisire şi împărtăşire, sute (uneori mii) de telegrame de mulţumire şi de cerere pentru rugăciune soseau zilnic şi mai cu seamă în Postul Mare.

Centrul vieţii părintelui loan era însă săvîrşirea slujbelor dumnezeieşti şi mai cu seamă a Sfintei Liturghii. Prin exemplul şi prin predica sa el arăta concret centralitatea definitivă şi de neînlocuit a vieţii sacramentale şi liturgice a Bisericii în viaţa creştină autentică, pentru fiecare credincios în parte. Există cîteva impresionante mărturii care ne descriu în detaliu felul unic în care părintele loan celebra cultul divin şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica Sfîntul Andrei din Kronştadt, în faţa a mii de credincioşi veniţi din întreaga Rusie (pînă la 7000-8000 în Postul Mare).

Era aşteptat de zeci de oameni săraci care-i cereau milostenie

Sculat la ora 4 dimineaţa, îşi spunea rugăciunile de pregătire ale preotului pentru slujirea Sfintei Liturghii, plimbîndu-se prin grădina casei parohiale. La ieşirea din casă în drum spre biserică era aşteptat de zeci şi zeci de oameni săraci care cereau milostenie. După împărţirea milosteniei, însoţit de mulţime, părintele loan intra în biserică pe uşa laterală a altarului, căci nu era posibil să se pătrundă în biserică pe uşa mare. Deşi era înghiontit din toate părţile de popor, nu-şi pierdea sub nici un chip blîndeţea şi seninătatea feţei. Se îmbrăca în veşminte roşii (culoarea sa preferată) şi săvîrşea el însuşi slujba utreniei. Nu se lăsa afară nici o stihiră, nici un canon, se cînta şi se citea tot. Fire iute, nu-i plăcea slujirea întinsă, lungă. Cerea explicit cîntăreţilor şi diaconilor să cînte şi să citească vioi şi în acelaşi timp lămurit şi, mai ales, cu inimă, să lovească nu aerul ci inimile cu glasul lor. Canoanele de la utrenie le citea la strană el însuşi.

Nu citea, ci vestea cu înţeles, ca într-o convorbire directă cu Mîntuitorul, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Pentru ectenii intra în sfîntul altar căzînd în genunchi în faţa jertfelnicului, rezemîndu-şi capul de mîinile încrucişate sub care se aflau hîrtiuţele cu numele viilor şi morţilor ce trebuiau pomeniţi. In timp ce la strană se citeau ceasurile, începea pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie. Dădea o importanţă deosebită săvîrşirii proscomidiei, la care se aduceau în coşuri mari pînă la 5000 de prescuri. în timpul celebrării exclama către preoţii coliturghisitori: „Ce bune sunt toate la noi, părinte! Mare lucru este această pros-comidie! O întreagă lume e pe sfîntul disc! Dar la alţii [creştini] nu e nimic asemănător. Ei n-au proscomidie!” „Priviţi, părinţilor! Iată-l pe Hristos! E aici între noi, şi noi lîngă El ca Apostolii!”

Sfînta Liturghie părintele Ioan o celebra într-un ritm alert, interiorizat, cu cutremur mare, cu rugăciuni şi lacrimi, dar în acelaşi timp sobru şi plin de măreţie. Departe de orice pietism şi sentimentalism lacrimogen, încerca să sensibilizeze în toţi participanţii conştiinţa prezenţei misterului liturgic, ca dar neasemănat către oameni al iubirii lui Dumnezeu, şi intrare reală a credincioşilor la ospăţul împărăţiei Sale. „Liturghierul” aproape că nu-l mai deschidea, fiindcă ştia pe de rost toate rugăciunile. Rugăciunile le rostea cu jumătate de glas, concentrat, adăugînd însă foarte mult de la sine, uneori în taină alteori în auz (rugăciunile acestea adăugate pot fi citite în volumul de faţă). Ecfonisele le rostea cu ochii închişi, adîncit în sine, trăind parcă pe altă lume. întîia parte a Liturghiei era pentru el partea rugătoare, de mijlocire a sa pentru oameni, pentru a căror izbăvire şi mîntuire se ruga lui Dumnezeu cu patos, stăruinţă şi îndrăznire.

Odată cu cîntarea Heruvicului începea al doilea suiş al Sfintei Liturghii. Părintele Ioan se cufunda în meditaţie asupra adîncurilor tainei mîntuirii noastre în Hristos, retrăind parcă aievea odată cu Vohodul Mare patimile Domnului Hristos: Gheţimanii, pretoriul, Golgota, punerea în mormînt. Adeseori îşi scotea batista pentru a-şi şterge lacrimile ce i se scurgeau tăcut pe faţă din adîncul străpungerii inimii în faţa prezenţei reale, vii şi lucrătoare, în misterul liturgic a însuşi Domnului Iisus. înălţînd inimile tuturor spre cer laolaltă cu îngerii, se ridica odată cu ridicarea Sfintelor Daruri spre bucuria învierii şi venirii Lui pe sfîntul altar sub chipul Pîinii şi Vinului prefăcute prin Duhul Sfînt în Trupul şi Sîngele Domnului.

Toţi cei din biserică trebuiau să se roage împreună cu preotul chemînd pe Duhul Sfînt şi rostind alături de el troparul „Doamne, Cel ce pe Preasfîntul Tău Duh”¦”. îndată după minunea prefacerii euha-ristice îi plăcea să rostească cu glas tare: „Dumnezeu S-a arătat în trup! Cuvîntul trup S-a făcut!” Apropiindu-şi apoi faţa cînd de Sfîntul Disc, cînd de Sfîntul Potir, rostea, ca un prunc gîngurind spre maica sa, marea rugăciune de mijlocire a preotului pentru întreaga Biserică şi pentru toată lumea. în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, părintele Ioan devenea tot flacără şi se umplea pînă la lacrimi de o intensă bucurie duhovnicească pe care căuta zadarnic să şi-o ascundă de coliturghisitorii săi.

Pe lîngă toate operele de binefacere şi slăvita slujire a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernămîntul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atît în timpul vieţii, cît şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, cînd i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mîngîiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscînd de mai înainte ziua morţii sale, Sfîntul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vîrsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Matuşka Elisabeta a jelit adînc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică „“ căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfînta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe cînd i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămînînd mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfîntul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Avînd în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei „“ chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mîntuire, înţelegînd viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.

Sfîntul Mucenic Ignatie Teoforul

Adaugat la ianuarie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 2, 2020

Sfîntul Mucenic Ignatie Teoforul

Traian, luînd sceptrul împărăţiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfîntul Ignatie, cel cu numele şi cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfîntul Evod şi care a fost după Sfîntul Clit sau Climent, cel dintîi episcop al Romei.

Se povesteşte despre acest sfînt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea cînd era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pămînt şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stînd acolo aproape în popor şi ascultînd cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mîntuitorului şi avînd cu dînşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dînşii şi, chemînd la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzîndu-l, l-a luat pe mîini zicînd: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.

Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mîinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.

Sfîntul Ignatiea fost mai întîi ucenic al Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întîi numele de creştin. Luînd el ocîrmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătînd întru totul rîvnă apostolească.

Acest sfînt ierarh a aşezat în biserică să se cînte dumnezeieştile cîntări în două cete, asemănîndu-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cîntînd astfel. Adică atunci cînd cînta o ceată, cealaltă tăcea, iar cînd cînta cealaltă, cea dintîi asculta. După ce săvîrşea aceea cîntarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfînta Treime. Văzînd aceasta Sfîntul Ignatie întru descoperire, a pus orînduiala aceasta, mai întîi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orînduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orînduielilor bisericeşti şi desăvîrşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfîrşit ca mucenic, fiind dat spre mîncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte.

Împăratul Traian avînd mare război cu sciţii, a dobîndit biruinţă asupra lor şi a voit pentru aceea să mulţumească necuraţilor idoli cu jertfe, prin toată împărăţia sa, părîndu-i-se că a biruit cu ajutorul lor şi-i ruga pe dînşii ca să chivernisească oştile sale şi împărăţia. Atunci s-a ridicat cu multă prigoană asupra creştinilor, pentru că a fost înştiinţat că aceştia nu mai aduc jertfă zeilor şi-i hulesc, arătînd înşelăciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni să omoare pe creştinii care nu se supun poruncii lui.

Mergînd Traian la alt război împotriva perşilor, s-a întîmplat a trece prin Antiohia şi a fost pîrît către dînsul şi Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, că cinsteşte ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osîndit de Pilat spre moarte şi răstignit pe Cruce şi că aşează legi pentru păzirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogăţiilor şi a tuturor celor ce sînt spre dulceaţa vieţii.

Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfîntul Ignatie şi în faţa suitei sale i-a zis: „Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducînd-o pe urma Hristosului tău?” Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sînt”. Iar împăratul l-a întrebat: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?”. Sfîntul i-a răspuns: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu”. Dar împăratul a zis: „Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?”. Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dînşii şi voi umbla„. Împăratul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor?” Purtătorul de Dumnezeu a răspuns: „Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei! Căci unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pămîntului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfira, coroana şi scaunul împărăţiei tale”.

Împăratul a zis: „Lasă acestea ce grăieşti Ignatie şi ia seama la cuvintele mele de voieşti a te face plăcut mie şi a fi ridicat în cinstea prietenilor mei. Apoi să aduci împreună cu noi jertfă zeilor noştri şi îndată vei fi la noi arhiereu al marelui Die şi te vei chema părinte al suitei noastre”. Răspuns-a sfîntul: „Ce trebuinţă am eu a fi arhiereu al lui Die, cînd sînt arhiereul lui Hristos, Căruia în toată ziua îi aduc jertfă de laudă şi mă sîrguiesc să mă jertfesc cu totul Aceluia şi să mă asemăn morţii Lui celei de bună voie”. Zis-a împăratul: „Cui voieşti a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”

Sfîntul a răspuns: „Aceluia să-I fiu jertfă, Care a pironit păcatul pe cruce, a sfărîmat pe diavol, aflătorul păcatului şi a zdrobit cu crucea toată puterea lui”. Zis-a împăratul: „Mi se pare, o! Ignatie, că nu ai minte sănătoasă şi judecată dreaptă. Căci nu te-ai fi înşelat aşa cu scripturile cele creştineşti dacă ai fi priceput bine cît de bun lucru este a te supune poruncilor împărăteşti şi, împreună cu toţii, a aduce jertfă zeilor”. Purtătorul de Dumnezeu, luînd mai multă îndrăzneală, a zis: „Chiar de mă vei da fiarelor spre mîncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni şi sabiei şi focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi diavolilor, nici nu mă tem de moarte, nici nu caut bunătăţile cele vremelnice ale vieţii acesteia de acum, ci numai pe cele veşnice le doresc şi în tot chipul mă îngrijesc ca să trec către Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.

Atunci suita, vrînd să mustre pe Sfîntul Ignatie pentru rătăcire, a zis: „Iată, tu zici că Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva şi încă Acela care a murit cu moarte defăimată? Zeii noştri sînt fără moarte şi grăiesc”. Iar purtătorul de Dumnezeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi şi pentru mîntuirea noastră. El a voit a pătimi pe cruce, moarte şi îngropare, apoi a înviat a treia zi, surpînd şi stricînd puterea vrăjmaşului şi S-a înălţat la cer, de unde S-a pogorît; iar pe noi din cădere sculîndu-ne şi iarăşi ducîndu-ne în rai, din care am fost scoşi, ne-a dăruit mai multe bunătăţi, decît cele ce am avut întîi. Însă dintre zeii cei cinstiţi de voi, niciunul n-a făcut ceva asemenea, fiind răi şi nelegiuiţi, făcînd multe fapte de pierzare şi lăsînd puţină credinţă oamenilor celor fără de minte. După aceea, luîndu-se acoperămîntul înşelăciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rău din viaţa aceasta şi s-au dat morţii celei veşnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintîi zeu al vostru, s-a îngropat în Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormîntul Venerei se spune că este în Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Căci, fiind răi, au dobîndit acel sfîrşit de care au fost vrednici”.

Acestea fiind grăite de Sfîntul Ignatie şi împăratul cu suita temîndu-se ca să nu se dea de ruşine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit să-l ducă în temniţă. Iar împăratul toată noaptea aceea n-a dormit, cugetînd cu ce fel de munci să-l pedepsească pe Sfîntul Ignatie. Şi a socotit să-l osîndească spre mîncarea fiarelor, căci i se părea acea moarte că este cea mai cumplită. Deci, dimineaţa a spus aceasta suitei şi toţi l-au sfătuit aşa, însă au zis să nu-l dea fiarelor în Antiohia, ca să nu se facă mai slăvit între cetăţenii săi, primind sfîrşit mucenicesc pentru credinţa sa, ca nu cumva şi alţii, privind la dînsul, să se întărească în credinţă. Pentru aceea ziceau că i se cade să fie dus la Roma legat şi acolo să se dea spre mîncarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsă să primească. Romanii să nu ştie cine este, ci, ca un tîlhar pierind, să nu rămînă după dînsul nici o pomenire.

Acest sfat a plăcut împăratului şi a dat asupra Sfîntului Ignatie hotărîre de moarte, ca să fie dat spre mîncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic, înaintea adunării poporului. Astfel s-a osîndit sfîntul de păgîni, ca să fie privelişte a îngerilor şi a oamenilor.

Luînd asupra sa acest răspuns, purtătorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a mulţumit lui Dumnezeu şi cu mulţumire primea lanţurile cu care îl legau. Împăratul a mers cu oştile sale la război, iar dumnezeiescul pătimitor, cu lanţuri grele fiind legat şi fiind dat la zece ostaşi aspri şi nemilostivi, era dus la Roma. Ieşind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserică şi şi-a încredinţat lui Dumnezeu turma sa. Plîngeau pentru dînsul credincioşii şi se tînguiau cu amar, iar alţii, care cu multă dragoste fiind legaţi de dînsul, mergeau cu el în cale.

Venind ostaşii cu sfîntul în Seleucia, s-au suit în corabie şi de acolo plutind au sosit în Smirna. Acolo a sărutat pe dumnezeiescul apostol, Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei şi s-a mîngîiat împreună cu dînsul în vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurîndu-se de legăturile sale şi înfrumuseţîndu-se cu lanţurile. Pentru că ce împodobire mai bună putea să-i fie lui, decît acele lanţuri, cu care era înfăşurat pentru Domnul său? Apoi s-a sărutat şi cu ceilalţi episcopi, preoţi şi diaconi, căci s-au adunat la dînsul mulţi de pe la bisericile Asiei şi de prin alte cetăţi, vrînd să-l vadă şi dorind să audă dumnezeieştile cuvinte care ieşeau din gura lui. Sfîntul le zise să se roage pentru dînsul, ca mai curînd să fie dezlegat prin dinţii fiarelor din legătura cea trupească şi să se arate Domnului său cel dorit.

Apoi, văzîndu-i pe dînşii foarte tulburaţi şi nerăbdînd despărţirea lui, s-a temut ca nu cumva şi credincioşii ce sînt în Roma să se tulbure şi să nu sufere a fi dat spre mîncarea fiarelor. Căci atunci îi vor face lui împiedicare, dacă cumva şi-ar pune mîinile asupra acelora cărora era poruncit ca să-l dea spre mîncarea fiarelor şi astfel îi vor închide lui uşa cea deschisă a muceniciei şi a morţii celei preadorite.

Deci a socotit să trimită la dînşii scrisoare, poftindu-i ca şi aceia să se roage pentru dînsul şi să nu i se facă împiedicare de la alegerea lui cea mucenicească, ci prin fiare să fie dezlegat şi să treacă la preaiubitul său Stăpîn. Şi a scris aşa: „Ignatie, care este şi purtător de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu mărirea Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, a Unuia Născut Fiului Său, Bisericii iubite şi luminate cu voia Celui ce a voit toate după dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserică ce este întîi în ţara romanilor şi care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de cuviinţă, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de dobîndire, vrednică de curăţenie, care mai întîi este în dragoste, numită cu numele lui Hristos, numită cu nume de Părinte, pe care o şi sărut întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Părintelui ceresc, fiilor celor uniţi după trup şi după duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fără îndoială şi păziţi de orice credinţă străină, fără de prihană întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să se bucure:

1) Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobîndit a vedea feţele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind întru Iisus Hristos, nădăjduiesc a vă săruta, dacă va fi voia lui Dumnezeu, ca să mă învrednicesc aşa pînă în sfîrşit. Începutul este bine economisit, dacă voi dobîndi darul ca să-mi cîştig moştenirea fără împiedicare. Căci mă tem de dragostea voastră, să nu mă împiedice de la aceasta. Că vouă este lesnicios lucru a face ceea ce voiţi voi, iar mie greu îmi este a dobîndi pe Dumnezeu, dacă voi mă veţi cruţa.

2) Nu voiesc ca voi să plăceţi oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum îi şi plăceţi. Eu niciodată nu voi avea o vreme bună ca aceasta pentru a cîştiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteţi a arăta un lucru mai bun decît dacă veţi tăcea. Că dacă veţi tăcea şi nu veţi vorbi despre mine, eu mă voi face al lui Dumnezeu, iar dacă veţi iubi trupul meu, iarăşi voi fi alergînd. Mai mult nu puteţi a-mi da, decît a mă jertfi lui Dumnezeu, pînă încă jertfelnicul este gata. Cu dragoste să cîntaţi Tatălui întru Iisus Hristos, căci pe episcopul Siriei l-a învrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la răsărit. Bine este a apune eu din lume, ca întru Dumnezeu să răsar.

3) Niciodată n-aţi pizmuit pe nimeni, ci pe alţii aţi învăţat. Şi eu voiesc ca cele ce învăţaţi, să le şi faceţi. Deci mie să-mi cereţi putere şi dinlăuntru şi dinafară, ca nu numai să zic, ci să şi voiesc; ca nu numai să mă numesc creştin, ci să fiu şi în faptă. Că dacă mă voi afla aşa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veşnic. Cele ce se văd sînt vremelnice, iar cele ce nu se văd sînt veşnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veşnic. Creştinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci şi al mărimei de suflet. Cînd creştinul cu adevărat se urăşte de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea. Petreceţi întru dragostea Mea.

4) Eu scriu Bisericilor şi poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi opri. Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mîncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a cîştiga pe Dumnezeu. Sînt grîu al lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pîine curată a lui Hristos. Mai bine aţîţaţi pe fiare ca să mi se facă mormînt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, cînd nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine ca, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru şi Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sînt apostoli, iar eu osîndit; aceia slobozi, iar eu pînă acum sînt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos şi voi învia întru El. Acum învăţ cînd sînt legat, ca nimic lumesc sau deşert să poftesc.

5) De la Siria pînă la Roma cu fiare mă lupt pe pămînt şi pe mare, noaptea şi ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceată de ostaşi şi care din ce în ce mai răi se fac. Însă în neîndreptăţirile lor mai mult mă învăţ, dar nu dintr-acestea mă îndreptez. O! de-aş dobîndi fiarele cele pregătite mie, pe care le voi zădărî, ca degrabă să mă mănînce, nu precum s-a întîmplat altora, de care, temîndu-se, nu s-au atins. Şi, deşi ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertaţi-mă, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum încep a mă face ucenic. Nimic din cele văzute şi din cele nevăzute să nu-mi pizmuiască, ca pe Iisus Hristos să-L dobîndească. Foc şi cruce adunării de fiare, tăieturi, despărţiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul, munci rele ale diavolului să vină asupra mea, numai pe Iisus Hristos să-L dobîndesc.

6) Nimic nu-mi vor folosi cele înveselitoare ale lumii, nici împărăţiile acestui veac. Mai bine îmi este a muri pentru Iisus Hristos, decît a împărăţi peste toate marginile pămîntului. Căci ce va folosi omul, de ar cîştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde? Pe Acela îl caut, care pentru noi a murit. Pe Acela îl voiesc, Care pentru noi a înviat. El dobîndă îmi este. Iertaţi-mă, fraţilor, să nu mă împiedicaţi de a trăi, căci viaţa este a fi cu Hristos. Să nu-mi doriţi a muri; căci moarte este viaţa cea fără de Hristos. Pe cel ce voieşte să fie al lui Dumnezeu, să nu-l despărţiţi. Lăsaţi-mă să iau lumină curată; acolo ducîndu-mă, voi fi om al lui Dumnezeu. Daţi-mi voie ca să mă fac următor al patimei Dumnezeului meu. Dacă cineva pe Dînsul în sine Îl are, să înţeleagă ceea ce voiesc eu şi să-mi fie milostiv, ştiind cele ce mă ţin pe mine.

7) Stăpînitorul acestui veac voieşte să mă răpească şi să-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi să nu-i ajute, ci mai vîrtos ai mei să vă faceţi, ca să fiţi fii ai Dumnezeului meu. Nu vă lăudaţi cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea să o poftiţi. Zavistia între voi să nu locuiască. Chiar dacă aş fi de faţă, v-aş ruga să nu vă plecaţi mie, ci mai vîrtos pentru cele ce vă scriu să vă plecaţi. Viu fiind, vă scriu aceasta, dorind să mor. A mea dorinţă s-a răstignit şi nu este întru mine foc iubitor de materie, ci apă vie şi care grăieşte în mine, zicîndu-mi: Vino la Tatăl. Nu mă îndulcesc cu hrană stricăcioasă, nici cu dezmierdările acestei vieţi. Pîinea lui Dumnezeu voiesc, pîine cerească doresc, pîinea vieţii, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urmă din seminţia lui Avraam şi a lui David. Băutura lui Dumnezeu voiesc, adică sîngele Lui, care este dragoste nestricăcioasă şi viaţă de-a pururea vie.

8 ) Nu voiesc a trăi după om şi aceasta va fi dacă voi veţi voi. Voiţi ca şi voi să fiţi primiţi? Puţine cer de la voi: credeţi-mi mie. Iar Iisus Hristos vă va arăta aceasta, cu adevărat zis, căci El este gura cea nemincinoasă, prin care Tatăl a grăit cu adevărat. Cereţi pentru mine ca să dobîndesc acestea. Nu după trup am scris vouă, ci după voia lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, dovedeşte că aţi voit voi; dacă voi fi lepădat, apoi voi m-aţi urît.

9) Pomeniţi în rugăciunea voastră biserica cea din Siria, care în locul meu are ca păstor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos şi dragostea voastră să o cerceteze pe dînsa. Iar eu mă şi ruşinez a mă numi dintre cei de acolo. Căci nu sînt vrednic, fiind cel mai de pe urmă al lor şi lepădătură, însă voi fi miluit, dacă pe Dumnezeu voi dobîndi. Vă sărută pe voi duhul meu şi dragostea bisericilor, care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, căci toţi fraţii, în calea mea cea trupească, m-au petrecut din cetate în cetate.

10) Scriu vouă acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Şi este împreună cu mine, cu alţi mulţi şi Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai înainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred că i-aţi cunoscut. Să le arătaţi că aproape sînt şi eu, că toţi sînt vrednici lui Dumnezeu şi vouă, pe care se cuvine ca întru toate să-i odihniţi. Am scris aceasta, în ziua cea mai înainte de nouă calende ale lui septembrie, care este în douăzeci şi trei ale lunii august. Fiţi sănătoşi pînă în sfîrşit, întru răbdarea lui Iisus Hristos. Amin”.

Această scrisoare a trimis-o înaintea sa în Roma şi, după puţină vreme, a ieşit şi el din Smirna, dus fiind de ostaşi. Şi, venind în Troada şi în Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli şi Macedonia, cercetînd bisericile cele din cale, învăţînd, sfătuind şi întărind pe fraţii cei neputincioşi şi poruncind tuturor să fie deştepţi şi treji. După ce a trecut Epirul şi a plutit pe Marea Adriatică şi a Tirului, a sosit în Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostaşii şi de credincioşii ce erau acolo. De acolo a venit în Roma şi s-a dat în grija eparhului cetăţii, împreună cu scrisorile cele împărăteşti. Iar acela, văzînd pe purtătorul de Dumnezeu şi citind scrisoarea împărătească, îndată a poruncit să pregătească fiarele şi, sosind o zi de praznic, a adus pe sfîntul în privelişte, unde s-a adunat toată cetatea. Căci a străbătut vestea despre dînsul, cum că episcopul Siriei se va da să fie mîncat de fiare.

Sfîntul Ignatie adus în mijlocul priveliştii s-a întors către popor cu suflet bărbătesc şi cu faţa luminată şi binevoind acea moarte de ocară primită pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Bărbaţi romani, care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru oarecare facere de rău primesc această muncă, nici pentru oarecare nelegiuire sînt osîndit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a cărui dragoste sînt cuprins şi pe Care fără de saţ Îl doresc, căci sînt grîu al Lui şi voiesc să mă macin prin dinţii fiarelor, ca să mă fac Lui pîine curată”. Acestea zicînd sfîntul, au venit asupra lui leii, care îndată l-au sfîşiat şi l-au mîncat rămînînd numai oasele.

Deci s-a împlinit dorinţa sfîntului care a voit ca fiarele să fie mormînt al trupului său, Dumnezeu voind aşa, după dorinţa plăcutului Său. Pentru că putea să astupe gurile fiarelor înaintea lui, ca şi înaintea lui Daniil în groapă şi înaintea Teclei în privelişte, pentru slava numelui Său cel sfînt. Însă n-a făcut aceasta, voind mai bine a împlini dorinţa şi cererea robului Său, decît a preamări puterea Sa cea mare.

În acest chip a fost sfîrşitul Sfîntului Ignatie, în acest fel nevoinţa lui, căci aşa a fost dragostea lui către Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credincioşii care erau în Roma, către care el scrisese din Smirna şi cei ce veniseră cu dînsul, care se tînguiau nemîngîiaţi după dînsul, au adunat oasele lui cele rămase şi le-au pus cu cinste în loc însemnat, afară din cetate, în douăzeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plîngînd credincioşii pentru despărţirea lui, şezînd lîngă mormînt, lăudîndu-l cu psalmi şi cu cîntări, Sfîntul Ignatie li s-a arătat lor noaptea şi pe fiecare dintre ei, cuprinzînd-i, îi mîngîia în mîhnirea sufletului lor. Altora iarăşi li s-a arătat, rugîndu-se pentru cetate şi asudînd, ca şi cum ar fi fost întru multe nevoinţe şi osteneli.

Înştiinţîndu-se împăratul Traian de sfîrşitul Sfîntului Ignatie şi de tăria sufletului său cea cu bărbăţie, cum fără temere şi cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul său, i-a părut rău de dînsul. Şi, auzind de creştini că sînt oameni buni şi blînzi, vieţuind cu înfrînare, iubind curăţenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele şi avînd viaţă fără de prihană, iar împărăţiei lui cu nimic nu se împotrivesc – numai cu aceasta că nu voiesc să aibă mulţi dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să vieţuiască în pace. După aceasta, au fost aduse cinstitele moaşte ale Sfîntului Ignatie în Antiohia, cu mare cinste, spre apărarea cetăţii şi tămăduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale şi întru slava lui Dumnezeu în Treime, Celui lăudat de toţi, în veci. Amin.

*

Povestesc oarecare despre acest Sfînt Ignatie, purtătorul de Dumnezeu şi acestea: Cînd era adus spre mîncarea fiarelor şi avea neîncetat în gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat păgînii pentru ce pomeneşte neîncetat cu gura sa acel nume? Sfîntul a răspuns că are în inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele mărturiseşte pe Acela, pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta, sfîntul fiind mîncat de fiare, lîngă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemîncată de fiare. Aflîndu-o necredincioşii şi aducîndu-şi aminte de cuvintele Sfîntului Ignatie, au despicat-o în două, vrînd să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Şi au aflat înăuntru pe amîndouă părţile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

Astfel Sfîntul Ignatie, cu numele şi cu fapta a fost purtător de Dumnezeu, avînd în inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu gînditoare, scris ca şi cu un condei.

Cuviosul Filogonie, patriarhul Antiohiei

Adaugat la ianuarie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 2, 2020

Fericitul părintele nostru Filogonie a învăţat dumnezeieştile Scripturi şi din copilărie s-a dăruit lui Dumnezeu. Apoi a trecut prin toate ştiinţele şi le învăţa pe toate cu multă uşurinţă, din care pricină s-a făcut vestit în viaţă, ajungînd avocat. Apoi s-a căsătorit şi a avut o fică. Ca avocat, lua apărarea oamenilor nedreptăţiţi la judecată şi le întindea mînă de ajutor. Prin aceasta fericitul Filogonie a devenit strălucit, încît îndată s-a făcut vrednic de multă cinste. Căci mai înainte, apăra pe oameni şi îi făcea pe cei nedreptăţiţi mai puternici decît cei care îi nedreptăţeau. Iar mai pe urmă, a păstorit cu dreptate turma lui Hristos.

Pe vremea cînd s-a urcat Filogonie pe scaunul Antiohiei, era mare tulburare în Biserică. Căci abia se terminase prigoana împotriva creştinilor, dar încă se mai vedeau rămăşiţele cumplitei tulburări, deoarece au început ereticii să atace Biserica. Dar atacurile lor s-au lovit de înţelepciunea fericitului Filogonie şi s-a prăbuşit precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în cuvîntul de laudă cu care l-a cinstit.

Sfîntul Filogonie, păstorind în chip bineplăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi ducînd viaţă îngerească pe pămînt ca episcop, s-a mutat cu pace la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Ierarh Daniil, arhiepiscopul Serbiei.