Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Platon

Adaugat la decembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 1, 2019

Sfîntul Mucenic Platon era din părţile Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Sfîntul Mucenic Antioh, născut din părinţi creştini şi crescut în bună credinţă. Încă neajungînd la vîrsta desăvîrşită, s-a arătat desăvîrşit în faptele cele bune, căci era bărbat înţelept, deşi era tînăr cu anii, dar cu înţelepciunea era bătrîn. El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveşnicul Dumnezeu şi îi învăţa pe oameni să cunoască adevărul şi să se întoarcă de la înşelăciunea idolească la Dumnezeu. Pentru aceea a fost prins de necredincioşi şi dus la judecată înaintea ighemonului Agripin.

Agripin era atunci în capiştea lui Die şi acolo a şezut să judece pe mărturisitorul lui Hristos, spre care căutînd a zis: „Toată lumea se veseleşte de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dînşii?” Sfîntul a zis: „Voi aţi rătăcit, lăsînd pe Dumnezeul Care a făcut cerul şi pămîntul şi toată podoaba lor şi vă închinaţi pietrei şi lemnului celui putred, lucrului făcut de mîini omeneşti”.

Agripin a zis: „Tinereţile tale te fac îndrăzneţ şi fără de rînduială. Spune-mi dar numele tău, cum te cheamă şi din ce cetate eşti!” Sfîntul a răspuns: „Sînt creştin!” Iar ighemonul a zis: „Spune-mi numele tău, care ţi-e dat de la părinţi şi nu-mi spune că eşti creştin; căci împăratul a poruncit ca nimeni din oameni să nu îndrăznească a se numi creştin!” Sfîntul a zis: „Părinţii m-au numit Platon şi sînt rob al lui Hristos din pîntecele mamei mele şi cetăţean al acestei cetăţi. Iar acum, pentru buna credinţă, stau la judecata cea nedreaptă, aşteptînd nevinovata moarte pe care o dobîndesc cu osîrdie pentru Domnul meu. Deci, fă ceea ce voieşti”.

Ighemonul a zis: „Nu ţi se cuvine ţie, Platone, a învăţa pentru Cel răstignit şi nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpînirea împărătească porunceşte ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorîţi; iar cei ce se leapădă de Dînsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărăteşti şi vei afla folosul, scăpînd de moarte”. Iar Sfîntul Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi şi ostăşesc şi aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moştenitor al Împărăţiei celei veşnice”. Ighemonul a zis: „Socoteşte, Platone, ce-ţi este mai de folos: a fi viu sau a muri?” Platon a răspuns: „Poartă grijă Domnul de cele ce-mi sînt de folos”.

Ighemonul a zis iarăşi: „Nu ştii aşezămintele împărăteşti cele neschimbate, care poruncesc creştinilor ca, ori să aducă jertfă idolilor, ori să fie omorîţi? Deci cum îndrăzneşti a nesocoti acele aşezăminte împărăteşti şi a răzvrăti pe cei ce te ascultă pe tine?” Sfîntul a răspuns: „Eu ştiu aşezămintele Dumnezeului meu şi fac precum poruncesc sfintele şi de viaţă făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idoleşti şi a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc şi de idolii voştri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuieşte-mă precum voieşti; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creştini, pentru credinţa în Hristos”.

Iar ighemonul Agripin, avînd fire de fiară şi auzind pe sfîntul că nu se supune poruncii lor celei fără de Dumnezeu şi cum că grăieşte împotrivă, s-a aprins asupra lui cu mînie fără de măsură şi îndată a poruncit să-l întindă gol pe pămînt şi a pus doisprezece ostaşi ca să se schimbe şi să bată pe rînd pe sfîntul. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încît foarte s-au ostenit ostaşii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdînd şi mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.

Apoi, încetînd ostaşii de a-l mai bate, ighemonul a început a grăi către dînsul, zicînd: „Eu, Platone, te sfătuiesc prieteneşte să te abaţi de la moarte spre viaţă”. Mucenicul a răspuns: „Bine mă înveţi, Agripine, ca să mă abat de la moarte spre viaţă, căci fug de moartea cea veşnică şi caut viaţa cea fără de moarte”. Iar Agripin a zis către sfîntul cu mînie: „Spune-mi, ticălosule, cîte morţi sînt?” Sfîntul a răspuns: „Două morţi sînt: una vremelnică şi alta veşnică. Asemenea şi vieţi sînt două: una de puţină vreme, iar alta fără de sfîrşit”. Agripin a zis: „Lasă basmele tale şi te închină idolilor, ca să te izbăvească de chinul cel cumplit”. Sfîntul a răspuns: „Nici focul, nici rănile, nici mînia fiarelor, nici tăierea mădularelor nu mă vor despărţi pe mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum, ci pe Hristosul meu, Care pentru mine a murit şi a înviat”.

După aceasta ighemonul a poruncit să ducă pe Sfîntul Platon în temniţă; iar în urmă mergea poporul, care privise la pătimirea sfîntului ca la oarecare privelişte, căci era în popor mulţime de creştini. Mucenicul lui Hristos, Platon cel tare şi cu sufletul viteaz, apropiindu-se de temniţă, s-a întors către popor şi, rugîndu-l să facă tăcere, a început a grăi cu mare glas, zicînd:

„Bărbaţi, care iubiţi adevărul, cunoaşteţi că nu pentru altă vină am intrat eu în nevoinţa acestei pătimiri, ci pentru Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele. Rogu-vă pe voi, care sînteţi ai lui Hristos, să nu vă tulburaţi de cele ce se fac, pentru că multe sînt necazurile drepţilor şi din toate acestea Domnul îi va izbăvi pe dînşii. Veniţi dar să alergăm împreună toţi către limanul cel neînviforat şi către Piatra de care grăieşte marele apostol, zicînd: Iar Piatra era Hristos. Apoi să nu slăbim întru nevoile pe care le răbdăm pentru buna credinţă, ştiind că nu sînt vrednice pătimirile veacului de acum pe lîngă slava ce are să se arate întru noi”.

Acestea zicînd mucenicul, a intrat în temniţă şi plecîndu-şi genunchii la pămînt se ruga către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule şi mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare şi biruinţă, dă-mi şi mie smeritului şi nevrednicului robului Tău ca, pînă la sfîrşit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfînt; şi trimite pe îngerul Tău ca să mă izbăvească de înşelătorul Agripin, şarpele cu totul înrăutăţit, ca să cunoască toţi că nu sînt dumnezei aceia pe care îi zidesc mîinile omeneşti; ci, Tu singur eşti Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv şi preamărit în veci. Amin”.

Trecînd şapte zile, iarăşi a şezut chinuitorul la judecată în capiştea lui Die şi a poruncit să aducă înaintea sa pe mucenic, punînd înaintea lui diferite unelte de chinuri: căldări de aramă, papuci cu piroane, paturi de fier, ţepi ascuţite, unghii de fier, roţi şi multe altele, nădăjduind că prin acelea va înfricoşa pe ostaşul lui Hristos.

Apoi a început a grăi către dînsul, zicînd: „O, iubitule Platon, eu văzînd tinereţile tale, ştiind neamul cel bun al părinţilor şi cruţînd frumuseţea trupului, te sfătuiesc, mai înainte de a începe iarăşi a te chinui, să primeşti a jertfi zeilor noştri şi să fii una cu noi. Apoi, ştiind bine aceasta că nimeni din cei ce se împotrivesc mie, nu rămîn vii; precum şi dimpotrivă, nimeni din cei ce se pleacă mie nu sînt lipsiţi de cinstea şi darurile cele făgăduite de mine. O, frumosule Platon, ascultă-mă ca pe un părinte care te sfătuieşte bine; am o fiică a fratelui meu pe care o voi da ţie de soţie cu multă bogăţie şi te voi numi fiu al meu”.

Fericitul Platon, zîmbind, a zis: „Mişelule şi urîtule de oameni, fiu al diavolului şi sluga satanei! Dacă aş fi voit să mă împărtăşesc de dulceţi lumeşti şi să-mi iau femeie, apoi n-aş fi aflat alta mai bună decît fiica fratelui tău? Cu adevărat aş fi avut slujnice mai bune decît dînsa. Oare cum s-o iau pe dînsa, cînd lăsînd lumea mă unesc cu Hristos?” Atunci chinuitorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să pună pe sfîntul gol pe patul cel de aramă, iar dedesubtul patului să pună mulţime de cărbuni şi să-i aprindă, turnînd peste foc untdelemn, ceară şi smoală şi aşa să ardă trupul sfîntului mucenic; iar deasupra să-l bată cu toiege subţiri pentru ca din bătaie şi din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.

Astfel fiind chinuit, după multă vreme Agripin a zis: „Ticălosule, miluieşte-te pe tine însuţi şi dacă nu vrei să te închini zeilor, apoi zi măcar cuvintele acestea: Mare este zeul Apolon şi îndată voi înceta a te chinui şi te vei duce cu pace la casa ta”. Sfîntul a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceasta a-mi milui trupul şi a pregăti sufletul pentru focul gheenei”.

Petrecînd Platon trei ceasuri într-acel chin, au pogorît patul şi au aflat trupul lui întreg şi sănătos, neavînd nici urmă de răni din arderea focului, ci ca şi cum ar fi ieşit din baie; ba încă şi o bună mireasmă ieşea din trupul lui, încît toţi cei ce stăteau acolo se minunau şi ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor”.

Iar ighemonul a zis către sfîntul: „Dacă nu vrei să aduci jertfă zeilor noştri, apoi măcar leapădă-te de Hristosul tău şi te voi elibera îndată. Sfîntul a răspuns: „O, nebunule şi fără de minte, ce vorbeşti? Să mă lepăd de Mîntuitorul meu? Oare vrei să fiu asemenea ţie, păgînule? Dar nu ţi-e de-ajuns pierzarea ta? Către aceasta vrei să aduci şi pe alţii care sînt număraţi în rîndul ostaşilor lui Hristos? Depărtează-te de mine, lucrătorule al fărădelegii, căci cred în Dumnezeul meu că nu mă va lăsa să cad în cursa ta”.

Agripin s-a sculat de pe scaunul său şi a început să-l chinuie singur pe sfîntul. Căci, arzînd un fier rotund, l-a pus sub subţiorul lui, apoi a pus pe pieptul mucenicului două bucăţi de fier arse foarte mult şi a ieşit fum din nările lui, încît ajungea puterea focului pînă la cele dinlăuntrul lui; şi mulţi socoteau că sfîntul acum a murit.

După puţin sfîntul a zis chinuitorului: „Puţine sînt muncile tale, o, băutorule de sînge şi cumplitule cîine!” Apoi, ridicîndu-şi ochii în sus, a zis: „Spatele meu l-am dat spre răni şi fălcile mele spre pălmuire, iar faţa mea n-am întors-o de la ruşinea scuipărilor. Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că necazul este aproape, ca să nu zică păgînii: unde este Dumnezeul lui? Dă-mi mie, robului Tău, o, Iisuse Hristoase ca, scăpînd desăvîrşit de chinurile potrivnicului, să stau cu îndrăzneală înaintea înfricoşatei Tale judecăţi, săvîrşind această nevoinţă frumoasă, că Ţie se cuvine slava în tot locul stăpînirii Tale, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Zicînd „amin”, s-a cutremurat capiştea şi toţi s-au temut; însă cei vîrtoşi la cerbice n-au vrut să cunoască puterea lui Dumnezeu. Prigonitorul a poruncit apoi să jupoaie pe sfînt şi să facă din pielea lui curele. Sfîntul rupînd o curea care atîrna din trupul său a aruncat-o în faţa lui Agripin, zicînd: „Om fără de omenie şi mai cumplit decît toate fiarele, de ce nu vrei să cunoşti pe Dumnezeu Care ne-a zidit pe noi după chipul Său? Cum nu miluieşti trupul acesta cu care eşti şi tu îmbrăcat; ci te bucuri, văzînd zdrobirea mădularelor mele? Chinuieşte-mă mai cumplit ca să se arate tuturor neomenia ta şi răbdarea mea, căci eu toate acestea le rabd cu mulţumire pentru Hristosul meu. Astfel, cu darul Lui să aflu odihna în veacul ce va să fie”. Agripin a zis către dînsul: „Pentru ce eşti fără de minte şi nu-ţi miluieşti trupul tău şi nu bagi de seamă că cele dinăuntru ale tale ies printre coaste şi încă nu încetezi a huli pe zei şi pe mine a mă întărîta spre mînie?”

După aceasta, a poruncit să-l spînzure pe sfîntul de lemn, apoi să bată trupul lui cel despuiat pînă cînd va cădea carnea care mai rămăsese pe oase şi se va vărsa tot sîngele lui; iar faţa lui cea sfîntă a jupuit-o cu unghii de fier, încît nu era nici urmă de chip omenesc, ci numai oase goale. Însă limba o avea slobodă şi blestema cu dînsa cruzimea chinuitorului, pe idoli şi pe închinătorii la idoli. Prigonitorul a zis: „O, Platone, de n-ai fi fost tu aşa de împietrit şi neînduplecat, ai fi fost ca şi Platon cel preaînţelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeieşti”.

Sfîntul a răspuns: „Măcar că sînt de un nume cu Platon, însă nu şi la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sînt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decît numai singur numele; pentru că eu învăţ filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învăţător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înţelepciunea înţelepţilor şi înţelegerea înţelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numeşti dumnezeieşti, sînt basme mincinoase şi cuvinte cu meşteşug, care răzvrătesc minţile celor fără de răutate”.

Apoi, încetînd sfîntul a mai vorbi, a tăcut şi Agripin, că nu ştia ce să mai zică împotriva lui şi ce să mai facă cu dînsul şi se mira de răbdarea lui cea mare şi de răspunsul cel cu îndrăzneală. Deci a poruncit să-l ducă în temniţă şi să nu lase pe nimeni din cunoscuţii lui să meargă la dînsul. Însă, ca să nu moară, a poruncit să-i dea pe toată ziua puţină pîine şi apă, neştiind ticălosul că nu numai cu pîine va fi omul viu, ci şi cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu. Însă, mucenicul lui Hristos nu primea nimic din mîinile păgînului. Deci a petrecut fără mîncare şi fără apă optsprezece zile, ca să se împlinească întru dînsul Sfînta Scriptură, care zice: Dreptul prin credinţă va fi viu. Căci el nădăjduind spre Acela Care a hrănit pe Daniil în groapă în mijlocul leilor, Acela, zicea el, îl va hrăni în temniţă cu hrană nepieritoare.

Văzînd străjerii că nu primeşte nici pîine nici apă, i-au zis: „Mănîncă, omule, şi bea ca să nu mori, căci vom intra noi în nevoinţă pentru tine”. Iar fericitul a răspuns: „Să nu vi se pară, fraţilor, că dacă nu voi primi mîncarea voastră, voi muri; pentru că voi vă hrăniţi cu pîine, iar eu mă hrănesc cu cuvîntul lui Dumnezeu, care rămîne în veci. Pe voi vă satură cărnurile, iar pe mine mă satură sfintele rugăciuni. Pe voi vă veseleşte vinul, iar pe mine mă veseleşte Hristos, viaţa cea adevărată”.

După zilele acelea, văzînd ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a judecat spre tăiere cu sabia. Deci scoţîndu-l afară din cetate, sfîntul cerînd vreme de rugăciune, şi-a ridicat mîinile la cer şi a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfînt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleşugul vrăjmaşului şi mi-ai dat darul ca să săvîrşesc bine alegerea nevoinţei pe care am răbdat-o pentru Tine; şi acum Te rog primeşte în pace sufletul meu, că binecuvîntat eşti în veci”. Apoi, plecîndu-şi sfîntul său cap, a zis către ostaşul care voia să-l taie: „Fă, prietene, ceea ce-ţi este poruncit!”

Astfel s-a nevoit Sfîntul Mucenic Platon şi a murit pentru Hristos pentru ca să vieţuiască şi să împărăţească cu El în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Roman şi copilul Varula

Adaugat la decembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 1, 2019

Sfîntul Mucenic Roman era de neam din Palestina. El a fost diacon al bisericii Cezareii, iar în vremea prigoanei, ce se ridicase de păgîni asupra creştinilor, petrecea în Antiohia, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu şi întărind pe credincioşi, ca să petreacă neclintiţi în mărturisirea lui Dumnezeu. Cînd bătrînul eparh Asclipiad voia să dărîme Biserica creştină din temelie, atunci Roman a poruncit poporului credincios să se împotrivească eparhului şi să nu-l lase să risipească sfîntul locaş.

El zicea către cei de o credinţă cu el: „Războiul ne stă nouă înainte pentru altarele lui Dumnezeu; pentru că Asclipiad este duşmanul patriarhiei noastre, vrînd să ia pe Dumnezeu de la noi. Deci bine vom face dacă, apărînd altarul lui Dumnezeu, vom cădea răniţi pe pragurile Sfintei Biserici. Din oricare parte va veni războiul, tot noi creştinii vom fi biruitori. De nu vom lăsa să se risipească casa lui Dumnezeu, apoi vom prăznui în biserica ce o apărăm. Iar de vom fi ucişi lîngă altar, apoi vom cînta cu glas de biruinţă în Biserica ce este în cer”.

Astfel zicînd, a deşteptat pe toţi să lupte pînă la sînge lîngă Sfînta Biserică şi n-a lăsat pe eparh să intre înăuntru şi să o risipească. Apoi s-a întîmplat în acea vreme un praznic idolesc şi alerga mulţime de popor pagîn în capiştea idolească cu femeile şi cu copiii. Atunci Sfîntul Roman, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască, a intrat printre poporul păgîn şi cu mare glas a început a mustra rătăcirea lor, ba încă şi pe însuşi eparhul Asclipiad, care voia să intre în capiştea idolească, l-a oprit, zicînd: „Te-ai înşelat, o, eparhule, mergînd către idoli, că nu sînt idolii tăi zei. Ci, Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos”.

Atunci îndată a poruncit eparhul să-l prindă şi să-l bată foarte tare peste gură. Apoi, şezînd la judecată, mult îl silea pe dînsul să se lepede de Hristos. Dar, văzînd că nu se pleacă celui rău, a poruncit să-l chinuie. Deci, l-a spînzurat pe lemn şi l-a bătut cu multe feluri de unelte şi l-a strujit cu unghii de fier. Iar el, în acele chinuri răbdînd cu vitejie, mărturisea pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi defăima nebunia eparhului care nu voia să cunoască adevărul. Astfel, pătimind sfîntul bărbăteşte, era acolo mult popor credincios şi necredincios care privea la nevoinţa pătimitorului lui Hristos.

Sfînt Mucenic copilul VarulaAcolo nu departe era un prunc creştin cu numele Varula, spre care, căutînd mucenicul, a zis către chinuitor: „Mai priceput este copilul acesta decît tine, care eşti bătrîn. Deşi este mic cu anii, însă ştie pe adevăratul Dumnezeu. Iar tu, fiind plin de ani, nu-l cunoşti pe El”.

Eparhul, chemînd pe copil la sine, l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinsteşti?” Iar copilul a răspuns: „Pe Hristos cinstesc”. Iarăşi l-a întrebat eparhul: „Cum este mai bine a cinsti un Dumnezeu sau mai mulţi?” Copilul a răspuns: „Mai bine este a cinsti pe Unul Dumnezeu Iisus Hristos”. Eparhul iarăşi a zis: „Prin ce este mai bun Hristos decît toţi zeii?” Iar copilul a răspuns: „Cu aceasta este mai bun Iisus Hristos, pentru că este Dumnezeu adevărat şi ne-a zidit pe noi pe toţi, iar zeii voştri sînt diavoli care pe nimeni n-au zidit”.

Acestea şi multe altele spunea copilul, ca şi cum ar fi fost un teolog preaînţelept; pentru că Duhul Sfînt, lucrînd într-însul, săvîrşea prin gura lui laudă, ca să ruşineze pe păgînul eparh şi pe toţi închinătorii de idoli. Deci, se minuna prigonitorul şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul de acel copil priceput şi de cuvintele lui cele înţelepte, încît s-a umplut de mare ruşine că nu putea să biruiască cuvintele lui.

Pentru aceea prigonitorul a poruncit să bată pe copilul acela cu vergi fără de milă. Fiind bătut mult, a început a slăbi şi a cere apă să bea. Iar mama sa, care stătea acolo în popor şi privea cu bucurie la pătimirea fiului ei, văzîndu-l că slăbeşte şi cere să bea apă, a ridicat glasul său asupra lui, poruncindu-i să rabde cu bărbăţie pînă la sfîrşit.

Poruncind prigonitorul ca să taie copilul cu sabia, l-a luat maica sa în mîinile sale şi l-a dus la locul cel de chin; apoi, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l, îl mîngîia şi-l întărea ca să nu se teamă, văzînd sabia deasupra capului său şi zicea: „Nu te teme, fiul meu cel cuminte, şi nu te înfricoşa de moarte! Că de vei muri, vei fi însă viu în veci. Nu te înspăimînta, copilul meu, că îndată vei fi dus în grădinile Raiului. Nu te teme de sabie pentru că fiind tăiat, îndată vei merge la Hristos şi vei vedea slava Lui; El te va primi, te va îmbrăţişa cu dragoste şi vei vieţui împreună cu Dînsul în bucurie negrăită, dănţuind împreună cu sfinţii Lui îngeri”.

Astfel, mîngîindu-şi fiul acea binecredincioasă maică, l-a dus pînă la locul de pedeapsă. Şi, fiind tăiat capul copilului, maica sa a strîns sîngele lui într-un vas curat şi luînd trupul lui cu lacrimi de bucurie îl spăla pe el şi îl săruta, veselindu-se căci fiul ei şi-a vărsat pentru Hristos sîngele cel nevinovat. Apoi cu cinste a îngropat trupul fiului ei.

După ce a tăiat copilul acela, şi Sfîntul Roman a fost osîndit să fie ars cu foc. Deci, fiind legat şi înconjurat împrejur cu multe lemne, slugile nu aprindeau mai degrabă focul de dedesubt, aşteptînd răspunsul cel mai de pe urmă al judecătorului. Atunci sfîntul strigă cu glas tare din mijlocul lemnelor către slugile care-l chinuiau: „De ce nu puneţi foc? Pentru ce nu aprindeţi lemnele? Daţi-mi foc şi cuprindeţi-mă împrejur cu văpaie”.

Atunci, aprinzîndu-se focul şi arzînd lemnele foarte tare de jur-împrejur, îndată s-a vărsat o ploaie şi a stins focul, iar Sfîntul Roman a rămas viu şi nevătămat. După aceea pentru vorba lui îndrăzneaţă, prin care batjocorea pe păgîni şi ocăra nebunia lor, blestemînd pe zei, iar pe Hristos Unul Dumnezeu Îl preamărea, prigonitorul a poruncit să-i taie limba; iar el îndată le-a dat limba singur slugilor care-l chinuiau.

Deci, fiind tăiată limba cea grăitoare de Dumnezeu, tot n-a tăcut mărturisitorul lui Hristos, ci, mai presus de fire, fără limbă grăia lămurit ca şi mai înainte, preamărind pe Dumnezeu. Apoi l-a aruncat înapoi în temniţă şi a petrecut acolo multă vreme, avînd picioarele puse în obezi. După aceea s-a spus despre dînsul împăratului Maximian, cum că şi după tăierea limbii vorbeşte bine. Atunci împăratul a poruncit să-l sugrume. Şi, intrînd ostaşii, au pus o frînghie pe grumazul lui şi l-au sugrumat.

Astfel, Sfîntul Mucenic Roman şi-a sfîrşit nevoinţa pătimirii sale pentru Hristos, întru a Cărui Împărăţie acum se preamăreşte, lăudînd pe Sfînta Treime în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Prooroc Avdie

Adaugat la decembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 2, 2019

Sfîntul Prooroc Avdie era din pămîntul Sichem, dintr-un sat care se numea Vitaharam şi slujea la curţile împăraţilor lui Israil, fiind ispravnic al casei împărăteşti a lui Ahav. Iar din tinereţile sale se temea foarte mult de Domnul. Apoi, cînd poporul Israil se depărtase de Dumnezeu şi se închina idolului Baal, Avdie slujea adevăratului Dumnezeu al părinţilor săi, Care a mîntuit pe Israil din Egipt, trecîndu-l prin Marea Roşie.

Căutînd în acea vreme Isabela, împărăteasa cea fără de lege, ca să ucidă pe toţi proorocii Domnului, Avdie a luat o sută de bărbaţi prooroci şi i-a ascuns cîte cincizeci în cîte două peşteri, hrănindu-i pe dînşii cu pîine şi cu apă în vremea foametei ce a fost în zilele Proorocului Ilie. Iar odată, regele Ahav a chemat pe Avdie şi a zis către dînsul: Vino să mergem la izvoarele apelor şi la toate pîraiele, doar vom afla iarbă spre a hrăni caii şi catîrii, ca să nu piară de foame. Împărţindu-şi apoi căile pe care să meargă, Ahav mergea singur pe o cale, iar Avdie pe alta.

Avdie fiind singur în cale, a venit Sfîntul Prooroc Ilie în întîmpinarea lui şi, văzînd Avdie pe Ilie, s-a sîrguit a se închina lui, zicînd: Tu eşti domnul meu Ilie. Iar Ilie a zis către Avdie: Eu sînt; mergi şi spune stăpînului tău, zicînd: „Iată am găsit pe Ilie„. Avdie a zis: Nu este neam sub împărăţia stăpînului meu unde să nu te fi căutat pe tine şi în toate ţinuturile sale nu te-a aflat; iar acum îmi zici să merg ca să spun stăpînului meu despre tine. Cînd mă voi duce eu de la tine Duhul Domnului te va lua în pămînt necunoscut, iar eu voi spune lui Ahav şi neaflîndu-te, mă va ucide şi pe mine. Deci, nu mă trimite la dînsul ca să-l vestesc despre tine.

Atunci Ilie a zis: Viu este Domnul puterilor Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahav. Atunci a mers Avdie în întîmpinarea lui Ahav, vestindu-l despre Sfîntul Prooroc Ilie. Iar cînd a văzut Ahav pe Ilie, acesta l-a mustrat pentru rătăcirea lui. Apoi a făcut o minune preamărită coborînd foc din cer peste jertfe şi peste ape, precum despre aceasta scrie în cartea Împăraţilor; care minune văzînd-o Avdie, se bucura de puterea Dumnezeului său Cel Atotputernic şi se aprindea de dragoste către Dînsul şi cu dinadinsul Îi slujea, umblînd în îndreptările Lui.

Murind Ahav şi după dînsul luînd împărăţia lui Israil fiul său Ohozia, în acea vreme Sfîntul Avdie slujea în rîndurile ostaşilor. Şi a fost – după mărturisirea Sfinţilor Părinţi -, unul din cei trei căpitani care s-au trimis de Ohozia la Ilie Proorocul cu cîte cinci soldaţi, dintre care peste doi, căzînd foc din cer, i-a ars, după cuvîntul proorocului. Iar al treilea căpitan, care era Avdie, a fost miluit pentru că s-a apropiat cu smerenie de Sfîntul Prooroc Ilie şi s-a închinat în genunchi înaintea lui şi l-a rugat, zicînd: Omule al lui Dumnezeu, cruţă sufletul meu şi sufletele robilor tăi. Deci Sfîntul Ilie l-a cruţat pe el şi l-a sculat, ducîndu-se împreună cu el la împăratul. Din acea vreme a lăsat Avdie slujba împăratului şi a mers în urma Sfîntului Prooroc Ilie, luînd duhul proorociei, ca cel ce păzise şi hrănise pe proorocul Domnului şi ca cel ce urmase proorocului. Apoi murind, a fost îngropat împreună cu părinţii săi.

Sfîntul Mucenic Varlaam Bătrînul

Adaugat la decembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 2, 2019

Sfîntul Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrîn cu vîrsta. El a fost prins pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi adus la judecată înaintea păgînului voievod. Acolo a fost silit să aducă jertfă idolilor, dar nesupunîndu-se, a suferit multe răni şi munci pentru Hristos Domnul său. Întîi a fost bătut fără milă cu vine de bou, apoi a fost strujit cu unghii de fier. După aceasta l-au dus păgînii în capiştea cea idolească şi acolo, după porunca muncitorului, întinzînd mîna lui peste jertfelnicul care avea foc aprins, a ţinut în mînă cărbuni aprinşi cu tămîie, ca doar să arunce peste jertfelnicul necuraţilor idoli. Căci credeau că mucenicul, neputînd a suferi să ţină în mînă cărbunii cei aprinşi, îi va arunca împreună cu tămîia înaintea idolilor.

Dacă ar fi făcut aceasta i-ar fi zis: „Iată acum ai adus jertfe zeilor noştri”. Dar n-au izbutit ticăloşii ceea ce voiau pentru că mucenicul lui Hristos, stînd ca un stîlp neclintit, a ţinut în mîna sa focul ce ardea, arătîndu-se mai puternic decît arama şi fierul. Şi atît de mult a ţinut focul în mînă încît i-au ars degetele şi i-au căzut pe pămînt împreună cu focul. Însă el nu şi-a clintit mîna sa nici n-a aruncat cărbunii cu tămîia peste altar, înaintea idolilor. Astfel s-a arătat cu bărbăţie şi nebiruit, pătimitorul şi ostaşul lui Hristos cel tare, şi într-o bună mărturisire şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului. Pe acesta şi dumnezeiescul Hrisostom şi Sfîntul Vasile cel Mare l-au cinstit cu cuvinte de laudă.

Cuvioşii Părinţi Varlaam şi Ioasaf din India

Adaugat la decembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 2, 2019

Cuvioşii Părinţi Varlaam şi Ioasaf din India

La răsărit este o ţară foarte mare care se cheamă India, cu popor mult, plină de tot felul de bogăţie şi de roduri, îndestulată mai mult decît alte ţări şi înconjurată cu mări, fiind aproape de hotarele Persiei. Această ţară a fost luminată de Sfîntul Apostol Toma, care nu lăsase pînă în sfîrşit păgînătatea idolească. Însă mulţi fiind împietriţi cu inima, nu primiseră învăţătura cea mîntuitoare şi se ţineau de înşelăciunea cea idolească.

După cîtăva vreme a crescut păgînătatea mai mult ca spinii şi înăbuşind sămînţa bunei credinţe, era mai mult popor necredincios decît credincios. În această ţară s-a ridicat un împărat oarecare slăvit, cu numele Avenir, cu puterea şi cu bogăţia mare, dar, fiind foarte cuprins de sărăcia cea sufletească, pentru că era păgîn, slujea idolilor şi se închina pietrelor celor fără de suflet, iar nu lui Dumnezeu, prigonind Biserica lui Hristos, dar mai ales pe învăţătorii bisericeşti, pe preoţi şi pe călugări.

Căci unii din boierii lui, crezînd în Hristos şi cunoscînd deşertăciunea acestei lumi, au lăsat toate şi s-au făcut călugări, pentru care pricină a fost cuprins de mare mînie acel împărat. Şi prinzînd mai mulţi călugări i-a omorît, poruncind pretutindeni ca creştinii să fie siliţi a se închina idolilor, şi trimiţînd prin toate laturile ce erau sub stăpînirea lui, scrisori către domni şi stăpînitori, ca astfel cu munci şi cu multe feluri de nevoi să piardă pe toţi cei ce cred în Hristos şi nu voiesc să se închine idolilor.

De aceea, mulţi dintre credincioşi se clătinau cu gîndurile şi unii, neputînd să rabde chinurile, cădeau din credinţă. Iar alţii singuri se dădeau la munci şi pătimind mult pentru Domnul, îşi puneau sufletul pentru El. Însă cei mai mulţi, tăinuindu-şi credinţa cea bună, de frică, slujeau Domnului în ascuns, păzind poruncile Lui cele sfinte. Alţii au fugit în locuri pustii, dar mai ales călugării, ascunzîndu-se prin munţi şi prin stînci, vieţuiau după Dumnezeu.

În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu de o frumuseţe rară, căruia i-a dat numele Ioasaf. Şi acesta, de mic arăta frumuseţea cea mare a sufletului ce avea să aibă. Şi adunînd împăratul foarte mulţi vrăjitori şi cititori în stele, i-a întrebat ce va fi pruncul care s-a născut cînd va veni în vîrstă. Iar ei, mult socotind, au zis că va fi mai mare decît toţi împăraţii care au fost mai înainte. Însă unul dintre acei cititori în stele care era mai înţelept, a zis către împăratul, nu din citirea stelelor, ci din descoperirea lui Dumnezeu: „Pruncul ce s-a născut nu va trăi în împărăţia ta, ci într-alta mai bună şi fără seamăn de mare; căci credinţa creştinească ce se prigoneşte de tine o va primi şi nădăjduiesc că nu va minţi această proorocie a mea”.

Împăratul, auzind că fiul său va fi creştin, s-a mîhnit foarte mult şi se gîndea ce să facă pentru a nu se împlini acea proorocie. Şi a socotit astfel:

A zidit un palat deosebit de frumos, care avea o mulţime de camere luminate, ca acolo să fie crescut Ioasaf. Apoi, începînd el a creşte şi a veni în înţelegere, a pus pe lîngă dînsul păzitori şi slugi, tineri şi frumoşi la chip, cărora le-a poruncit ca să nu lase pe nimeni să intre la dînsul şi să nu vadă pe nimeni decît numai pe dînşii. Apoi le-a mai poruncit să nu-i arate nimic din cele ce sînt în această viaţă, nici moarte, nici bătrîneţe, nici boală, nici altceva care ar fi putut să-i taie veselia, ci toate cele frumoase şi de veselie să le pună înaintea lui, pentru ca totdeauna cu acelea îndulcindu-se şi săturîndu-se mintea lui, să nu poată gîndi la cele ce vor să fie.

Încă mai porunci ca nimeni să nu îndrăznească să grăiască vreun cuvînt pentru Hristos, pentru ca niciodată să nu audă de numele Lui, căci pe Hristos, mai mult decît pe orice, se sîrguia să-L ascundă, temîndu-se să nu se împlinească proorocia cititorului în stele. Şi dacă se va întîmpla a se îmbolnăvi vreunul dintre cei ce îi slujeau lui, îndată poruncea de înlătura pe cel bolnav, iar în locul aceluia dădea pe alt tînăr frumos la chip, ca nimic urît să nu vadă ochii fiului său.

Aflînd că în pămîntul lui se mai află rămaşi încă unii din călugări – a căror urmă socotea că nu mai există -, s-a umplut de mînie şi a trimis degrabă propovăduitori prin toate cetăţile şi laturile, poruncind ca, după trei zile, nimeni din tagma călugărească să nu se afle în împărăţia lui; iar de se vor afla vreunii după acele zile, pe aceia cu foc şi cu sabie să-i omoare, căci aceia, zicea el, învaţă pe oameni să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu.

Petrecînd fiul împăratului în acele palate ce erau pregătite pentru dînsul, a înaintat cu vîrsta şi a învăţat toată învăţătura etiopiană şi persană. El era înţelept la minte şi înfrumuseţat cu toate obiceiurile cele bune. Dar cugeta în sine, pentru ce tatăl său a poruncit să fie păzit în acea închisoare şi să nu aibă voie să iasă de acolo. Despre aceasta a întrebat pe unul din pedagogii ce erau pe lîngă dînsul. Acela, văzînd pe tînărul că are înţelegere desăvîrşită şi este foarte bun, i-a mărturisit toate cu de-amănuntul, de cele ce a proorocit un cititor în stele pentru dînsul, cînd s-a născut, şi cum a ridicat tatăl său această prigoană asupra creştinilor, dar mai ales asupra călugărilor, încît pe mulţi i-a omorît, iar pe ceilalţi i-a izgonit din pămîntul său, temîndu-se ca nu cumva să se facă şi el creştin.

Auzind acestea, fiul împăratului a tăcut şi toate vorbele acelui tînăr ascunzîndu-le în inima sa, cugeta mereu la ele. Iar tatăl său adeseori îl cerceta căci îl iubea foarte mult. În una din zile Ioasaf a zis către tatăl său: „Părintele meu, voiesc să ştiu de la tine un lucru de care totdeauna am mîhnire”. Iar tatăl său, fiind atins la inimă de cuvintele acestea, a zis: „Spune-mi, fiule mult iubite, ce mîhnire te cuprinde şi degrabă mă voi sîrgui a o preface în bucurie”. Iar fiul său a zis: „Care este pricina închiderii mele şi de ce mă păzeşti înlăuntrul acestor ziduri, ca să nu ies de aici şi să nu văd nimic?” Tatăl său a zis: „Nu voiesc, fiule, ca să vezi ceva din cele ce pot să-ţi întristeze inima şi să-ţi răpească veselia; pentru că doresc să petreci toată viaţa în plăceri şi în tot felul de bucurie şi veselie”.

Iar fiul a zis către tatăl său: „Să ştii bine, tată, că această închisoare nu-mi aduce bucurie şi veselie, ci îmi face atîta mîhnire şi necaz, încît şi mîncarea şi băutura mi se pare amară; pentru că doresc să văd toate cele ce sînt afară de aceste porţi. Deci dacă nu voieşti să pier de mîhnire, porunceşte să ies oriunde voi vrea şi să-mi îndulcesc sufletul de vederea celor ce nu le-am văzut pînă acum”.

Împăratul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi cugeta în sine că dacă îl va opri să iasă, îl va umple de şi mai mare necaz şi mîhnire şi a zis către fiul său: „Să fie, fiule, după dorinţa ta”. Şi îndată a poruncit să aducă cei mai aleşi cai şi să pregătească toate cele ce se cuvin cinstei împărăteşti ca să meargă neoprit oriunde va vrea. Apoi a poruncit celor ce erau împreună cu dînsul ca nimic supărător să nu fie în întîmpinarea lui, ci toate cele bune şi frumoase, care veselesc inima şi ochii, să-i arate lui. Şi încă a poruncit să se facă dansuri şi cîntece cu tot felul de organe muziceşti ca să meargă înaintea lui, precum şi tot felul de privelişti, ca astfel cu acestea să se desfăteze mintea lui.

Cu astfel de cinste şi petrecere, ieşind adeseori fiul împăratului, într-una din zile, nebăgînd de seamă slugile lui, a văzut doi bărbaţi, din care unul era lepros iar altul orb. Deci a întrebat pe cei ce erau cu dînsul: „Cine sînt aceia şi din ce pricină sînt aşa?” Iar ei, nemaiputînd să tăinuiască suferinţa omenească, au zis: „Acestea sînt suferinţe omeneşti ce vin oamenilor din slăbiciunea trupului”. Apoi a întrebat tînărul: „Dar tuturor oamenilor li se întîmplă suferinţe de acestea?” Iar ei au zis: „Nu tuturor, ci numai celor ce li se vatămă sănătatea din oarecare pricini”. Şi iarăşi a întrebat Ioasaf, zicînd: „Dar dacă nu se întîmplă aceasta tuturor oamenilor, ci numai unora, apoi ştiu aceia pe care îi ajung aceste rele sau deodată vin fără de ştire asupra omului?” Iar ei au zis: „Care din oameni poate să ştie cele ce vor să fie?” Şi a încetat fiul împăratului de a mai întreba. Atunci suferea cu inima de acest lucru neobişnuit ce-l văzuse şi s-a schimbat chipul feţei lui.

Nu după multe zile, iarăşi mergînd pe cale, a întîmpinat pe un om foarte bătrîn, cu faţa zbîrcită şi cu picioarele slăbănogite, gîrbov, cu totul încărunţit şi cu dinţii căzuţi, care grăia cu zăbavă. Văzîndu-l tînărul, s-a înspăimîntat şi a poruncit să aducă pe acel bătrîn aproape de sine şi a întrebat pe cei care l-au adus: „Cine este acesta şi pentru ce este astfel?” Iar cei ce erau cu dînsul au zis: „Acesta are mulţi ani acum şi scăzîndu-i cîte puţin virtutea lui şi slăbindu-i mădularele, a ajuns la bătrîneţe, precum îl vezi”.

Iar tînărul a zis: „Ce va face de aici înainte bătrînul acesta dacă va trăi mai mulţi ani?” Iar ei au zis: „Nimic altceva, fără numai moartea îl va răpune pe el”. Tînărul a întrebat: „Dar tuturor oamenilor le stă moartea înainte sau numai unora li se întîmplă?” Iar ei au răspuns: „De nu va întîmpina pe om moartea în vremea tinereţilor, apoi este cu neputinţă a nu veni la bătrîneţe, îndelungîndu-se anii lui”.

Tînărul a întrebat: „Dar în cîţi ani vin acestea asupra cuiva? Şi dacă negreşit stă înaintea omului moartea, apoi oare nu este vreun meşteşug să scape omul de moarte şi să nu vină în această nevoie?” Iar aceia au zis către dînsul: „La optzeci de ani sau la o sută, oamenii vin în aceste bătrîneţi şi după aceasta mor; şi nu poate fi altfel, pentru că moartea este o datorie firească şi venirea ei este neapărată”.

Cînd a văzut şi a auzit acestea toate, tînărul cel înţelept, oftînd din adîncul inimii a zis: „Dacă acestea sînt aşa, apoi amară este viaţa aceasta şi plină de toată durerea. Deci, cum poate cineva a fi fără nevoie, fiind totdeauna în aşteptarea morţii, a cărei venire nu numai că este neapărată, ci şi neştiută, precum aţi zis?”

Deci s-a dus în palaturile sale şi s-a mîhnit cugetînd la moarte şi astfel grăia în sine: „Dacă toţi mor, apoi şi eu voi muri şi încă nu ştiu cînd voi muri; iar dacă voi muri, cine va mai pomeni de mine, că după multă vreme, toate se uită. Oare nu este altă viaţă după moarte şi altă lume?” Tînărul era foarte tulburat de aceste gînduri, însă n-a spus părintelui său, ci numai pe pedagogul său îl întreba de multe ori, ca să-i spună lui despre toate şi să-i întărească mintea ce slăbise de gînduri. Iar el zicea: „Ţi-am spus mai înainte că tatăl tău pe acei pustnici înţelepţi care totdeauna cugetînd la unele ca acestea, pe unii i-a omorît, iar pe alţii cu mînie i-a îngrozit; şi acum nu ştiu pe nimeni dintre aceştia între hotarele acestea”.

Umplîndu-se Ioasaf de multă mîhnire, se rănea cumplit cu sufletul şi era în nedumerire neîncetat. Pentru aceea toate cele dulci şi frumoase ale acestei lumi erau înaintea ochilor lui ca nişte lucruri zădarnice şi urîciune. Iar Dumnezeu, Care voieşte să se mîntuiască toţi şi să vină la cunoştinţa adevărului, ca un iubitor de oameni şi milostiv, a povăţuit pe acest tînăr la calea cea dreaptă în acest chip.

Era în acea vreme un călugăr înţelept şi desăvîrşit în fapte bune, cu numele Varlaam, care era preot şi vieţuia în pustia Sinaretului. Acela, fiind povăţuit prin oarecare descoperire dumnezeiască, înştiinţîndu-se de fiul împăratului, a ieşit din pustie, şi schimbîndu-şi hainele sale, s-a prefăcut că este negustor. Şi intrînd într-o corabie, s-a dus în împărăţia Indiei. Apoi sosind la cetatea unde avea fiul împăratului palate, a petrecut acolo multe zile şi a ispitit cu dinadinsul toate cele pentru dînsul şi care sînt cei mai de aproape de el.

Înştiinţîndu-se despre pedagogul cel mai sus pomenit, că este mai aproape decît toţi de fiul împăratului, s-a apropiat de dînsul îndeosebi şi i-a zis: „Voiesc să ştii, domnul meu, că eu sînt negustor şi am venit dintr-o ţară îndepărtată. Şi am la mine o piatră scumpă, căreia alta niciodată nu a existat, şi nimănui pînă acum n-am arătat-o; dar ţie îţi spun de dînsa căci te văd bărbat înţelept şi priceput. Deci, du-mă la fiul împăratului şi-i voi da lui această piatră al cărei preţ nimeni nu poate să-l preţuiască, pentru că fără de asemănare covîrşeşte toate lucrurile frumoase şi de mare preţ; căci orbilor le dă vedere, surzilor auzire, muţilor grăire, celor neputincioşi sănătate şi chiar pe diavoli izgoneşte din oameni. Pe lîngă acestea, pe cel fără de minte îl înţelepţeşte şi toate cele bune şi dorite le dăruieşte celui ce o are pe ea”.

Pedagogul a zis către dînsul: „Te văd om bătrîn, iar vorbele tale arată că te lauzi fără de măsură. Căci eu, cîte pietre scumpe şi mărgăritare de mare preţ am văzut şi le-am avut, dar piatră care să aibă astfel de puteri precum ai zis tu, nici nu am văzut, nici nu am auzit. Însă arată-mi-o şi dacă va fi după cuvîntul tău, degrabă te voi duce la fiul împăratului şi te vei învrednici de la dînsul de cinste şi vei lua plată”.

Iar Varlaam a zis: „Bine ai zis că n-ai văzut nici n-ai auzit nicăieri de o piatră ca aceasta; însă crede cuvintelor mele, că o am, nu mă laud şi nici nu mint la bătrîneţele mele, ci adevărul grăiesc. Iar fiindcă ai cerut să o vezi, ascultă cuvîntul meu. Această piatră de mare preţ, pe lîngă lucrările şi puterile spuse mai înainte, mai are şi această putere, că nu poate îndată să o vadă acela care nu are ochii sănătoşi şi trupul curat cu totul. Pentru că, dacă unul ca acesta va căuta îndată spre această piatră scumpă, apoi îşi pierde şi vederea ochilor şi mintea. Iar eu, ştiind meşteşugul doctoriei, văd că nu sînt sănătoşi ochii tăi şi mă tem a-ţi da piatra mea, ca să nu fii pricină orbirii tale. Dar despre fiul împăratului am auzit că are viaţă curată, ochi sănătoşi şi vedere luminată; pentru aceasta lui voiesc a-i arăta această comoară, iar tu nu fii nepurtător de grijă, ca să nu lipseşti pe domnul tău de o comoară ca aceasta”.

El a zis către bătrînul: „Dacă acestea sînt aşa, apoi nu-mi arăta piatra, pentru că m-am întinat cu multe necurăţii şi vederea n-o am sănătoasă, precum ai zis; iată eu cred cuvintelor tale şi nu mă voi lenevi a spune domnului meu”. Intrînd în palat pedagogul, a spus lui Ioasaf toate cu de-amănuntul. Iar el, auzind acele cuvinte, a simţit în inimă o oarecare bucurie duhovnicească, şi a poruncit ca degrabă să aducă înăuntru pe negustorul acela.

Deci, Varlaam a intrat la feciorul împăratului şi s-a închinat lui, apoi l-a felicitat cu cuvinte înţelepte şi frumoase, iar fiul împăratului i-a poruncit să şadă. Ieşind pedagogul afară, a zis Ioasaf către bătrîn: „Arată-mi piatra cea de mare preţ, despre care ai grăit pedagogului meu mari şi minunate lucruri”. Iar Varlaam a început să vorbească către dînsul aşa: „Toate cele spuse de mine o, împărate, sînt adevărate şi fără de îndoială; căci nu se cuvine a grăi minciună înaintea măririi tale. Însă mai înainte, pînă ce nu voi cunoaşte gîndul tău, nu pot a-ţi arăta taina cea mare, căci Stăpînul meu a zis: Ieşind semănătorul să semene sămînţa sa, şi cînd semăna el, unele seminţe au căzut lîngă cale şi păsările cerului le-au mîncat; iar altele au căzut pe piatră şi, răsărind, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală; altele au căzut în spini şi aceştia le-au înăbuşit; iar altele au căzut pe pămînt bun şi au dat rod însutit.

Deci, de voi afla şi eu în inima ta pămînt bun şi roditor, nu mă voi lenevi a semăna în tine sămînţa cea dumnezeiască şi a-ţi arăta taina cea mare. Iar de-ţi va fi pămîntul pietros şi plin de spini, sau de lîngă cale, călcat de toţi cei ce trec pe dînsa, apoi mai bine este în acest fel de pămînt a nu pune nicidecum sămînţa mîntuitoare şi a nu o da spre răpirea păsărilor şi a dobitoacelor înaintea cărora îmi este poruncit a nu arunca mărgăritarul nicidecum. Însă nădăjduiesc a afla în tine pămînt bun, încît şi sămînţa cuvîntului vei primi şi piatra cea fără de preţ vei vedea; apoi cu raza luminii ei te vei lumina şi rod însutit vei aduce; căci pentru tine multă osteneală am luat şi lungă cale am venit ca să-ţi arăt cele ce n-ai văzut şi să te învăţ cele ce n-ai auzit niciodată”.

Ioasaf a zis către dînsul: „Eu, cinstite bătrînule, sînt cuprins de negrăită dorinţă ca să aud cuvinte noi şi bune şi foc arde înăuntru în inima mea, aprinzîndu-mă a şti oarecare lucruri de trebuinţă. Dar n-am aflat pînă acum un om care să poată să-mi spună despre acestea ce am în mintea mea şi să mă povăţuiască pe calea cea dreaptă. Iar de aş afla pe unul ca acela, apoi cuvintele auzite de la dînsul nu le-aş da păsărilor, nici dobitoacelor, nici m-aş arăta pietros şi plin de spini, precum ai zis tu, ci le-aş păzi în inima mea. Tu, dacă ştii ceva de acest fel, nu ascunde de mine, ci spune-mi căci am auzit despre tine că ai venit din pămînt depărtat şi îndată s-a bucurat sufletul meu şi am bună nădejde că voi dobîndi prin tine ceea ce doresc. De aceea te-am adus degrabă la mine şi te-am primit cu veselie, ca pe nici unul dintre cunoscuţii mei şi chiar dintre cei care au crescut împreună cu mine.

Atunci Varlaam, deschizîndu-şi gura plină de darul Duhului Sfînt, a început a-i spune despre Dumnezeu Care a făcut toate şi despre toate cele ce s-au făcut de la începutul lumii: despre călcarea de poruncă a lui Adam şi izgonirea lui din rai, despre strămoşi şi despre prooroci. Apoi despre întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile Lui cele de bunăvoie şi Înviere, despre Sfînta Treime şi Botez şi despre toate tainele sfintei credinţe, precum se scrie mai pe larg în istoria Sfîntului Ioan Damaschin; căci Varlaam era foarte înţelept şi iscusit în Sfînta Scriptură.

El, arătînd lucrurile cu pilde şi cu asemănări frumoase, apoi înfrumuseţînd cuvintele cu sfătuiri dulci, a muiat ca ceara inima fiului împăratului, care, cu cît mai mult îi povestea, cu atît îl asculta mai cu luare aminte şi mai cu plăcere. Iar la sfîrşit a cunoscut fiul împăratului că aceea este piatra cea de mare preţ, adică Domnul nostru Iisus Hristos; căci a strălucit lumina în sufletul lui şi i-a deschis ochii minţii, încît a crezut fără de îndoială tuturor celor povestite de Varlaam.

Apoi, sculîndu-se de pe scaunul său, s-a apropiat de prea înţeleptul bătrîn şi cu bucurie îmbrăţişîndu-l, a zis: „O, preacinstite între oameni, aceasta este, precum mi se pare, piatra cea de mare preţ pe care ai ascuns-o şi nu o arăţi oricui care ar voi să o vadă, ci numai celor vrednici, care au sănătoase simţirile cele sufleteşti. Că iată, cum au venit cuvintele tale în auzul meu, a intrat o lumină preadulce în inima mea şi acoperămîntul necazului meu celui mare, care de multă vreme zăcea în mine, degrabă s-a luminat. Deci, dacă bine cuget acestea, spune-mi; iar de ştii încă ceva mai bun, arată-mi”.

Varlaam, lungind mai mult cuvîntul, i-a spus despre moartea cea bună şi despre cea rea, despre învierea cea de obşte a tuturor, despre viaţa cea veşnică şi despre răsplătirea drepţilor şi munca păcătoşilor. Şi aşa l-a adus, prin aceste cuvinte, la mare umilinţă şi zdrobire de inimă, încît cu totul s-a umplut de lacrimi şi a plîns din destul. Apoi a mai adăugat şi despre deşertăciunea şi nestatornicia lumii acesteia, despre lepădarea de dînsa şi de viaţa călugărească şi pustnicească. Iar Ioasaf punea în inima sa toate cuvintele lui Varlaam, ca pe nişte pietre scumpe în vistierie. Atît de mult s-a îndulcit de vorba lui şi-l iubea, încît nu voia a se mai despărţi de dînsul, ci dorea să-l aibă totdeauna împreună cu sine şi să asculte învăţăturile lui. Apoi l-a întrebat de viaţa pustnicească, de hrană şi îmbrăcăminte, zicînd: „Ce fel este hrana ta şi a celor dimpreună cu tine? De unde aveţi haine şi spune-mi în ce fel sînt?”

Iar Varlaam a zis: „Hrana noastră este din rodurile copacilor şi din verdeţurile ce cresc prin pustie. Dacă cineva dintre cei credincioşi ne aduce puţină pîine, noi o primim ca trimisă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar hainele noastre sînt din trenţe de păr şi din piei de oaie şi de capră, cu totul vechi şi cîrpite, şi vara şi iarna tot de un fel. Iar această haină cu care sînt acoperit pe deasupra, am luat-o de la un mirean pentru ca să nu fiu cunoscut că sînt călugăr. Că de aş fi venit aici îmbrăcat cu hainele mele, n-aş fi fost primit la tine. Iar Ioasaf a rugat pe Varlaam să-i arate hainele sale cele obişnuite, călugăreşti.

Atunci Varlaam, dezbrăcînd haina cea mirenească, s-a arătat lui Ioasaf ca o vedere înfricoşată, căci trupul bătrînului era cu totul uscat şi înnegrit de arşiţa soarelui şi numai pielea se ţinea pe oase. Şi era îmbrăcat cu nişte trenţe de păr rupte şi foarte aspre, de la mijloc pînă la genunchi; apoi, asemenea acestora avea şi mantie în spate. Ioasaf s-a înspăimîntat de aceasta şi, minunîndu-se de acea răbdare mare, a oftat, a plîns şi a rugat pe bătrînul să-l ia şi pe el împreună cu sine la viaţa cea pustnicească. Iar Varlaam a zis: „Nu pofti aceasta acum, pentru ca nu cumva să vină pentru tine de la tatăl tău vreo răutate asupra fraţilor noştri. Ci primeşte Botezul şi rămîi aici, iar eu mă voi duce singur. Şi cînd va voi Domnul, vei veni şi tu la mine, căci cred lui Dumnezeu că şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie împreună vom vieţui”.

Ioasaf, lăcrimînd, a zis: „Dacă aşa este voia Domnului Dumnezeu, dă-mi Sfîntul Botez şi ia de la mine mulţime de aur să duci fraţilor tăi care sînt în pustie, ca să le fie de hrană şi de îmbrăcăminte”. Iar Varlaam a zis: „Cei bogaţi dau celor săraci, iar nu cei săraci bogaţilor. Şi tu, fiind sărac, cum voieşti a ne da nouă, celor bogaţi? Pentru că cel mai de pe urmă din fraţii noştri, fără de asemănare este mai bogat decît tine. Dar nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că şi tu, peste puţină vreme, te vei îmbogăţi cu acest fel de bogăţie; iar cînd te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic”.

Ioasaf n-a înţeles cele grăite. Deci, Varlaam i-a tălmăcit astfel: „Cei ce lasă pentru Hristos toate cele pămînteşti, aceia se îmbogăţesc cu multe bunătăţi cereşti; iar cel mai mic dar ceresc este mai scump decît toate bogăţiile lumii acesteia”. Apoi Varlaam a mai adăugat acestea către Ioasaf: „Aurul este pricină de păcat şi pentru aceea ca pe un şarpe îl lepădăm din sînul nostru; iar tu voieşti să duc fraţilor mei şarpele acela pe care ei l-au călcat în picioare”.

Deci Varlaam a sfătuit pe Ioasaf ca să se pregătească pentru Sfîntul Botez şi i-a poruncit să postească şi să se roage cîteva zile; iar el s-a dus la un loc ascuns şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînsul. A doua zi iarăşi a venit la el şi l-a învăţat multe despre Dumnezeu. Apoi în toate zilele venea de îi spunea despre vestirile proorocilor şi ale apostolilor, precum şi propovăduirile Sfinţilor Părinţi. Iar în ziua în care voia să-l boteze, a făcut către dînsul astfel de învăţătură:

„Iată, că voieşti a primi pecetea lui Hristos, a te însemna cu lumina feţei Lui şi a te face fiu al lui Dumnezeu şi biserică a Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh. Deci crede acum în Tatăl, Fiul şi în Sfîntul Duh, în Sfînta şi de viaţă începătoare Treime, Care este slăvită în trei ipostasuri şi într-o Dumnezeire, despărţită adică cu ipostasurile şi cu deosebirile firilor, iar cu fiinţa unită. Deci să cunoşti pe Unul Dumnezeu, pe Tatăl Cel nenăscut, iar pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos născut; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut mai înainte de toţi vecii; că din Tatăl Cel bun s-a născut Fiul Cel bun şi din lumina cea nenăscută a răsărit lumina cea pururea de o fiinţă şi din Viaţa cea adevărată a ieşit izvorul cel făcător de viaţă. Şi din puterea Tatălui s-a arătat puterea Fiului, Care este strălucirea slavei şi cuvînt ipostatic, din început fiind Dumnezeu şi Dumnezeu fiind şi fără de început şi pururea deofiinţă, prin Care toate s-au făcut cele văzute şi cele nevăzute.

Apoi să cunoşti pe Unul Duhul Sfînt, Care din Tatăl purcede, Dumnezeu desăvîrşit, făcător de viaţă şi sfinţitor, Atotputernic, pururea deofiinţă, în al Său ipostas petrecînd. Deci aşa te închină, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, în trei ipostasuri cu deosebirile lor şi într-o dumnezeire; că una este Dumnezeirea acestor trei şi firea lor este una şi fiinţa una şi au o slavă, o împărăţie, o putere şi o stăpînire; una este dumnezeirea Fiului şi a Sfîntului Duh, pentru că din Tatăl sînt. Iar Tatăl este nenăscut, Fiul născut, iar Duhul purcede.

Deci acestea aşa să le crezi iar a pricepe chipul naşterii sau purcederii să nu te sîrguieşti, căci este neajuns. Ci, în dreptatea inimii, fără ispitire să primeşti că Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh în toate sînt una afară de nenaştere, naştere şi purcedere; şi că Unul născut Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît pe pămînt pentru mîntuirea noastră, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Sfîntului Duh.

Apoi mai presus de fire S-a zămislit în pîntecele Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi fără de stricăciune S-a născut dintr-însa, făcîndu-Se om desăvîrşit. Căci precum este Dumnezeu desăvîrşit, aşa S-a făcut şi om desăvîrşit din două firi, adică din cea dumnezeiască şi din cea omenească, şi în două firi înţelegătoare, libere şi lucrătoare; şi după toate avînd săvîrşire, după fiecare deosebire şi voie şi cuvînt şi stăpînire; apoi fiind şi după Dumnezeire şi după omenire într-o alcătuire.

Acestea fără ispitire primeşte-le şi nici într-un chip nu întreba a le pătrunde, cum S-a pogorît Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om din sîngele fecioresc, fără prihană; sau în ce chip cele două firi s-au unit într-o alcătuire, pentru că noi am învăţat a le ţine cu credinţă acestea ce s-au dat nouă prin dumnezeieştile Scripturi; iar a le înţelege sau a le grăi, nu putem. Crede dar, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru milostivirea Sa şi a primit toate pătimirile firii omeneşti, afară de păcat; căci a flămînzit, a însetat, a dormit, S-a ostenit, S-a mîhnit cu firea omenească, şi a fost dus la moarte pentru păcatele noastre, a fost răstignit, a gustat moarte şi a fost îngropat; iar cu Dumnezeirea a fost fără patimă şi neschimbat. Căci n-a fost pătimirea în firea cea fără de moarte, ci firea omenească o mărturisim că a pătimit şi s-a îngropat; iar cu dumnezeiasca pătimire a înviat din morţi în nestricăciune, S-a înălţat la ceruri şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia cu dreaptă măsură, după faptele lui; căci vor învia morţii şi se vor scula cei care sînt în mormînt.

Deci, cei care au păzit poruncile lui Hristos şi cu dreaptă credinţă s-au dus din lumea aceasta, vor moşteni viaţa cea veşnică; iar cei care s-au întinat în păcate şi care s-au abătut de la dreapta credinţă, vor merge la muncă veşnică. Şi să nu crezi că răutatea are oarecare stăpînire, nici să o socoteşti pe dînsa a fi fără de început sau înfiinţată de la sine, sau să-şi fi luat începutul de la Dumnezeu; ci din faptele noastre este aceasta, prin lucrarea diavolului, că dintr-a noastră neluare aminte a intrat la noi. Şi de vreme ce noi sîntem liberi, cu cuviinţă este ca de voie să alegem binele sau răul.

Pe lîngă toate acestea mărturiseşte un Botez prin apă şi prin Duh, spre iertarea păcatelor. Primeşte împărtăşirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos, crezînd cu adevărat că este Trupul şi Sîngele lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe care l-a dat credincioşilor spre iertarea păcatelor. Pentru că în noaptea în care S-a vîndut, cu lege a aşezat sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli şi tuturor celor ce aveau să creadă într-Însul şi a zis: Luaţi mîncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frînge pentru voi, pentru iertarea păcatelor. La fel, luînd paharul, a dat lor, zicînd: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sîngele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, pentru iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea.

Deci acest cuvînt lucrător al lui Dumnezeu, Care pe toate le face cu puterea Sa, preface cu dumnezeiasca sfinţire a cuvintelor şi prin venirea Sfîntului Duh, pîinea şi vinul în Trupul şi Sîngele Său, care se dă spre sfinţire şi spre luminare celor ce se împărtăşesc cu credinţă.

Deci, închină-te cu credinţă şi sărută sfînta închipuire a lui Dumnezeu Cuvîntul, Care S-a făcut om pentru noi, socotind că vezi pe însuşi Făcătorul în icoană; căci aşa a zis unul dintre sfinţi, că cinstea închipuirii trece la chipul cel dintîi. Iar chipul cel dintîi este al Aceluia a Cărui faţă este închipuită; şi privind spre icoana zugrăvită, trecem cu ochii minţii către vederea adevărată a Aceluia al Cărui chip este zugrăvit. Deci, cu bună credinţă închinîndu-ne chipului Aceluia Care a luat trupul nostru, nu socotim ca Dumnezeu acea zugrăveală, ci chipul lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru noi, luînd chip de rob; pe acesta cu dragoste îl sărutăm.

Tot la fel să săruţi şi chipul Preacuratei Maicii Lui şi ale tuturor sfinţilor, cu acelaşi obicei. Închină-te cu credinţă şi chipului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi-l sărută pentru Cel ce S-a răstignit cu trupul spre mîntuirea neamului nostru, adică pe Hristos Dumnezeul şi Mîntuitorul lumii, Care ne-a dat chipul acesta, pentru biruinţa asupra diavolului care se teme şi se cutremură nesuferind să vadă puterea ei. În aceste porunci şi cu credinţa aceasta te botez.

Păzeşte-le acestea neschimbate şi nesmintite de orice eres, pînă la răsuflarea ta cea mai de pe urmă. Toate învăţăturile care se împotrivesc acestei credinţe fără de prihană, să le urăşti şi străine să le socoteşti, pentru că Apostolul a zis: Că, înger din cer de vă va vesti vouă altceva decît ceea ce am binevestit eu, anatema să fie. Căci nu este altă bună vestire, nici altă credinţă afară de cea mărturisită de Apostoli şi venită de la purtătorii de Dumnezeu părinţi la diferite soboare şi dată soborniceştii Biserici”.

Zicînd acestea Varlaam şi învăţîndu-l simbolul dreptei credinţe, cel aşezat de Sinodul de la Niceea, l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, în baia ce era în grădina lui şi a venit peste dînsul darul Sfîntului Duh. Intrînd apoi în camera lui, a săvîrşit Dumnezeiasca Liturghie şi l-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi s-au bucurat cu duhul amîndoi, dînd slavă lui Dumnezeu. Deci bătrînul, învăţîndu-l cum se cuvine a vieţui după Botez şi spunîndu-i toate despre faptele cele bune, s-a dus la gazda sa. Iar păzitorii şi slugile lui Ioasaf se mirau văzînd pe bătrînul intrînd adeseori la fiul împăratului.

Apoi unul dintr-înşii, care era mai mare, cu numele Zardan, pe care – ca mai credincios şi mai priceput -, l-a pus împăratul mai mare peste palatele fiului său, a zis către Ioasaf: „Bine ştii, stăpîne, că mă tem de tatăl tău şi cît sînt de credincios lui; pentru aceea m-a pus ca pe o slugă mai credincioasă ca să-ţi slujesc ţie. Iar acum, văzînd pe bătrînul acesta intrînd adeseori la tine şi vorbind, mă tem ca nu cumva să fie de credinţă creştinească, pe care foarte mult o urăşte tatăl tău şi voi fi vinovat judecăţii de moarte. Pentru aceea sau spune despre aceasta împăratului, sau de acum încetează a mai vorbi cu dînsul, sau mă izgoneşte pe mine de la faţa ta, ca să fiu fără de prihană”.

Fiul împăratului a zis către dînsul: „Mai înainte de toate, să facem aceasta, o, Zardane, şezi ascuns după perdea şi ascultă vorba lui către mine şi atunci îţi voi spune ce se cuvine a face”. Deci vrînd să intre Varlaam în palat, Ioasaf a aşezat pe Zardan înăuntru după o perdea şi a zis către bătrîn: „Mai adu-mi aminte iarăşi de învăţăturile tale, pe scurt, pentru ca să se înrădăcineze mai tare în inima mea”. Iar Varlaam, luînd cuvînt, a grăit multe către dînsul, despre Dumnezeu şi buna credinţă, despre bunătăţile ce vor să fie şi despre muncile cele veşnice; apoi vorbind destul s-a sculat şi a făcut rugăciune, ducîndu-se la gazda sa.

Ioasaf, chemînd pe Zardan şi ispitindu-l, a zis: „Auzit-ai ce mi-a vorbit acest bătrîn mincinos şi cum se ispiteşte să mă înşele cu cuvintele sale, să mă lipsească de veselia şi îndulcirea vieţii şi să mă ducă către un Dumnezeu străin”. Iar Zardan a zis: „Nu mă ispiti, stăpîne, că ştiu bine că au intrat adînc în inima ta cuvintele bărbatului acestuia; şi noi ştim că propovăduirea aceasta este adevărată, dar de cînd a ridicat tatăl tău prigoană cumplită asupra creştinilor, de atunci a pierit această credinţă care, dacă ţi s-a arătat plăcută şi dacă poţi purta asprimea şi ostenelile ei, bine să se îndrepteze voia ta cea bună. Dar eu ce voi face? Eu care nici nu pot căuta cu ochii spre o viaţă aşa de aspră şi cu osteneală, ba încă de frica împăratului slăbeşte inima mea, neştiind ce voi răspunde lui, pentru că am lăsat pe bătrînul acela să intre la tine”.

Iar fiul împăratului a zis către dînsul: „Eu, pentru dragostea ta cea mare ce o ai către mine şi pentru slujirea ta cu credinţă, neaflînd o răsplătire mai bună, cu aceasta am vrut a-ţi răsplăti, adică m-am sîrguit a-ţi arăta aceste bunătăţi negrăite, pentru ca să cunoşti pe Ziditorul tău şi să crezi într-Însul. Căci am nădăjduit că de cum vei auzi învăţătura cea dreaptă, îndată o vei iubi şi o vei urma împreună cu mine. Dar precum văd, am pierdut nădejdea pentru că eşti impietrit la inimă şi nu voieşti a cunoaşte adevărul; însă să-mi împlineşti o dorinţă. Să nu spui tatălui meu despre aceasta pînă la o vreme cuviincioasă; pentru că dacă vei spune lui aceasta, altceva nimic nu vei face decît numai vei aduce sufletului meu mare supărare”.

A doua zi, venind Varlaam la dînsul, a început a grăi pentru plecarea sa; iar Ioasaf, neputînd răbda despărţirea lui, s-a întristat cu sufletul şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Atunci bătrînul a vorbit mult către dînsul, întărindu-l în credinţă şi în faptele cele bune şi mîngîindu-l să nu plîngă după dînsul; apoi i-a proorocit că nu după multă vreme se vor uni pentru totdeauna. Iar Ioasaf, nevrînd să mai facă osteneală bătrînului şi temîndu-se ca nu cumva Zardan să spună împăratului despre dînsul, a zis cu plîngere către Varlaam:

„De vreme ce aşa ai voit tu, părintele meu cel duhovnicesc şi bunule învăţător, ca eu să rămîn aici în lumea aceasta deşartă iar tu să te duci la locul odihnei tale celei duhovniceşti, de acum nu îndrăznesc a te opri pe tine. Mergi dar, păzit cu pacea lui Dumnezeu, şi pomeneşte-mă şi pe mine ticălosul totdeauna în sfintele tale rugăciuni ca să te pot ajunge pe tine şi să văd totdeauna cinstita ta faţă. Apoi fă dragoste de-mi lasă mantia ta cea ruptă şi aspră, spre aducere aminte de viaţa călugărească şi de învăţăturile tale, precum şi pentru păzirea de toată lucrarea diavolească”.

Deci i-a dat bătrînul acea mantie pe care, luînd-o Ioasaf, o cinstea mai mult decît porunca cea împărătească. Apoi a stat Varlaam la rugăciune şi s-a rugat către Dumnezeu cu umilinţă pentru Ioasaf, încredinţînd pe tînărul cel de curînd luminat, purtării Lui de grijă. Sfîrşind rugăciunea, s-a întors şi l-a sărutat pe el şi a zis: „Fiule al Părintelui ceresc, pace ţie şi mîntuire veşnică!” Apoi a ieşit din palate, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce a îndreptat calea lui spre bine.

După plecarea lui Varlaam, fericitul Ioasaf s-a sîrguit spre rugăciune şi spre viaţă aspră. Acest lucru, văzîndu-l Zardan, s-a umplut de multă supărare şi, prefăcîndu-se bolnav, s-a dus la casa sa. Împăratul auzind că s-a îmbolnăvit Zardan, a trimis la dînsul pe doctorul său cel mai iscusit ca să-l tămăduiască. Iar doctorul, luînd bine seama asupra bolii lui, a spus împăratului, zicînd: „Eu n-am putut afla la omul acesta nici o boală, decît numai o supărare cu care rănindu-şi sufletul, acum boleşte”.

Împăratul, auzind aceste cuvinte, socotea că fiul său s-a mîniat asupra lui Zardan şi pentru aceea, mîhnindu-se, acum boleşte; deci a voit să meargă singur ca să cerceteze pe bolnav şi să cunoască pricina bolii. Iar Zardan auzind despre aceasta, s-a grăbit de a venit el mai înainte la împăratul şi căzînd înaintea lui, se socotea vrednic de toată pedeapsa pentru că n-a păzit cu băgare de seamă pe fiul său. Apoi i-a spus toate cele ce se întîmplaseră; că a venit, zice el, din pustie un viclean vrăjitor şi înşelător cu numele Varlaam, care a vorbit cu fiul lui despre credinţa creştinească iar el a crezut celor spuse şi acum este cu totul al lui Hristos.

Împăratul dacă a auzit astfel de cuvinte a început a se umple de supărare şi de mînie negrăită. Apoi îndată chemîndu-l pe cel mai mare dintre boierii săi, cu numele Arahie, sfetnicul cel mai înţelept şi mai iscusit în citirea de stele, acestuia i-a spus pe rînd toate cele ce s-au întîmplat. Iar el, mîngîind pe împăratul a zis:

„Fii fără de supărare, o, împărate, că este lesne a întoarce pe fiul tău de la credinţa creştinească, numai să prindem pe Varlaam. Iar de nu-l vom afla, apoi ştiu eu pe un alt bătrîn de credinţa noastră, anume Nahor, care vieţuieşte în pustie şi se îndeletniceşte cu citirea în stele, de la care şi eu am învăţat, şi care în toate este asemenea lui Varlaam, căci eu chiar faţa acestuia o ştiu căci l-am văzut odinioară. Deci, chemînd pe acel Nahor din pustie, îi vom porunci a se preface că este Varlaam şi ne vom întreba cu dînsul din credinţă; iar el va arăta credinţa creştinească a fi mincinoasă, care lucru văzîndu-l fiul tău, se va întoarce de la creştinătate iarăşi la zeii părinteşti”.

Împăratului, părîndu-i-se că va fi bun acel sfat s-a mîngîiat puţin de supărarea ce o avea şi întărindu-se cu nădejdea, a trimis degrabă pe Arahie cu mulţime de ostaşi să caute pe Varlaam, care străbătînd toate căile, au ajuns pînă în pustiul Senaridului. Acolo, umblînd prin multe locuri fără de drumuri, prin munţi şi prin prăpastii neumblate, a aflat sub munte o ceată mică de pustnici pe care i-au prins. Între dînşii era unul mai mare care purta un sac de păr plin de oasele sfinţilor părinţi care adormiseră mai înainte; şi aceasta o făcea pentru ca totdeauna să-şi aducă aminte de moarte.

Şi i-au întrebat pe dînşii Arahie, zicînd: „Unde este înşelătorul acela care a amăgit pe fiul împăratului?” Iar cel ce purta sacul de păr a zis: „Nu este acela la noi, nici va fi pentru că el fuge de noi, fiind izgonit de puterea lui Hristos, ci între voi mai ales îşi are petrecerea sa”. Arahie a întrebat dacă îl ştie pe el. Pustnicul a răspuns: „Ştiu pe acela care se zice înşelătorul, care este diavolul. Acela vieţuieşte în mijlocul vostru şi voi faceţi cele plăcute lui”. Arahie a răspuns: „Eu pentru Varlaam te întreb pe tine”. Pustnicul a răspuns: „Dacă întrebi de Varlaam, apoi se cădea a întreba unde este cel care a întors de la înşelăciune pe fiul împăratului? Că acela este fratele nostru şi împreună părtaş al vieţii noastre monahiceşti, dar acum de multe zile nu l-am mai văzut pe dînsul”.

Arahie l-a întrebat: „Dar unde este locuinţa lui Varlaam?” Pustnicul a răspuns: „Ştim chilia lui aici în pustie, dar nu o vom spune vouă”. Arahie, umplîndu-se de mînie îi îngrozea cu moartea iar ei, auzind de moarte, s-au bucurat; deci le-a dat multe bătăi şi i-a muncit cumplit ca să le arate pe Varlaam, dar ei tăceau. Arahie căutînd cu sîrguinţă pe Varlaam şi neaflîndu-l, s-a întors la împăratul fără nici un spor, aducînd la dînsul numai pe acei pustnici care erau şaptesprezece la număr, pe care îi silea împăratul ca să spună locul petrecerii lui Varlaam şi să se lepede de Hristos. Iar ei nu s-au plecat, ci defăimau idolatria lui. De aceea a poruncit să le taie limbile, apoi mîinile şi picioarele şi să le scoată ochii şi aşa s-au săvîrşit bunii pătimitori.

După sfîrşitul acestor Sfinţi Mucenici, Arahie s-a dus noaptea, după porunca împăratului, la Nahor vrăjitorul, care vieţuia în pustie şi se îndeletnicea cu facerea de vrăji, şi spunîndu-i toate cu de-amănuntul l-a rugat să se prefacă că este Varlaam. Apoi s-a întors la împăratul şi a doua zi a pregătit ostaşii, dînd de veste că merge iarăşi să caute pe Varlaam, străbătînd pustietăţile. Atunci Nahor s-a arătat ieşind dintr-o pădure şi, văzîndu-l ostaşii, au alergat după dînsul; apoi, ajungîndu-l, l-au prins şi l-au dus la Arahie. Acesta, ca şi cum n-ar fi ştiut pe Nahor, l-a întrebat: „Cine eşti tu?”. Nahor i-a răspuns: „Sînt Varlaam”. Apoi îndată toţi s-au bucurat şi l-au dus pe el legat la împăratul, ieşind veste pretutindeni că au prins pe Varlaam.

Deci, auzind Ioasaf de aceasta, s-a rănit cumplit la suflet şi se tînguia cu amar. Însă, Dumnezeul mîngîierii a descoperit lui Ioasaf printr-o descoperire dumnezeiască, că nu au prins pe Varlaam, ci pe Nahor vrăjitorul. Apoi împăratul a intrat în palatul fiului său, pe care îl sfătuia şi îl îndemna uneori cu cuvinte bune şi blînde, alteori cu mînie şi asprime, ca să se lase de credinţa creştinească şi să se întoarcă iarăşi la zeii păgîneşti. Însă n-a putut cu nimic a-l întoarce pe el de la dragostea lui Hristos, pentru că răspundea cu multă înţelepciune la toate cuvintele lui, arătînd deşertăciunea necuraţilor zei şi preamărind pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi se arăta gata şi de răni şi de moarte.

Dar de vreme ce dragostea firească a împăratului nu-l lăsa să-l muncească pe fiul său, ba încă fiind mustrat şi de conştiinţă, pentru că-l auzea grăind adevărul, a zis către dînsul: „Ţi se cădea o, fiule, a te supune în toate poruncii mele părinteşti; dar de vreme ce eşti aspru şi neînduplecat şi tare te împotriveşti mie, părîndu-ţi-se a fi mai înţelept decît toţi, să lepădăm dar amîndoi deşarta împotrivire şi să dăm loc dreptăţii. Iată eu voi face adunare mare şi voi strînge pe toţi înţelepţii noştri din toată împărăţia mea şi voi aduna şi creştinii; căci voi porunci vestitorilor mei să strige cu mare glas pretutindeni ca nimeni din creştini să nu se teamă, ci fără de frică să se adune toţi ca să facem judecată de obşte şi să vedem care credinţă este mai bună. Apoi este la mine şi Varlaam care te-a înşelat pe tine, ferecat în fiare, căci nu m-am odihnit pînă ce nu l-am prins pe dînsul. Pe acesta îl voi scoate la sobor, ca împreună cu creştinii săi să stea împotriva înţelepţilor noştri şi să facă întrebare pentru credinţă. Dacă veţi birui voi creştinii, împreună cu Varlaam al vostru, apoi veţi dobîndi dorinţa voastră; iar de veţi fi biruiţi, apoi datori sînteţi a vă supune desăvîrşit poruncii mele”.

Fericitul Ioasaf a zis: „Fie voia Domnului şi să fie precum ai poruncit, iar Dumnezeu Cel adevărat să ne dea a nu ne rătăci din calea cea dreaptă”. Atunci împăratul a poruncit tuturor slujitorilor idoleşti şi creştinilor, prin trimitere de cărţi şi prin propovăduitori, prin toate cetăţile şi satele, ca să se adune la un loc toţi cei ce sînt de credinţă creştinească şi netemîndu-se de nimic să vină la sobor, pentru cercetarea credinţei celei adevărate. Şi stînd lîngă învăţătorul lor Varlaam, să se întrebe împreună cu slujitorii şi cu vrăjitorii. Apoi a chemat şi pe înţelepţii slujitori persani, caldeeni şi indieni, care se aflau în toată stăpînirea sa, precum şi pe fermecători şi vrăjitori, ca să biruiască pe creştini.

Deci s-au strîns la împăratul mulţime mare dintre cei de credinţa necurată idolească, înţelepţi în răutate şi dascăli iscusiţi în nedreptate, care deşi păreau a fi înţelepţi, însă erau nebuni. Iar creştinii, de vreme ce unii erau omorîţi de păgîni iar alţii se împrăştiaseră prin munţi şi prin pustietăţi, de aceea s-au adunat foarte puţini dintr-înşii, între care numai unul s-a aflat mai iscusit în dumnezeiasca Scriptură, cu numele Varahie. Numai acela a venit fără temere în ajutorul celui cu părere Varlaam, iar adevărat cu numele Nahor. Însă Varahie nu ştia că acela este Nahor vrăjitorul, iar nu Varlaam.

Deci împăratul a şezut pe scaun înalt şi a poruncit şi fiului său să şadă împreună cu dînsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să facă aceasta, ci a şezut pe pămînt aproape de dînsul. Deci au stat înainte toţi maeştri cei păgîneşti şi a fost adus şi Nahor, cel cu părerea Varlaam. Apoi împăratul a zis către ritorii şi filosofii săi care stăteau înainte: „Iată vă stă înainte nevoinţă mare şi din două una s-a pregătit vouă: ori veţi birui pe Varlaam şi pe creştinii care sînt împreună cu dînşii şi vă învredniciţi de cinste de la noi, ori de veţi fi biruiţi să primiţi ruşine şi pedeapsă cumplită. Iar pe voi pe toţi vă voi pierde şi trupurile voastre le voi da spre mîncare fiarelor şi păsărilor, apoi pe fiii voştri cu veşnică robie îi voi robi, dacă nu veţi birui pe creştini”.

Zicînd împăratul acestea, fiul său a răspuns, zicînd: „Astăzi ai făcut judecată dreaptă o, împărate, şi eu zic acestea dascălului meu”. Apoi întorcîndu-se către Nahor a zis: „Bine ştii o, Varlaame, în ce fel de slavă şi de mulţumire m-ai aflat şi tu cu cuvintele tale m-ai înduplecat a mă depărta de zeii părinteşti şi de lege, a sluji unui Dumnezeu necunoscut şi a întărîta pe părintele şi pe stăpînul meu. Deci acum vezi că stai în cumpănă; căci dacă vei birui războiul ce-ţi stă înainte şi vei arăta a fi adevărate învăţăturile tale, apoi te vei preamări ca un propovăduitor al adevărului şi eu voi rămîne în învăţătura ta, slujind lui Hristos pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar de vei fi biruit şi te vei face mie astăzi mijlocitor de ruşine, apoi eu singur voi izbîndi defăimarea mea, căci voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău şi cu mîinile mele rupînd inima ta şi limba le voi da spre mîncare cîinilor împreună cu celălalt trup al tău, ca prin tine să se înveţe toţi a nu mai înşela pe fiii împăraţilor”.

Auzind Nahor cuvintele acestea s-a spăimîntat foarte văzîndu-se pe sine prins în cursa sa şi căzut singur în groapa pe care a săpat-o. Deci, văzînd moartea gata înaintea lui, de va întărîta pe fiul împăratului, care cu înlesnire poate să-l muncească cum va vrea, şi că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile lui, a gîndit să ţină cu dînsul şi să apere credinţa creştinească. Apoi începîndu-se între slujitorii idoleşti şi între creştini a se pune cuvinte de întrebare, atunci Nahor şi-a deschis gura, precum de demult Varlaam, care a fost chemat de împăratul Valac să blesteme pe israiliteni, iar el în loc să-i blesteme, i-a binecuvîntat, aşa şi Nahor, începîndu-se întrebările, a ţinut cuvîntul de dimineaţă pînă seara, grăind ca de la Duhul Sfînt, pentru că ştie darul lui Dumnezeu a lucra cîteodată şi în vasele cele necurate, pentru mărirea Sa cea sfîntă.

Deci cu atîta înţelepciune a mustrat Nahor deşertăciunea şi minciuna zeilor, întărind şi adeverind credinţa creştinească, cu înţelepte dovezi, încît nu putea nimeni să-i răspundă nici un cuvînt împotrivă. Despre această prea înţeleaptă vorbire a lui Nahor cu slujitorii idoleşti, Sfîntul Damaschin scrie mai larg şi mai frumos în istoria sa despre aceşti Sfinţi Părinţi, Varlaam şi Ioasaf. Deci toţi ritorii, filosofii, popii şi vrăjitorii erau ruşinaţi şi mîhniţi încît tăceau ca şi cum ar fi fost fără de glas, neputînd a grăi nimic împotrivă. Iar fiul împăratului se bucura cu duhul şi slăvea pe Domnul, Care, precum altădată pe Saul, aşa şi pe Nahor, l-a făcut din prigonitor, învăţător şi propovăduitor al adevărului.

Împăratul împreună cu boierul Arahie, minunîndu-se de neaşteptata schimbare a lui Nahor, cu mare mînie se iuţea împotriva lui, pentru că îi cuprinsese mare ruşine şi ar fi vrut să-l muncească precum şi pe creştinii care erau împreună cu dînsul, dar nu putea să-şi calce cuvîntul său împărătesc. Căci el poruncise ca de voie şi fără temere să se adune creştinii în sobor, făgăduind împărăteşte ca să nu li se facă nici un rău. Apoi a poruncit să se risipească soborul, ca şi cum ar fi vrut a doua zi iarăşi să se adune la întrebare.

Fiul împăratului a zis către tatăl său: „Precum la început ai poruncit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, aşa şi la sfîrşit pune înainte dreptatea şi din două una fă: sau dascălului meu porunceşte-i să petreacă în această noapte împreună cu mine, pentru ca să învăţăm împreună cele ce ni se cade a grăi mîine, iar tu, luînd pe ai tăi, asemenea învăţaţi-vă şi voi; sau lasă-mi în această noapte pe ritorii tăi şi tu ia pe învăţătorul meu la tine, pentru că, dacă vor rămîne la tine amîndouă părţile care se împotrivesc, apoi învăţătorul meu va petrece în supărare şi în frică, iar ai tăi în bucurie şi odihnă. Şi această judecată nu mi se pare a fi dreaptă, ci va fi silire şi călcare de făgăduinţă”.

Împăratul, fiind biruit de cuvintele cele înţelepte ale fiului său, a luat la sine pe jertfitorii săi, iar pe Nahor l-a lăsat fiului său, avînd oarecare nădejde spre Nahor că va aduce la săvîrşire făgăduinţa sa. Deci, luînd Sfîntul Ioasaf pe Nahor, s-a dus în palatul său, bucurîndu-se de Dumnezeu, Mîntuitorul său. Iar către Nahor a zis: „Oare socoteşti că nu ştiu eu că tu nu eşti Varlaam, ci eşti Nahor? Însă bine ai făcut că ai arătat a fi adevărată credinţa creştinească şi ai mustrat înşelăciunea idolească; crede dar în Dumnezeul Acela pentru al Cărui nume bine ai vestit acum”.

La aceste cuvinte umilindu-se Nahor, se căia de toate răutăţile sale cele mai dinainte şi cu tot adevărul dorea ca să se apropie de Domnul Dumnezeu. Deci, a rugat pe fericitul Ioasaf ca să-i poruncească să fugă pe ascuns în pustie şi să se însoţească cu pustnicii care se ascundeau acolo şi apoi să primească Sfîntul Botez. Sfîntul Ioasaf, învăţîndu-l, l-a liberat cu pace. Iar el plecînd, a aflat în pustie un preot sfînt şi, luînd de la dînsul Sfîntul Botez, şi-a petrecut zilele în pocăinţă.

A doua zi, înştiinţîndu-se împăratul de cele despre Nahor, s-a deznădăjduit. Apoi, văzînd pe înţelepţii săi ritori că sînt biruiţi pînă în sfîrşit şi petrec în nepricepere, s-a mîniat foarte asupra lor şi i-a necinstit cu dosădiri cumplite, iar pe alţii i-a pedepsit cu bătăi şi le-a înnegrit feţele cu funingine, izgonindu-i de la faţa sa. De atunci nu mai cinstea pe slujitorii idoleşti nici nu mai aducea jertfe idolilor, ba îi şi hulea pe dînşii. Deci împăratul fiind în mare nedumerire, clătinîndu-se de gîndurile sale, nici idolilor nu se închina, nici credinţa creştinească nu primea. Iar la fericitul Ioasaf veneau mulţi şi îndulcindu-se de cuvintele lui mîntuitoare, se întorceau către Hristos.

Dar slujitorii idolilor văzîndu-se batjocoriţi şi văzînd pe împăratul că se întoarce de la zeii lor, au trimis degrabă la un mare vrăjitor cu numele Teuda ce petrecea în pustie, şi vestind aceluia toate cele ce se întîmplaseră, îl rugau cu sîrguinţă să le ajute. Teuda cu putere drăcească, a venit cu îndrăzneală la împărat, pentru că era cunoscut şi iubit de dînsul. El cu cuvintele sale măiestrite şi înşelătoare iarăşi a înduplecat pe împărat la închinarea de idoli şi a făcut praznic mare idolilor împreună cu dînsul. Apoi se nevoia ca şi pe fericitul Ioasaf să-l întoarcă de la Hristos către închinarea idolească şi a dat împăratului acest sfat viclean, ca să ia de la Ioasaf toate slugile şi în locul lor să pună femei şi fete tinere şi frumoase, ca să-i slujească lui. „Iar eu, zise el, voi trimite pe unul din draci care va aprinde într-însul focul dulceţii spre desfrînare. Şi dacă va fi biruit, apoi îndată, o împărate, toate vor fi după voia ta”.

Împăratul ascultînd sfatul vicleanului, a adunat o mulţime de fete frumoase şi de femei tinere şi, împodobindu-le pe dînsele cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur, le-a dus în palat la fiul său şi a dat afară pe toate slugile lui; aşa că nu era în palatul lui Ioasaf nici unul de parte bărbătească, ci toată slujba o făceau femeile şi fetele. Apoi au năvălit asupra lui în chip nevăzut, duhurile cele viclene ce erau trimise de Teuda vrăjitorul şi aprindeau cuptorul cel trupesc al tînărului, năvălind asupra lui cu gînduri necurate.

Fericitul Ioasaf era într-o mare nevoie şi război, dar mai ales cînd o fecioară care era mai frumoasă decît toate şi care – nu numai de împăratul era îndemnată, ci şi de diavolul -, a întins asupra lui amăgirile sale. Fecioara aceea era fata unui împărat, robită şi scoasă din patria sa, apoi dată împăratului Avenir ca un mare dar. Pe această fată foarte frumoasă a trimis-o tatăl spre înşelarea fiului său şi intrînd în ea dracul înşelăciunii, a învăţat-o cuvinte viclene şi cu meşteşug. Acelaşi înşelător a pus dragoste către dînsa în inima sfîntului tînăr, vînîndu-l cîte puţin. Dar fericitul o iubea pe dînsa pentru înţelepciunea şi pentru obiceiul ei cel bun, ba încă îi era şi jale pentru dînsa, că fiind fată de împărat era robită şi lipsită de slava şi de patria sa; apoi se gîndea cum ar întoarce-o de la închinarea la idoli şi ar face-o creştină.

Astfel gîndind el, iar poftă cu patimă nesimţind în sine, a început a vorbi către dînsa, zicînd: „Cunoaşte o, fecioară, pe Dumnezeul Care petrece în veci, ca să nu pieri în înşelăciune. Cunoaşte pe Ziditorul şi vei fi fericită, făcîndu-te mireasă a Mirelui Celui fără de moarte”. Multe cuvinte ca acestea zicînd el, în acel ceas duhul cel necurat o învăţa pe femeie a întinde curse de sminteală şi a trage în cădere acel fericit suflet. Deci, fecioara a zis astfel: „Dacă te îngrijeşti de mîntuirea sufletului meu şi voieşti a-l izbăvi de înşelăciunea idolească, apoi îndeplineşte şi tu cererea mea; iar eu îndată lepădîndu-mă de idolii părinteşti, mă voi apropia de Dumnezeul tău şi voi sluji Lui pînă la răsuflarea mea cea mai de pe urmă. Şi aşa şi tu vei primi plata pentru întoarcerea mea”.

Sfîntul tînăr a întrebat-o: „Care este cererea ta, fecioară?” Iar ea cu căutătura şi cu vorba, îl îndemna spre desfrînare şi-i zise: „Vino să ne însoţim şi apoi eu mă voi pleca poruncii tale”. Iar el a zis: „Pentru ce ai îndrăznit a face către mine o cerere ca aceasta o, fecioară, pentru că eu deşi poftesc mîntuirea ta, însă nu voiesc a fi necurat”. Iar ea, netezindu-i calea spre păcat a zis: „Tu, domnul meu, fiind plin de toată înţelepciunea, pentru ce grăieşti unele ca acestea, numind însoţirea necurată, pentru că ştiu şi eu din cărţile creştineşti, căci am citit multe cărţi în patria mea şi de multe ori am vorbit cu creştini; dar oare nu este scris aşa în cărţile voastre: Cinstită este nunta în toate şi patul nespurcat? Şi iarăşi „Mai bine a se însura omul, decît a se aprinde”. Dar n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult şi proorocii şi drepţii, precum învaţă scripturile voastre? Oare pe Petru nu-l mărturiseşte Scriptura cum că a avut femeie? Acela pe care îl numiţi verhovnic al Apostolilor. Dar cine te-a învăţat, domnul meu, a numi nunta necurată? Cu adevărat te-ai depărtat de la învăţătura voastră cea dreaptă”.

Fericitul a răspuns: „Deşi sînt toate aşa în Sfînta Scriptură, precum ai zis, pentru că este slobod fiecare dacă voieşte să se căsătorească, însă afară de cei ce s-au făgăduit ca să-şi păzească fecioria pentru Hristos; iar eu cînd am primit Sfîntul Botez, m-am făgăduit a mă duce curat înaintea lui Hristos în feciorie fără prihană. Deci cum voi îndrăzni a călca jurămîntul pe care l-am făcut către Dumnezeu?”

Iar înşelătoarea a zis iarăşi: „Dacă nu voieşti a mă lua de soţie, apoi altă dorinţă să-mi împlineşti, care este mică; de voieşti să-mi mîntuieşti sufletul, fii cu mine în această noapte, care lucru de vei face, apoi mă făgăduiesc ţie că mîine dimineaţă voi primi credinţa creştinească şi voi fi ţie nu numai spre iertarea păcatelor ci şi multă răsplătire vei afla de la Dumnezeu pentru întoarcerea mea. Căci zice Scriptura ta, că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.

Deci, dacă se face bucurie în cer pentru întoarcerea păcătosului, apoi oare nu va avea răsplătire acela care întoarce pe păcătos şi se face pricinuitor pentru bucuria îngerilor? Cu adevărat aşa este şi cu totul fără de îndoială pentru că şi Apostolii, începătorii credinţei voastre, multe făceau după socoteala lor, călcînd porunca lui Dumnezeu cea mai mică, pentru porunca cea mai mare. Oare n-a tăiat împrejur Pavel pe Timotei, deşi se socoteşte la creştini fărădelege tăierea împrejur? Însă el nu s-a ferit a o face aceasta, pentru orînduiala cea mai bună; apoi multe ca acestea vei afla în cărţile voastre. Deci, dacă cu adevărat pofteşti ca să-mi mîntuieşti sufletul, apoi împlineşte această dorinţă a mea”.

Acestea zicîndu-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu diferite feluri de gînduri, şi în partea dreaptă şi în partea stîngă, iar voia şi înţelegerea i se slăbeau. Diavolul, semănătorul răutăţii, văzînd inima lui clătinîndu-se, s-a umplut de bucurie şi a strigat către soţii săi, zicînd: „Vedeţi că fecioara aceasta are să facă ceea ce noi n-am putut să facem? Acum dar să năvălim asupra lui, pentru că nu vom mai afla vreme aşa potrivită ca aceasta, pentru a împlini voia şi porunca aceluia care ne-a trimis pe noi”. Acestea zicîndu-le necuratul, s-a pornit împreună cu cîinii săi asupra ostaşului lui Hristos şi a tulburat toate puterile lui sufleteşti şi cu totul l-a aprins de dragoste şi cu mare dorire către fecioară.

Fericitul Ioasaf, văzîndu-se tare aprins şi robit de păcat, s-a lovit în piept şi, oftînd din adîncul inimii către Dumnezeu, degrabă a făcut rugăciune şi vărsînd izvoare de lacrimi din ochii săi, striga către Cel care poate a-l mîntui de învăluire şi de vifor şi zicea: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac, nici să rîdă vrăjmaşii mei de mine, care mă ţin de-a dreapta Ta; ci stai înainte-mi în acest ceas şi-mi îndreptează calea mea după voia Ta, pentru ca să se preamărească numele Tău Cel slăvit şi înfricoşat, prin mine robul Tău”.

Rugîndu-se multă vreme, se uda cu lacrimi şi, făcînd multe plecări de genunchi, s-a aruncat la pămînt. Apoi, adormind puţin, s-a văzut pe sine răpit de nişte bărbaţi străini, trecut prin nişte locuri minunate şi dus la un cîmp mare, care era înfrumuseţat cu flori roşii şi cu bună mireasmă. Acolo a văzut tot felul de pomi frumoşi care aveau roade multe, străine şi minunate. Iar fructele pomilor acelora făceau freamăt vesel, din cauza unui vînt subţire şi lin, dînd bună mireasmă nesăţioasă. Iar sub pomii aceia stăteau nişte scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi mărgăritar de mult preţ şi raze mari ieşeau dintr-însele. Apoi erau paturi de aur aşternute cu nişte covoare în multe culori, a căror podoabă şi strălucire covîrşea toată povestirea. Prin mijlocul pomilor curgeau ape curate şi foarte limpezi care veseleau vederea.

Prin acel cîmp mare şi minunat purtîndu-l acei bărbaţi înfricoşaţi, l-au dus într-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, avînd zidurile de aur curat şi din pietre de mult preţ, pe care nu le-a văzut nimeni niciodată, apoi stîlpii şi porţile erau dintr-un mărgăritar. Cine va putea spune podoaba şi strălucirea cetăţii aceleia! Pentru că, strălucind o lumină cu multe raze dintr-o înălţime, umplea toate uliţele ei; şi nişte ostaşi înaripaţi şi luminaţi se plimbau prin cetatea aceea, glăsuind cîntări preadulci, pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. El a auzit un glas, zicînd: „Iată odihna drepţilor, iată veselia celor ce au plăcut lui Dumnezeu în viaţa lor”.

Scoţîndu-l de acolo acei bărbaţi înfricoşaţi, voiau să-l ducă înapoi. Iar el cu totul fiind cuprins de acea podoabă şi frumuseţe, zicea: „Nu mă lipsiţi pe mine, rogu-vă, nu mă lipsiţi de această bucurie negrăită, ci daţi-mi voie să petrec într-un colţ al acestei cetăţi mari”. Iar ei ziceau: „Nu este cu putinţă a petrece acum aici, dar vei intra prin multe osteneli şi sudori, dacă te vei nevoi; pentru că nevoitorii moştenesc împărăţia cerurilor”.

Acestea zicînd şi trecînd cîmpul cel mare, l-au dus în nişte locuri întunecate şi pline de tînguire şi în toate potrivnice luminii şi bucuriei ce văzuse mai înainte. Pentru că era acolo negură foarte întunecată, încît toate se umpleau de mîhnire şi de tulburare. Acolo ardea un cuptor de foc şi viermi se tîrau mîncînd trupurile, iar duhurile răzbunării stăteau împrejurul cuptorului aceluia. Unii ardeau cumplit în foc şi se auzea un glas zicînd: „Iată locul păcătoşilor, iată munca acelora care s-au întinat în fapte de ruşine”. După aceasta l-au scos de acolo cei ce-l purtau pe dînsul.

Deşteptîndu-se şi-a venit în sine şi era cu totul înspăimîntat şi rîuri de lacrimi curgeau din ochii lui. Atunci toată frumuseţea fecioarei şi a celorlalte femei şi fete i se păreau lui mai înjosită decît tina şi gunoiul. Şi aducîndu-şi aminte de cele arătate lui în vedenie, era cuprins cu dorul acelor minunate şi preaslăvite locuri şi tulburat de frica muncilor celor văzute, încît zăcea pe pat neavînd putere nici să se scoale.

Deci s-a dat veste împăratului cum că fiul său este bolnav şi împăratul venind la dînsul în grabă, îl întrebă pe dînsul: „Care este pricina bolii de care suferi?”. Iar el, spunîndu-i toate cele arătate lui în vedenie, a zis: „Pentru ce ai gătit cursă picioarelor mele vrînd să vînezi sufletul meu şi să-l arunci în pierzare? Că de nu mi-ar fi ajutat Dumnezeu, s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu. Dar cît este de bun Dumnezeul lui Israil, Care a izbăvit smerenia mea din mijlocul puilor de lei! Căci adormit-am tulburat; dar m-a cercetat pe mine din înălţime Dumnezeu Mîntuitorul meu şi mi-a arătat că de multe bunătăţi se lipsesc cei ce-L mînie pe Dînsul şi felurite munci îşi pregătesc.

Deci acum, o, tată, de vreme ce ţi-ai astupat urechile, nevrînd să auzi glasul meu care îţi grăieşte cele bune, măcar pe mine nu mă opri a merge pe calea cea dreaptă; pentru că pe aceasta o iubesc şi aceasta doresc, ca lăsînd toate, să ajung la locul unde petrece Varlaam plăcutul lui Hristos şi împreună cu dînsul să-mi săvîrşesc cealaltă parte a vieţii mele. Iar dacă vei voi a mă ţine cu sila, degrabă mă vei vedea mort de supărare şi de tînguire; atunci iarăşi nici tu nu te mai poţi chema tată şi nici pe mine nu mă vei mai avea fiu”.

Atunci iarăşi a cuprins pe împăratul mare supărare şi s-a dus mîhnit la palatul său. Tot aşa şi duhurile cele viclene s-au întors ruşinate de la ostaşul lui Hristos cel nebiruit, către Teuda al lor, care îi ocăra pe ei, zicînd: „Atît de neputincioşi sînteţi voi, ticăloşilor, încît nici pe acel tînăr n-aţi putut să-l biruiţi?” Iar ei, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, nevrînd, au mărturisit adevărul, zicînd: „Nu putem răbda puterea lui Hristos nici a căuta spre semnul Crucii cu care se îngrădeşte pe sine acel tînăr”. După acestea luînd împăratul pe Teuda, a venit la fiul său; iar Teuda a început a vorbi fericitului tînăr despre zeii săi, dar n-a putut să-l biruiască pe el, căci avea de sus înţelepciune, căreia nu pot să-i stea împotrivă toţi cei ce se împotrivesc.

Teuda fiind biruit şi ruşinat, a tăcut mult, ca un peşte fără de glas, neştiind ce să mai zică. Apoi abia venindu-şi în simţire, a zis către împăratul: „Cu adevărat, o, împărate, Duhul Sfînt vieţuieşte în fiul tău; cu adevărat, sîntem biruiţi şi de acum nici un răspuns nu mai avem! Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, mare este credinţa lor şi mari sînt tainele lor!”

Apoi întorcîndu-se către fiul împăratului a zis: „Spune-mi tu, cel ce eşti sfinţit cu sufletul şi cu trupul, oare mă va primi pe mine Hristos dacă mă voi lepăda de lucrurile cele rele şi mă voi întoarce către Dînsul?” Iar Sfîntul Ioasaf a început a-i vorbi despre pocăinţa păcătoşilor şi mila lui Dumnezeu, Care primeşte degrabă pe cei ce se pocăiesc cu adevărat. Teuda umilindu-se cu inima, îndată a alergat la peştera sa şi arzîndu-şi toate cărţile sale cele vrăjitoreşti, s-a dus după Nahor şi învrednicindu-se de Sfîntul Botez, a vieţuit în mare pocăinţă.

Împăratul, neştiind ce să mai facă cu fiul său, a fost sfătuit de Arahie ca să împartă împărăţia lui în două şi să dea jumătate fiului său; căci zicea acela: „Dacă vei munci pe fiul tău, o, împărate, apoi cu adevărat vei fi vrăjmaş firii, iar nu tată, ci muncitor al fiului tău te vei chema. Deci şi pe fiul tău vei pierde şi tu fără fiu vei rămîne şi în mari întristări te vei arunca. Dar una a mai rămas să faci: să împarţi cu dînsul împărăţia ta şi să-i porunceşti să stăpînească partea cea dată lui. Căci dacă va fi cuprins de purtările de grijă ale vieţii, apoi cîte puţin va începe a se obişnui cu viaţa aceasta precum vieţuim şi noi; şi atunci va fi lucrul după voia noastră. Pentru că obiceiul care se înrădăcinează în suflet nu se schimbă aşa cu sila, ci cu dragoste. Apoi cu toate că va petrece neschimbat în credinţa creştinească, totuşi îţi va fi mîngîiere, pentru că nu eşti fără de fiu, ci ai fiu împărat”.

Împăratul, primind sfatul lui Arahie, a făcut aşa; a împărţit împărăţia lui în două şi a făcut pe fiul său împărat. Ioasaf, deşi nu cugeta la stăpînirea împărătească, ci dorea viaţa călugărească şi pustnicească, dar văzînd că va ieşi lucrul mai spre bine, a primit partea împărăţiei cea dată lui. Apoi mergînd într-însa, mai întîi de toate s-a sîrguit ca să dezrădăcineze închinarea de idoli de prin toată stăpînirea sa şi a risipit capiştele lor. Apoi a ridicat biserici sfinte şi a lăţit sfînta credinţă în Hristos.

Auzind de aceasta episcopii, preoţii şi călugării care se ascundeau, au ieşit de prin munţi şi de prin pustietăţi şi alergau către sfîntul împărat Ioasaf. Iar el îi primea pe dînşii cu bucurie şi împreună cu dînşii cugeta la mîntuirea sufletelor omeneşti. Deci în puţină vreme, toată stăpînirea sa a luminat-o cu lumina credinţei şi a botezat-o. Iar pentru întoarcerea tatălui său neîncetat se ruga cu lacrimi. Şi n-a trecut cu vederea Dumnezeu rugăciunea lui cea cu sîrguinţă şi lacrimile, ci, ascultîndu-l cu milostivire, s-a atins de inima lui Avenir, cu lumina darului Său, ca el să lepede negura cea groasă de pe ochii minţii, ca să vadă raza adevărului şi să cunoască deşertăciunea zeilor celor mincinoşi.

Deci împăratul Avenir a adunat pe toţi sfetnicii săi şi le-a descoperit gîndul inimii sale, cum că voieşte să primească credinţa fiului său şi toţi au lăudat gîndul lui, căci pe toţii îi cercetase Răsăritul cel de sus, prin rugăciunile Sfîntului Ioasaf. Apoi îndată împăratul, printr-o scrisoare, a chemat pe fiul său ca să înveţe de la dînsul buna credinţă. Iar Sfîntul Ioasaf de multă bucurie şi veselie s-a umplut văzînd pe tatăl său venit în simţire şi întors către Dumnezeu. Ioasaf, mergînd şi învăţînd pe tatăl său multe zile, precum i-a spus Cuviosul Varlaam, aşa şi el arătînd tatălui său toate tainele sfintei credinţe, l-a adus la Sfîntul Botez, încît el însuşi l-a primit ca naş din dumnezeiescul Botez. Lucru cu adevărat nou şi minunat, că s-a arătat naş al tatălui său şi s-a făcut mijlocitor de naşterea cea duhovnicească a aceluia care l-a născut pe dînsul trupeşte. Şi nu numai împăratul Avenir, ci şi toată suita lui a primit Sfîntul Botez, precum şi ostaşii şi robii; pe scurt, toată ţara Indiei a primit Sfîntul Botez.

Atunci s-a făcut bucurie mare pe pămînt şi în cer, că pe pămînt se bucurau credincioşii pentru întoarcerea necredincioşilor, iar în cer se bucurau îngerii, nu pentru unul, ci pentru păcătoşii cei fără de număr care se pocăiau. Iar împăratul Avenir, după Botez, a dat fiului său toată stăpînirea împărăţiei sale şi el petrecea la o parte în tăcere, presărîndu-şi capul totdeauna cu ţărînă şi tînguindu-se pentru păcatele sale cele mai dinainte. Apoi, luînd de la Dumnezeu iertarea păcatelor, s-a mutat cu pace către El.

După moartea împăratului Avenir, împăratul Ioasaf făcînd pomenire de patruzeci de zile tatălui său, a chemat pe toţi boierii şi sfetnicii săi, pe căpeteniile oştilor şi toate stăpînirile cărora le-a descoperit taina inimii sale, cum că voieşte să lase împărăţia aceasta pămîntească şi toate cele lumeşti şi să meargă în pustie şi acolo să petreacă viaţă monahicească.

Atunci toţi s-au umplut de jale şi nu era nici unul dintre dînşii fără de lacrimi, ci toţi se tînguiau cu amar pentru că îl iubeau foarte mult pentru blîndeţea şi omenia lui, precum şi pentru facerea lui de bine cea cu milostivire către toţi. Iar în locul său voia să lase împărat pe unul dintre boieri, cu numele Varahie, care de la început era creştin, despre care s-a spus mai înainte că acesta s-a ridicat împreună cu Varlaam împotriva tuturor înţelepţilor indieni ca să-i aducă la credinţă.

Pe acesta voia Ioasaf să-l pună împărat în locul său, ca pe unul care era bine întărit în sfînta credinţă şi avea multă dragoste pentru Hristos. Iar Varahie se lepăda, zicînd: „Iubeşte, o, împărate, pe aproapele tău ca pe tine însuţi; pentru că dacă este bine a împărăţi, apoi împărăţeşte singur, iar dacă este rău, de ce mi-o dai mie şi pentru ce pui asupra mea greutate ca aceasta de care singur fugi?” Iar pe Sfîntul Ioasaf toţi îl rugau cu stăruinţă şi cu lacrimi ca să nu-i lase pe dînşii. Dar el a scris noaptea o scrisoare către tot poporul său şi către toţi stăpînitorii, încredinţîndu-i pe dînşii lui Dumnezeu şi poruncindu-le să nu-şi aleagă alt împărat decît pe Varahie.

Lăsînd acea scrisoare în casa sa, a ieşit pe ascuns din palat şi din cetate şi a plecat degrabă în pustie. Iar a doua zi, auzindu-se despre plecarea lui, îndată s-a făcut tulburare şi plîngere în popor, plecînd toţi cu multă grabă în aflarea lui. Aflîndu-l lîngă un pîrîu uscat, cu mîinile ridicate făcînd rugăciune, l-au înconjurat şi căzînd înaintea lui, îl rugau cu multe tînguiri să se întoarcă la palatul său şi să nu-i lase; iar el fiind silit de rugăminţile lor, s-a întors pentru puţină vreme şi iarăşi adunîndu-i pe toţi, a zis: „În deşert vă împotriviţi voii lui Dumnezeu, ţinîndu-mă pe mine!”

Apoi a dat cuvînt cu jurămînt că nici o zi nu va mai petrece cu dînşii. Iar lui Varahie cu sila i-a pus pe cap coroana sa împărătească, şi lăsîndu-l pe scaunul său, l-a învăţat destul cum să împărăţească, iar el dînd pace poporului a ieşit din palat şi din cetate, sîrguindu-se către pustie.

Varahie împreună cu tot poporul şi cu toţi boierii săi, văzînd gîndul lui cel neînduplecat şi cu rugăminte neputînd a-l ţine pe el şi nici cu sila neîndrăznind a-l împiedica de la acea cale, mergeau după dînsul plîngînd şi petrecîndu-l pînă departe. El însă le zicea ca să nu-l mai supere, ci îi ruga să se întoarcă înapoi. Iar unii au mers după dînsul de departe tînguindu-se pînă cînd s-a plecat ziua; iar noaptea a acoperit de la ochii lor pe iubitul lor stăpîn şi s-au despărţit unii de alţii.

Astfel a luat Varahie sceptrul împărăţiei Indiei, iar Ioasaf le-a socotit pe toate deşertăciuni ca să dobîndească pe Hristos. În noaptea cea dintîi a intrat în casa unui om sărac şi i-a dat lui hainele sale de deasupra, iar el rămînînd în haina cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam, s-a dus la viaţa pustnicească, neavînd cu sine nici pîine, nici apă, nici altceva de trebuinţa hranei; pentru că se dăduse cu totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cu dragoste osîrdnică ardea pentru Domnul său.

Intrînd în adîncul pustiei, s-a bucurat cu duhul şi, ridicîndu-şi ochii către iubitul său Hristos, striga, zicînd: „Să nu mai vadă de acum ochii mei bunătăţile lumii acesteia şi să nu se mai îndulcească inima mea de nimic altceva decît de Tine, nădejdea mea. Tu îndreptează calea mea şi mă du la plăcutul Tău Varlaam; arată-mi pe mijlocitorul mîntuirii mele ca să mă înveţe viaţa cea pustnicească, acela care m-a învăţat pe mine cunoştinţa Ta, Doamne!”

Sfîntul Ioasaf a umblat singur prin pustie doi ani, căutînd pe Varlaam; se hrănea cu verdeţurile care creşteau pe acolo, iar uneori răbda mult de foame, din lipsa verdeţurilor pentru că era uscat pămîntul în pustia aceea şi puţin odrăslea. Apoi a răbdat multe supărări de la diavolul, căci năvălea asupra lui, uneori tulburînd mintea lui cu tot felul de gînduri, alteori înfricoşîndu-l cu năluciri, iar alteori i se arăta negru şi scrîşnind din dinţi. Uneori cu sabia în mînă se pornea asupra lui, ca şi cum ar fi vrut să-l taie; alteori se prefăcea în multe feluri de fiare, şerpi şi aspide. Iar ostaşul lui Hristos cel nebiruit, toate le biruia şi le izgonea cu sabia rugăciunii şi cu arma Crucii.

Trecînd al doilea an, a aflat o peşteră în pustiul Senaridului unde vieţuia un călugăr în linişte; de la acela s-a înştiinţat unde petrecea Varlaam. Deci, alergînd degrabă cu bucurie pe cărarea cea arătată lui, a ajuns la peştera lui Varlaam şi, stînd înaintea uşii, a bătut, zicînd: „Binecuvintează, părinte, binecuvintează!” Iar Varlaam, auzind glasul, a ieşit din peşteră şi a cunoscut pe Ioasaf cu duhul, pe care altfel nu era cu putinţă a-l cunoaşte după chipul său, pentru că se înnegrise de arşiţa soarelui, îi crescuse părul, slăbise şi ochii i se cufundaseră adînc.

Deci, bătrînul stînd cu faţa către răsărit, a înălţat lui Dumnezeu rugăciune de mulţumire, iar după rugăciune s-au îmbrăţişat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfîntă şi de bucurie au plîns mult. După aceea începînd să vorbească, Varlaam a zis: „Bine ai venit fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului, Domnul să-ţi dea cele veşnice în locul celor vremelnice şi pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Dar te rog, fiule iubite, spune-mi cum ai venit aici? Şi ce ţi s-a întîmplat după plecare? Oare a cunoscut tatăl tău pe Dumnezeu? Sau încă petrece în rătăcirea cea idolească?” Iar fericitul Ioasaf i-a spus lui toate pe rînd, cîte i s-au întîmplat după plecarea lui Varlaam şi cîte a făcut Domnul cu dînsul, ajutîndu-l.

Bătrînul, auzind acestea, se bucura foarte; apoi, minunîndu-se, zicea: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămînţa cuvîntului Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească şi să aducă rod însutit”. Apropiindu-se seara şi săvîrşind obişnuita rugăciune, şi-a adus aminte de hrană. Deci Varlaam a pus masă de mult preţ, plină de bucate duhovniceşti, iar hrană trupească avînd puţină; căci erau numai verdeţuri crude, nefierte, puţine finice (smochine) şi apă din izvorul care era acolo.

Întărindu-şi trupul cu astfel de bucate, au mulţumit lui Dumnezeu Care deschide mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă. Apoi săvîrşind rugăciunea de noapte, iarăşi au grăit vorbe duhovniceşti, vorbind toată noaptea pînă la vremea cîntării de dimineaţă.

De atunci Ioasaf a petrecut împreună cu Varlaam mulţi ani, avînd viaţă minunată, asemenea cu a îngerilor. Apoi Cuviosul Varlaam, apropiindu-se către fericitul sfîrşit şi chemînd pe Ioasaf, fiul său cel duhovnicesc, pe care l-a născut prin bună vestire, a zis către dînsul:

„Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine, mai înainte de sfîrşitul meu şi cînd mă rugam pentru tine, mi s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos şi mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit Domnul dorinţa mea, căci te văd lepădat de lume şi de toate cele ce sînt în lume şi unit cu Hristos. Deoarece acum a sosit vremea plecării mele, tu dar, fiule, acoperă trupul meu cu pămînt şi dă ţărînii ce este al ţărînii; iar tu să petreci în locul acesta, ţinîndu-te de viaţa aceasta duhovnicească şi aducîndu-ţi aminte de smerenia mea”.

Ioasaf, auzind aceste cuvinte, se tînguia pentru despărţirea lui şi abia a putut bătrînul a-l mîngîia puţin, prin multe cuvinte duhovniceşti. Apoi l-a trimis la nişte fraţi care vieţuiau în acea pustie ca să aducă cele de trebuinţă, spre săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii. Alergînd Ioasaf cu sîrguinţă şi săvîrşind porunca, s-a întors degrabă, temîndu-se ca să nu se săvîrşească în lipsa lui părintele său duhovnicesc, căci se va lipsi astfel de binecuvîntarea cea mai de pe urmă.

Deci, aducînd cele de trebuinţă pentru sfînta jertfă, Varlaam a săvîrşit dumnezeiasca slujbă şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. După aceasta vorbind bătrînul multe către ucenicul său spre folosul sufletului, a început a se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă pentru sine şi ucenicul său. Iar după rugăciunea cea multă, îmbrăţişînd pe Ioasaf părinteşte, i-a dat sărutarea şi binecuvîntarea cea mai de pe urmă. Apoi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi culcîndu-se, s-a luminat la faţă, avînd mare bucurie, ca şi cum ar fi venit la dînsul oarecare prieteni. Astfel s-a dus către Domnul, vieţuind în pustie şaptezeci de ani, iar toţi anii de la naşterea sa erau aproape o sută.

Ioasaf, udînd cu lacrimi trupul lui Varlaam, toată ziua şi toată noaptea a cîntat psalmi lîngă el. A doua zi săpînd o groapă aproape de peşteră, a îngropat cinstitul trup al sfîntului său stareţ; apoi şezînd lîngă mormîntul lui, plîngea mereu, pînă cînd a slăbit de multa plîngere şi a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbaţi înfricoşaţi pe care i-a văzut odinioară, cînd era închis în palat cu fecioarele. Aceia, venind la dînsul, l-au luat şi l-au dus în acel cîmp mare pe care şi mai înainte îl văzuse şi în acea strălucită cetate. Intrînd pe poartă, l-au întîmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducînd două cununi preafrumoase, a căror frumuseţe nu este cu putinţă a o spune.

Ioasaf i-a întrebat pe ei: „Ale cui sînt acele cununi prealuminate?” Iar îngerul i-a răspuns, zicînd: „Amîndouă sînt ale tale; pentru că multe suflete ai mîntuit şi pentru că, lăsînd pentru Dumnezeu împărăţia pămîntească, ai luat viaţa monahicească. Însă una dintr-însele se cuvine a o da tatălui tău, care prin tine s-a abătut de la calea cea rea, s-a pocăit cu osîrdie şi s-a împăcat cu Dumnezeu”. Iar Ioasaf a zis: „Cum este cu putinţă a o da tatălui meu, care numai pentru puţină pocăinţă să dobîndească răsplătire deopotrivă cu mine, care am avut atîtea osteneli?”

Acestea zicînd el, a văzut pe Varlaam grăind către dînsul: „Oare nu sînt acestea cuvintele mele, Ioasafe, pe care ţi le-am grăit odinioară, că, atunci cînd te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic? Dar acum pentru ce nu voieşti ca să fie deopotrivă cinstea tatălui tău cu a ta? Oare nu ţi se cade a te veseli cu sufletul, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru dînsul?” Iar Ioasaf, după cum avea obiceiul totdeauna, a zis către dînsul: „Iartă, părinte, şi spune-mi unde locuieşti?” Iar Varlaam a zis: „În această cetate preafrumoasă şi mare am dobîndit locuinţă prealuminată”. Iar el a început a-l ruga ca să-l ia în locuinţa sa şi să-l găzduiască cu dragoste. Varlaam a răspuns: „N-a venit încă vremea ca să fii şi tu aici, purtînd sarcina trupului; ci dacă vei răbda bărbăteşte pînă la sfîrşit în nevoinţele călugăreşti, după cum ţi-am poruncit, apoi degrabă după acestea vei veni aici, te vei învrednici de aceste petreceri, vei dobîndi acest fel de slavă şi de bucurie şi vei fi împreună cu mine în veci”.

Acestea a văzut Sfîntul Ioasaf în vedenie. Apoi deşteptîndu-se din somn, avea sufletul său plin de acea lumină şi slavă negrăită şi cu multă mirare înălţînd cîntare de mulţumire Stăpînului Hristos, L-a lăudat pe El. Şi a petrecut acolo pînă la sfîrşitul său, avînd viaţă îngerească. În al douăzeci şi cincilea an de la naşterea sa a lăsat împărăţia cea pămîntească şi a intrat în nevoinţa pustnicească; apoi în pustie petrecînd treizeci şi cinci de ani, s-a mutat către Domnul.

Iar un pustnic sfînt care vieţuia acolo, înştiinţîndu-se cu duhul de mutarea lui Ioasaf, a venit în ceasul sfîrşitului lui şi cîntînd obişnuitele cîntări lîngă cinstitul său trup, cu lacrimi de dragoste l-a aşezat împreună cu moaştele Cuviosului Varlaam. Pentru ca ei, care erau nedespărţiţi cu duhul, să odihnească împreună nedespărţiţi şi cu trupurile.

După îngropare, s-a făcut pustnicului aceluia o descoperire dumnezeiască, poruncindu-i să meargă în împărăţia Indiei şi să vestească pe împăratul Varahie despre sfîrşitul lui Ioasaf. Mergînd acel părinte, a vestit împăratului; şi îndată a mers împăratul cu mulţime de oameni în pustie şi, ajungînd la peştera cuvioşilor părinţi, a descoperit mormîntul lor şi a văzut moaştele lui Varlaam şi ale lui Ioasaf nestricate, ieşind dintr-însele bună mireasmă. Deci, luîndu-le cu cinste, le-a adus din pustie în patria sa şi le-a pus în biserica pe care o zidise Sfîntul Ioasaf, slăvind pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, se face pomenirea Sfîntului Ierarh Filaret, Mitropolitul Moscovei.

Sfîntul Ierarh Proclu, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la decembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 3, 2019

Sfîntul Proclu era ucenic al Sfîntului Ioan Gură de Aur. El s-a învrednicit a vedea pe Sfîntul Apostol Pavel, vorbind la urechea acelui sfînt. Căci, atunci cînd un bărbat din cei cu boierie în Constantinopol, a fost clevetit de zavistnici către împăratul Arcadie, l-a izgonit din palat şi l-a scos din dregătoria sa. Apoi, vrînd să caute ajutor de la Sfîntul Ioan, l-a rugat printr-un mijlocitor ca să-i poruncească să vină la dînsul noaptea, căci se temea a merge ziua la sfîntul, ca să nu-l vadă nimeni din vrăjmaşii lui, ca nu cumva mai mult să fie clevetit la împăratul.

Atunci Sfîntul Ioan, chemînd pe cel ce-i slujea lui, adică pe fericitul Proclu, bărbat binecredincios şi cu fapte bune împodobit, i-a poruncit ca să-i aducă aminte noaptea de acel bărbat şi să-l aducă la sine. Pentru că aceasta era ascultarea lui Proclu pe lîngă patriarhul, ca să-i aducă aminte de cei ce veneau şi să-l înfăţişeze înaintea lui. Deci, făcîndu-se noapte, a venit bărbatul acela, căruia îi trebuia ajutor dorind ca să vorbească cu patriarhul şi să-i spună cu de-amănuntul nevoia lui ce i se întîmplase.

Fericitul Proclu, sculîndu-se, s-a apropiat de uşa casei patriarhului şi, uitîndu-se printr-o crăpătură, a văzut pe Sfîntul Ioan şezînd şi scriind, iar un necunoscut – acesta era Sfîntul Apostol Pavel -, cam plecat dinapoi, şi cu gura stînd la urechea cea dreaptă a patriarhului şi vorbind. Sfîntul Apostol era la chip asemenea lui Elisei proorocul, pleşuv şi avînd barba mare şi împletită. Proclu voia să audă cele ce vorbeau, dar nu putea; şi, întorcîndu-se de la uşă, a zis către bărbatul acela care venise: „Nu te supăra de aceasta şi mai aşteaptă puţin, pentru că altul care a venit mai înainte de tine, a intrat la patriarh şi de aceea nu pot să te duc la dînsul pînă nu va ieşi acela”. Deci Proclu era înspăimîntat, nepricepînd cine a intrat la patriarh, pentru că nimeni nu mergea la dînsul, dacă nu-l ducea Proclu şi nu ştia cum că este arătarea Sfîntului Apostol Pavel.

Aşteptînd omul acela prea mult, iarăşi a rugat pe fericitul Proclu ca să vestească despre dînsul pe Sfîntul Ioan. Iar Proclu a răspuns: „Iată, vezi de cîtă vreme aştept să iasă acela care vorbeşte cu dînsul. Dar mă voi duce ca să văd prin crăpătură dacă a încetat a mai vorbi”. Astfel, mergînd şi plecîndu-se, l-a văzut încă vorbind şi iarăşi întorcîndu-se, a mai aşteptat. Apoi, plecîndu-se şi a treia oară, tot aşa i-a văzut. Atunci bărbatul acela a zis către Proclu: „Se cădea, părinte, să nu laşi pe nimeni mai înainte de mine fiindcă sînt într-o mare nevoie, şi în toate zilele aştept moartea”.

Proclu a răspuns: „Să mă crezi, frate, că nu l-am dus eu şi nu mă pricep cine este şi cînd a intrat, căci nici o intrare nu este prin altă parte afară de această uşă. Deci, fii bun şi mai aşteaptă încă puţin”. Astfel vorbind ei, au auzit tocînd de Utrenie şi a zis Proclu către bărbatul acela: „Acum, sculîndu-te, mergi cu pace că patriarhul nu mai vorbeşte cu nimeni şi nu are purtare de grijă de nimic în vremea rugăciunii de noapte, căci toată mintea sa o are pentru rugăciune şi aşa petrece pînă la ziuă, vorbind numai cu Dumnezeu; iar tu vino noaptea viitoare şi te voi duce la dînsul mai înaintea tuturor”.

Sculîndu-se bărbatul acela, cu multă supărare şi cu multe lacrimi s-a dus la casa sa. Apoi, în seara următoare, iarăşi a venit la casa patriarhului şi sculîndu-se Proclu a făcut ca şi mai înainte, deci iarăşi a văzut pe acelaşi apostol grăind la urechea fericitului Ioan şi s-a întors neîndrăznind a întrerupe vorba lor. Apoi, sosind vremea cîntării Utreniei, iarăşi s-a întors bărbatul acela la casa sa plîngînd. Iar Proclu se mira foarte şi nu pricepea cine este cel care intră la patriarh şi cînd şi pe unde intră. Deci a dat făgăduinţa aceasta: ca nici să mănînce, nici să bea, nici să doarmă şi nici să se depărteze de la uşa Fericitului Ioan, pînă cînd nu va duce la dînsul pe omul acela care era în nevoie şi atunci va cunoaşte cine este cel care intră fără ştirea lui.

După obicei, iarăşi a venit bărbatul cel mai dinainte zis. Iar Proclu, ştiind că nu a intrat nimeni la patriarh, a zis către bărbatul acela: „Cu adevărat, stăpîne şi frate, pentru tine nu m-am depărtat din locul acesta; deci acum voi intra şi te voi vesti patriarhului”. Şi îndată, sculîndu-se, s-a apropiat de uşă. Apoi iarăşi a văzut pe Apostol vorbind la urechea patriarhului. Atunci a zis către omul acela: „Mergi, frate, la casa ta şi roagă pe Dumnezeu să-ţi ajute, căci iată, precum văd acesta care vorbeşte cu patriarhul este trimis de Dumnezeu deoarece dînsul intră nevăzut, iar pe uşile acestea nimeni nu a intrat decît numai patriarhul”.

Sculîndu-se omul acela, s-a dus plîngînd, deznădăjduit de ajutor. Dar, făcîndu-se ziuă Fericitul Ioan şi-a adus aminte singur de bărbatul acela şi chemînd pe Proclu, l-a întrebat: „N-a venit nici acum bărbatul acela pe care ţi-am poruncit să-l aduci la mine?” Iar Proclu a răspuns: „Cu adevărat, părinte, iată a treia noapte este de cînd vine aici, şi fiindcă tu vorbeai cu altul, pentru aceea nu am îndrăznit a intra la tine şi a te vesti despre dînsul”.

Iar Sfîntul Ioan a zis: „Cu cine am vorbit, căci n-a fost nimeni la mine în aceste nopţi?” Iar Proclu a spus Sfîntului faţa şi asemănarea celui care i se arăta lui şi cum, plecîndu-se înainte vorbea, şoptindu-i la ureche. Apoi, căutînd Proclu la icoana Sfîntului Apostol Pavel, pe care o avea Sfîntul Ioan pe perete în chilia sa, a zis: „Acesta este cu adevărat acela pe care l-am văzut vorbind cu tine, părinte, că este foarte asemenea lui”.

Atunci au cunoscut că Sfîntul Apostol Pavel se arătase, şi au mulţumit lui Dumnezeu amîndoi: unul, că este povăţuit de Sfîntul Apostol Pavel în taină, cînd scrie; iar acesta, că s-a învrednicit a vedea un vieţuitor ceresc, adică pe Sfîntul Apostol Pavel. Apoi omului aceluia năpăstuit, Sfîntul Ioan i-a dat mînă de ajutor. Iar Fericitul Proclu, prin povăţuirea învăţătorului său şi a părintelui celui duhovnicesc, a Sfîntului Ioan, sporea în fapte bune, arătîndu-se desăvîrşit în viaţa plăcută lui Dumnezeu.

După izgonirea şi mutarea Sfîntului Ioan Gură de Aur, Fericitul Proclu a fost ales episcop în Cizic de către Sisinie, patriarhul cetăţii marelui Constantin. Dar, mergînd la scaunul său, nu a fost primit de clericii de acolo, fiind socotit eretic. Deci, iarăşi s-a întors la Constantinopol şi a petrecut un an. Apoi, murind patriarhul şi moaştele lui fiind încă în biserică, Sfîntul Proclu a fost ales patriarh al cetăţii marelui Constantin, fiind sfinţit în Sfînta şi Marea Joi a mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Luînd scaunul, Proclu păştea bine turma lui Hristos. El a sfătuit pe împăratul Teodosie, fiul lui Arcadie, ca să aducă moaştele Sfîntului Ioan Gură de Aur din Comani la Constantinopol. Pe vremea patriarhiei Sfîntului Proclu s-a făcut cutremur mare de pămînt, în timp de şase luni, încît cădeau multe zidiri mari de piatră, ale cetăţii; biserici şi palate, apoi multe sate şi cetăţi mici le-a înghiţit pămîntul; nişte ostroave au pierit cu totul, izvoare şi rîuri s-au uscat îndată, iar în locurile cele uscate şi fără de apă au izvorît ape. Acel cutremur înfricoşător era pretutindeni, dar mai vîrtos în Bitinia, în Elespont şi în Frigia; iar în Constantinopol căzînd multe zidiri, care erau mai frumoase şi mai tari, împăratul Teodosie cu sora sa Pulheria, cu Prea Sfinţitul Patriarh Proclu şi cu tot poporul, ieşind din cetate, umblau pe cîmpii, făcînd rugăciuni către Dumnezeu cu lacrimi, ca să fie milostiv poporului Său.

Atunci s-a făcut o minune mare. S-a răpit din mijlocul poporului un copil mic care a fost dus în înălţime şi toţi priveau pînă ce nu a mai fost cu putinţă a-l mai vedea înălţîndu-se. Apoi a pogorît după un ceas pe aceeaşi cale, şi a mărturisit copilul acela înaintea împăratului, a patriarhului şi a tot poporul că a auzit îngeri în cer cîntînd astfel: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” După aceea a început tot poporul a cînta această cîntare întreit sfîntă şi a încetat cutremurul. Iar copilul acela îndată şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfintei Irina. Din acea vreme s-a început a se cînta în toată lumea creştină această cîntare întreit sfîntă.

Sfîntul Proclu şezînd pe scaunul patriarhiei douăzeci de ani şi cinci luni, cu pace s-a dus către Domnul.

Cuviosul Părinte Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se află la Sfînta Mînăstire Bistriţa-Vîlcea

Adaugat la decembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 3, 2019

Cuviosul Părinte Grigorie Decapolitul

Acesta s-a născut într-una din cetăţile Decapoliei, care se numeşte Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie şi era robit de patimile trupului, încît pentru mîntuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria şi era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu şi de fii, care, fiind rădăcină bună şi frumoasă stîlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.

Ajungînd la vîrsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă şi a învăţat toate cîte i s-au părut că-i sînt de trebuinţă, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie şi toate cuvintele folositoare şi mîntuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept. Apoi, înălţîndu-şi mintea la cele cereşti, a urît cu totul cele pămînteşti, iar de trup nici o grijă nu purta. Şi nu mînca nicidecum bucate bune şi scumpe, ci simple şi puţine, cît să împlinească nevoia trupului, deşi îl sileau părinţii să mănînce şi să se veselească împreună cu dînşii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieştilor Scripturi, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpîndu-se, şi-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.

Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori şi asculta cu multă luare aminte cîntările lui David, prin care îşi aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtîndu-se în loc liniştit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemînatic la multe feluri de lucruri de mînă din care îşi cîştiga hrana vieţii, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinţii lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe şi frumoase, iar el, iubitul şi doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărăteşti.

După ce a ajuns la vîrsta cea legiuită, au vrut părinţii să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, avînd dorinţa să-şi păzească întreagă înţelepciunea şi fecioria, pe ascuns lepădîndu-se de lume şi de toate cele frumoase şi veselitoare ale ei, de părinţi şi de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns şi s-a dus într-o mînăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătăţit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuţi la minte şi supărau pe cei credincioşi. Pentru aceea, ca să nu-l supere şi să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credinţe şi-a lăsat scaunul şi petrecea prin munţi şi prin peşteri.

Tînărul Grigorie, mergînd la păstorul acesta îmbunătăţit, i-a spus că are de gînd să se facă monah. Iar episcopul, văzîndu-l plin de rîvnă dumnezeiască şi arzînd cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop şi l-a trimis la nişte monahi, care petreceau într-un loc prea liniştit şi ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoinţele şi deprinderile monahiceşti.

Întru acestea petrecînd Grigorie şi nevoinţa cea bună săvîrşind, după cuvîntul Apostolului, punînd suişuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfîntului, iar maica sa dorind să-l vadă şi neştiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mînăstirile, schiturile, sihăstriile şi pustietăţile, pînă cînd cu multă osteneală şi după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.

După ce l-a aflat şi a înţeles că vrea să se facă monah şi să slujească lui Dumnezeu întru feciorie şi întru curăţenie, ea, ca o binecredincioasă şi de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mîntuirii; ci mai ales l-a lăudat şi l-a învăţat să fie mare la suflet şi îndrăzneţ către nevoinţele monahilor. Numai aceasta l-a rugat: să meargă într-o mînăstire de obşte, care se află la locurile de primprejur în care era şi un frate al lui, ca astfel amîndoi să se nevoiască şi să aibă unul prin altul mîngîiere şi ajutor.

Deci, Sfîntul Grigorie, văzînd că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vîrtos ajutătoare spre mîntuirea fratelui său – căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinţii lor, cînd aceştia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale şi s-a dus în acea mînăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste şi prietenie cu ereticii.

Acest lucru, după ce l-a înţeles sfîntul, nu l-a suferit, ca un rîvnitor al bunei credinţe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraţilor mînăstirii aceleia, spunînd că nu este vrednic a păstori atîtea oi cuvîntătoare, fiind eretic şi luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfîntului şi umplîndu-se de mînie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfîntul fără milă. Sfîntul a primit mulţimea loviturilor ca o rouă cerească şi mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credinţă.

Deci a fugit din acea mînăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmînd şi canonul 121 al Sfîntului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieşi din mînăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtînd pe trupul său rănile care le luase asupră-şi de la egumenul eretic pentru adevărata credinţă. Apoi a mers la altă mînăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon şi care era arhimandrit peste toate mînăstirile celor două cetăţi. Aceluia i-a spus toate cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătîndu-i şi rănile ce le luase de la dînsul.

Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa şi, după ce l-a mîngîiat, l-a rînduit să petreacă cu ceilalţi părinţi şi fraţi ai mînăstirii, dîndu-i canon şi rînduială, cum să petreacă şi în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea lucrătoare, căci şi el era foarte îmbunătăţit şi prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene şi în nevoinţele cele monahiceşti.

Tînărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se aşează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune şi în nevoinţele monahiceşti. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoştinţă, în răbdare, în blîndeţe, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi, în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraţilor mînăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cît se vedea cinstit de către toţi, cu atît mai mult se smerea, în toate urmînd lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, şi ne-a învăţat, zicînd: Luaţi asupra voastră jugul Meu, şi vă învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima.

Deci, după ce a petrecut în această sfîntă mînăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune şi după ce s-a iscusit în toate luptele minţii şi s-a îmbrăcat cu putere de sus şi cu toate armele lui Dumnezeu – cum zice apostolul -, s-a înarmat şi s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meşteşugirilor diavoleşti. Apoi cunoscînd că va putea să locuiască deosebit şi, ca un viteaz ostaş, să iasă în cîmpul de luptă cu duşmanul cel nevăzut şi să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mînăstirii să-i dea voie a şedea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupeşti şi pămînteşti.

Acel bun păstor, cunoscînd rîvna lui cea fierbinte către viaţa cea desăvîrşită, şi dragostea lui către Dumnezeu, apoi înţelegînd că darul Sfîntului Duh s-a sălăşluit întru dînsul pentru curăţenia şi smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat şi s-a dus într-o peşteră care era într-o prăpastie adîncă, în care sfîntul a intrat bucurîndu-se, şi care nu era departe de mînăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat şi acolo mare supărare, căci locuiau în peştera aceea mulţime de draci, încît nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.

Mai înainte cunoscînd diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte şi cu toţii s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătîndu-se în chip de ostaşi înarmaţi cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigînd cu glasuri groaznice şi neobişnuite, zicînd: „Ieşi din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom şi omorî”. După aceea s-au prefăcut toţi în scorpii şi în balauri înfricoşaţi şi au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai şi numai pentru a-l înghiţi.

Sfîntul, cunoscînd viclenia lor, nu se temea nicidecum de dînşii, şi stătea cu vitejie şi fără temere, ca un ostaş viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrîngîndu-i şi biruindu-i. Iar ei, ca nişte valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu şi s-au întors ruşinaţi, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după cîtăva vreme, iarăşi au năvălit asupra lui Grigorie, şi cînd el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl muşcau de picioare, iar cînd sfîntul făcea metanii ei se încolăceau pe mîinile lui şi se atîrnau de el ca să nu se ridice în sus, îl muşcau de mîini şi îl înţepau cu limbile ca nişte ace înveninate încît îi pricinuiau sfîntului mari şi nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, şi să i-o atragă spre cele pămînteşti.

Sfîntul Grigorie, avînd nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile şi muşcăturile lor, ci ca pe nişte săgetături copilăreşti le socotea. De aceea, văzînd ticăloşii diavoli că nu pot să-l izgonească şi că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peşteră. Însă, nu după multe zile iarăşi s-au prefăcut în chip de ostaşi mulţi şi au venit în peşteră cu săbii, cu suliţe, cu arcuri şi cu unelte de război.

Apoi, năvălind asupra Sfîntului cu strigăte şi cu chiote se lăudau că de nu va ieşi din peşteră, îl vor omorî. Iar el, însemnîndu-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe nişte păianjeni a risipit toate meşteşugurile lor, şi pe toţi i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: „De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloşii?” Acestea zicînd, s-au risipit, căci rugăciunea Sfîntului îi ardea ca o văpaie de foc şi au fugit toţi înfricoşaţi.

După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stînga, pe care le-au adus asupra Sfîntului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său şi să-l facă desăvîrşit în toată fapta bună şi astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească, după cuvîntul Apostolului, ca să se facă ostaş al Împăratului Hristos şi din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmaşului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfîntului?

În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinţilor patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peşteră la Cuviosul, avînd cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, şi au zis către dînsul: „Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos şi am venit să-ţi dăm daruri şi puteri asupra dracilor”. Dar el, cunoscîndu-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi. De aceea, văzînd ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare şi să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrînare, încît ardea de această patimă, ca şi cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeţi de fier, înfocate.

Aflîndu-se în acel război cumplit şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dînsul şi-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmaşului, i-a dat ajutor şi în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită şi cuvioasă, care semăna cu maica sa, şi aceea l-a întrebat pe Sfîntul, zicînd: „O prea iubitule fiu, care este pricina mîhnirii tale?”

Iar Sfîntul, punîndu-şi degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mîna locul unde i-a arătat şi desfăcînd rana lui cu degetul ca şi cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucăţică putrezită, zicîndu-i: „Iată, aceasta a fost durerea ta şi nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală”. Acestea văzîndu-le, s-a deşteptat şi, cunoscînd că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrînare, s-a bucurat şi I-a mulţumit.

După aceasta, avînd dorinţă să vadă pe fratele său, a trimis la dînsul pe ucenicul care îi slujea, cînd avea trebuinţă de cîte ceva, ca să-l aducă la dînsul acolo în peşteră. Deci, rămînînd el singur, se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu în trezirea minţii. Iar într-o noapte, aflîndu-se singur stînd la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dînsul o uimire şi a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele şi, înconjurînd toată peştera şi locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ţinut mai multe zile, pînă cînd a venit ucenicul de la fratele lui şi a bătut în uşa peşterii ca să-i vestească despre acesta.

Sfîntul auzind, s-a trezit ca dintr-o beţie din vedenia aceasta. Şi după ce i-a deschis uşa, văzînd pe ucenicul său, l-a întrebat, zicînd: „Cum te-ai întors aşa degrabă, frate?” Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: „N-am venit curînd, părinte. Căci, neaflînd pe cel căutat şi zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă”. Cuviosul a întrebat pe ucenic: „Dar cîte zile sînt de cînd te-ai dus şi în care zi ai venit?” Iar el i-a răspuns: „Am plecat Duminică de aici şi astăzi este joi, a doua săptămînă”.

Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atîtea zile, pe cînd lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temîndu-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugîndu-l să facă osteneală şi să vină pînă la dînsul, căci are să-i spună un cuvînt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea aşa: „Grigorie smeritul şi nevrednicul monah, scriu prietenului şi dascălului meu Simeon să se bucure. Neavînd eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, şi tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc şi povăţuitor, purtător de grijă şi rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijeşti de mîntuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea şi eu, îndrăznind către tine, ca şi către părintele meu cel dumnezeiesc şi iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înştiinţez că un lucru mi s-a întîmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu şi pe care nu-mi este cu putinţă a-l vesti altcuiva, fără numai ţie, părintelui meu, şi de la tine doresc să iau învăţătură şi sfătuire pentru cele ce mi s-au întîmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău şi fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc”.

Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmaşul. Sculîndu-se îndată s-a dus la dînsul în peştera unde locuia. Sărutîndu-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcînd rugăciune împreună şi după rugăciune şezînd, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicînd: „Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ţi s-a întîmplat vreo ispită din partea vrăjmaşului?”

Sfîntul Grigorie a răspuns către dînsul cu grai blînd şi cu multă smerenie: „În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am şi mîhnire şi bucurie. Mîhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmaşul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat şi m-a luminat, poate să fie dumnezeiască şi mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămînă astăzi de cînd îmi făceam într-o noapte rugăciunea obişnuită, rugîndu-mă singur şi slăvind pe Dumnezeu, cînd îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap pînă la picioare şi tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.

Acea lumină s-a arătat şapte zile, iar mireasma şi acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputinţe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; şi de alta sufletească, adică de patimile şi luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit şi am multă pace şi linişte în inima mea şi mîngîiere în sufletul meu.

Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător şi iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuieşti şi să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putinţă a ţine minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioşiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi şi să-mi limpezeşti judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească şi să mă amăgească pe mine nevrednicul”.

Arhimandritul, umplîndu-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovniceşti, a zis către dînsul: „O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit şi te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască şi cerească, cu care Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea şi milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăţia cea aducătoare de moarte.

Deci, nevoieşte-te cît poţi, ştiind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci aşa răsplăteşte şi preamăreşte Domnul pe robii Săi, care-şi curăţă mintea şi sufletul de patimile cele trupeşti şi sufleteşti, şi-i face vestiţi în lume ca pe nişte adevăraţi robi vrednici de împărăţia Lui; ca astfel să folosească şi pe alţii cu pilda lor cea bună, urmînd faptele lor cele bune, să se mîntuiască şi, mîntuindu-se, să dobîndească împărăţia cerurilor”.

Deci, după ce s-a curăţit astfel de patimile trupului şi ale sufletului, după ce a primit darul Sfîntului Duh întru sine şi, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească şi dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei şi sfintei credinţe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioşi bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, judecînd că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicînd către dînsul: „Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvîrşire, ieşi din pămîntul tău şi din rudenia ta şi înstrăinează-te pentru folosul tău şi al celor ce au trebuinţă de învăţătura ta”.

După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sîrguinţă a ieşit din peşteră şi s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă şi neputînd merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii şi luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflînd multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfîntul s-a rugat să-l primească a merge şi el; dar corăbierii, temîndu-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieşeau din port. Însă Sfîntul, îi îmbărbăta, făcîndu-i să îndrăznească prin sfaturile şi îndemnurile sale, precum şi prin făgăduinţele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Şi astfel, prin rugăciunile Sfîntului, s-a făcut vreme prielnică şi cu vînt bun.

Deci corăbierii, îndemnîndu-se, au plecat şi cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuţi de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfîntul, însă, avea multă rîvnă să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulţise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane şi că mulţi se molipsiseră de acel eres, chiar însuşi împăratul şi boierii divanului împărătesc, şi aceasta aducea multă supărare creştinilor adevăraţi. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credinţa cea dreaptă şi adevărată şi să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.

Rămînînd Sfîntul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creştinii de acolo. Căci împăraţii, fiind atinşi de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoşate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Şi aceasta era tot meşteşugirea vrăjmaşului mîntuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfîntul, neavînd unde să-şi plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărăteşti, l-a primit în casa lui; şi astfel Sfîntul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinţi, a îmbogăţit pe sărac şi l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfîntului. Iar cînd voia Sfîntul să plece, săracul acela plîngea foarte mult, temîndu-se ca nu cumva să ajungă iarăşi sărac, precum a fost mai înainte. Văzînd Sfîntul pe sărac că plînge şi nu îi este cu voie a se duce de la dînsul, a fugit pe ascuns.

Apoi, trecînd prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrînd, l-a întîmpinat pe uliţă un tînăr. Văzînd pe Sfîntul şi, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrîşnea asupra Sfîntului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mînie nedreaptă asupra Cuviosului, bătîndu-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulţumire, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tînărului aceluia care l-a bătut, ca şi Sfîntul întîiul Mucenic Arhidiacon Ştefan.

Mai pe urmă, deşteptîndu-se tînărul ca dintr-o beţie din mînia cea drăcească, a întrebat pe Sfîntul: „Cine şi de ce neam eşti?” Iar el a răspuns: „Sînt creştin, rob adevărat al lui Hristos şi umblu ca să propovăduiesc credinţa cea adevărată oamenilor amăgiţi cu eresul luptării contra sfintelor icoane, şi să-i întorc de la rătăcire”. Iar tînărul, văzînd blîndeţea şi smerenia Sfîntului şi auzindu-i cuvintele cele dulci şi blînde, s-a umilit foarte şi căzînd la picioarele lui îşi cerea iertare. Sfîntul, sfătuindu-l şi dojenindu-l ca să nu fie atît de mînios asupra aproapelui, nici să-şi mai ridice mîna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările şi bătăile de la cei de aproape, după cuvîntul Domnului Hristos care zice: De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeieşti sfătuindu-l, l-a iertat şi l-a binecuvîntat. Iar tînărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului.

Sfîntul, plecînd de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil şi ieşind din corabie, a mers pe jos pînă la un rîu ce se numea Struma. Acolo erau nişte tîlhari bulgari care străjuiau ţărmurile rîului aceluia şi prădau corăbiile ce treceau. La aceştia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dînşii. Iar ei, văzînd îndrăzneala lui, s-au mirat şi au zis unii către alţii: „Ce fel de om este drumeţul acesta, căci nu se teme şi nici nu vorbeşte cu noi, şi are atîta îndrăzneală ca şi cum ar fi petrecut tot cu noi?”

Şi au început a se sfii de dînsul şi a-l cinsti ca pe un sfînt al lui Dumnezeu. Iar Sfîntul făcîndu-le semn că vrea să treacă rîul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a rîului şi i-au arătat şi calea încotro vrea să meargă şi nu i-au făcut nici un rău. Căci de fapta bună ştiu a se cucernici şi a o cinsti şi vrăjmaşii şi lucrătorii de rele.

Deci, vrînd Sfîntul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic şi, după ce a intrat în cetate, a mers la o mînăstire în care era un pustnic vestit şi un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătăţiţi, cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecînd de acolo s-a dus pe uscat la Corint, şi de acolo, căutînd corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care ţineau drumurile; dar Sfîntul a zis către dînşii: „Îndrăzniţi, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veţi pătimii”. Deci, după cuvîntul şi făgăduinţa Sfîntului au plecat şi au ajuns la Righion feriţi de toată primejdia.

După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic şi temător de Dumnezeu. Acolo venind nişte cetăţeni din vecinătate îl rugau pe Sfîntul Grigorie să primească ceva milostenie de la dînşii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cît de puţin. Sfîntul cunoscînd din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate şi răpire, deşi nu văzuse pînă atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrînd să-i înveţe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicînd: „Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănînc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulţi săraci şi sărmani i-a sugrumat şi le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, cînd trăia, fusese secretar şi logofăt al domniei şi, nedreptăţind pe cei săraci, înmulţea averile domneşti”.

Deci, de la Righion, Sfîntul intrînd în corabie, cînd voia să pornească, s-a apropiat de dînsul un monah tînăr, vrînd să meargă şi el la Roma, slujindu-i în toate trebuinţele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încît se învăluia corabia şi se purta de valuri şi de-abia, cu mare nevoie, a ieşit la uscat. Apoi, făcîndu-se seară, a pus să mănînce. Mergînd călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinîndu-se corabia de valuri, s-a împiedicat şi a căzut în mare. Iar Sfîntul, văzînd pe călugăr că se îneacă în mare, şi-a plecat genunchii la pămînt şi a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mîntuiască de înec şi să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultîndu-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic şi l-a izbăvit de înec.

Ajungînd la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniştindu-se trei luni, neştiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfîntul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzînd că-l cinstesc oamenii ca pe un sfînt, a fugit de la Roma. Căci, luînd de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni şi nu putea să se ascundă. Lăsînd Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei şi acolo închizîndu-se într-un turn ce era în cetate, se liniştea. Iar dracii, într-o noapte, pe cînd Sfîntul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc şi i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfîntul, aflînd o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulţime de şoareci mari şi-l supărau cînd dormea, sau cînd se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit şi s-au făcut nevăzuţi.

În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîţi bărbaţi şi tineri vedea, întrebuinţa diferite meşteşuguri ca să-i aducă la desfrînare şi mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon şi din alte ţări, care nu ştiau viclenia şi reaua ei lucrare. Căci îi ajuta şi locul acela, deoarece turnul era la ţărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfîntul lua pe călători şi-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăţa şi pe ea, aducîndu-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veşnice. Şi atît de mult a înduplecat preaînţeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut şi călugăriţă. Iar casa ei s-a făcut ca o mînăstire, petrecînd de aici înainte toată viaţa ei în curăţenie şi înţelepciune adevărată.

Deci, petrecînd Sfîntul acolo în turnul acela, cu multe osteneli şi sudori pustniceşti, îşi înmulţea faptele bune sufleteşti în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, şi nu a lăsat pe Sfîntul în pace; ci a intrat într-un balaur mare şi înfricoşat, ce era încuibat acolo în acel turn şi l-a pornit asupra Sfîntului. Balaurul a alergat cu gura căscată şi cu pornire înfricoşată încît ieşea văpaie mare din gura sa şi făcea lucruri groaznice vrînd să înghită pe Sfîntul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică şi a zis către dînsul: „Dacă ţi-a dat Domnul putere ca să mă mănînci, apoi nu sta, căci eu sînt gata să mă dau spre mîncare. Dacă nu poţi să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ţi găseşte alt cuib spre sălăşluire ca să te izbăveşti de mine”.

Atunci balaurul, o, minune, ca şi cum l-ar fi bătut Sfîntul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci şi firea cea necuvîntătoare ştie a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici şi a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulţi oameni către Dumnezeu prin pocăinţă, fiind îndemnaţi de cuvintele învăţăturii celei preadulci ale Sfîntului.

Odată a venit la dînsul o femeie îndrăcită şi cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă şi multe alte minuni a săvîrşit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit şi foarte sălbatic, care îl striga pe nume pe Sfîntul. Iar el, văzînd că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac şi a tămăduit pe om; dar şi el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut şi după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins nişte oameni şi l-au bătut, apoi legîndu-l la ochi voiau să-i taie capul, zicînd că este spion. Iar Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblînzească firea cea rea şi ucigaşă a acelor oameni. Şi îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: „Încă tu grăind, iată Eu sînt de faţă”, ascultîndu-i rugăciunea, a îmblînzit inimile lor şi nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăţi să vadă ce le va porunci pentru dînsul.Sfîntul, mergînd înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blîndeţe şi cu smerenie: „Aşa îţi înveţi eparhioţii? O, părinte episcop, aşa îţi este cu plăcere ca să mă vezi omorît de aceşti oameni răi şi netemători de Dumnezeu? Iar episcopul, vrînd să-i bată şi să-i pedepsească pentru aceasta, Sfîntul s-a rugat şi i-a iertat.

Plecînd de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor şi nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieşit dintr-însa şi a ajuns la un puţ, a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoţînd apă să-şi adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfînt a ridicat suliţa, ticălosul şi pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mîna şi stînd în văzduh întinsă şi neputînd să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugîndu-l să i-o tămăduiască. Iar Sfîntul Grigorie, apropiindu-se de mîna cea îndrăzneaţă şi, atingîndu-se de dînsa, a tămăduit-o.

Nu mult mai departe l-a întîmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcîndu-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, miluieşte zidirea Ta şi nu o lăsa să se tiranisească de diavoli”. Atunci îndată a ieşit dracul din omul acela şi s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară şi a petrecut în Mînăstirea Sfîntului Mina, neavînd nici un fel de hrană sau acoperămînt decît o haină pe care o avea ziua şi noaptea.

Cînd flămînzea, ieşea din biserică şi mergea prin casele oamenilor şi unde îi vedea mîncînd intra şi el şi şezînd la masă cu dînşii, mînca. Aşa a petrecut multă vreme. Apoi iarăşi se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviinţă să mănînce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărîre să petreacă nemîncat în biserica mai sus pomenită, pînă cînd îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălţime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, şi pe mulţi alţi îmbunătăţiţi robi ai Lui în multe chipuri, aşa şi pe Sfîntul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.

Deci, liniştindu-se Sfîntul acolo, a venit la dînsul o femeie săracă şi văduvă. Plîngînd cu amar şi rugîndu-se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit şi a căzut; deci să-şi facă milă de dînsa şi să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfîntul, milostivindu-se, a zis către dînsa: „Du-te şi începe lucrul şi Domnul Dumnezeul săracilor, îţi va trimite ajutor”. Femeia aceea, avînd credinţă mare în cuvîntul Sfîntului şi părîndu-i-se că a luat ceva în mîinile sale, ducîndu-se a început să pună temelia casei. Şi îndată din locul acela a izvorît o mulţime de smoală pe care vînzînd-o, nu numai că şi-a zidit casa, cu preţul cel luat pe smoală, ci şi hrana sa o scotea sporindu-şi toate cele de trebuinţă, cu îndestulare.

În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemînare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i şi împărţind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine şi mergînd în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfîntul, se ruga lui Dumnezeu, bătîndu-şi pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscînd fapta lui, s-a apropiat de dînsul şi i-a zis: „În zadar îţi baţi pieptul fără folos, că de nu vei împărţi la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ţi ascultă Domnul rugăciunea”. Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoştinţa Sfîntului şi, cerînd iertare de la Cuviosul, s-a dus şi a împărţit şi partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.

Ascultaţi şi alte fapte mai minunate ca să cunoaşteţi cît dar avea de la Dumnezeu, căci cunoştea cele ce erau departe şi cele viitoare, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Liniştindu-se Sfîntul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfîntului şi intrînd înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului şi a început a juca pe genunchii şi pe umerii lui, rîzînd fără ruşine. Iar Cuviosul, rugîndu-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu şi, suflînd asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcîndu-se în şarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfîntului, iar alt drac a început a azvîrli cu pietre în chilia Sfîntului şi striga cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i şi ruşinîndu-i, diavolii s-au dus amîndoi. Căci Sfîntul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscînd toate meşteşugurile lor, le strica lesne ca pe nişte ţesături de păianjen.

Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfîntului Mina, şezînd deasupra unui stîlp, făcînd şi lucru de mîini. Iar Sfîntul Grigorie, avînd mai dinainte cunoştinţă de la Duhul Sfînt de mutarea lui grabnică din viaţa aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicînd: „Lasă-te de lucrul mîinilor tale şi îngrijeşte-te de suflet, că s-a apropiat sfîrşitul zilelor tale şi vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit”. Deci, după cuvîntul Cuviosului, după puţine zile stîlpnicul s-a dus la Domnul.

Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvîntare şi sfătuire. Cînd voia să plece, Cuviosul i-a zis: „Mergi cu pace şi spune-i părintelui tău să-şi pregătească mormîntul, că are să se sfîrşească”. Şi după puţine zile după proorocirea Sfîntului, Ava acela a adormit.

Erau alţi doi fraţi după trup, cunoscuţi şi prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducînd multe pricini. Sfîntul cunoscînd mai dinainte cele ce avea să li se întîmple, a zis către dînşii: „Eu vă sfătuiesc cele ce vă sînt de folos, dar de vreme ce nu primiţi sfătuirea mea cea folositoare şi vă socotiţi nevrednici de dînsa, pentru frica, micşorarea şi împuţinarea voastră de suflet, să ştiţi că în acest an veţi fi luaţi de oaste, deşi voi nu voiţi aceasta”. Iar ei, socotind că Sfîntul le zice aceasta despre oastea cea pămîntească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul şi au murit amîndoi.

Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac şi făcea multe neorînduieli ca să-l ocărască şi să-l bată ceilalţi fraţi care petreceau aproape de dînsul. Iar aceia, văzîndu-l făcînd nebunii, l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfîntul, cunoscînd adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut şi neadevărat al monahului aceluia, zicîndu-i: „Minţi, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ţi foloseşte această făţărnicie, căci, dacă voieşti să te mîntuieşti şi să dobîndeşti împărăţia cerurilor, lasă-ţi această făţărnicie şi apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine şi cu înlesnire te vei mîntui”.

Un om oarecare avea multă dragoste şi evlavie către Sfîntul şi venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întîmplat de a aflat un om mort în drum şi, trecîndu-l cu vederea, s-a dus la Sfîntul. Iar Cuviosul, cînd l-a văzut a zis către dînsul: „O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întîlnit în drum, şi apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea şi nu l-ai socotit întru nimic?” Iar el, auzind cuvîntul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoştinţa lui.

Un boier avea dregătorie de comit, şi căzînd într-o greşeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpînitorului Tesalonicului, care îl şi închisese în temniţă şi îi hotărîse pedeapsa. Iar Sfîntul nici nu auzise nimic din cele despre dînsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetăţii. Ci, de la Dumnezeu înştiinţîndu-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia şi cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniţă şi de la moarte.

Odată Sfîntul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părţile Sclavoniei şi să se sălăşluiască în munţii de acolo. Deci, pornind şi mergînd puţină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzînd această grabnică întoarcere, a zis către dînsul: „Dar pentru ce, părinte, te-ai întors aşa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?” Sfîntul a zis către dînsul: „Frate, doream să mergem şi să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, şi nu de multă vreme, prin voinţa lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulţime de oaste de barbari care au prădat şi au omorît pe toţi locuitorii acelui loc, încît curgea sîngele şiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetăţile şi le-au pustiit”. Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: „Fără semn şi fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc”.

Un monah era dator unui tînăr un galben şi mergînd monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dînsul i-a spus şi aceasta: că este dator cu un galben cutărui tînăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dînsul: „Sîrguieşte-te a plăti cît de curînd, ca să nu rămîi dator în veacul ce va să vie. Căci tînărul acela căruia îi eşti dator degrabă va muri”.

După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoştinţa mai înainte a sfîntului şi degrabă a plătit datoria. Iar tînărul acela, după proorocia Sfîntului, peste puţine zile s-a dus către Domnul. După moartea şi îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi şi i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristîndu-se de moartea tînărului, a zis către cel care îi adusese vestea: „Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregăteşte-te de aceasta, căci curînd te vei duce şi tu după dînsul”. Şi după proorocia Sfîntului s-a dus şi acesta din viaţa aceasta.

Alt monah, anume Atanasie, care avea viaţa împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gînd să mă duc la Constantinopol. Şi mergînd la Sfîntul să iau binecuvîntare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: „Am văzut un monah, anume Atanasie, vrînd să meargă la Constantinopol, şi punîndu-şi în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo şi s-a întors înapoi, iar eu am zis către dînsul: „Au doar pentru mine ţi s-a descoperit aceasta, părinte?” Iar el a zis: Da”.

Apoi trecînd trei săptămîni, noi ne-am pregătit de călătorie şi, punînd în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfîntul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvîntare, căci voia să se ducă şi el în Bizanţ pe uscat. Şi, avînd să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfîntul binecuvîntare şi rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oşti. Iar părintele nostru Grigorie, apucîndu-mă de mînă, a împreunat mîna mea cu mîna lui Gheorghe şi strîngîndu-le pe amîndouă a zis: „Mergînd cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit şi pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri şi strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dînsul”.

Deci eu, uitînd de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Şi luînd iarăşi binecuvîntare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cîrmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, şi l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cîrmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins şi au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă sîrguinţă şi de-abia l-am izbăvit din legături.

Mergînd noi de acolo şi ajungînd la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cîrmuitorului iarăşi a prins pe Gheorghe şi vrînd să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie şi cu dumnezeieştile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo şi am călătorit puţină cale, am ajuns la un rîu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.

Apoi mai călătorind, am ajuns la mare şi, intrînd în corabie, am plutit cu bună sporire şi fără nici o supărare din partea tîlharilor de mare, care pîndeau pe acolo. Aşa am ajuns la Bizanţ, şi eu am hotărît să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-şi toate treburile sale cu bine şi luînd o boierie de la împăratul care se numeşte Ilustrie, întorcîndu-se acasă, a mers la Cuviosul şi îmbrăţişînd şi sărutînd cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, şi cum, prin dumnezeieştile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.

După trei luni a venit şi Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu şi, zăbovind puţină vreme, ne-am dus amîndoi la muntele Olimpului şi acolo petrecînd puţin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieşind din muntele Olimpului, a mers întru întîmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzînd pe părintele său că vine spre dînsul, i-a zis: „Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd”. Iar Cuviosul a zis: „Şi eu iarăşi pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te osteneşti căutîndu-mă”.

Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Mina. Lîngă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul şi s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungînd-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, „că n-ai – a zis el către dînsul -, nici o supărare de la dînsa”. Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mîniindu-se încă şi mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.

Cuviosul, văzînd firea lui cea nemilostivă şi fără de omenie, lăsîndu-l în pace, se liniştea după obiceiul lui şi se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor şi scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbîndă asupra monahului cel nemilostiv şi nesupus, trimiţînd asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău şi n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, pînă cînd l-au dus la Cuviosul şi a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduinţa lui şi milostivindu-se spre dînsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu şi îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-şi în fire, a mulţumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.

Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea şi liniştea Cuviosului şi rîvnind vieţii lui celei îmbunătăţite, a vrut să-şi facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, ca avîndu-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începînd a lucra la chilie, au ieşit nişte vipere dintr-o piatră şi l-a muşcat una de picior şi alta de mînă. Şi mîhnindu-se foarte mult şi temîndu-se de moarte a alergat la Cuviosul şi căzînd înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl muşcaseră viperele.

Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dînsul: „Du-te şi te atinge de mormîntul Preacuviosului David şi el te va tămădui”. Iar Petru, durîndu-l muşcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: „O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, şi nu voi înceta supărîndu-te, pînă cînd, milostivindu-te, mă vei tămădui şi mă vei izbăvi de durerile morţii ce m-au înconjurat, căci cred că poţi să mă tămăduieşti”. Atunci Cuviosul, făcîndu-i-se milă de dînsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de muşcăturile acelea, şi numaidecît s-a făcut sănătos şi a mulţumit Sfîntului.

O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască a-şi pierde vederea. Venind la Sfîntul, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine păcătoasa şi mă izbăveşte de cumplita durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina”. Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu şi făcînd cu sfînta lui mînă semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit şi a preamărit pe Dumnezeu.

Petrecînd Cuviosul în chilia sa, liniştindu-se şi îndeletnicindu-se cu nevoinţele cele pustniceşti, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovniceşti şi pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopţile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, şezînd şi vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieşind din gura Cuviosului foc şi lumina toată faţa lui, căci dădea raze ca soarele. Şi nu numai o dată, sau de două ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.

Văzînd această minune, s-a înfricoşat ucenicul, şi căzînd la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea cînd şedea de vorbă cu dînsul. Iar Cuviosul, cu blîndeţe şi cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dînsul: „Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine că sînt om păcătos. Însă zic ţie: că de se va curăţi omul pe sine de patimile trupului şi ale sufletului, atunci, după cum însuşi Hristos a zis: „Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh vin să se sălăşluiască în unul ca acela”. Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăieşte el, ci Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru el. După cum zice: Voi veni şi locaş la el voi face. Şi cuvîntul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit”.

„Însă şi tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului, şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, şi dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuşi să-i dezrădăcineze şi focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele şi să înmulţească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci şi tu te vei face locaş îndemînatic, curat şi vrednic de sălăşluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalţă către El, ziua şi noaptea, din adîncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.

Apoi mi-a trimis sabie cu amîndouă părţile ascuţite şi aurită, a cărei frumuseţe nu pot a o spune, şi dintr-însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ţi-a descoperit ţie de le-ai văzut. Deci, păzeşte-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viaţă, ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ţie ţi-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit şi nevoitor către fapte bune”.

Un mirean avea multă dragoste şi evlavie către Cuviosul, şi venind odată să ia binecuvîntare de la el, cînd voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: „Găteşte-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta vremelnică”. Iar el ascultînd cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată şi-a împărţit toată averea la săraci şi făcîndu-se monah iscusit, după puţină vreme a răposat în Domnul.

O femeie care avea mare durere de cap şi pătimea rău, ca şi cum ar fi fost îndrăcită, neavînd altceva ce să facă, a venit la Sfîntul şi, luînd binecuvîntare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzînd cu totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dînsa, şi-a pus mîinile pe capul ei şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu, i-a şters sudorile de pe faţă şi în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbinţeală şi durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurîndu-se, preamărind pe Dumnezeu şi mulţumind Cuviosului.

Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-şi toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe cînd îl scuturau frigurile şi îl chinuiau; iar cînd s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri şi s-a făcut sănătos.

Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neştiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toţi socoteau că pătimeşte de o boală firească. Însuşi dracul din dînsul grăia către Cuviosul, zicînd: „Grigorie, iarăşi ai venit să mă izgoneşti şi de aici?” Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la şale şi la pîntece. Şi iarăşi a început dracul a striga, zicînd: „Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi şi mă izgoneşti şi de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mîinile către Dumnezeu şi se roagă Lui, ca să mă izgonească şi de aici. De aceea iată ies şi mă duc de frica Lui, şi de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu”. Acestea zicînd, a ieşit diavolul în faţa tuturor şi îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.

Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic şi împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care şi următoarea: „Ieşind noi din chilie, într-o dimineaţă, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, şi mergînd pe cale, mi s-a întîmplat de m-am depărtat de Cuviosul şi de fraţii cu care eram, şi m-am rătăcit; apoi căutînd pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al şaselea ceas din zi, umblînd şi căutîndu-l şi uitîndu-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.

Iar cînd am zis: „Iată-l pe părintele!”, el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Şi abia după trei zile întorcîndu-mă, am venit la Cuviosul şi i-am zis: „Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?” Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întîmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: „Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, pînă te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărţit de tine precum şi tu singur ştii”.

Însă şi Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicînd: „Că de multe ori am stat în biserică şi mi s-a arătat Cuviosul, cîntînd împreună cu mine, şi îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puţină vreme iarăşi mi se arăta, stînd în acelaşi loc unde stătea şi altădată.

Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputinţă, însă dînsul nu voia. Iar bolnavul, aflînd vreme potrivită, cînd s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său aşternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credinţă. Cuviosul, venind şi găsindu-l culcat în aşternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dînsul: „Nu mă voi scula, pînă nu mă voi face sănătos!” Atunci, atingîndu-se Cuviosul cu mîna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculîndu-se sănătos.

Un cuvios care petrecea pe un stîlp, trimiţînd odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmaşul, urîtorul mîntuirii oamenilor şi pierzătorul, a meşteşugit şi a adus o femeie să slujească stîlpnicului aceluia, pînă cînd îi va veni ucenicul, zicînd că este cunoscută şi rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare şi petrecînd ea multă vreme lîngă stîlpnicul şi slujindu-l, aşteptînd venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stîlpnicului dorinţă necinstită. Fiind şi femeia aprinsă de aceeaşi dorinţă, se silea să se suie la stîlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea şi să se nască păcatul.

Cunoscînd-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înţeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinţei, după cuvintele înţeleptului, care zice: „Fraţii întru nevoi, de bună treabă să fie”, şi „Frate pe frate ajutînd, sînt ca o cetate nebiruită”; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin şi de mare bucurie diavolilor. Şi deşi era foarte slab cu trupul, îndată luîndu-şi toiagul, s-a dus acolo şi a gonit pe femeie cu mare ruşine. Iar pe stîlpnic, dojenindu-l şi mult învăţîndu-l pentru folosul sufletului, şi întărindu-l, l-a lăsat în pace.

Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covîrşesc mintea noastră şi cuvîntul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune şi darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum şi la ce înălţime de fapte bune se suise acest sfînt de Dumnezeu înţelepţit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunînd toate faptele bune, s-a făcut locaş al Sfîntului Duh şi a ajuns la culmea faptelor bune.

Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricînd toate împiedicările vrăjmaşilor şi povăţuind la calea pocăinţei. Cu privegherea a izgonit lenevirea şi atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmaşul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înţelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrînarea ucigătoarelor patimi şi izgonirea plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfîntului Duh.

Sărăcia lui era apostolică şi îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă îşi acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atît de mult şi-a curăţit sufletul şi trupul de toate patimile, încît s-a făcut vrednic de preoţie şi hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic şi de Dumnezeu ales, slujind Sfînta Liturghie cu inima zdrobită şi cu duhul smereniei.

Avea încă şi răbdare multă, încît toate ispitele ce i se întîmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blîndeţe le înlătura, urmînd pe părinţii cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri şi întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credinţă şi pe toţi ceilalţi. Cu smerenia lui a smerit şi pe cei tineri şi mîndri; îngîmfarea slavei deşarte a lepădat-o şi a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită şi proastă. Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blîndeţe şi cucernicie, de aceea a moştenit pămîntul, cum zice Domnul.

Dragostea şi milostivirea atît de mult le-a cîştigat-o Cuviosul Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva şi toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe nişte pricini de bucurie, păzind pînă la sfîrşitul vieţii sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea şi milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credinţa cea dreaptă, şi în cuvinte şi în fapte, avînd către dînsa rîvnă nemărginită şi înfocată.

Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa şi pe toţi îi învăţa cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane şi să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bîrfesc cei fără de minte şi nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulţi de urîciunea aceasta şi i-a povăţuit la dreapta credinţă, făcîndu-i să-şi verse şi sîngele pentru aceasta; după cum şi el mărturiseşte, către toţi, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, şi fără bătăi şi fără răni a luat cununa mucenicească.

Pe lîngă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată şi sfînta rugăciune în inima lui, avînd mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu şi se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinţii îngeri lăudîndu-L şi slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăţiei cerurilor şi negrăita dulceaţă a fericirii dumnezeieşti.

Deci, petrecînd cu astfel de cuvioşie şi văzînd cele cereşti fiind încă pe pămînt, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Şi vrînd Dumnezeu ca să-l cheme la Sine şi să-l aşeze în ceata îngerească ca pe un înger pămîntesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească şi să-l odihnească în bucuria drepţilor şi preacuvioşilor, ca unui drept şi preacuvios pustnic desăvîrşit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea pe pat nemişcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l uşureze de boala aceea şi să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle şi să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui şi a ridicat de la dînsul patima aceea şi i-a dat- o pe cea care a cerut-o; şi atît de mult i s-a umflat trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vînt şi numai după glas se cunoştea.

Acestea pătimindu-le Cuviosul în oraşul Avlon, lîngă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era şi stareţ şi unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte şi a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemîndu-l la sine, scriindu-i astfel: „Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta şi foarte mă mîhnesc şi ca să nu se scurteze viaţa mea, fără de vreme, cu amară şi jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viaţă, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ţie îţi va da putere şi vei putea veni, ca şi auzind învăţăturile tale bune şi vorbele dulci şi de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună şi să mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu”.

Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul şi stareţul său, deşi era foarte slab şi obosit de bătrîneţe şi de nevoinţele pustniceşti, cum şi de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu şi întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat şi de dragostea şi dorul către duhovnicescul său părinte şi învăţător, a trecut toate cu vederea, bătrîneţe, slăbiciune, boală şi lungimea călătoriei, şi pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii şi cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci pînă atunci fusese închis în temniţă, din porunca lui Leon Armeanul, care împărăţea atunci, pentru mărturisirea bunei credinţe şi pentru cinstirea sfintelor icoane.

Deci, văzîndu-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mîngîiat foarte, apoi, sărutîndu-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pămînt şi a îmbrăţişat picioarele stareţului şi părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfîntul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu şi rudenie după trup, căci din tînără vîrstă îl crescuse şi-l povăţuise la calea mîntuirii şi a vieţuirii pustniceşti. Apoi după ce s-au bucurat şi s-au mîngîiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovniceşti şi de folos sufletului, s-au despărţit. Sfîntul Simeon s-a dus iarăşi la mînăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.

Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită şi necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, şi-a cunoscut mai înainte mutarea sa şi a zis către fraţii care erau cu dînsul: „Fraţilor, îndrăzniţi, că sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat. Deci luaţi-mă şi duceţi-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfîrşitul meu”. Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dînsul şi ridicîndu-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Şi după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri şi a adormit cu părinţii lui, ajuns întru bătrîneţi adînci şi desăvîrşit în faptele pustniceşti.

Fraţii, după fericitul lui sfîrşit, au pregătit cele de îngropare şi cînd îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele şi sfintele lui moaşte, s-a apropiat cu credinţă un bolnav care avea o boală cumplită, încît nu putea să stea drept, ci era aplecat şi gîrbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, părîndu-i că a pus cineva mîna pe el, s-a întors şi a întrebat pe fratele care era aproape de dînsul: „Au tu te-ai atins de mine?” Iar el a răspuns: „Nu, nu eu”. Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaştele sfinte ale Cuviosului şi i-a dat îndată tămăduire şi s-a îndreptat de gîrbovirea lui, neavînd nici urmă de boală.

După ce s-au îngropat sfintele moaşte în pămînt, un alt om avînd un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni şi se apropie de mormîntul Sfîntului şi, stînd acolo, chema numele lui în ajutor. Fraţii care erau şi petreceau în acea mînăstire unde era îngropat Sfîntul, judecînd cu toţii că nu se cade să îngroape în pămînt un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaşte. Iar cel îndrăcit, petrecînd puţine zile lîngă racla Sfîntului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui şi făcîndu-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.

Un altul iarăşi era supărat de un duh necurat, ca şi cel dintîi. Acesta, cum a venit şi s-a atins de moaştele Sfîntului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus la casa sa bucurîndu-se.

Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) şi mulţi ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaşte ale Sfîntului şi numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieşeau din racla Sfîntului, îndată s-a tămăduit.

Un altul, avînd o rană nevindecată de mulţi ani şi neputînd nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit şi s-a uns cu mir de la Sfîntul şi îndată s-a tămăduit.

O femeie oarecare se chinuia de trei zile şi nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimiţind la sfintele moaşte şi aducîndu-i-se untdelemn din candela Sfîntului, numai ce s-a uns cu dînsul şi îndată a născut fără nici o durere.

O altă femeie, avînd o boală grea în părţile ascunse, pătimea foarte rău şi nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaşte şi şi-a pus capul pe sicriul Sfîntului, mărturisindu-şi patima cu credinţă, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.

Un om avea mare durere de cap şi nemaiputînd răbda durerea, a venit la sfintele moaşte şi s-a atins cu capul de racla Sfîntului Grigorie, şi întru acea noapte i s-a arătat Sfîntul în vis şi l-a apucat de creştet şi i-a despicat capul în două, şi, scoţînd o bucată de carne putredă, i-a zis: „Iată, din această pricină ţi-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace şi fii sănătos”. Şi sculîndu-se din somn, s-a simţit cu totul sănătos şi s-a dus mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

Alt frate avea atîta război şi sminteală în trupul lui, încît îi primejduia mîntuirea. Acesta, ducîndu-se la mormîntul Sfîntului Grigorie, şi-a mărturisit patima cu lacrimi şi a cerut ajutor de la dînsul. Şi îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui şi a rămas fratele nesupărat şi neispitit, slăvind pe Domnul şi mulţumind Sfîntului.

Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari şi, ţinut fiind multă vreme închis în temniţă împreună cu mulţi alţii, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toţi. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfîntul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Şi, adormind puţin, către ziuă, i s-a arătat sfîntul în vis şi i-a zis: „Nu te teme, Petre, că nu vei muri!” Şi făcîndu-se ziuă, toţi cei ce erau închişi îşi aşteptau moartea. Iar Sfîntul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare şi de la moarte. Şi întorcîndu-se către sfintele moaşte ale Sfîntului, i-au dat mulţumire pentru izbăvire.

O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani şi venind la Sfîntul ca la un liman liniştit, şi petrecînd cîteva zile, cu rugăciunile Sfîntului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, şi s-a întors acasă sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat şi iarăşi s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăşi a alergat la racla Sfîntului, mărturisindu-şi păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu făgăduinţă că de acum înainte nu va mai păcătui. Şi, cerînd izbăvire cu credinţă neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus acasă bucurîndu-se, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfîntului Grigorie.

Sfintele lui moaşte au rămas multă vreme în acea sfîntă mînăstire în care s-a săvîrşit Sfîntul şi dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credinţă neîndoită către dînsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.

Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Ţara Romînească de sfinte mînăstiri, zidind din temelie Sfînta Mînăstire Bistriţa, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, în judeţul Vîlcea, pe apa Bistriţei, şi vrînd să o împodobească cu un odor scump şi sfînt ca acesta, cu multă sîrguinţă şi multă rugăciune către Dumnezeu şi către Sfîntul, le-a adus cu mare cheltuială din mînăstirea unde se aflau, în sfînta mînăstire cea din nou zidită şi le-a aşezat acolo, cu multă cinste şi evlavie, în sfînta biserică în partea dreaptă.

De atunci pînă în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi şi nestricate, îzvorînd mireasmă preafrumoasă şi dînd tămăduiri pentru tot felul de boli, ca şi mai înainte, la cei ce aleargă cu credinţă către ele. Căci darul şi sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu este neîmpuţinată. Iar ţara o păzeşte şi o ocroteşte de multe feluri de necazuri şi de primejdii.

Cred că ajung cele scrise pînă aici, pe care, pe scurt le-am scris, pentru dragostea voastră, ca să se arate fapta cea bună şi îndrăzneala Sfîntului Grigorie către Dumnezeu. Căci de aş fi avut – zice scriitorul vieţii sfîntului -, zece limbi şi tot atîtea guri, tot nu mi-ar fi ajuns să-l laud după cuviinţă şi de ajuns. Iar tu, o! fericite părtaş al cuvioşilor părinţi, vorbitorule cu sfinţii îngeri, Sfinte al lui Dumnezeu Părinte Grigorie, cerescule om, pămîntescule înger, roagă-te totdeauna pentru noi, slugile şi robii tăi, şi izgoneşte de la noi toată ispita şi toată greutatea, izgoneşte cu toiagul rugăciunii tale împerecherile din Biserica lui Hristos Dumnezeu, că au înconjurat-o acum ereticii din toate părţile, ca nişte lei şi ca nişte pui de lei, şi caută să o răpească şi să o înghită.

Aşa, sfinte al lui Dumnezeu, alungă departe de la dînsa tot eresul, că poţi cîte voieşti, căci te afli în lumină înaintea Domnului şi locuieşti în locaşurile cele nestricăcioase, după ce ai păzit nestinsă făclia faptei bune celei pustniceşti. Şi acum primeşti negrăitele bunătăţi ale desfătării şi ale fericirii veşnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie

Adaugat la decembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 3, 2019

Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie erau fraţi după trup şi s-au născut în cetatea Nicomidiei. Tatăl lor se numea Filotei, iar mama lor, Evsevia. Tatăl lor era de neam din Galatia, din cetatea Gangra, care, lăsînd patria sa, a venit în Nicomidia şi, luîndu-şi acolo soţie pe Evsevia, a născut cu dînsa pe aceşti fericiţi locuitori ai cetăţii cereşti. La început, Filotei ţinea de păgînătatea elinească împreună cu soţia şi fiii săi, şi a dat pe fiul său cel mare, Evstatie, la învăţătura filosofiei elineşti, iar pe Tespesie şi pe Anatolie i-a orînduit la neguţătorie, că şi el era neguţător foarte bogat.

Odinioară, luînd pe fiul său cel mai tînăr, Anatolie, s-a dus în pămîntul Galatiei ca să facă neguţătorie, de unde, întorcîndu-se în Nicomidia, s-au întîlnit cu Sfîntul Luchian, preotul Antiohiei, cu care împreună călătorind, au învăţat de la dînsul dreapta slăvire a credinţei creştineşti şi s-au botezat într-un rîu, ce era acolo în cale. Apoi venind la casa sa, Filotei a căutat pe Sfîntul Antim, episcopul Nicomidiei, care se ascundea de păgîni. Căci în acea vreme, împărăţind Maximian şi Diocleţian, era mare prigoană asupra creştinilor şi mulţi din credincioşi se ascundeau de frica chinurilor.

Filotei, aflînd pe Sfîntul Antim într-un loc ascuns, l-a adus noaptea în casa sa şi a botezat toată familia lui. Apoi, săvîrşind Sfîntul episcop dumnezeiasca Liturghie în casa lui Filotei, a dat tuturor celor din nou luminaţi, împărtăşirea dumnezeieştilor Taine, şi a sfinţit pe Filotei preot, iar pe Evstatie, fiul cel mare, l-a hirotonit diacon şi, ducîndu-se, s-a ascuns de păgîni. Iar Filotei împreună cu toată casa sa, slujea în taină lui Dumnezeu, crezînd în El cu multă rîvnă. Apoi mai trăind puţină vreme, Filotei a trecut către Domnul, asemenea şi cinstita sa soţie, Evsevia, degrabă a răposat. Şi au rămas aceşti trei tineri binecredincioşi: Evstatie diaconul, Tespesie şi Anatolie, fraţi după trup şi după duh, care cu sufletul slujeau lui Dumnezeu, arzînd cu duhul şi sporind în faptele cele bune.

Într-una din zile, un slujbaş împărătesc anume Achilin, a trimis pe sluga sa ca să-i cumpere nişte lucruri. Iar sluga ştia pe aceşti tineri binecredincioşi că sînt neguţători şi au tot felul de mărfuri de mult preţ. Deci s-a dus în prăvălia lor şi aflînd-o descuiată, a intrat înăuntru şi nevăzînd pe nimeni, s-a suit pe scară, în casa din al treilea rînd, şi a auzit pe fericitul Evstatie citind psalmii lui David. Suindu-se sluga aceea pe scară, a mers încetişor şi a văzut pe Evstatie ţinînd Psaltirea în mînă şi citind aceste cuvinte:

Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi cei ce se laudă cu idolii lor. Închinaţi-vă lui Dumnezeu toţi îngerii Lui. Apoi a văzut în casă pe perete cinstita cruce şi sfintele icoane. După aceea, nezicînd nimic, s-a întors în tăcere la stăpînul lui şi i-a spus toate cele ce a auzit. Iar stăpînul său Achilin, sculîndu-se degrabă, s-a dus la împăratul Maximian şi l-a vestit despre cele ce i-a spus sluga sa. Iar acesta îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Evstatie şi pe fraţii lui.

Mergînd ostaşii împreună cu Achilin, au aflat prăvălia închisă, pentru că în acea vreme sfinţii erau la un loc în mare tăcere, căci se împărtăşiseră cu Tainele lui Hristos, fiind Duminică în ziua aceea. Şi ostaşii au bătut în uşă strigînd, dar nu le-a răspuns nimeni. Iar Sfîntul Evstatie, cunoscînd cu duhul că ostaşii sînt trimişi ca să-l ia pe dînsul şi pe fraţii lui la chinuri, a început a grăi către fraţii săi: „Îndrăzniţi fraţilor şi nu vă temeţi, că la cununi cereşti ne cheamă pe noi Stăpînul nostru”.

Şi a început a le spune vedenia sa: „Eu, zise el, am văzut în noaptea aceasta, că am fost duşi la divanul păgînesc, înaintea lui Maximian, iar un arap mare şi înfricoşat mergea în urma noastră, tînguindu-se şi bătîndu-se peste faţă, zicînd: „Vai mie că sînt biruit!” Iar înaintea noastră mergea un tînăr strălucit, ţinînd în mîinile sale trei cununi şi trei cărţi, zicînd către mine: „Evstatie, diacone al lui Hristos, acestea vi s-au pregătit vouă de Părintele îndurărilor şi Dumnezeul mîngîierii! Deci, nu vă înfricoşaţi de chinuitori, precum nu s-a înfricoşat Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic”.

Acestea zicînd acel tînăr prealuminat, s-a suit la cer, iar arapul s-a dus spre apus, tînguindu-se. Această vedenie spunînd-o Evstatie fraţilor săi, îi întărea pe dînşii, zicînd: „Să nu ne lepădăm, iubiţilor, de Hristos Dumnezeul nostru înaintea oamenilor, ca şi El să nu se lepede de noi înaintea Părintelui Său şi înaintea sfinţilor îngeri”. Iar Tespesie şi Anatolie au răspuns, zicînd: „Fratele nostru şi părintele nostru, stăpîne, noi sîntem gata a muri îndată pentru Ziditorul nostru, şi nimic nu ne va depărta de dragostea Lui”.

Grăind acestea între ei, ostaşii, bătînd tare în uşi, strigau, zicînd: „Deschideţi uşa, deschideţi”. Şi ieşind Tespesie şi Anatolie, au deschis. Iar ei sărind înăuntru, întrebau: „Cine este aici împreună cu voi?” Deci se suiră pe scară, în casa cea de sus, mergînd înaintea lor Achilin. Şi intrînd în camera lor de rugăciune, au aflat pe Evstatie ţinînd în mînă Sfînta Evanghelie, pe care el deschizînd-o, îndată a aflat scris: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă.

Apoi, mai marele ostaşilor a strigat asupra lor: „Pune pe masă ceea ce ai în mîinile tale”. Căci nu îndrăznea să se atingă de Sfînta Evanghelie, pentru că era fiu din părinţi creştini. Iar Sfîntul diacon Evstatie, îmbrăţişînd Sfînta Evanghelie, a sărutat-o şi a pus-o pe masă. Iar unul dintre ostaşii cei trimişi a zis: „Vezi cum cinstesc creştinii cărţile în care sînt scrise vrăjitoriile lor?” Şi luînd pe Evstatie, l-au coborît din casa de sus. Iar cînd el voia să iasă din casă, uitîndu-se împrejur şi văzînd sfintele cărţi, a zis: „Vouă ne încredinţăm”. Şi uitîndu-se la mulţimea mărfurilor de mare preţ, a zis: „Ne lepădăm de voi şi de toate cele stricăcioase, şi urmăm lui Hristos”. Şi a ieşit afară. Iar ostaşii au închis uşile şi le-au pecetluit; iar pe cei trei sfinţi fraţi, legîndu-i, i-a dus la păgînul împărat.

Fiind aduşi înaintea împăratului, acesta, văzîndu-i, a rîs şi a zis: „Cine a poruncit să lege pe aceşti tineri, căci eu ştiu că sînt prieteni ai zeului nostru?” Şi îndată a poruncit să-i dezlege, apoi a început a grăi către dînşii: „Spuneţi-mi fiecare din voi, cum vă cheamă, şi de ce neam sînteţi?” Iar Sfîntul Evstatie, ca frate mai mare, a răspuns, zicînd: „Numele nostru cel mai iubit şi mai slăvit este acesta că sîntem creştini, iar numele de la părinţi sînt acestea: pe mine mă cheamă Evstatie, iar pe fratele acesta al meu din dreapta îl cheamă Tespesie, iar pe acesta din stînga, Anatolie.

Sîntem fraţi după trup şi ne-am născut dintr-un tată şi dintr-o mamă. Tatăl nostru era de neam din Galatia, avînd treapta de preot creştin”. Iar Maximian a întrebat: „Cine l-a făcut preot pe tatăl vostru?” Evstatie a răspuns: „Acela pe care nu de mult tu l-ai ucis fără dreptate, adică Antim, Sfîntul Episcop al cetăţii acesteia. Acela şi pe mine m-a hirotonit diacon, ca să slujesc preoţilor lui Dumnezeu cînd săvîrşesc preasfintele şi preacuratele Taine ale lui Hristos”.

Împăratul a zis: „Încetează a mai grăi cele netrebnice, şi te închină împreună cu fraţii tăi, zeilor noştri; şi eu vă voi face pe voi cinstiţi şi slăviţi în palatele mele; iar de nu, apoi cu sabie vă voi pierde pe voi”. Dar sfinţii, cu un glas au răspuns, zicînd: „Fă ceea ce voieşti, sîntem creştini şi numai Unuia Dumnezeu ne închinăm, Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, şi Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Său Duh, iar idolilor voştri necuraţi şi urîţi, nu ne vom închina niciodată”.

Atunci mîniindu-se Maximian, a poruncit să-l întindă pe pămînt şi să-l bată cu toiege. Şi fiind bătuţi sfinţii multă vreme, şi-au ridicat glasurile lor, grăind către Dumnezeu aşa: „Slavă Ţie, Doamne, că ne-am învrednicit a fi bătuţi pentru numele Tău cel Sfînt”. Iar Sfîntul Evstatie, adăugînd, a zis: De multe ori s-au luptat cu mine vrăjmaşii din tinereţile mele şi nu m-au biruit; peste spatele meu au bătut păcătoşii îndelungat-au fărădelegea lor; ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru”.

După ce sfinţii au fost bătuţi tare, tiranul a poruncit armaşilor să înceteze din bătaie şi a zis către mucenici: „O, nenorociţilor! Pînă cînd veţi pătimi aşa chinuri? Jertfiţi zeilor şi nu vă pierdeţi pe voi în zadar, crezînd într-un om care asemenea a fost bătut şi a murit cu moarte de ocară”. Iar sfinţii au răspuns: „Să nu fie nouă a ne lepăda de Mîntuitorul Hristos, pe Care L-am cunoscut a fi Dumnezeu adevărat, deşi a pătimit pe Cruce pentru mîntuirea noastră”. Atunci a poruncit chinuitorul să-i ducă în temniţă şi să le lege în obezi picioarele şi să nu le dea nici mîncare, nici băutură, ca astfel să fie biruiţi cu legăturile, cu foamea şi cu setea.

Şezînd sfinţii în temniţă, la miezul nopţii a strălucit o lumină. Şi, arătîndu-se îngerul Domnului, i-a dezlegat din legături şi i-a făcut pe dînşii sănătoşi, dîndu-le mană cerească să mănînce. Apoi le-a zis: „Nevoiţi-vă cu nevoinţă bună pentru Hristos, căci eu nu mă voi depărta de voi întru toate patimile voastre, pentru că sînt trimis de Hristos Domnul ca să vă păzesc pe voi”. Zicînd acestea, îngerul s-a făcut nevăzut, iar sfinţii, umplîndu-se de negrăită bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu. Apoi Sfîntul Evstatie grăi cu mulţumire: Domnul dezleagă pe cei ferecaţi; Domnul înţelepţeşte orbii; Domnul ridică pe cei asupriţi; Domnul iubeşte pe cei drepţi; Domnul păzeşte pe cei săraci.

Trecînd cîtăva vreme, tiranul a şezut în divan şi a trimis ostaşi la temniţă ca să aducă pe cei legaţi pentru Hristos la o a doua înfăţişare. Deci, mergînd ostaşii, au aflat pe sfinţi dezlegaţi din legături şi deplin sănătoşi, odihnindu-se în pace, şi au început a striga ocărînd pe străjeri şi întrebînd cine i-a dezlegat pe cei legaţi. Iar străjerii cu jurămînt le spuneau că nimeni nu i-a dezlegat, nici n-a intrat cineva în temniţă, nici nu le-a dat lor cineva de mîncare sau băutură. Atunci iarăşi, legînd pe sfinţi, i-a dus la împărat, care, văzîndu-i, se minuna; pentru că nici cu rănile, nici cu legăturile, nici cu foamea, nici cu setea nu au slăbit.

Apoi a început a zice către dînşii aşa: „O! ticăloşilor, socotiţi cele ce vă sînt vouă de folos şi, plecîndu-vă, jertfiţi zeilor ca să vă eliberez pe voi cu cinste”. Iar Sfîntul Evstatie a zis: „Să nu nădăjduieşti că vei schimba hotărîrea noastră cea bună, nici cu cuvinte viclene, nici cu înfricoşări groaznice şi nici cu chinuri, căci nu băgăm în seamă nimic, ştiind că goi am ieşit din pîntecele maicii noastre şi iarăşi goi ni se cade a ieşi din această viaţă deşartă”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i dea spre mîncarea fiarelor.

Deci sfinţii au fost duşi la privelişte, unde aveau să fie mîncaţi de fiare. Şi tot poporul cetăţii Nicomidiei mergea după dînşii – între care era şi mulţime de credincioşi tăinuiţi -, vrînd să vadă sfîrşitul lor. Şi, fiind puşi în mijlocul priveliştei, au slobozit asupra lor doi lei şi trei urşi, şi s-au înspăimîntat toţi cei de la privelişte de răcnetul fiarelor. Iar Sfîntul Evstatie cînta, zicînd: „Mîntuieşte-ne pe noi, Doamne, din gura leilor; şi scoate din coarnele rinocerilor smerenia noastră, ca să vestim numele Tău fraţilor noştri şi în mijlocul Bisericii să Te lăudăm pe Tine”.

Iar Tespesie şi Anatolie s-au înfricoşat de scrîşnirea fiarelor şi văzînd Evstatie că s-au înfricoşat a zis către dînşii: „Pentru ce vă înfricoşaţi, fraţii mei, de aceste fiare? Au nu ştiţi că Stăpînul nostru este puternic a îmblînzi leii cei ce erau în groapă cu Daniil? Au nu vă aduceţi aminte de cuvintele îngerului care a făgăduit să fie împreună cu noi în toate pătimirile păzindu-ne pe noi?”

Acestea grăind Sfîntul Evstatie, s-au pornit leii asupra lor şi venind aproape au stat gudurîndu-se cu cozile lor, precum face cîinele cînd îşi cunoaşte stăpînul. Iar Sfîntul Evstatie, punînd mîinile pe capetele leilor, îi netezea pe ei, ca pe nişte cîini, şi i-a îmblînzit. Apoi urşii alergînd singuri la o parte, unul pe altul se aruncau la pămînt, iar de sfinţii mucenici nici nu s-au apropiat.

Poporul care se adunase la privelişte, văzînd ceea ce se petrece, vorbea în felurite chipuri. Adică păgînii ziceau: „Sînt vrăjitori şi cu vrăjile au îmblînzit fiarele”. Iar cei credincioşi strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor, care a închis gurile fiarelor ca să nu vatăme pe sfinţii săi robi”. Atunci împăratul a poruncit să ia pe sfinţii mucenici şi iarăşi să-i arunce în temniţă. Dar acolo iarăşi au fost mîngîiaţi cu cercetarea îngerească şi întăriţi cu mană.

Într-acea vreme s-a îmbolnăvit Maxentie, fiul împăratului, şi fiind mîhnit pentru aceasta, a trimis pe sfinţii mucenici la Antonie, comitele Niceii, zicînd: „Du pe aceşti creştini în cetatea ta, şi-i sileşte spre închinarea zeilor. Şi de vor asculta să se închine, să-i trimiţi pe dînşii cu cinste la noi, iar de nu se vor închina, apoi după multe chinuri, să-i omori ca pe nişte fiare sălbatice”. Deci luîndu-i pe dînşii comitele, i-a dus legaţi în Niceea.

Ajungînd acolo, a aflat pe femeia sa bolnavă; apoi a poruncit să închidă pe sfinţii mucenici în temniţă. Iar a doua zi a şezut comitele în divan, şi scoţînd pe mucenici la întrebare, a început a grăi către dînşii: „Foarte mare purtare de grijă am pentru voi, oamenilor, şi voiesc a vă milui şi a vă trimite la împăratul, ca să primiţi de la dînsul cinste. Credeţi-mă ca pe prietenul vostru, şi, ascultîndu-mă, să aduceţi jertfă zeilor”. Sfinţii au răspuns: „Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească pe noi fără de prihană întru credinţa noastră, în care sîntem gata şi a muri, ca să nu ne lase a ne depărta de Dînsul şi a cădea în pierzarea în care voi pieriţi”.

Aceste cuvinte ale sfinţilor, auzindu-le comitele, s-a îndrăcit de mînie, şi a poruncit să-i spînzure de picioare cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească pe ei.

Fiind strujiţi sfinţii multă vreme, curgînd sîngele şiroaie şi carnea rupîndu-li-se, sfinţii şi-au ridicat glasurile la Dumnezeu, zicînd: „Împărate şi Dumnezeule al veacurilor, caută din sfîntul Tău locaş asupra noastră, a nevrednicilor robilor Tăi, care pătimim pentru numele Tău cel sfînt”. Astfel strigînd sfinţii către Dumnezeu, primeau dintru înălţime ajutor nevăzut, ca să poată răbda cu bărbăţie asemenea munci cumplite. Iar tiranul cel fărădelege, văzînd pe pătimitori nebiruiţi întru răbdare, a poruncit să-i pogoare de pe lemn, şi să-i ducă în temniţă.

Neputînd sfinţii să meargă singuri, pentru rănile şi durerile cele cumplite ce le aveau, au fost duşi în spinare ca nişte saci şi aruncaţi în temniţă. Atunci s-a arătat lor îngerul Domnului, ca şi mai înainte, cu mare lumină, şi mîngîindu-i pe ei cu cuvinte de bucurie, i-a tămăduit de răni, iar sfinţii lăudau pe Dumnezeu, zicînd: Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi pătimesc pentru Tine. Cu ce vom răsplăti Ţie, Doamne, pentru ce ne-ai dat nouă? Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni.

După cîtăva vreme, chinuitorul, iarăşi scoţînd din temniţă pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea divanului său şi silea pe răbdătorii de chinuri să se închine idolilor şi îi îngrozea pe dînşii, zicînd: „De nu veţi îndeplini porunca împăratului şi de nu vă veţi închina zeilor noştri, apoi cu sabia vă voi tăia pe voi, şi trupurile voastre le voi da spre mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului”. Iar sfinţii au răspuns într-un glas: „Nu ne vom lepăda de Hristos Dumnezeul nostru, nici ne vom închina idolilor necuraţi, surzi şi muţi, care au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, au gură şi nu grăiesc, au picioare şi nu umblă. Asemenea lor să fie toţi cei ce îi fac pe ei şi toţi cei care nădăjduiesc spre dînşii”.

Chinuitorul, auzind acestea, răcni ca un leu cu mare mînie şi porunci să-i scoată afară din cetate, să-i înjunghie ca pe nişte fiare sălbatice, iar trupurile lor să le arunce neîngropate spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor. Atunci sfinţii au fost duşi la locul sfîrşitului lor, care era într-o livadă de măslini, şi au fost legaţi de copaci gata, spre înjunghiere. Atunci au venit acolo doi creştini, prieteni ai sfinţilor, anume Paladie şi Acachie. Aceia, rugînd pe slugile care voiau să înjunghie pe sfinţi, le-au dat mult aur, zicînd: „Domnilor, aşteptaţi puţină vreme pînă ce vom vorbi cu aceşti creştini osîndiţi, căci avem a vorbi ceva cu dînşii, iar după ce le vom spune, atunci îi veţi înjunghia”.

Slugile, luînd aurul, s-au depărtat de dînşii puţin. Iar creştinii, apropiindu-se de sfinţii mucenici, i-au sărutat cu dragoste, plîngînd, şi le-au zis să se roage pentru dînşii. Deci rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas din cer, chemîndu-i pe dînşii la odihna cea veşnică. Şi îndată sfinţii şi-au dat sufletele cu bucurie în mîinile lui Dumnezeu. Iar slugile chinuitorului, deşi au văzut pe sfinţi că au murit acum, însă temîndu-se de tiranul, au săvîrşit porunca dată asupra morţii lor. Căci pe Sfîntul Evstatie şi pe Tespesie i-au înjunghiat la gît, iar pe Sfîntul Anatolie l-au împuns în coastă.

După aceasta, zăcînd trupurile lor pe pămînt, le-au tăiat capetele şi, lăsîndu-le neîngropate, s-au dus. Atunci s-au pogorît şase îngeri din cer, în chip de vulturi, şi zburau peste trupurile sfinţilor, pînă cînd Paladie şi Acachie le-au îngropat cu cinste. Antonie, comitele, într-acea zi cînd a apus soarele, a căzut bolnav, iar a doua zi a murit femeia lui mai întîi; apoi el, văzînd pe femeia sa moartă, şi-a dat sufletul cu mari chinuri.

Deci acela se munceşte în iad, iar sfinţii se bucură în ceruri, întru Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Dasie cel din Durostor (Silistra)

Adaugat la decembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 3, 2019

Acest sfînt a trăit pe vremea lui Maximian în anii două sute nouăzeci şi opt, aflîndu-se în cetatea Durostor, care se afla aproape de fluviul Dunării. În această cetate era obicei să săvîrşească elinii în tot anul serbarea zeului lor Cronos. Mai înainte cu treizeci de zile de această serbare, alegeau un ostaş tînăr şi frumos la faţă şi-l găteau spre jertfă. Pe acesta mai întîi îl îmbrăcau împărăteşte, apoi îl îndemnau ca să-şi facă el mai întîi orice poftă a sa şi apoi îl junghiau peste jertfelnicul lui Cronos. Cînd a venit rîndul să fie jertfit şi ostaşul acesta Dasie, ostaşii cei împreună cu dînsul îl sileau ca să-şi împlinească orice poftă a să. Iar Dasie şi-a pus în minte un gînd foarte bun şi înţelept şi a zis către ei: „Fiindcă este să mor, mai bine îmi este să mor pentru Hristos ca un creştin”. Deci înfăţişat fiind la divanul guvernatorului a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos. De aceasta fiind înştiinţat Diocleţian şi Maximian, au adus înaintea lor pe sfîntul şi, fiindcă în privelişte a mărturisit bună cinstire, multe chinuri a luat de la ei şi la sfîrşit i s-a tăiat capul prin săbie şi aşa a luat fericitul cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Nirsa episcopul şi Iosif ucenicul său şi episcopul şi alţi împreună cu dînşii, care s-au săvîrşit în Persia prin sabie.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Isachie, Ioan şi Savorie, care cu pietre fiind împroşcaţi s-au săvîrşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor fecioare Tecla, Ana, Vautha şi Denahida, care de sabie s-au săvîrşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parinte nostru Diodor din Iuregorsk.

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Adaugat la decembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 4, 2019

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfîntul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfîntul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicînd tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dînd pe fiica mea, nu împăratului celui pămîntesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.

Iar pentru podoaba cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstita şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

Ajungînd în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducînd într-însa pe „Biserica” lui Dumnezeu cea însufleţită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumînări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfîntului Tarasie, Arhiepiscopul cetăţii lui Constantin, care povesteşte că Sfînta Ana ar fi grăit aşa: „Purtaţi, fecioare, făclii şi călătoriţi înaintea mea şi înaintea dumnezeieştii copile”. Iar sfinţii ei născători, luînd de mîini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blîndeţe şi cu cinste o duceau între dînşii.

Toată mulţimea rudeniilor, vecinilor şi cunoscuţilor urma cu veselie, ţinînd făclii în mîini şi înconjurînd-o pe Preasfînta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfîntul Teofilact scrie aşa: „A uitat fiica casa părinţilor săi şi se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumuseţea ei, şi se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă”. Apoi toţi lăudau ieşirea ei, toate rudeniile, vecinii şi cîţi erau în legătura dragostei, urmau părinţilor ei. Părinţii se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maica, iar copilele şi fecioarele mergeau înaintea dumnezeieştii copile, purtînd făclii, şi erau ca un şir de stele care strălucesc împreună cu luna.

Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzînd acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atîta slavă şi cu multe lumini; şi nu numai cetăţenii de jos ai Ierusalimului, ci şi cei de sus, adică sfinţii îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Şi văzînd, se mirau cum cîntă Biserica: „Îngerii văzînd intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfînta sfintelor…”. Deci împreună cu ceata pămîntească cea văzută a fecioarelor celor curate era şi ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducînd înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurînd-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.

Sfîntul Gheorghe, Arhiepiscopul Nicomidiei, aşa grăieşte despre aceasta: „Duceau acum părinţii pe Fecioara către uşile bisericii, înconjurînd-o pe ea îngerii şi cu toate puterile cele mai presus de lume împreună veselindu-se; că îngerii, deşi nu ştiau puterea tainei, însă ca nişte slugi, din porunca Domnului, slujeau la intrarea ei în biserică. Şi mai întîi se mirau văzînd-o pe dînsa că va fi vas preacinstit al faptelor bune, care purta semnul curăţeniei celei veşnice, şi avea trup de care nici un fel de păcat nu se va apropia niciodată”. Deci, făcînd voia Domnului, au săvîrşit părinţii slujba cea poruncită.

Astfel, cu cinste şi cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci şi de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mana, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunîndu-se tot Israelul, cu cît mai vîrtos se cuvenea cinste însuşi Chivotului însufleţit, pe binecuvîntata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Cînd se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pămîntesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul prooroc David.

Iar înaintea chivotului însufleţit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pămîntesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicînd: „Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului…”. Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărăteşti, după cum mărturiseşte despre acestea Sfînta Biserică în cîntările ei, astfel: „În Sfînta Sfintelor, cea sfîntă şi fără de prihană cu Duhul Sfînt se aduce…”.

La ducerea chivotului erau cîntări, căci a poruncit împăratul David Leviţilor să pună cîntăreţi, să dea glas de veselie în organe, în psaltiri, în alăute şi în chimvale. Iar la ducerea Preasfintei Fecioare nu se făceau cîntări ale muzicii pămînteşti, ci cîntări ale îngerilor celor ce nevăzut slujeau. Pentru că, intrînd Fecioara în cele sfinte spre slujba Domnului, îngerii cîntau cu glasuri cereşti, despre care pomeneşte acum Biserica în condac: „Împreună aducînd darul Duhului lui Dumnezeu pe care o laudă îngerii; aceasta este cortul cel ceresc”.

Însă şi de cîntări omeneşti era însoţită ducerea Preacuratei, pentru că Ana cea dreaptă – cum spune în cuvîntul Sfîntului Terasie -, grăieşte către fecioarele care mergeau înainte: „Cîntaţi-i acesteia întru laude, cîntaţi-i întru alăute, glăsuiţi cîntare duhovnicească; măriţi-o pe dînsa în psaltire cu zece strune”. Biserica a pomenit despre aceasta, zicînd: „Bucură-se cu duhul Ioachim şi Ana. Şi cetele fecioarelor cîntă Domnului, cu psalmi cîntînd şi cinstind pe maica Lui”. De aici se arată că cetele de fecioare, care mergeau atunci înaintea Preacuratei Fecioare, cîntau oarecare cîntări din psalmii lui David. Cu ele se uneşte şi făcătorul canonului acestuia, zicînd: „Începeţi, fecioare, şi cîntaţi cîntări, ţinînd în mîini făclii”. Apoi Sfinţii şi drepţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana, după mărturia Sfîntului Tarasie, aveau în gurile lor această cîntare a lui David, strămoşul lor: Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumuseţea ta.

Atunci, după povestirea Sfîntului Teofilact, au ieşit preoţii care slujeau în biserică întru întîmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu şi cu cîntări au întîmpinat pe Preasfînta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducînd-o Sfînta Ana la uşile bisericii, precum scrie Sfîntul Tarasie, zicea aşa: „Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfinţeniei către mult înduratul Stăpîn! Vino, uşa vieţii, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvîntului, către lăcaşul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria şi veselia lumii”. Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca şi către un prooroc, arhiereu şi rudenie a lor: „Primeşte, Zaharia, pe cortul cel curat; primeşte, preotule, sicriul cel fără de prihană; primeşte, proorocule, cădelniţa şi cărbunele cel nematerialnic, primeşte dreptule tămîia cea duhovnicească”.

Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povesteşte Sfîntul Ghermano: „Primeşte, o! proorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primeşte-o şi o sădeşte pe ea în muntele cel sfînt, în locaşul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, pînă cînd Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvîrşire cele ce bine a voit pentru dînsa”.

Erau acolo, după cum scrie Sfîntul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, şi la fiecare din acele trepte se cînta cîte un psalm de către preoţii şi leviţii care intrau în slujbă. Deci drepţii părinţi au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintîi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutînd-o nimeni, nici sprijinind-o. Şi alergînd la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dînsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înţeleagă cît de mare va fi în dar, cînd va veni în vîrsta cea desăvîrşită.

Atunci se mirau toţi cînd au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca şi cum ar fi fost desăvîrşită cu vîrsta. Mai vîrtos Zaharia se mira de aceasta şi, ca un prooroc, din descoperirea lui Dumnezeu înţelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dînsul Sfîntul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel şi Sfîntul Tarasie grăieşte despre dînsul că, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a strigat: „O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumuseţarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu eşti binecuvîntată între femei; tu eşti preamărită cu curăţenia; tu eşti pecetluită cu fecioria; tu eşti dezlegarea blestemului lui Adam”.

Iar către Sfînta Ana, după mărturia Sfîntului Ghermano, Zaharia a zis: „Bine este cuvîntat rodul pîntecelui tău, o, femeie mai cinstită decît oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!” Apoi ţinînd prunca de mînă – zice acelaşi Sfînt Ghermano -, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicînd către dînsa unele ca acestea: „Vino, împlinirea proorociei mele; vino, săvîrşirea făgăduinţelor Domnului; vino, pecetea aşezămîntului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor proorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou şi preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pămîntească, iar puţin mai pe urmă în cea de sus şi neapropiată”.

Iar prunca săltînd şi bucurîndu-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deşi era mică cu vîrsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvîrşită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.

Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin şi tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în sfînta sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, şi heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoţilor nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.

Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului pînă la vremea vîrstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfîntului Chiril Alexandrinul şi a lui Grigore de Nissa, între biserică şi altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Şi nicidecum nu era cu putinţă vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.

Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăieşte Sfîntul Teofilact astfel: „Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaş al dumnezeiescului dar, şi că este mai vrednică decît el spre a sta totdeauna înaintea feţei lui Dumnezeu. Şi, aducîndu-şi aminte de cele zise în Lege despre chivot – căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfînta sfintelor -, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfînta Sfintelor. Şi a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alţi bărbaţi, nici chiar de preoţi, decît numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfinţit mai înainte de zămislire prin curăţie; şi din pîntece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omeneşti care zace asupra oamenilor celor ce greşesc, ci celei cereşti, fiind mai presus decît îngerii şi în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvîrşit a lucrat”.

Apoi drepţii părinţi au adus – precum zice Sfîntul Ieronim -, cu Preabinecuvîntata lor fiică, şi daruri lui Dumnezeu, jertfe şi arderi de tot. Şi fiind binecuvîntaţi de arhiereu şi de tot soborul preoţesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile şi au făcut ospăţ mare, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvîntata Fecioară, la începutul vieţii sale, a fost dată în casa Domnului, în locaşul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului – cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel -, avea multe locaşuri de locuinţă precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: „Că erau pe lîngă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărţite una de alta, largi şi foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere şi peste acelea al treilea rînd, şi de toate era numărul lor nouăzeci de camere, avînd toată îndemînarea. Iar înălţimea casei era ca şi peretele bisericii, ca nişte stîlpi întărind biserica pe dinafară”.

Deci în acele case erau diferite locaşuri: deosebi vieţuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, pînă la o vreme; în altă parte locuiau şi văduvele, cele care se făgăduiau să-şi păzească curăţenia pînă la sfîrşitul vieţii lor, precum era Ana proorociţa, fata lui Fanuil; şi iarăşi deosebi petreceau bărbaţii care se chemau nazorei, vieţuind în chipul monahilor necăsătoriţi. Aceia toţi slujeau Domnului în biserică şi îşi aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.

Deci în locaşul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orînduite pe lîngă dînsa fecioare mai bătrîne cu anii, iscusite în Sfînta Scriptură şi în lucrul mîinilor, pentru ca din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă şi cu Scriptura şi cu lucrul mîinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinţii ei Părinţi Ioachim şi Ana, iar mai vîrtos Sfînta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa şi o învăţa pe dînsa. Astfel, a învăţat degrabă Scriptura Legii vechi desăvîrşit, după mărturia Sfîntului Ambrozie şi a lui Gheorghe istoricul, şi nu numai Scriptura, ci şi lucrul mîinilor l-a deprins bine, precum zice despre dînsa Sfîntul Epifanie: „Fecioara era ascuţită la minte şi iubitoare de învăţătură şi nu numai Sfînta Scriptură învăţa, ci şi toarcerea lînii şi a inului şi la cusături cu mătase se îndeletnicea”.

Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare şi lucra mai vîrtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuinţă preoţilor la slujba Bisericii; încît mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămaşa pentru care s-a tras sorţ cînd Domnul era răstignit pe cruce, a fost ţesut de Fecioara Maria, cu mîinile ei.

Sfîntul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca şi celorlalte fecioare, hrana cea obişnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pîine cerească, precum cîntă Biserica. Sfîntul Ghermano spune despre dînsa: „Petrecea Fecioara în Sfînta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri”. Şi Sfîntul Andrei Criteanul grăieşte: „În Sfînta Sfintelor petrecînd Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină şi nestricăcioasă.

Şi se spune că Preacurata Feicoară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfînta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locaşul cel fecioresc. Pentru că, deşi avea loc deosebit în locaşul fecioarelor, la rugăciune ea intra în Sfînta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungînd în vîrstă mai mare şi deprinzîndu-se cu scriptura şi cu lucrul mîinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decît la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea şi cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfînta Sfintelor, iar la lucrul mîinilor se întorcea în locaşul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfînta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo.

Cea mai multă vreme a vieţii sale şi-a petrecut în biserică la rugăciune, după a doua catapeteasmă, în cortul cel dinăuntru, decît în casa ce îi era dată pentru lucrul mîinilor. Pentru aceasta, de către toţi învăţătorii, cu un glas se mărturiseşte, că Preacurata Fecioară pînă la doisprezece ani şi-a avut viaţa în Sfînta Sfintelor, de vreme ce numai cîte puţin ieşea de acolo. Iar cum a fost viaţa ei în vîrsta tinereţilor, scrie Ieronim astfel:

„Fericita Fecioară, încă din pruncia sa, cînd era în biserică cu celelalte fecioare de o vîrstă cu sine, îşi petrecea viaţa foarte cu rînduială. Pentru că de dimineaţă pînă la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas pînă la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mîinilor sau cu citirea cărţilor sfinte. De la al nouălea ceas, iarăşi îşi începea rugăciunea, de la care nu înceta, pînă cînd nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mîini se obişnuise a-şi primi hrana. Şi aşa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu”.

Astfel a fost viaţa ei în feciorie, cînd locuia împreună cu fecioarele cele de o vîrstă. Din zi în zi crescînd şi întărindu-se cu duhul, creştea într-însa şi viaţa cea cu nevoinţă, cu iubire de osteneală şi rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, pînă cînd a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar cînd i se arăta îngerul aducîndu-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturiseşte Sfîntul Gheorghe Nicomidianul, zicînd: „Din zi în zi, înaintînd cu vîrsta, se înmulţeau şi darurile Duhului Sfînt întru dînsa”.

Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care şi Zaharia îl ştia. Căci intrînd el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioara, dîndu-i hrană, şi avînd chipul străin – pentru că era înger cel ce se arăta. Şi înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine:

„Ce este această nouă şi neobişnuită asemănare îngerească ce s-a arătat şi vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducînd hrană care hrăneşte trupul, cel cu firea nematerialnică, dînd fecioarei mîncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoţilor, şi aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască şi încă către o fecioară aşa tînără, nicidecum nu este obişnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoţite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod – precum s-a rugat Ana odinioară -, atunci nu m-aş fi minunat de arătarea îngerească.

Dar fecioara astfel de lucru nu cere şi, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sînt în mai mare mirare, în spaimă şi în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Şi ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Şi de unde se ia? Cine pregăteşte acea hrană? Şi ce mînă face acea pîine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuinţele trupeşti, deşi mulţi oameni au fost hrăniţi printr-înşii, dar hrana aceea o pregătea mînă omenească.

Căci îngerul, slujind lui Daniil, deşi putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), ca nu cumva vedenia cea îngerească şi hrana cea neobişnuită, să înfricoşeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.

Ce este aceasta? Au doar întru dînsa se vor împlini graiurile prooroceşti? Au doar întru dînsa va fi sfîrşitul aşteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mîntuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte proorocită, şi Cuvîntul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?

Cît eşti de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cît eşti de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieşit viţa, care are să odrăslească lumii floarea mîntuirii! Cît de slăvită este pomenirea părinţilor acesteia! Cît sînt de fericit şi eu cel ce mă satur de o vedere ca aceasta şi înfrumuseţez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvîntului!”

Pînă aici este povestirea Sfîntului Gheorghe Nicomidianul.

Încă şi Fericitul Ieronim asemenea grăieşte: „Cum că în toate zilele o cercetau pe dînsa îngerii şi de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aş fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost ştiut şi lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alţi îngeri venea adeseori la dînsa şi cu dragoste vorbeau împreună cu dînsa”.

Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfînta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să vieţuiască întru curăţenie îngerească şi în feciorie, după mărturia sfinţilor învăţători, Grigore de Nissa, Ieronim şi a celorlalţi, care zic că această Fecioară singură şi-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobişnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoţirea decît fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vîrtos decît însoţirea şi, făcîndu-se mireasa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea Îi slujea Lui în curăţenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfînt, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dînsa sălăşluirea lui Dumnezeu Cuvîntul.

Să fie dar Preasfintei şi Celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi, slavă şi mulţumire. Iar Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, cinste şi laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.