Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Bonifatie

Adaugat la ianuarie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 1, 2020

Sfîntul Mucenic BonifatieEra în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiaşi cetăţi a Romei. Aceasta fiind tînără şi frumoasă la faţă, avînd multe averi ce-i rămăseseră de la părinţii ei şi ducînd o viaţă liberă, fără bărbat legiuit, îşi petrecea zilele sale în desfrîu şi în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinţei trupeşti. Ea avea la dînsa un om, ca slugă credincioasă a casei şi a toată avuţia ei, cu numele de Bonifatie, tînăr şi frumos la chip. Cu acesta vieţuia în necurăţie. Nu spre ruşinare se vorbeşte aceasta, căci degrabă se va spune fericita şi minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudaţi sfinţii lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toţi din tinereţe au fost buni şi drepţi, ci avîndu-şi firea stricată, asemenea multora, s-au săvîrşit cu pocăinţa cea adevărată şi cu schimbarea cea bună, făcîndu-se mari prin faptele cele bune şi slăviţi cu sfinţenia, precum vom vedea. Că şi noi, păcătoşi fiind, să nu deznădăjduim de mîntuire, ci să ne deşteptăm către ridicarea cea grabnică, ştiind, că după pocăinţa păcatelor, putem a fi sfinţi, Dumnezeu ajutîndu-ne, numai noi de vom vrea.

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veseleşte inima şi cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfînt, ba încă şi mucenic al lui Hristos. Aşa şi acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăţie, ba era şi beţiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor şi slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea vieţuirii sale, cel cu iubire de patimă, deşi slujea păcatului, avea şi oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste şi către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alţii cu dragoste odihnindu-i şi altora cu durere de inimă ajutîndu-le; totdeauna avea în mintea sa dorinţa ca să-şi îndrepteze cîndva viaţa sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele şi patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa şi n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea şi fapte bune, să se cufunde mai mult în pofta cea rea. N-a lăsat mai mult a-şi întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit şi i-a rînduit lui ca să-şi spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sîngelui său, iar cu a lui roşeală să împodobească sufletul său ca şi cu o porfiră împărătească şi cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creştinilor şi adîncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încît mulţime de credincioşi erau munciţi pentru Hristos. Atunci stăpînei sale Aglaida, i-a venit gînd de mîntuire şi o dorinţă foarte mare şi nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaşte muceniceşti. Şi întrucît socotea că din slugile sale nu este mai credincios şi mai cu sîrguinţă spre a împlini acea slujbă decît Bonifatie, l-a chemat şi i-a arătat dorinţa sa. Deci, luîndu-l la o parte, i-a zis: „Ştii, frate, cu cîte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaşte ale celor ce au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cît se poate, acela mult ajutor află către mîntuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi, încă şi de răsplătire veşnică se învredniceşte, pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci, de care se satură şi sfinţii mucenici. Şi mulţi chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoinţele cele frumoase, dîndu-şi trupurile spre răni şi primesc cunună mucenicească.

Deci, slujeşte-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăţi cîtă dragoste ai către mine. Mergi cu sîrguinţă în părţile acelea unde se aude de prigoană şi de muncirea creştinilor şi te sîrguieşte a aduce moaştele oricăror sfinţi mucenici, ca să le ţinem la noi cu cinste şi să-i zidim acelui sfînt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor şi de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.

Zicînd acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvîrşească lucrul ce i se poruncea şi s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpînă sa mulţime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaşte ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri şi mulţime de aur. Căci păgînii muncitori, văzînd dragostea şi osîrdia cea mare a credincioşilor către moaştele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preţ şi multă avere cîştigau ei cu acestea.

Luînd Bonifatie de la stăpînă sa mulţime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaştelor muceniceşti, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit şi diferite feluri de aromate, pînză curată şi toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfăşurare a trupurilor sfinţilor. Apoi, a luat caii şi robii stăpînei sale ca tovarăşi şi a plecat la drum.

Ieşind din casă, a zis către stăpînă sa, rîzînd: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc şi de vor aduce la tine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?” Iar ea, rîzînd şi numindu-l beţiv şi păcătos, a început a-l dojeni zicînd: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorînduiala şi gluma; şi cu cinste şi cu bună credinţă să săvîrşeşti toate, apoi cu blîndeţe şi cu înfrînare să călătoreşti, că vezi că slujeşti moaştelor sfinţilor, de care nu sîntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dînsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului şi Şi-a vărsat sîngele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Şi aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea şi întoarcerea ta bine şi cu sporire bună”.

Bonifatie, punînd mustrarea stăpînei sale în inima sa, a mers la drum şi cugeta în mintea sa cum se va atinge de sfintele moaşte, avînd mîini necurate. Deci se căia de necurăţia sa cea mai dinainte şi a început a posti, a nu mînca deloc carne şi a nu bea vin, a se ruga cu sîrguinţă şi des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naşte ştiinţa, şi face ca sufletul să-şi vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată şi netulburată. Aşa se nasc începuturile şi rădăcinile pocăinţei, începînd de la frica lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine şi de la socotirea conştiinţei sale.

Apoi s-a arătat întru dînsul dorinţa vieţii celei desăvîrşite, din post, din înfrînare şi din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părţile Asiei şi a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciţi sfinţii, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, a lăsat pe ceilalţi robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturîndu-şi, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; şi, venind în privelişte, a văzut mulţime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinţilor.

Deci a văzut pe sfinţi în multe feluri de chinuri schingiuiţi, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credinţa cea creştinească şi viaţa cea cu dreapă credinţă. Iar muncile cu care erau chinuiţi, nu erau deopotrivă. Unul era spînzurat cu capul în jos şi dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stîlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mîinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi ridicat de la pămînt şi intra ţeapa pînă la grumazi, altuia i se frîngeau şi i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mîinile şi picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pămînt ca un ghem. Şi toţi aveau atîta răbdare şi atîta bărbăţie, încît pe feţele lor se arăta o veselie creştinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriţi cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omeneşti.

Văzînd acestea fericitul Bonifatie şi socotindu-le toate cu sîrguinţă, pe de o parte minunîndu-se de bărbăţia mucenicilor, iar pe de alta poftind şi el cunună, s-a aprins cu totul de rîvnă dumnezeiască. Deci, stînd în mijlocul priveliştii şi făcîndu-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrăţişă pe cîte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creştinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi şi îi întăreşte întru atîtea munci”. Zicînd acestea, se apropia de mucenici şi le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor şi le punea la pieptul său, numindu-i fericiţi, că în puţină vreme, răbdînd acele munci cu bărbăţie, îndată vor dobîndi veşnica uşurare, odihna şi bucuria cea fără de sfîrşit. Iar pentru dînsul se ruga să le fie tovarăş în acea nevoinţă şi părtaş al cununilor pe care vor să le dobîndească de la Hristos, punătorul de nevoinţe.

Atunci şi-a întors tot poporul ochii spre dînsul, dar mai ales judecătorul, care şedea la judecată şi chinuia pe sfinţii răbdători. Acela, văzînd un om străin şi necunoscut, întrebă: „Cine şi de unde este acesta?” Apoi, îndată porunci să-l prindă şi să-l aducă la el, întrebîndu-l cine este? Iar sfîntul a răspuns: „Sînt creştin”. Judecătorul a vrut să ştie numele lui şi de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintîi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creştin şi acum am venit aici din Roma. Iar de voieşti a-mi şti şi numele cu care m-au numit părinţii, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte pînă nu-ţi rup trupul şi oasele şi jertfeşte zeilor, ca să-ţi mijloceşti multe bunătăţi; căci şi pe zei vei milostivi şi de muncile ce au să-ţi fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăţi”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sînt creştin şi numai aceasta vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ţi place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure cu capul în jos şi să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încît carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca şi cum n-ar fi simţit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci îşi întorcea ochii către sfinţii mucenici şi, avînd pătimirea acelora pildă, se mîngîia că în tovărăşia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puţin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ţi fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ţi alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluieşte-te acum, ticăloase şi apropiindu-te, jertfeşte zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari şi mai cumplite munci”. Iar sfîntul a răspuns: „Pentru ce îmi porunceşti a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi şi tu îmi porunceşti să le jertfesc lor?” Mîniindu-se iarăşi, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuţite pe sub unghiile mîinilor şi picioarelor; iar sfîntul, ridicîndu-şi ochii şi mintea către cer, tăcea răbdînd.

Apoi a poruncit să topească plumb şi să-l toarne în gura lui şi, fiind topit plumbul, sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decît muncile, fii şi acum împreună cu mine, uşurîndu-mi durerile, Cela ce Însuţi eşti mîngîierea mea şi cu dinadinsul arată că-mi ajuţi a birui pe satana, cum şi pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuţi ştii”. Zicînd acestea, a rugat pe sfinţi să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoşată. Şi apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier şi i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfînt.

Poporul, văzînd o muncire atît de cumplită, s-a cutremurat şi, făcînd zgomot, striga: „Mare eşti Dumnezeule al creştinilor! Mare eşti, Împărate Hristoase şi toţi credem în Tine, Doamne!” Strigînd toţi aşa, s-au întors către o capişte idolească ce era aproape, vrînd s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului şi aruncau cu pietre asupra lui, vrînd să-l omoare. Judecătorul, sculîndu-se de la locul de judecată, a fugit ruşinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l ţină sub strajă.

A doua zi, încetînd tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată şi, aducînd pe Sfîntul Bonifatie, hulea numele lui Hristos şi batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfîntul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătîndu-şi joc de zeii săi cei fără de suflet şi ocărînd orbirea lor şi nebunia celor ce se închină lor. Şi, mîniind iarăşi judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală şi a aruncat pe sfîntul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorîndu-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsîndu-se, s-a aprins şi a ars pe mulţi din păgînii care stăteau împrejur. Sfîntul a ieşit sănătos, neavînd nici o vătămare de la foc şi de la smoală.

Atunci muncitorul văzînd puterea lui Hristos şi temîndu-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luîndu-l pe el ostaşii, l-au scos spre ucidere. Iar sfîntul, cerînd vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit şi a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întîmpine pe mine milele Tale şi acum fii mie ajutor ca vrăjmaşul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primeşte sufletul meu în pace şi mă rînduieşte împreună cu cei ce şi-au vărsat sîngele pentru Tine şi şi-au păzit credinţa pînă la sfîrşit. Iar pe turma cea cîştigată cu cinstitul Tău sînge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăveşte-l de toată necurăţia şi rătăcirea păgînească, căci bine eşti cuvîntat în veci, Amin”.

Astfel rugîndu-se, şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, dar a curs din rană sînge şi lapte. Văzînd acest lucru, necredincioşii şi-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci şi scuipînd pe idolii cei urîcioşi, s-au creştinat. Astfel a fost sfîrşitul Sfîntului Bonifatie. Şi ceea ce a zis mai înainte stăpînei sale în glumă, atunci cînd pornea de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarăşii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dînsul spre căutarea sfintelor moaşte, şedeau la gazdă, neştiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie şi îl aşteptau. Şi văzînd că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel şi a doua zi nevăzîndu-l, au început a cugeta despre dînsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva şi zăboveşte cu femeile desfrînate. Apoi ziceau, rîzînd: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaşte”. Dar văzînd că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dînşii, au rămas întru nepricepere şi au început a-l căuta, umblînd prin toată cetatea şi întrebînd. Din întîmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întîlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum şi răspunsurile cele de moarte asupra lor. Şi l-au întrebat pe acela: „N-aţi văzut un om străin, care a venit pe aici?” Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în privelişte şi s-a osîndit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu ştiu de este acela pe care îl căutaţi voi, însă spuneţi, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate cîte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătîndu-i şi asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutaţi”. Dar ei nu credeau, zicînd: „Nu ştii, omule, pe care căutăm noi”. Şi vorbind între dînşii, pomeneau năravurile lui Bonifatie şi rîzînd ziceau: „Au doară beţivul şi desfrînatul va pătimi pentru Hristos?” Iar fratele logofătului întărea zicînd: „Cu acel chip precum spuneţi voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă opreşte pe voi ca să mergeţi şi să-i vedeţi trupul zăcînd la locul unde este tăiat?”.

Deci au mers după acel om şi ajungînd la locul de ucidere, unde era strajă de ostaşi pentru ca să nu fure creştinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicînd: „Au nu este acesta pe care îl căutaţi?” Ei, văzînd trupul, l-au cunoscut şi luînd capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte şi s-au ruşinat de gîndurile lor de rău grăite pentru dînsul şi se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osîndirea sfîntului cu gîndurile lor urîte şi pentru că au rîs de viaţa lui, neştiind inima lui cea bună şi nici voia lui.

Apoi, căutînd ei la faţa sfîntului cu spaimă au văzut că sfîntul cîte puţin şi-a deschis ochii săi şi, privindu-i cu dragoste, le-a zîmbit şi, cu faţa luminîndu-se, le-a arătat că le iartă lor greşelile. Iar ei, spăimîntîndu-se şi mai mult, lăcrimau zicînd: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osîndeam viaţa ta şi nebuneşte rîdeam de tine”. Apoi, dînd păgînilor cinci sute de galbeni, au luat trupul şi capul Sfîntului Bonifatie şi, ungîndu-l cu aromate, l-au înfăşurat în pînză curată care era pregătită pentru aceea şi, punîndu-l în raclă, s-au întors ducînd pe mucenicul doamnei sale.

Cînd s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicînd: „Primeşte pe acela care odinioară ţi-a fost slugă, iar acum este frate al nostru şi împreună slujitor. Primeşte pe acela care ţi-era rob, iar acum este stăpîn al tău şi de acum cu bună cinstire să îl cinsteşti, căci este păzitor al sufletului tău şi apărător al vieţii tale”. Iar ea, deşteptîndu-se înspăimîntată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbaţi cinstiţi şi au ieşit întru întîmpinarea Sfîntului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie. Apoi şi-a adus aminte de proorocia sfîntului cînd a plecat la drum. Şi mulţumea lui Dumnezeu care a rînduit aşa. Căci Sfîntul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale şi ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfîntului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaşte cu mare cinste, unde se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni şi îşi cîştigau cererile mulţi din cei ce se rugau la mormîntul acestui sfînt.

După aceasta, fericita Aglaida, împărţindu-şi averile sale la săraci şi scăpătaţi, s-a lepădat de lume şi a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă, a adormit întru Domnul şi s-a adăugat către Sfîntul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lîngă mormîntul lui. Astfel, această doime, schimbîndu-şi viaţa cea mai dinainte, cu schimbare minunată, şi-a dobîndit sfîrşit bun; unul, spălîndu-şi păcatele cu sîngele s-a învrednicit cununii muceniceşti, iar cealaltă, cu lacrimile şi cu viaţa cea aspră şi-a curăţit viaţa şi aşa s-au arătat îndreptaţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Bonifatie Milostivul

Adaugat la ianuarie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 1, 2020

Pămîntul Italiei, stăpînirea Tuschiei, era patria acestui Sfînt Bonifatie, care încă din vîrstă tînără s-a arătat iubitor de săraci. Căci, de i se întîmpla să vadă pe cineva gol, se dezbrăca de haina sa şi-l îmbrăca pe acel om şi se întorcea acasă, uneori fără cămaşă, alteori fără dulamă, încît adeseori se mînia maica sa asupra lui, fiind văduvă săracă şi zicea: „Nu este cu dreptate fiule, ca fiind însuţi sărac, a îmbrăca pe cei săraci”. Odată, intrînd maică-sa în magazia sa, în care pregătise hrană pentru tot anul, a aflat-o deşartă, căci fiul ei, Bonifatie, dăduse toate săracilor în taină; şi a început maică-sa a plînge, bătîndu-se peste faţa sa şi zicînd: „Vai mie, de unde voi lua hrană peste tot anul? Cu ce mă voi hrăni pe mine şi toată casa?” Iar el, venind la dînsa şi văzînd că nu poate să o mîngîie cu cuvîntul, a rugat-o să iasă puţin de acolo. Şi ieşind ea, Bonifatie a închis uşile magaziei după dînsul şi a căzut la pămînt rugîndu-se lui Dumnezeu; îndată s-a umplut magazia de grîu, iar Bonifatie, mulţumind lui Dumnezeu, a chemat pe maică-sa. Iar ea, văzînd magazia plină cu grîu, s-a mîngîiat foarte şi a preamărit pe Dumnezeu. Dintr-acea vreme n-a mai oprit pe fiul său ca să dea săracilor, văzînd credinţa lui cea mare, căci nu se împuţina ce dădea el, ci, orice cerea de la Dumnezeu, aceea primea.

Apoi, avea maică-sa găini, din care o vulpe, dintr-un munte ce era acolo aproape, venind adeseori, lua cîte una şi făcea văduvei mare supărare. Odată, copilul Bonifatie stînd în uşă, a văzut venind vulpea, ca de obicei şi, răpind o găină, a fugit în munte. Lui, fiindu-i jale de supărarea mamei sale, a alergat la biserică, a căzut la pămînt şi se jeluia în rugăciune asupra vulpii înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu nu pot gusta din osteneala maicii mele, iar vulpea venind, răpeşte şi înghite hrana noastră”. După rugăciune, întorcîndu-se acasă, a văzut aceeaşi vulpe venind în goana mare în ograda lor, aducînd în gură găina pe care o răpise. Apoi, slobozind-o vie, înaintea lui Bonifatie, a căzut vulpea şi a murit. Astfel ascultă Dumnezeu, chiar în lucrurile cele mici, pe cei ce nădăjduiesc într-însul, avînd mare purtare de grijă pentru noi, ca primind de la El pe cele mici, să aşteptăm a primi cu înlesnire şi cele mari.

Sfîntul Bonifatie a fost ales episcop al cetăţii Ferentiei, iar Gavdentie, preotul care a fost sluga sfîntului, spunea de minunile lui multe, că el a văzut cu ochii săi cele ce se făceau de dînsul. Biserica Ferentiei era în mare sărăcie (care celor cu minte bună li se făcea pildă de smerenie), pentru că episcopul nu avea pentru hrana sa mai mult venit bisericesc decît numai o vie.

Într-un an, căzînd din cer grindină mare, toată via a bătut-o, încît au rămas foarte puţini struguri mici. Apoi, intrînd în vie Sfîntul Bonifatie şi văzînd nenorocirea, a dat mulţumire lui Dumnezeu, că într-o lipsă ca aceea a început a cunoaşte mai multă sărăcie. Cînd a venit vremea ca să se coacă strugurii, a pus pîndari la vie după obicei, poruncind să păzească acei puţini struguri care mai rămăseseră. Apoi, într-una din zile a poruncit lui Constandie preotul, nepotul său, ca să spele şi să smolească vasele după obicei şi buţile cu vin, cîte se află în episcopie. Preotul, auzind aceasta, s-a mirat foarte mult că, neavînd struguri mulţi, porunceşte ca să se pregătească toate vasele. Dar n-a îndrăznit să întrebe pentru ce să pregătească toate vasele ci, ascultînd, le-a pregătit pe toate, după obicei.

Atunci omul lui Dumnezeu, Bonifatie, intrînd în vie şi adunînd strugurii cîţi se aflau, i-au adus în călcătoare şi, poruncind tuturor să iasă de acolo, a rămas înăuntru numai el singur, cu un copil, căruia i-a poruncit să calce acei puţini struguri. Începînd a curge din călcătoare puţin vin, arhiereul, luîndu-l într-un vas, a turnat prin toate vasele ce se pregătiseră, cîte o mică măsură, pentru binecuvîntare. Şi astfel, toate vasele, binecuvîntîndu-le, a chemat pe preot şi i-a poruncit să adune pe săraci ca să vină după obicei să ia din vinul cel nou şi care acum rămăsese în buţi. Atunci a început a se înmulţi vinul în călcătoare, iar pivniţa încuind-o şi punînd pecetea sa , a lăsat-o aşa încuiată cu tărie şi s-a dus în biserică.

După trei zile, chemînd pe preotul cel mai sus pomenit, pe Constandie şi făcînd rugăciune, a deschis pivniţa şi a aflat toate vasele şi buţile în care a turnat puţin vin pentru binecuvîntare, pline cu vin fierbînd, dînd pe deasupra, adăpînd şi pămîntul cu vin. Şi de-ar mai fi zăbovit puţin şi nu intrau în pivniţă, apoi toată faţa pivniţei s-ar fi acoperit cu tot vinul care se vărsa. Preotul, mirîndu-se mult şi spăimîntîndu-se de aceasta, sfîntul i-a poruncit să nu spună nimănui despre ceea ce văzuse, căci se temea de slava deşartă a lumii. Odată, sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Proclu, un bărbat de bun neam din aceeaşi cetate, cu numele Furtunat, a rugat pe arhiereul lui Dumnezeu, Bonifatie, ca, după ce va fi săvîrşit slujba sfîntului mucenic, să vină în casa lui ca să-i dea binecuvîntare. Şi nu s-a îndoit arhiereul, de vreme ce cu credinţă şi cu adevărată dragoste îl ruga Furtunat pentru aceasta. Deci, săvîrşind dumnezeiasca slujbă întru pomenirea sfîntului mucenic, a venit către Furtunat la masă. Şi mai înainte, pînă a nu face el rugăciunea înaintea mesei, iată, un oarecare din aceia ce-şi cîştigau hrana prin comedii, cu cîntări şi scripcă şi cu deşertăciuni, a stat înaintea uşii cu maimuţa şi a glăsuit din chimvale.

Sfîntul, auzind glasul chimvalelor, s-a mîniat şi a zis: „Vai, nenorocit este ticălosul acesta. Eu am venit să ospătez şi încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar el, apucînd mai înainte cu maimuţa, a lovit în chimvale”. Apoi a adăugat acestea: „Mergeţi şi daţi lui să mănînce şi să bea şi vedeţi că este nenorocit”. Iar ticălosul acela de om, luînd pîine şi vin, voia să iasă pe poartă, dar îndată a căzut o piatră mare din dos, care l-a lovit în cap şi a căzut pe jumătate mort, ducîndu-l pe mîini în coliba sa. A doua zi a murit, după judecata omului lui Dumnezeu. Pentru că înfricoşaţi sînt sfinţii lui Dumnezeu şi cu temere se cuvine a-i cinsti pe dînşii, de vreme ce ei sînt lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu vieţuieşte într-înşii. Deci cînd se mînie sfîntul, atunci se mînie şi Dumnezeu care vieţuieşte într-însul; şi atunci sfîntul este puternic, numai cu un cuvînt să aducă mare pedeapsă asupra celui ce l-a amărît pe el.

Altă dată, acelaşi preot, Constandie, nepotul sfîntului, vînzînd un cal al său cu doisprezece galbeni, a pus preţul într-un sicriaş şi s-a dus la lucrul său. Şi s-a întîmplat a veni fără veste o mulţime de săraci la episcop, care fără de ruşine cereau ca să-i mîngîie cu orice în sărăcia lor. Sfîntul, neavînd ce să le dea, se tulbura cu cugetul. Nevrînd a lăsa mîhniţi pe săraci şi aducîndu-şi aminte de galbenii lui Constandie, ce-i luase pe cal, intrînd în camera lui, unde era sicriaşul şi pentru această nevoie sfărîmînd încuietorile, a luat galbenii şi i-a împărţit săracilor.

Întorcîndu-se preotul de la treburile lui, văzînd sicriaşul deschis şi neaflînd galbenii într-însul, s-a mîhnit foarte mult şi, făcînd gîlceavă mare, cu multă mînie a strigat: „Nu-mi este cu putinţă a trăi aici”. Şi s-au adunat toţi cei ce erau în episcopie, venind şi episcopul care-l mîngîia cu blîndeţe, învăţîndu-l. Iar el cu dosădire a răspuns sfîntului: „Toţi vieţuiesc bine la tine, numai eu singur nu am loc şi nu pot vieţui în odihnă; dă-mi galbenii mei ca să mă duc de la tine”. Iar sfîntul episcop s-a dus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, îmbrăcîndu-se cu felonul său, şi-a întins mîinile în sus şi ridicîndu-şi ochii se ruga ca să-i trimită lui Domnul, de unde ştie, atîţia galbeni cîţi luase de la preot, ca să-i dea şi să-i potolească mînia lui.

Aşa rugîndu-se preotul, şi-a întors ochii deodată şi a văzut galbenii, în număr de doisprezece, în mîinile sale, pe care le avea ridicate în sus; iar galbenii luminau ca şi cum ar fi fost acum scoşi din foc. Deci îndată mulţumind lui Dumnezeu şi ieşind din biserică, i-a aruncat pe haina preotului, zicînd: „Iată ai galbenii de care te-ai întristat, dar aceasta să-ţi fie întru ştiinţă cum că, după moartea mea, nu vei fi episcopul bisericii acesteia, pentru zgîrcenia ta”. Căci era adevărat că preotul acela, pentru aceea strîngea galbenii ca să dobîndească episcopia.

Cuvîntul care s-a grăit prin gura omului lui Dumnezeu n-a trecut; pentru că acel Constandie, fiind în rînduiala preoţiei, a primit sfîrşitul vieţii sale.

Odată, doi goţi, mergînd în cetatea Ravenei, au fost primiţi cu iubire de străini în episcopie de către acest sfînt bărbat, apoi, petrecîndu-i cînd ieşeau, le-a dat cu mîna sa pentru drum spre binecuvîntare un văscior de lemn plin cu vin. Şi era văsciorul acela aşa de mic, încît abia putea să le ajungă vin numai pentru o masă. Iar ei, luîndu-l, s-au dus şi în tot drumul au băut vin din vasul acela; dar vinul nu s-a împuţinat din vas nicidecum, ci totdeauna era plin. Mergînd în Ravena şi zăbovind acolo cîteva zile, întorcîndu-se, au trecut iarăşi pe la sfînt mulţumindu-i pentru acea binecuvîntare, că i-a îndestulat cu vin. Iar vasul acela, cu acelaşi vin, l-au adus sfîntului înapoi, spunîndu-i că în drum n-au gustat vin de nicăieri numai din vasul acela şi vasul nu a scăzut.

Nu se cuvine a nu arăta şi aceasta pe care a spus-o unul din clericii părţii aceleia, bărbat cinstit: „Intrînd odată Sfîntul Bonifatie în grădina sa, a văzut mulţime de omizi, care acoperiseră toată grădina, mîncînd toate verdeţurile şi a zis sfîntul către omizi: Vă jur cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă duceţi de aici şi să nu îndrăzniţi mai mult a mînca verdeţurile acestea. Şi îndată, cu cuvîntul omului lui Dumnezeu, toată mulţimea omizilor a ieşit din grădină, nerămînînd niciuna”. Astfel preamăreşte Domnul Dumnezeu pe sfinţii Săi, făcînd voia celor ce se tem de El, ca să fie şi El slăvit întru dînşii, în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Grigore al Omiriţilor

Adaugat la ianuarie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 1, 2020

Sfîntul Ierarh Grigore al Omiriţilor

Cetatea Mediolanului a avut mai întîi această făclie dumnezească, pusă în sfeşnicul bisericesc întru rînduiala slujbei diaconeşti, prin descoperirea lui Dumnezeu. Apoi şi alte cetăţi şi sate l-au avut pe el propovăduitor al numelui lui Hristos şi dezrădăcinător al înşelăciunii idoleşti. El era fecior din părinţii binecredincioşi, Agapie şi Teodotia, crescut în dreaptă credinţă şi în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi a fost făcător de minuni şi tămăduitor. Deci, îl pregătea Dumnezeu pentru treapta arhieriei, de care îi spunea lui prin părinţii cei mai înainte-văzători şi prin descoperire.

Venind odată Grigore în Mediolan, la un oarecare părinte sihastru, i-a spus lui toate cele ce aveau să i se întîmple, căci era părinte mai înainte-văzător, care văzuse şi venirea lui Grigore către el, mai înainte cu treizeci de stadii şi i-a spus-o ucenicului său.

Un alt părinte, purtător de semne, care vieţuia într-un munte şi, de care înştiinţîndu-se Grigore, s-a dus la dînsul. Apropiindu-se de muntele acela şi de locaşul acelui sfînt părinte, a văzut un stîlp de foc în văzduh şi, fiind cuprins de frică, a căzut la pămînt. Apoi, întărindu-se, se sculă şi merse ca să vadă ce era cu acea arătare de foc, ce i se arăta lui de departe ca o văpaie. Apropiindu-se a văzut pe omul lui Dumnezeu venind către dînsul pe care l-a sărutat şi l-a chemat pe nume, Grigore, deşi nu-l văzuse niciodată.

Grigore a fost găzduit la acel mare stareţ două zile, unde s-a învrednicit a avea o vedenie preaslăvită. La miezul nopţii a văzut pe acel bărbat purtător de Dumnezeu, la rugăciune, cu mîinile întinse în sus, ridicîndu-se de la pămînt şi stînd în văzduh. Mirîndu-se Grigore, cînd se făcu ziuă, bătrînul l-a chemat la sine şi i-a zis cu glas lin şi blînd: „Vino, prietene şi frate, să ne împărtăşim din folosul cel de obşte, din mirul lui Dumnezeu, căci spre aceasta ai venit la mine păcătosul, ca să te înştiinţezi de cele descoperite mie pentru tine. Deci tu, fiule, ai să vezi cetatea Romei şi să te rogi în biserica Sfîntului Mucenic Bonifatie şi a Aglaidei. De acolo ţi se cuvine a pleca în Alexandria; după aceea în Etiopia, spre a propovădui cuvîntul adevărului. Apoi vei merge în Omiriţi, în cetatea Negran, care s-a prădat de Dunaan, evreul, căreia îi trebuie învăţătură apostolească. Acolo, mari şi preaslăvite lucruri, isprăvind, te vei odihni şi vei trece la locaşurile drepţilor. Însă ai să suferi multe necazuri de la iudeii cei neplecaţi care vieţuiesc în Omiriţi, dar pe mulţi vei întoarce către Dumnezeu, Care îţi va fi bun ajutor, înţelepţindu-te şi povăţuindu-te pe tine. Acolo vei primi treapta arhiepiscopiei, prin punerea mîinilor preacuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei.

Auzind acestea, fericitul Grigore îşi zicea că este nevrednic de aceasta şi mai degrabă ar fi vrut să petreacă cu bătrînul. Dar acel bărbat purtător de semne şi mai înainte-văzător i-a spus şi de arătarea aceea, pe care o văzuse însuşi Grigore. Căci a văzut pe marii apostoli Petru şi Pavel, punînd omoforul pe umerii lui mai înainte, însemnînd darul arhieriei, care era să i se dea lui. Şi mai mult se mira fericitul Grigore, de mai înainte-vederea bătrînului, căci şi aceea nu s-a tăinuit de dînsul, pe care însuşi a văzut-o în singurătate şi a zis: „Slavă lui Dumnezeu, Celui ce lucrează unele ca acestea întru cei ce-L iubesc! Fie voia Domnului”. După două zile l-a trimis stareţul de la sine, sărutîndu-l cu dragoste şi Grigore s-a dus mîhnindu-se că se desparte de un asemenea bărbat dumnezeiesc ca acela, arzînd cu văpaia dragostei către dînsul de-a pururea pomenindu-l.

De acolo s-a dus mai întîi la Cartagena, unde, petrecînd multă vreme, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu şi toate bolile vindeca. Apoi, prin rînduiala lui Dumnezeu, s-a dus la Roma şi locuia în preajma bisericii Sfîntului Bonifatie şi a Aglaidei. Venind la mormîntul Sfîntului Apostol Petru şi căzînd cu lacrimi la pămînt, i s-a făcut o vedenie, căci se vedeau uşile cerului deschise şi o lumină negrăită strălucind. Şi iată, Sfîntul Apostol Petru, care avea în mîna sa cea dreaptă o cheie, ieşi din uşile cereşti şi venea către dînsul cu multă slavă, luminînd şi strălucind cu faţa şi a zis către dînsul: „Acum am venit aici, cu mila Domnului, fiule Grigore, căci mai înainte de această vreme am fost cu apostolii ceilalţi în Negram, cetatea Omiriţilor, stînd înaintea celor ce au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, de la evreul Dunaan, întărind pe fiecare dintr-înşii întru bună credinţă şi, cu ajutorul Domnului, toţi s-au împotrivit voii evreului, celui călcător de lege.

Iar pentru dreapta credinţă s-au nevoit bine şi au pătimit pentru adevăr. Şi acum sînt în cer împreună cu părinţii cei din veac, fiind învredniciţi cinstei celei fără de moarte. Deci, acum am venit aici ca să cercetez cetatea, iar fratele Pavel, care este ajutătorul bisericilor din toată lumea, despărţindu-se de mine de la Ierusalim, s-a dus în Persia. Iar tu, o, fiule, bună cale călătorind, sîrguieşte-te a bine plăcea lui Dumnezeu, călăuzindu-te totdeauna după legea Lui, ştiind că viaţa acestei lumi şi frumuseţea ei trec ca visul şi ca umbra şi fericit vei fi dacă vei săvîrşi alegerea ta, aşa precum ai început. Căci, umblînd în voia Domnului, pe mulţi vei aduce întru frica lui Dumnezeu. Iată, acum ţi se pregăteşte ţie scaun în cer de Însuşi Stăpînul şi vei cîştiga cele bune împreună cu noi”.

Acestea zicînd, apostolul s-a dus şi s-a sfîrşit vedenia. Iar Grigore, venindu-şi în fire, iarăşi a căzut la pămînt numindu-se pe sine ticălos şi păcătos. După multă rugăciune s-a dus la gazda sa şi în acea noapte a văzut în vis pe Sfîntul Apostol Pavel, care îi dădea un vas plin cu untdelemn, ce era mai înainte însemnare a darului preoţiei şi a arhieriei. Grigore, luînd în vis vasul din mîinile sfîntului cu untdelemnul acela, îndată s-a deşteptat şi, bucurîndu-se cu inima, cînta: „Răspuns-a inima mea cuvînt bun, căci m-a uns pe mine Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei”. După acestea a ieşit din Roma şi s-a dus în Alexandria, punînd în toate zilele în inima sa suişul către Dumnezeu şi sporind din putere în putere, umplîndu-se de înţelepciune dumnezeiască şi de mari daruri cereşti.

În acea vreme împărăţea la greci Iustin, în Etiopia Elezvoi, dreptcredincioşi împăraţi, iar la Omiriţi împărăţea Dunaan evreul, care a ridicat prigoană asupra creştinilor şi se sîrguia a pierde numele lui Hristos din împărăţia lui. El a luat cu vicleşug slăvita cetate Negran, care credea în Hristos şi a pierdut o mulţime de credincioşi; pe unii cu foc i-a ars, iar pe alţii i-a tăiat cu sabia şi pe preacinstitul domn Areta l-a omorît împreună cu cetăţenii cei mai de frunte. De acest lucru auzind dreptcredincioşii împăraţi Iustin şi Elezvoi, le-a părut rău pentru nevinovata vărsare de sînge. Atunci a scris Iustin către Elezvoi, îndemnîndu-l spre război împotriva nelegiuitului Dunaan, ca să facă izbîndă pentru sîngele nevinovat. Iar prealăudatul împărat Elezvoi, umplîndu-se de rîvnă şi adunînd toată puterea sa, a mers asupra evreului Dunaan. Făcîndu-se război mare, cu ajutorul lui Hristos l-au biruit pe Dunaan şi toată puterea lui au sfărîmat-o pînă la sfîrşit, iar pe Dunaan cu rudeniile sale i-au tăiat cu sabia. Apoi, luîndu-i împărăţia, au curăţit-o de nelegiuirile idoleşti şi păgîneşti şi slava numelui Domnului nostru Iisus Hristos o răspîndeau în tot ţinutul, încît mulţi din evrei şi din alte neamuri care vieţuiau în Omiriţi căutau să se boteze. Însă atunci nu era nici episcop, nici preot, nici diacon şi nici un fel de cleric, căci toată rînduiala duhovnicească o prăpădise nelegiuitul Dunaan, din toată împărăţia Omiriţilor. Pentru aceea a trimis fericitul Elezvoi la Asterie, patriarhul Alexandriei, vestindu-i toate cum i-a ajutat bunul Dumnezeu şi rugîndu-l să aleagă un bărbat înţelept, cu trăire şi cu fapte bune, care să cunoască bine legea veche şi cea nouă, apoi, hirotonindu-l episcop, să-l trimită la dînsul în Omiriţi, cu toate trebuinţele bisericeşti.

Patriarhul Alexandriei s-a bucurat de o scrisoare ca aceea şi de ajutorul lui Dumnezeu dat creştinilor împotriva păgînilor şi căuta acel om care trebuia acolo, pentru a-l face episcop, pe care să-l trimită îndată la Elezvoi. Atunci mulţi se aduceau la preafericitul Asterie, dar nici unul nu s-a găsit plăcut înaintea sa. Deci, s-a întors patriarhul spre rugăciune şi spre priveghere de toată noaptea ca însuşi Domnul să aleagă şi să arate pe cel care ştie că este vrednic spre o slujbă ca aceea. Acestea făcîndu-se, s-a arătat patriarhului în vedenie Sfîntul Apostol Marcu, poruncindu-i să caute pe Grigore diaconul, care nu demult a venit în cetate şi găzduieşte la un oarecare Leontie. Pe acela să-l sfinţească şi să-l trimită la Elezvoi ca arhiepiscop, că pentru această trebuinţă l-a adus Dumnezeu de departe în acea cetate.

A doua zi, patriarhul, trimiţînd degrabă, a căutat casa lui Leontie şi, găsind-o, a chemat la dînsul pe Grigore, pe care l-a întrebat cine şi de unde este. Apoi descoperindu-i arătarea cea despre dînsul şi spunîndu-i trebuinţa Bisericii, îl sili să primească treapta arhieriei. Grigore, aducîndu-şi aminte de proorocia bătrînului purtător de semne de lîngă Mediolan, că va primi treapta arhieriei prin punerea de mîini a Cuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei, umplîndu-se de lacrimi, a zis: „Voia Domnului să fie; fă, stăpîne, ceea ce voieşti, după porunca Domnului”. Şi îndată a sfinţit patriarhul pe Grigore în preot, apoi arhiepiscop şi s-a făcut minune înfricoşată în vremea slujbei şi a sfinţirii, căci s-a schimbat faţa lui Grigore şi se arăta în chipul luminii, ca focul luminîndu-se cu darul Preasfîntului Duh. Iar din veşmintele lui ieşea fum de mir de bună mireasmă şi de aromate de mult preţ, încît toată biserica s-a umplut de bună mireasmă. Aceasta s-a făcut în toată dumnezeiasca slujbă şi ochii tuturor priveau la Sfîntul Grigore, minunîndu-se de acea preaslăvită minune. Acea minune o vedeau şi trimişii împăratului Elezvoi şi se minunau, care lucru l-au spus mai pe urmă împăratului lor. Iar după sfinţirea şi îndestulata mîngîiere duhovnicească cu patriarhul, a fost eliberat Sfîntul Grigore cu trimişii lui Elezvoi, avînd cu sine şi tot clerul ce se cuvenea treptei sale, cum şi toate trebuinţele bisericeşti.

În puţine zile a ajuns în Etiopia, apoi în părţile Omiriţilor şi a avut o bucurie foarte mare binecredinciosul împărat Elezvoi de venirea arhiepiscopului Grigore. Mai vîrtos cînd a aflat că dumnezeiasca arătare l-a ales la acea treaptă şi că în minunat semn s-a arătat în vremea hirotoniei lui darul Duhului Sfînt, care vieţuia într-însul. Deci, l-a întîmpinat pe el cu cinste şi cu dragoste şi toată stăpînirea sa a dat-o lui. Apoi înconjura împăratul cu dînsul toate cetăţile cele din ţara Omiriţilor, zidind sfinte biserici şi împodobind mormintele sfinţilor mucenici omorîţi pentru Hristos de către necuratul Dunaan şi aducînd pe cei necredincioşi către Sfîntul Botez.

În cetatea Negran a pus domn pe fiul Sfîntului Mucenic Areta şi a zidit o biserică preafrumoasă a Sfintei Învieri a lui Hristos, alta în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a treia în numele Sfîntului Mucenic Areta şi al celor împreună cu dînsul, aproape de casa lui. Apoi a zidit şi prin alte cetăţi biserici, pe care singur Sfîntul Grigore le sfinţea şi le punea preoţi şi diaconi, încredinţîndu-le păstoria cea deşteptată asupra oilor lui Hristos celor cuvîntătoare.

Fericitul împărat Elezvoi, după uciderea lui Dunaan, mai zăbovind în pămîntul Omiriţilor destulă vreme, ca la treizeci şi şase de ani şi, toate rînduindu-le şi îndreptîndu-le bine, a voit a se întoarce la scaunul său din Etiopia. Deci, chemînd împreună cu Sfîntul Grigore pe toţi boierii, domnii şi sfetnicii, se sfătuiră pe cine să aleagă împărat al Omiriţilor, care să fie bărbat binecredincios şi priceput, blînd şi temător de Dumnezeu. Iar sfetnicii au zis către împărat: „Pe care îl ştie stăpînirea ta şi pe care îl va descoperi ţie Dumnezeu, pe acela pune-l, că între noi nu este nici unul care să-ţi semene ţie întru înţelepciune şi vrednic de cununa împărăţiei”.

Împăratul, căutînd la arhiepiscop, a zis: „Acest lucru este al tău, cinstite părinte şi învăţătorul nostru. Iată, înaintea feţei tale sînt toţi boierii, căpeteniile şi ostaşii mici şi mari. Pe acela pe care voieşti, cheamă-l în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi unge-l pentru împărăţie. Pentru că noi toţi cei din Etiopia, Dumnezeu binevoind, voim a ne duce”. Iar sfîntul arhiepiscop a zis: „Bine ai socotit, binecredinciosule împărat, că precum inima ta este în mîna lui Dumnezeu, aşa şi cuvîntul tău de la Dumnezeu s-a dăruit. Pentru că este bine ca totdeauna în tot lucrul, mai întîi a întreba pe Părintele nostru, Care este în ceruri şi precum El porunceşte, aşa se cuvine a face”. Acestea zicînd fericitul şi sculîndu-se de la locul său, s-a depărtat de dînşii şi, plecîndu-şi genunchii la rugăciune, spre răsărit, cu ochii şi mintea înălţîndu-le la cer, s-a rugat cu sîrguinţă şi în destul ca Însuşi Dumnezeu, Cel ce ştie viaţa şi cugetul fiecăruia, să le arate pe bărbatul cel vrednic de împărăţie.

Rugîndu-se arhiepiscopul, deodată puterea Domnului nostru Iisus Hristos cea nevăzută a răpit în văzduh pe un oarecare bărbat cu numele Avramie, vrednic de acest lucru şi, aducîndu-l, l-a pus înaintea împăratului Elezvoi, încît toţi strigau cu spaimă: „Doamne miluieşte!” Iar arhiepiscopul a zis: „Iată, pe care trebuie să-l ungem pentru împărăţie. Pe acesta lăsaţi-l aici împărat şi voi fi cu dînsul, precum va binevoi pentru noi Domnul”. Şi s-a făcut bucurie mare tuturor pentru o purtare de grijă ca aceea a lui Dumnezeu.

După aceasta împăratul Elezvoi luînd pe Avramie, bărbatul cel de Dumnezeu arătat, l-a dus în soborniceasca biserică a Prea-sfintei Treimi, care era în cetatea cea împărătească a Farului şi l-a îmbrăcat în porfiră împărătească, i-a pus coroană pe capul lui şi s-a săvîrşit de Sfîntul Grigore, arhiepiscopul, ungerea cea împărătească. Apoi s-a adus jertfa cea fără de sînge pentru împăraţi şi pentru tot poporul şi s-au împărtăşit amîndoi împăraţii cu dumnezeieştile Taine din mîna arhiepiscopului.

După săvîrşirea tuturor acestora, a strigat poporului: „Lui Elezvoi, sfinţitul împărat al Etiopiei, mulţi ani! Lui Avramie, iubitorul de Hristos împărat al Omiriţilor, mulţi ani! Şi iarăşi amîndorura împreună, lui Elezvoi şi lui Avramie binecredincioşilor şi iubitorilor de Dumnezeu împăraţi, mulţi ani!” Aceasta s-a cîntat de cîte trei ori. Apoi a glăsuit: „Lui Grigore, sfinţitului arhiepiscop nostru, povăţuitorului şi dascălului, pace şi sănătate, întru mulţi ani!” După aceasta „tuturor oştilor creştineşti şi tuturor popoarelor credincioşilor, mulţi ani! Şi aşa a intrat în palatul împărătesc, dănţuind, ospătîndu-se, benchetuind şi veselindu-se de Domnul Dumnezeu, Mîntuitorul său şi de binecredincioşii lor împăraţi.

Apoi a petrecut Elezvoi încă treizeci de zile în pămîntul Omiriţilor, învăţînd şi povăţuind pe împăratul cel tînăr ca să-şi rînduiască bine şi să-şi îndrepteze împărăţia sa cu cinste, cu dreptate şi să asculte întru toate pe părintele său duhovnicesc, Grigore. După aceea, alegînd din oastea Etiopiei cincisprezece mii de bărbaţi viteji, i-a lăsat împăratului cel nou, spre ajutor şi pază împărăţiei. Apoi s-a întors în Etiopia, unde după puţine zile, lăsîndu-şi împărăţia cea pămîntească, s-a dus în pustie şi s-a închis într-o chilie întunecoasă, lîngă oarecare mănăstire şi n-a ieşit dintr-însa pînă la fericitul său sfîrşit. Iar hrană primea pe o ferestruică de la monahii care vieţuiau acolo. Aşa, după dulceţile cele împărăteşti, avînd viaţă aspră vreme îndelungată, a trecut în împărăţia cerurilor.

Un împărat ca acesta, atît de slăvit şi de bogat, acest fel de smerenie şi de sărăcie de bunăvoie, a lăsat tuturor. După mutarea lui, se povestea de monahii de acolo, un lucru ca acesta: Un frate oarecare tînăr, trimiţîndu-se la ascultare, a intrat într-o cîrciumă şi s-a îmbătat de vin, apoi a căzut în păcatul necurăţiei trupeşti. Şi a fost într-una din zile, făcînd păcatul cel obişnuit, apoi întorcîndu-se prin pustie la mănăstire, a intrat într-o pădure şi, iată, un balaur mare s-a repezit asupra lui, vrînd să-l înghită. Monahul fugea şi se abătea încoace şi încolo, vrînd a scăpa de balaur, dar acela îl gonea. Deci, strîmtorîndu-se fratele de pretutindeni şi nemaiputînd să fugă undeva, l-a ajuns balaurul să-l mănînce. Şi, aducîndu-şi aminte de fericitul Elezvoi, s-a întors şi a zis către balaur: „Te jur cu rugăciunile preasfinţitului şi dreptului Elezvoi, depărtează-te de la mine”. Iar balaurul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de numele celui pomenit, a stat şi, prin porunca lui Dumnezeu luînd glas omenesc, a zis către monah: „Cum te voi cruţa pe tine? Pentru că îngerul lui Dumnezeu venind, mi-a poruncit să te mănînc pentru necurăţiile tale, fiincă te-ai făgăduit a sluji Domnului întru curăţie, iar acum petreci spurcînd trupul tău şi mîniind pe Duhul Sfînt”.

Monahul, auzind pe balaur grăind omeneşte şi vădindu-i faptele lui, a rămas fără răspuns şi, tremurînd, ruga cu jurămînt pe balaur ca să-l cruţe. Iar balaurul i-a zis: „Ce mă juri pe mine aşa? Tu singur mai întîi te jură mie, că de acum nu vei mai săvîrşi necurata faptă trupească şi atunci te voi lăsa pe tine”. Iar fratele se jura, zicînd: „Mă jur pe Dumnezeu Cel ce locuieşte în cer şi pe rugăciunile cinstitului împărat Elezvoi, că de acum nu voi mai mînia pe Domnul meu, pe Care acum rău l-am mîniat cu necurăţia trupească”. Aceasta zicînd monahul, îndată s-a pogorît foc din cer şi a mistuit pe balaur înaintea monahului. Iar el, fiind cuprins de frică şi de cutremur, s-a dus în mănăstirea sa şi după aceea n-a mai greşit înaintea Domnului cu păcatul desfrînării şi s-a săvîrşit întru pocăinţă bună.

Împărăţind în pămîntul Omiriţilor binecredinciosul împărat Avramie, fericitul arhiepiscop Grigore, punînd prin cetăţi episcopi, bărbaţi iscusiţi, l-a sfătuit ca să poruncească tuturor celor de sub stăpînirea lui, iudeilor şi elinilor sau să se boteze sau să fie sub pedeapsă de moarte. Ieşind o aşa poruncă împărătească, mulţime de iudei şi de păgîni, cu femei şi cu copii, veneau la baia dumnezeiescului botez, dar nu de voie ci, temîndu-se de moarte. Iar iudeii cei mai aleşi şi mai învăţaţi în lege, adunîndu-se de prin toate cetăţile şi făcînd sobor pe ascuns, se sfătuiau ce vor face şi ziceau: „De nu ne vom boteza, după porunca împăratului, toţi vom fi omorîţi şi femeile şi copiii”.

Unii dintr-înşii ziceau: „Să facem voia împăratului, ca să nu fim omorîţi fără de vreme, iar în taină să ţinem credinţa noastră”. Alţii se sfătuiau ca nu cu făţărnicie, ci pe faţă să-şi ţină legea evreiască, „ca nu cumva, scăpînd din mîinile oamenilor, să cădem în mîinile izbînditorului Dumnezeu, căci mai amar vom pieri”. Alţii ziceau: „Vedem că de acum noi nu mai trebuim Dumnezeului nostru, căci binecinstitorul nostru împărat Dunaan şi toată oastea lui a dat-o în mîna lui Elezvoi spre moarte şi ce vom face nu ştim”. Iar alţii ziceau: „De voim să păzim legea noastră şi sănătatea întreagă, apoi să ieşim în taină din hotarele acestea, unul cîte unul, fiecare luîndu-şi ale sale, pentru ca nu împreună cu trupurile să ne pierdem şi sufletele noastre”. Iar alţii au zis: „De vom vrea să fugim, se vor înştiinţa creştinii şi cu totul ne vor pierde pe noi”. Deci nu se pricepea nici unul din ei ce vor face.

Unul dintre dînşii, preaînţelept învăţător de lege, cu numele Ervan, care ştia toată legea veche şi era învăţat bine şi în filosofie, a zis către dînşii: „Voi toţi grăiţi cele deşarte, care nimic nu folosesc. De voiţi să mă ascultaţi, apoi veniţi toţi împreună cu mine şi să grăim împăratului şi lui Grigore episcopul, ca să ne dea dintre dînşii dascăli, care ar vrea să se întrebe cu noi despre lege şi despre credinţă. Dacă ne vor birui, atunci cu pricină binecuvîntată, ne vom face creştini. Iar de nu ne vor birui, apoi singuri vor cunoaşte, că ne silesc cu nedreptate a ne depărta de legea noastră. Însă să vedem ce va fi, să-i ispitim pe dînşii şi să aflăm ce fel de credinţă au. De va fi adevărată, să credem, căci poate a venit acum Mesia şi noi nu am priceput. Iar de se va afla credinţa lor mincinoasă, apoi vom fi adeveriţi, căci pentru Dumnezeu murim şi cu osîrdie să primim moartea”.

Acestea zicînd Ervan, s-au temut toţi şi au zis: „Vedem că ajuţi creştinilor; au nu ştii că a noastră credinţă este adevărată? Cum o vom lăsa?” Ervan a zis: „Nici un cuvînt viclean n-am zis înaintea voastră, fraţilor. Să ştiţi că ori aşa, ori într-alt chip, siliţi vom fi de dînşii să ne botezăm. Deci, de nu mă veţi asculta, nevinovat sînt faţă de voi, pentru că, deşi nu veţi cerca credinţa lor însă şi fără de ispitire, o veţi primi şi veţi face precum poruncesc ei. Iar de nu veţi primi credinţa lor, apoi desăvîrşit vă vor omorî”.

Acestea auzind, toţi s-au supus lui Ervan şi, făcînd scrisoare de rugăminte, au mers şi au dat-o împăratului. Împăratul citind-o, s-a mîniat foarte asupra lor, voind să-i dea morţii pe toţi. Dar s-a oprit să nu facă aceasta fără sfatul arhiepiscopului, căruia dîndu-i acea scrisoare şi citind-o, fericitul a zis: „Frumos şi bine grăiesc iudeii, pentru că a crede din bunăvoire, mai mare lucru este, decît de nevoie”. Lasă-i, o! împărate, ca mai întîi să se întrebe cu noi şi după aceea vei face cu dînşii ce vei voi”. Şi s-a învoit împăratul cu sfatul arhiepiscopului. Apoi s-a dat iudeilor vreme spre a se pregăti de întrebare patruzeci de zile, în care să-şi caute dascăli pentru dînşii, care ar voi să vină fără temere la întrebare.

După împlinirea acelor zile s-a adunat mulţime de iudei, avînd cu ei mulţi din rabinii cei mai înţelepţi, care ştiau bine legea şi care erau pregătiţi spre întrebare. Deci s-a făcut întrebarea cea de obşte în cetatea Farului, venind împăratul cu toată suita, sfinţitul arhiepiscop cu tot sfinţitul sobor, mulţime mare de popor creştinesc, ca să audă întrebarea aceea. Era şi soborul evreiesc, cu cărturarii şi cu învăţătorii lor de lege, cu cei puternici în cuvinte. Şi au pus pe Ervan înaintea episcopului, ca pe un domn al ritorilor şi începător al cuvîntului, care ştia bine legea şi cărţile proorocilor şi era iscusit şi în filosofie. Apoi, poruncind să fie tăcere, s-a început între arhiepiscop şi Ervan această întrebare, care se află în cartea Mineiului; însă aici nu s-a scris prea multe de aceasta, pentru mulţimea cuvintelor.

Făcîndu-se tăcere şi toţi, cu gurile deschise, luînd seama la vorbe, a început sfîntul arhiepiscop a grăi către Ervan, preaînţeleptul învăţător al legii evreieşti şi către toată adunarea, zicînd: „Noaptea trecînd şi soarele dreptăţii răsărind, pentru ce voi staţi împotriva Luminii Lui şi nu credeţi întru Dînsul?” Ervan a zis: „Dacă Soarele dreptăţii a răsărit şi noi ne împotrivim precum zici tu, crezînd în Dumnezeul legii, apoi cu cît mai vîrtos voi, neamuri fiind, care ţineţi cele străine vă împotriviţi luminii dreptăţii, ocărînd dumnezeiasca lege, cea dată nouă de la Dumnezeu”.

Arhiepiscopul a zis: „Noi, cei ce sîntem din neamuri, a cui făptură sîntem?” Ervan zise: „Arătat este că a lui Dumnezeu făptură sînteţi”. Arhiepiscopul a zis: „Dacă şi noi ca şi voi sîntem făptură a lui Dumnezeu, ce cinste mai mare decît noi aţi cîştigat?” Ervan a răspuns: „Aceea pe care am avut-o mai mult decît egiptenii”.

Arhiepiscopul atunci a zis: „Bine ai adus la mijloc pe egipteni; dar arată-mi cinstea voastră mai mare decît a acelora”. Ervan zise: „Au n-ai citit minunile cele mari pe care le-a făcut Dumnezeu prin Moise în pămîntul Egiptului, în Marea Roşie şi prin pustie? Cum după ieşirea lui Israil a înecat pe egipteni, iar pe acela l-a mîntuit?”

Arhiepiscopul a spus: „Nici o deosebire nu este între cinstea voastră şi cea a egiptenilor. Căci pe aceia i-a înecat Dumnezeu în mare, iar pe voi, pentru răutatea voastră, v-a pierdut pe uscat şi, trecînd Marea Roşie, v-aţi înecat la mal, cumplit sfîrşindu-vă în pustie, de vreme ce din şase sute mii de popor şi mai mult, numai Halev şi Isus a lui Navi s-au învrednicit a vedea pămîntul făgăduinţei. Vezi dar cum v-au cinstit pe voi Dumnezeu, mai mult decît pe egipteni?” Ervan zise: „Dar cui a plouat mană în pustie, lui Israil sau neamului din Egipt?” Arhiepiscopul zise: „Dar ţi se pare că erau mai cinstite mîncările ce aveaţi în Egipt sau mana cea din pustie?” Ervan zise: „Arătat este că mana a fost mai cinstită”. Arhiepiscopul zise: „Apoi pentru ce v-aţi întors cu cugetele înapoi, poftind cărnurile cele de porc din căldări, usturoiul, ceapa şi toată hrana egipteană, iar mana aţi urît-o?”.

După acestea s-a început întrebarea pentru Sfînta Treime. Ervan zicea: „Creştinii au trei dumnezei, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dumnezeu însă a grăit în Sinai: Ascultă, Israile, Domnul Dumnezeul nostru, Domnul Unul este şi afară de Dînsul alt Dumnezeu nu este. Deci, împotriva legii lui Dumnezeu fac creştinii, cinstind trei dumnezei, iar nu Unul. Arhiepiscopul îi răspunse: „Numai un Dumnezeu avem, Făcătorul tuturor, însă în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, într-o dumnezeire”. Apoi îi aduse acest grai al lui David: Cu cuvîntul Domnului, cerul s-a întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor, a cărui înţelegere este aşa: Domnul este Dumnezeu Părintele; Cuvîntul Lui este Dumnezeu Fiul; Duhul gurii Lui, este Dumnezeu Duhul Sfînt. Într-acest chip se arată trei feţe dumnezeieşti, iar dumnezeirea este una, căci Fiul şi Duhul sînt de o fiinţă cu Părintele, împreună fără de început, pururea de o fiinţă şi de un scaun”.

Despre Cruce şi despre moartea Domnului se aduceau împotriva evreilor, scrierile Legii vechi, proorociirile şi vorbele cele întunecate ale umbrei, precum sînt acestea: Şi va fi viaţa ta spînzurată înaintea ochilor tăi. Apoi acestea: Veniţi să punem lemn în pîinea lui, corabia lui Noe a fost chipul Crucii zicînd: Copacul cel din Savec, în care berbecele a schimbat junghierea lui Isaac. Apoi toiagul lui Iosif, la al cărui vîrf s-a închinat Iacov: Şi schimbarea mîinilor bătrînului în binecuvîntarea celor doi fii ai lui Iosif. După aceea, toiagul lui Moise, cu care a despărţit marea: Întinderea mîinilor la înălţime, spre a birui pe Amalec. Şarpele cel înălţat în pustie despre care se zice: Lemnul care a îndulcit apele în Mera. În fine multe altele care se află în Lege şi cele care cu taină s-au scris mai înainte.

Deci s-au întins întrebările pînă seara, de amîndouă părţile, tare împotrivindu-se, însă, în toate cuvintele, arhiepiscopul se arăta biruitor, căci Duhul Sfînt vorbea într-însul după cele scrise: Căci nu veţi grăi voi, ci Duhul Părintelui vostru, Care grăieşte întru voi.

Sosind seara şi întrebările încă nesfîrşindu-se, s-a sculat împăratul de pe scaunul său, asemenea şi arhiepiscopul şi s-a risipit soborul, amînînd întrebarea pe a doua zi. Iar iudeii au înconjurat pe Ervan al lor, bucurîndu-se şi sărutîndu-l, îl fericeau ca pe unul care putea sta împotriva creştinilor. Iar Ervan a zis: „Rugaţi-vă ca să ne ajute Dumnezeul Legii, de vreme ce vedeţi pe episcop, că este om maestru şi nu este cu putinţă a-l birui”. Iar ei ziceau să îndrăznească şi să nu se teamă.

A doua zi, adunîndu-se iarăşi soborul, împăratul şi arhiepiscopul şezînd cu iudeii şi cu Ervan, nici în ziua aceea şi nici în următoarea, ci tocmai în a cincea zi s-a făcut întrebarea aceea. Împăratul, cu toată suita, stătea cu dulceaţă ascultînd cele ce se vorbeau şi se mîngîia de înţelepciunea dată de Dumnezeu sfinţitului lor arhiepiscop. Căci cu adevărat asculta multe cuvinte ale proorocilor, tălmăcindu-le şi arătînd multe taine, precum se scrie în cartea cea deosebită pentru întrebarea aceasta, care este de folos a o citi şi a-i lua seama.

Făcîndu-se vorbă despre întruparea lui Hristos şi despre Preacurata Fecioară, se aduceau de arhiepiscop cuvintele lui Isaia, proorocul: „Iată fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu”. Stînd împotrivă Ervan, zicea că Maria a născut numai om simplu, iar nu un Dumnezeu. Dar îl biruia arhiepiscopul cu aceste cuvinte: Şi numele Lui se va chema Emanuel, care se tîlcuieşte: cu noi este Dumnezeu. Ervan a zis: „Cum a cuprins pîntecele cel femeiesc pe înfricoşata mărire a dumnezeirii?” Arhiepiscopul a răspuns: „Aşa precum a încăput cortul lui Avraam pe Dumnezeu, sub stejarul Mamvri, cînd S-a pogorît să mănînce cu dînsul”. Iar Ervan a zis: „Dar cum n-a ars focul dumnezeirii trupul cel femeiesc?” Arhiepiscopul zise: „Precum n-a ars focul rugul în Sinai, aşa şi pîntecele Fecioarei, nu l-a vătămat dumnezeirea. Fecioară a născut şi fecioară a rămas”. Ervan a zis: „Cu nălucire s-a născut dintr-însa, iar nu cu adevărat, pentru că este cu neputinţă a nu se vătăma pîntecele întru naştere şi tuturor este cu totul necrezută aceasta”. Arhiepiscopul zise: „În vremea aceea, cînd a intrat Avacum la Daniil în groapa leilor, prin uşa gropii cea strînsă cu legături şi întărită cu peceţi, spune-mi, cum a intrat el şi cum a ieşit, nici uşile deschizînd, nici peceţile rupînd?”

După întrebarea din ziua a treia, căuta Ervan să fugă şi nu-l lăsau ceilalţi iudei, zicînd: „De ne vei lăsa pe noi, apoi toţi vom pieri. Deci rămîi, în tot chipul luptîndu-te, doar ne va ajuta nouă Dumnezeu. Iar de vom fi biruiţi în cuvinte, apoi mai avem alte chipuri de împotrivire, întru care nu pot să ne biruiască”. Deci, fiind înduplecat de rugăminţile lor, se pregătea de a patra întrebare, la care a început a ocărî pe creştini, pentru sfintele icoane, că se închină lor, numindu-le idoli, iar pe cei ce se închină lor, îi numea închinători de idoli şi potrivnici legii lui Dumnezeu. Apoi zicea că a poruncit Dumnezeu a nu face idoli nici orice fel de asemănare. Atunci l-a întrebat arhiereul: „Cînd a fost potopul în zilele lui Noe, în ce chip s-a mîntuit el?” Iar Ervan a răspuns: „Cu corabie făcută din lemn”. Arhiepiscopul a zis: „Dar putea Dumnezeu şi fără corabie a-l izbăvi din potop sau nu putea? Cum ţi se pare?” Ervan a zis: „Socotesc că putea, pentru că scris este, că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu”. Arhiepiscopul zise: „Dacă putea Dumnezeu a face aceea, apoi de ce folos era corabia, spre a mîntui pe dreptul Noe? De aceea se cuvenea ca Noe să dea mulţumire, pentru a sa mîntuire, corăbiei, nu lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Să nu fie aceasta, ci Domnului se cuvine a-I da laudă, ca unui ziditor, iar nu materiei celei fără de suflet”.

Arhiepiscopul zise: „Iată, mărturiseşti singur, că prin materia cea fără de suflet – prin corabie – i-a rînduit Dumnezeu mîntuirea. Aşa ne face şi nouă, prin aceste icoane văzute, care, deşi sînt neînsufleţite, totuşi sînt puse înainte, spre mîntuirea noastră. Privind la dînsele, ne ridicăm mintea către chipul cel dintîi, pentru dorire dumnezeiască şi spre rîvnă plăcută lui Dumnezeu. Şi zugrăvim nu un idol, ci pe Domnul nostru Iisus Hristos, după a Sa omenire, iar nu după dumnezeire, care este nedescrisă. Precum Noe a adus mulţumire lui Dumnezeu pentru corabie şi pentru mîntuirea sa, ridicînd jertfelnic, aşa şi noi mulţumim lui Hristos Dumnezeu, zugrăvind chipul Lui. Căci cu trupeasca Lui rînduială, ne-am izbăvit de potopul cel sufletesc. Şi ca o altă corabie socotim omenirea Lui, prin care a purtat greutăţile noastre, a ridicat păcatele noastre şi, îndumnezeindu-ne cu a sa dumnezeire, ne-a înălţat la cer. Pe Hristos, care a fost văzut cu ochii trupeşti, Îl zugrăvim cu vopsele, închipuind asemănarea cea preacurată a omenirii Lui, şi, în umbra asemănării celei trupeşti, ne închinăm împreună şi Dumnezeirii Lui şi cinstim întru El, cu cuviincioasă închinăciune şi pe Tatăl şi pe Sfîntul Duh”.

Ervan a răspuns: „Mă minunez de basmele voastre creştineşti, de vreme ce ziceţi, că Dumnezeu dă darul Său chipurilor celor zugrăvite pe pereţi şi pe scînduri, care nici nu umblă, nici nu vorbesc”. Atunci l-a întrebat arhiepiscopul: „Spune-mi, Ervane, pentru ce a dat Dumnezeu darul Său cojocului lui Ilie, pe care deşi l-a dat lui Elisei, a cinstit mai mult cojocul cel neînsufleţit, decît pe proorocul cel viu? Căci apele Iordanului, pe care n-a putut să le treacă proorocul, pe acelea le-a despărţit cu cojocul şi a trecut ca pe uscat. Iar minunea pe care n-a făcut-o Elisei cel viu, pe aceea a făcut-o cojocul cel neînsufleţit.

Apoi şi lui Moise, care făcea minuni în pămîntul Egiptului, pentru ce nu lui, ci toiagului său a dat Dumnezeu puterea facerilor de minuni şi cu acela a prefăcut apele în sînge, a despărţit Marea Roşie şi a făcut alte înfricoşate şi slăvite minuni? Încă şi cortul mărturiei, sicriul Legii şi năstrapa cea de aur, care avea mana, tablele şi toiagul lui Aaron, masa, cădelniţa şi sfeşnicul, toate acestea oare nu aveau mare dar de la Dumnezeu, măcar că erau neînsufleţite, făcute de mîini omeneşti, din materiile acelea văzute şi pipăite? Însă erau strălucite cu mărirea lui Dumnezeu şi pline de dar. Deci, afară de preoţi şi de leviţi, erau neatinse de altcineva, ca sfinte şi dumnezeieşti.

Dacă acestea erau aşa în Legea cea veche, pentru ce te minunezi de darul lui Dumnezeu, care s-a dat în Legea cea nouă sfintelor icoane?” Ervan răspunse: Se scrie în psalmi: Idolii păgînilor, aur şi argint, lucruri de mîini omeneşti.

Arhiepiscopul zise: „Nu mă împotrivesc la aceasta, că idolii păgîneşti, care nu ştiu pe Dumnezeu, sînt asemănări ale celor care au vieţuit fără Dumnezeu întru toate nelegiuirile, vrăjitori, fermecători şi ucigaşi, care au pierit din viaţa aceasta şi spre a căror pomenire, unii din oameni le-au făcut idoli. Apoi neamurile, cele mai de pe urmă, înşelate şi orbite fiind de satana, au socotit acele chipuri, ca idolii lor, cărora s-au închinat, ceea ce şi voi aţi făcut, închinîndu-vă celor ciopliţi, jertfind pe fiii şi pe fetele voastre diavolilor şi aţi vărsat sînge nevinovat, adică sîngele fiilor şi fiicelor voastre, pe care le-aţi jertfit celor ciopliţi ai lui Hanaan. Asemănările ce le zugrăvim noi acum, ale sfinţilor lui Dumnezeu, acestea nu sînt idoli, ci icoane cinstite, pentru că zugrăvim asemănarea acelora care au cunoscut pe Dumnezeu şi au crezut în El, care au plăcut Lui în cuvioşie şi dreptate şi au fost cinstiţi ca sfinţi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Apoi cu darul lui Dumnezeu au făcut multe minuni: morţi au înviat, bolnavi au vindecat, ochii orbilor au luminat, şchiopilor au dat umblare şi surzilor auzire; pe cei slăbănogi i-au îndreptat, pe leproşi i-au curăţat şi dracii din oameni i-au izgonit. Aceştia sînt al căror sfîrşit s-a făcut cinstit şi pomenirea lor este lăudată şi veşnică. Pentru că este cinstită înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui, iar pomenirea dreptului cu laude şi întru pomenire veşnică va fi dreptul.

Ervan iarăşi bîrfind sfintele icoane, de parcă n-ar fi auzit nimic pînă acum, arhiepiscopul a zis: „Haina ta, Ervane şi cortul mărturiei, amîndouă fiind de lînă şi de in, oare au deopotrivă putere? Toiagul tău şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit, oare au cinste deopotrivă? Ulciorul cel din casa ta şi năstrapa în care este mana, oare deopotrivă sînt amîndouă? Sicriul tău, în care îţi pui cele de trebuinţă trupului şi sicriul Legii Domnului au deopotrivă mărire? Focul şi untdelemnul pe care îl arzi în casa ta pentru lumină, oare se aseamănă cu sfeşnicul de aur cel cu şapte lumini? Casa în care petreci şi biserica pe care a zidit-o Solomon, oare deopotrivă sînt? Nicidecum! Ci fără asemănare le cinsteşti pe acestea mai mult, de vreme ce prin acestea venea odinioară darul lui Dumnezeu. Deci în acest chip înţelege şi pe ale noastre: că alta este idolul unui nedrept şi afundat în iad şi alta este chipul sfîntului şi plăcutului lui Dumnezeu, căci prin acesta ni se dă darul Domnului, cu rugăciunile celui închipuit pe icoană”.

Apoi a zis Ervan şi despre îngeri, că sînt fără trupuri, după cum se scrie: Cel ce face pe îngerii săi duhuri, însă creştinii nu se ruşinează a-i zugrăvi pe icoane ca pe nişte trupuri”. La aceasta a răspuns arhiepiscopul: „N-ai ce să zici, Ervane, pentru că de la voi ne-am învăţat a zugrăvi pe îngerii lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Nicidecum de la noi, căci n-a fost acest lucru niciodată la noi”. Iar arhiepiscopul zise: „Toată Legea cea veche ai învăţat şi aceasta n-ai ştiut”. Ervan zise: „Viu este Domnul, că nu ştiu să fi fost cîndva la noi zugrăvite chipurile îngereşti”.

Arhiepiscopul zise: „Cu adevărat voi aţi început acest lucru. Căci cînd a zidit Solomon biserică Dumnezeului Celui preaînalt, oare n-a făcut deasupra scăldătoarei heruvimii slavei, care umbreau altarul?

Asemenea şi deasupra uşilor celor dintîi şi celor de al doilea, au n-a făcut heruvimii? Încă şi în cortul mărturiei cel făcut de Moise, nu era asemănare de heruvimi peste chivotul legii? Asemenea şi pe catapeteasmă, oare nu erau închipuite cu cusătură, chipuri de heruvimi? Şi toate aceste asemănări îngereşti, nu erau cinstite de voi, împreună cu cortul şi cu biserica? De aceea şi voi aţi închipuit şi firea cea fără trup aţi cinstit-o. Apoi pentru ce ne defăimaţi pe noi, care închipuim şi cinstim feţele acelor sfinţi bărbaţi, care fiind în trup, au bineplăcut lui Dumnezeu?” Unele ca acestea şi altele asemenea acestora, precum se scrie în cartea cea deosebită, grăind, s-a scurtat ziua a patra şi s-a făcut seară.

Sculîndu-se împăratul şi arhiepiscopul, s-a risipit şi soborul, aşteptînd ca dimineaţa să fie sfîrşitul învingerii şi prăznuirea biruitorului. Deci jidovii, bucurîndu-se pentru Ervan, că era puternic la întrebări şi răspunsuri împotriva arhiepiscopului, îl numeau îndrăzneţ, zicînd: „Bine te nevoieşti, nu te teme, ci încă mai tare să stai, pentru că vedem că Dumnezeu este cu tine. Să nu se înfricoşeze inima ta, căci vedem că şi împăratul vă ascultă cu plăcere pe voi amîndoi”. Iar Ervan a zis către dînşii: „Fraţilor, bărbatul acesta, precum văd, mult mă covîrşeşte cu înţelegerea şi cu graiul şi nu este cu putinţă a-l birui. Aţi auzit cum toate graiurile gurii mele dezlegîndu-le, le-a făcut de nimic”. În ziua următoare, foarte de dimineaţă, iudeii cei mai înţelepţi, venind iarăşi la Ervan, acesta zise către dînşi: Vă mărturisesc vouă acum, fraţilor, fără minciună, că voi fi biruit de arhiepiscop; căci am avut vedenie în noaptea aceasta pe proorocul nostru Moise şi pe Iisus, despre care ne este întrebarea. I-am văzut pe ei stînd şi vorbind pe aripa unei biserici; apoi am văzut pe Moise, închinîndu-se lui Iisus, avîndu-şi mîinile sale strînse la piept, ca şi cum ar fi fost legate şi cu frică stînd înaintea lui Iisus, ca înaintea Domnului Dumnezeului său. Minunîndu-mă de acest lucru şi deschizînd gura mea, am zis: Domnul meu Moise, dar oare bune sînt acestea care le faci? El, întorcîndu-se, m-a certat, zicîndu-mi: Încetează! Eu nu greşesc închinîndu-mă Stăpînului meu, că nu sînt dintre cei asemenea ţie, pentru că cunosc pe Făcătorul meu şi Domnul! Şi tu, pentru ce faci atîta osteneală dreptului arhiepiscop, împotrivindu-te adevărului? Iată, în ziua viitoare vei fi biruit de dînsul şi te vei închina ca şi mine Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea am văzut, fraţilor şi ce sînt acestea nu ştiu. Însă nu voi slăbi luptînd pentru legea noastră, pînă cînd va rîndui Dumnezeu ceea ce va voi”.

Acestea auzindu-le, mulţi s-au îndoit şi au fost întru nepricepere. Făcîndu-se ziuă şi iarăşi adunîndu-se soborul, a venit împăratul cu suita sa. Apoi arhiepiscopul cu clerul şi tot poporul adunîndu-se, Ervan, cu mulţi învăţători de lege care îl ajutau, au început din nou întrebările ca şi în celelalte zile. Un logofăt al arhiepiscopului, pe care îl adusese împreună cu dînsul din Alexandria, şi care scria foarte iute, stînd acolo, scria toate graiurile şi ale lui Ervan şi ale arhiepiscopului. Dar cu ajutorul Sfîntului Duh, care lucra prin gura arhiereului se biruia ceata potrivnicilor, iar a noastră se împuternicea întru Domnul. Arhiepiscopul se arăta biruitor în toate cuvintele, iar Ervan slăbea din ce în ce, ca şi mulţi învăţători de lege, care îi ajutau lui, însă îi orbise răutatea lor; căci cu urechile greu auzeau şi ochii lor se închiseseră împotriva adevărului. Acum era nevoie, ca la cuvintele arhiereului să-i urmeze puterea credinţei, cum şi lucrul cel cu minune, prin care să mustre răutatea celor împietriţi şi să ruşineze necredinţa lor, lucru care s-a şi făcut într-acest chip.

Slăbind Ervan cu totul, a strigat: „Pentru ce cheltuim vremea întru lungimea graiului şi a ghicitorilor? Eu să dezleg aceasta? De voieşti, o! arhiepiscope, ca fără de vicleşug să cred în Iisus al tău, cum că Acela este Dumnezeu adevărat, arată-mi-L pe El viu, ca să-L văd şi să vorbesc împreună cu El. „Atunci voi mărturisi, că voi, creştinii ne-aţi biruit pe noi!” Acestea zicînd Ervan, adunarea evreiască a strigat asupra lui: „Te rugăm învăţătorule, să nu te înşeli şi să nu te faci creştin; ci mai vîrtos te îmbărbătează şi te întăreşte pentru adevăr; pentru că ştii că nimic nu este mai adevărat, decît Însuşi Dumnezeul părinţilor noştrii”. Iar Ervan a zis către dînşii cu mînie: „Ce bîrfiţi voi? Ascultaţi acum, de mă va încredinţa că Acela este, de Care mai înainte au vestit proorocii, după aceea ce voiţi a mai aştepta?”

Văzînd arhiepiscopul că grăieşte cu adevărat, iar nu cu vicleşug, a zis către dînsul: „Mare ispită faci, o! Ervane şi o cerere mai presus de putere, căci nu oamenilor te împotriveşti, ci lui Dumnezeu. Dar pentru încredinţarea ta şi a celor ce sînt cu tine şi pentru ca şi inimile celor ce sînt cu credinţă să se întărească, puternic este Domnul, ca şi aceasta să o facă. Deci spune-mi clar, cum voieşti să te încredinţezi?” Ervan a zis: „Roagă pe Stăpînul tău, dacă este în cer, precum zici tu, să se pogoare aici şi să se arate mie ca să vorbesc cu El. Viu este Domnul, că îndată voi crede în El şi mă voi boteza”.

Acestea zicînd Ervan, au strigat toţi iudeii: „Cu adevărat, o! arhiepiscope, adevereşte-ne cu fapta meşteşugul cuvintelor tale; arată-ne pe Hristosul tău, ca neavînd după aceea ce mai răspunde, cu frică să credem în El”. Deci, a strigat Sfîntul Grigore ca să le arate pe Hristos simţitor, de este viu după răstignire şi după moarte. După aceea jidovii grăiau deosebit între dînşii: „Dar de ne va arăta nouă arhiepiscopul pe Hristos, apoi, ce va fi? Vai nouă, căci nevrînd ne vom face creştini?”. Unii ziceau: „De-L va arăta, apoi pentru ce să nu credem în El?”. Alţii ziceau: „Cum este cu putinţă să se arate Acela, Care, ca un om fiind ucis, a murit şi atîţia ani au trecut pînă astăzi de cînd s-a săvîrşit? Unde se va afla trupul şi duhul Lui? Căci de mult s-au risipit şi oasele Lui în mormînt?”

Arhiepiscopul, socotind mărimea lucrului şi văzînd lupta potrivnicilor, s-a ridicat cu toată mintea la Domnul şi cugeta în sine că, de nu va ruga pe Mîntuitorul Hristos, ca într-o împotrivire ca aceasta să împlinească cererea lor, apoi foarte mult se va bucura partea celor potrivnici şi se vor arăta evreii biruitori, iar creştinii, biruiţi şi vor batjocori şi vor defăima vrăjmaşii pe creştini. Deci, a zis cu nădejde către adunarea evreilor: „De va voi Hristosul meu, desăvîrşit Îl voi arăta vouă. Însă voi cu dinadinsul să ştiţi că, dacă Îl voi arăta şi nu veţi crede într-Însul, apoi îndată sabia vă va mînca pe voi toţi. Iar dacă, pentru necredinţa mea, nu voi putea să vi-L arăt pe Domnul meu, apoi mergeţi de aici după voia voastră”.

Auzind acestea, unii s-au întristat, iar alţii s-au bucurat, unii s-au întristat ca nu cumva să li se arate Hristos şi atunci vor crede într-Însul chiar nevrînd, iar alţii se bucurau, nădăjduind că nu le va putea arăta şi vor rămîne întru rătăcirea lor. Deci au plăcut lui Ervan cuvintele arhiepiscopului şi celorlalţi înţelepţi şi învăţători de lege care erau acolo, zicînd între dînşii: „Este cu neputinţă ca după cinci sute şi mai bine de ani să fie viu omul acela, care s-a omorît de părinţii noştri, s-a îngropat şi s-a pecetluit în mormînt, apoi s-a furat de ucenicii Săi”.

Sfîntul Grigore, părintele nostru, ştiind cuvintele Domnului cele zise în Evanghelie: Că de veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta: treci de aici acolo şi va trece şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Aceste cuvinte ale Domnului avîndu-le în mintea sa şi avînd către Dumnezeu credinţă nestrămutată şi tare şi nădăjduind spre El, s-a sculat de pe scaunul său şi s-a depărtat puţin de dînşii la un loc lesnicios, puţin mai departe şi s-a rugat. Împăratul, cu tot poporul cel credincios, se minuna şi se înspăimînta de îndrăzneala şi de credinţa lui cea mare către Dumnezeu, căci spre un lucru înfricoşat ca acela îndrăzneşte.

Deci, cu spaimă luau aminte să vadă ce va fi, iar arhiereul, mergînd puţin mai departe de sobor şi însemnîndu-se cu semnul Sfinte Cruci, s-a rugat, plecîndu-şi genunchii cu smerenie şi cu umilinţă. Apoi, cu totul înălţîndu-şi mintea, s-a rugat mult în auzul tuturor. Atunci pomenea în rugăciune toate tainele întrupării Cuvîntului Lui Dumnezeu şi toată viaţa lui Hristos cea împreună cu oamenii, de la naştere pînă la patima cea de bună voie: crucea, moartea şi învierea cea de a treia zi, şi înălţarea cu trupul la cer. Iar la sfîrşit a zis: „Arată-Te, Stăpîne, de faţă acestor împietriţi şi orbiţi cu răutatea; arată-Te pentru slava numelui Tău celui sfînt şi cu ochii cei trupeşti să vadă omenirea Ta, cea făcătoare de viaţă, întru care Te-ai îmbrăcat pentru noi smeriţii şi cu care Te-ai înălţat la ceruri, pentru ca, văzîndu-Te, să creadă întru Tine, Dumnezeul cel adevărat şi întru Părintele cel adevărat Care Te-a trimis, cum şi întru Duhul Tău cel Sfînt”.

Săvîrşind el rugăciunea şi toţi căutînd la dînsul cu sîrguinţă, îndată s-a făcut cutremur mare şi fulger înfricoşat dinspre răsărit, încît şi pămîntul s-a cutremurat şi toţi au căzut de frică. După puţin timp, sculîndu-se şi ridicîndu-şi ochii spre răsărit, iată s-a deschis cerul şi un nor luminos, cu văpaie de foc şi cu raze de soare, cobora de acolo pe pămînt, iar în mijlocul focului se vedea un bărbat cu podoabă mai frumoasă decît fiii omeneşti. Acela era Domnul nostru Iisus Hristos, strălucind la faţă şi hainele se luminau ca de fulger, păşind în nor cu o mişcare preaminunată şi se apropia către cele de jos. Apoi a stat în dreptul arhiepiscopului, deasupra norului, atrăgînd către sine ochii şi inimile tuturor, prin podoaba Sa, pe care nu este cu putinţă a o spune limba omenească. Însă de frica slavei Lui, pe care nu sufereau să o vadă odinioară ucenicii în Tabor, au căzut toţi cu feţele la pămînt: împăratul, boierii şi tot poporul de la mare pînă la mic. Iudeii, fiind cuprinşi de mare cutremur se întorceau într-o parte şi într-alta şi căutau să fugă, pentru că-i ardeau razele strălucirii celei dumnezeieşti şi slava Domnului, pe care nu puteau să o vadă, căci mare frică căzuse peste dînşii şi nu le era cu putinţă a fugi, nici a păşi din loc înapoi, fiindcă erau ţinuţi cu putere nevăzută.

Arhiepiscopul, întărindu-se, a strigat cu glas mare către Ervan: „Iată, Ervane, Acela de Care multe cuvinte ai auzit, vezi-L şi te încredinţează: că unul este Sfînt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!” Ervan, ca un mort, nu putea să mai răspundă nimic. Şi a venit glas de la încuviinţata slavă a Domnului, zicînd: „Pentru rugăciunea episcopului, vă vindecă pe voi Cel ce S-a răstignit de părinţii voştri”. Iar de glasul acela mai vîrtos s-au cutremurat şi au căzut la pămînt, fiind cuprinşi de frică, precum odată Saul, mergînd către Damasc, l-a strălucit lumină din ceruri şi glas venind de sus, a căzut la pămînt, iar cu ochii deschişi nu vedea pe nimeni.

Săvîrşindu-se acestea astfel, s-a făcut înaintea Domnului un sunet dumnezeiesc şi norul cel mai luminos care era sub Dînsul, l-a ascuns de la vedere. Şi se strîngea acest nor din toate părţile în urma Lui, înălţîndu-se cu El în sus, pînă cînd toată slava Domnului a intrat în cer şi apoi toate cele văzute s-au ascuns de la ochii lor. Împăratul cu toată mulţimea creştinilor au luat îndrăzneală şi au început a striga în urma Domnului, multă vreme: Doamne miluieşte. Iar cinstitul arhiepiscop era cu faţa la pămînt, aducînd rugăciuni cu lacrimi către Domnul pentru popor.

După aceasta, toţi cei ce erau în sobor, cu împăratul şi tot poporul, cu multă cucernicie şi cu frică cinsteau pe Sfinţitul Arhiepiscop Grigore, minunîndu-se de atîta sfinţenie şi de puterea rugăciunilor lui. Iar iudeii se întrebau unul pe altul: „Oare vezi, frate?” Şi răspundeau unul către altul, că nu văd deloc. Atunci au strigat către Ervan: „Amar nouă, învăţătorul nostru, ce vom face?” Iar Ervan a zis: „Oare numai noi singuri am orbit, văzînd pe Dumnezeul creştinilor? Ori şi creştinii au pătimit aceasta?” Creştinii, auzind, au zis: „Noi cu darul Domnului nostru vedem bine şi mai sănătoşi sînt ochii noştri, decît mai înainte, dar numai voi sînteţi orbi pentru necredinţa voastră, pentru că Domnul Dumnezeul izbîndirilor a tăiat vederea ochiului vostru evreiesc, căci fiind nevrednici l-aţi văzut pe El”.

Atunci Ervan, cu mulţimea evreilor, ruga cu lacrimi pe arhiepiscop să deschidă ochii lor cei orbiţi şi să le dea Sfîntul Botez. Iar arhiepiscopul i-a întrebat dacă cu adevărat cred întru Domnul nostru Iisus Hristos şi toţi adevereau că cred fără îndoială. Învăţîndu-i pe ei episcopii care erau împreună cu dînsul, preoţii slujeau taina Sfîntului Botez. Cînd au intrat evreii în Sfînta baie a Botezului, îndată au căzut de pe ochii lor ca nişte solzi şi vedeau cu ochii cei trupeşti şi cu cei sufleteşti, cu inima crezînd întru dreptate, iar cu buzele mărturisind pe Domnul nostru Iisus Hristos, spre mîntuirea lor.

Deci s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, începînd de la Ervan, căruia însuşi împăratul i-a fost naş şi i s-a pus numele din Sfîntul Botez, Leon, pe care l-a unit împăratul cu suita sa şi sfatul său, făcîndu-l patriciu, ca pe un om cu bună înţelegere şi vrednic de cinste. Atunci se căia Ervan foarte mult de rătăcirea sa cea mai dinainte şi se minuna cu spaimă, avînd totdeauna în mintea sa arătarea Domnului, căci zicea: „Viu este în ceruri Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care părinţii noştri L-au răstignit şi L-au îngropat şi L-au socotit că este mort!” Apoi zicea cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, iartă-mi cîte am greşit Ţie, întru neştiinţa mea”! Iar pe sfinţitul arhiepiscop îl cinstea ca pe îngerul Domnului, nevrînd a se despărţi de dînsul.

Astfel s-a luminat toată ţara Omiriţilor cu lumina sfintei credinţe, botezîndu-se prin toate cetăţile şi satele, nu numai iudeii ci şi elinii. Şi s-a făcut bucurie mare peste tot pămîntul acela, încît şi îngerii din cer se bucurau de întoarcerea şi de pocăinţa atîtor suflete şi slăveau pe Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

După aceasta, preasfinţitul arhiepiscop Grigore a sfătuit pe împărat să poruncească să nu fie casele şi locuinţele evreilor împreună, ci să locuiască printre creştini, pentru ca să nu facă pe ascuns între ei adunări şi sfaturi. Deci a poruncit să scrie carte împărătească într-acest chip, ca nimeni dintre evrei să nu dea fetei sale bărbat din neamul evreiesc, ci din fiii creştinilor să-şi ia soţ. Iar fiului evreiesc să nu i se dea mireasă dintre fetele evreice, ci din cele creştine să i se caute; şi cine ar îndrăzni a încălca acea poruncă, să fie tăiat cu sabia. Aceasta a făcut-o arhiepiscopul ca neamul evreiesc să se amestece cu creştinii, să-şi uite după oarecare vreme credinţa şi obiceiurile cele de demult ale legii vechi.

Apoi, făcîndu-se linişte şi pace adîncă şi dreaptă credinţă strălucind pretutindeni, împăratul şi cu preasfinţitul arhiepiscop Grigore slujeau lui Dumnezeu fără lenevire, înălţînd laude, toată noaptea, Stăpînului Hristos, îngrijindu-se pentru mîntuirea neamului creştinesc şi îndreptînd împărăţia cu mila şi cu adevărul.

Acest dreptcredincios împărat, Avramie, a domnit treizeci de ani în împărăţia Omiriţilor şi a adormit întru Domnul, avînd ziua sfîrşitului său vestită mai înainte de Sfîntul Grigore şi a fost îngropat cu mare cinste în împărăteasca cetate a Farului.

După mutarea împăratului, nu după multă vreme, cel întru sfinţi părintele nostru Grigore, bine păscîndu-şi turma şi întărind credinţa pe temelia apostolilor şi a proorocilor, făcînd multe semne şi minuni, întru slava lui Dumnezeu, a trecut din viaţa aceasta, în a nouăsprăzecea zi a lunii decembrie şi a fost aşezat cu cinste în aceeaşi cetate, în locul de îngropare al bisericii celei mari. Şi s-a tînguit pentru dînsul tot pămîntul omiriţilor, dar mai ales iudeii cei botezaţi, pentru că tuturor le era ca un părinte bun şi milostiv, iubit oamenilor şi bineplăcut lui Dumnezeu. Acum şade înainte în cetele sfinţilor ierarhi, cu care slăveşte împreună pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ilie de Murom, Pesterile din Apropiere din Lavra Pecerska din Kiev.