Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Prooroc Ioil

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2019

Sfîntul Prooroc Ioil a fost din seminţia lui Ruvin, din satul Metomor. El a proorocit despre pustiirea Ierusalimului şi a dat sfaturi pentru post, ca fiind cel mai bun mijloc prin care se face milostiv Dumnezeu. A mai proorocit şi pentru venirea Sfîntului Duh peste tot trupul, precum şi pentru înfricoşata Judecată de apoi. Apoi s-a sfîrşit cu pace şi a fost îngropat în pămîntul său. El a vieţuit mai înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos cu 800 de ani, iar numele lui înseamnă dragostea lui Dumnezeu, ori pîrgă, sau începătură a lui Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Uar şi cei ce erau împreuna cu dînsul, sapte dascăli, precum şi fericita Cleopatra si fiul ei Ioan

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2019

Sfîntul Mucenic UarÎn vremea împărăţiei lui Maximilian, păgînul împărat al Romei, era în Egipt un ostaş viteaz anume Uar, care slujea în taină Împăratului ceresc, căci de frica nelegiuiţilor închinători de idoli a tăinuit pînă la o vreme credinţa sa în adevăratul Dumnezeu, dar pe care a descoperit-o cerului şi pămîntului, cînd s-a făcut pentru Hristos privelişte îngerilor şi oamenilor. În acea vreme împăratul Maximilian a pornit prigoană mare împotriva creştinilor şi a trimis poruncă în toate părţile stăpînirii sale ca să fie ucişi creştinii care nu vor să jertfească zeilor. Şi a ajuns acea poruncă şi în părţile Egiptului, vărsîndu-se fără cruţare sîngele credincioşilor, pentru că toţi cei ce slujeau Făcătorului şi nu făpturii erau chinuiţi în diferite feluri. Iar Uar, tăinuitul creştin, înconjura noaptea temniţele în care erau ţinuţi credincioşii care mărturiseau pe Hristos şi, cumpărînd cu aur pe străjeri, intra la dînşii, săruta legăturile sfinţilor mucenici, le spăla sîngele şi le oblojea rănile, le dădea hrană şi îi ruga ca să-i mijlocească milă de la Domnul.

Fiind odată prinşi şapte dascăli creştini care se ascundeau prin pustietăţi, i-au adus la stăpînitorul Egiptului. Stăpînitorul, cercetîndu-i şi aflîndu-i tari în credinţă, le-a dat multe bătăi, şi legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Aflînd despre aceştia, Uar a alergat noaptea, după obiceiul său, la acea temniţă în care erau aruncaţi sfinţii şi, dîndu-le străjilor aur mult, a intrat la ei. Dezlegîndu-le mîinile şi picioarele din legături, a pus înaintea lor hrană şi îi ruga ca să mănînce, căci petrecuseră opt zile flămînzi, fără hrană. Apoi, căzînd la picioarele lor, le săruta şi fericea pătimirea lor, zicînd: „Fericiţi sînteţi voi, robii Domnului cei buni şi credincioşi, care aveţi a intra întru bucuria Domnului vostru, căci aţi răbdat pentru Dînsul pînă la sînge. Fericiţi sînteţi voi, nevoitorii cei buni, cărora vi se împletesc în ceruri cununile de către dreapta Celui Preaînalt, căci prin răbdare alergaţi la nevoinţa cea pusă înaintea voastră. Mîine dimineaţă, precum ştiu, cu tot dinadinsul aveţi să săvîrşiţi pătimirea voastră. Fericiţi sînteţi voi, pătimitorii lui Hristos, cărora vă este deschisă împărăţia cea cerească, căci pătimiţi cu Hristos Cel ce a pătimit pentru voi; şi dacă cu Dînsul pătimiţi, cu Dînsul veţi şi împărăţi. Deci mă rog vouă, sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, să vă rugaţi pentru mine Stăpînului Hristos să-mi fie milostiv; aş voi ca şi eu să pătimesc pentru Dînsul, dar nu am atîta putere, pentru că mă cutremur de cumplitele chinuri pe care văd că le înduraţi voi”. Iar sfinţii au răspuns: „Nimeni, iubitule, nu se arată desăvîrşit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni nu se încununează de nu va pătimi. Adu-ţi aminte de cuvintele din Evanghelie: De se va lepăda cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu. Dacă te temi de chinurile cele vremelnice, nu vei scăpa de cele veşnice; dacă te înfricoşezi a mărturisi pe Hristos pe pămînt, nu te vei sătura de vederea feţei Lui în ceruri. Deci vino, frate, şi călătoreşte cu noi pe calea cea mucenicească la Stăpînul ceresc, Cel ce priveşte nevoinţele noastre, şi să pătimeşti împreună cu noi, pentru că o tovărăşie ca aceasta îţi va fi de mare folos”.

Acestea grăindu-le sfinţii, Uar se aprindea cu inima spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea pentru Domnul nostru Iisus Hristos. El a petrecut toată noaptea aceea în temniţă împreună cu sfinţii mucenici, ascultînd învăţăturile lor cu bucurie. Iar a doua zi au venit slujitorii în temniţă, trimişi de stăpînitor, ca să-i ia pe sfinţii mucenici la judecată. Intrînd, au aflat pe Uar şezînd lîngă cei legaţi şi ascultînd cuvintele lor, iar slujitorii, mirîndu-se, i-au zis: „Ce faci aici, Uare? Nu cumva ai înnebunit, amăgindu-te de basmele acestor oameni vicleni? Oare nu te temi că atunci cînd va spune cineva de aceasta stăpînitorului şi senatorilor, nu numai dregătoria ostăşiei o vei pierde, dar chiar şi de viaţa ta te vei lipsi?” Uar a răspuns: „Dar care din voi mă va cleveti la stăpînitor, pentru că voi îmi sînteţi prieteni? Iar de mă veţi cleveti, sînt gata să mor împreună cu creştinii”. Iar slujitorii, tăcînd, au luat pe şase din mucenici, căci al şaptelea, slăbit de răni, murise în temniţă, şi sfîrşindu-se aşa, s-a dus către Hristos, lăsînd în locul său pe Uar, ca el, împlinind locul aceluia, să săvîrşească pătimirea. Fiind legaţi, au fost aduşi înaintea stăpînitorului care şedea la judecată cu multă mîndrie. Au fost siliţi să jertfească idolilor, dar fiindcă nu s-au supus, i-au dezbrăcat şi i-au bătut fără milă peste rănile ce le aveau dinainte. Şi dîndu-le bătăi peste bătăi, s-a adăugat şi durere peste durere, iar ei răbdau, negrăind nimic fără numai aceasta: „Creştini rămînem!”. După aceasta stăpînitorul, privind, a zis: „Oare nu şapte erau ei? Iată acum văd numai şase! Unde este al şaptelea?” Zicînd acestea stăpînitorul, iată că şi Sfîntul Uar veni acolo şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a stat în mijloc şi a zis: „Iată, eu sînt al şaptelea, pentru că acela şi-a sfîrşit alergarea sa şi acum stă înaintea lui Hristos, iar pe mine m-a lăsat moştenitor al patimilor sale. Deci, cu ceea ce îţi era dator, eu sînt gata să plătesc pentru dînsul, că în locul lui vreau să pătimesc pentru Hristos, împreună cu aceşti buni pătimitori, căci sînt creştin”. Iar stăpînitorul, auzind acestea, a întrebat pe cei ce erau de faţă: „Cine este acesta?” Şi i s-a răspuns: „Este Uar, ostaşul, mai marele din trupa Tianiei”. Iar stăpînitorul, mirîndu-se, a zis către Uar: „Care diavol te-a îndemnat ca să te dai pierzării şi să laşi cinstea ostăşească, lipsindu-te de leafa rînduită ţie şi să-ţi arunci sufletul în atîtea răutăţi?” Iar fericitul Uar i-a răspuns: „Pîinea care se pogoară din cer şi dumnezeiescul pahar ce cuprinde sîngele cel prea scump al Domnului meu, le-am cinstit mai mult decît cinstea şi leafa ta. Nimic nu îmi este mai iubit decît Hristos: nici cinstea voastră, nici lefurile cele mari şi nici viaţa, pentru că îmi este mai de cinste să pătimesc pentru Hristos, şi-mi este de mai mult folos ca să mă lipsesc de toate pentru El. Hristos îmi este viaţa şi vreau să mor pentru dînsul”.

Stăpînitorul, căutînd cu ochi mînioşi spre cei şase sfinţi mucenici, le-a zis: „Al vostru este acest lucru, necuraţilor înşelători. Voi aţi amăgit pe un ostaş ca acesta al împăratului, voi l-aţi înnebunit cu farmecele voastre. Deci, mă jur pe marii mei zei că vă voi pierde pe voi mai înainte decît pe el şi voi răzbuna asupra voastră necinstea adusă zeilor noştri, căci sînteţi nevrednici a fi între cei vii, fiindcă nu numai că îi huliţi pe nemuritorii zei, dar şi pe alţii îi aduceţi la aceeaşi răutate, prin amăgire”. Iar sfinţii au răspuns: „Nu am înşelat pe Uar, ci l-am izbăvit din înşelăciune. Nu l-am înnebunit, ci l-am înţelepţit, iar Dumnezeu i-a dat tărie şi îndrăzneală spre nevoinţă, ca împreună cu noi să biruiască atît puterea voastră cea slabă, cît şi neputinţa zeilor voştri. Puţin să aştepţi şi vei vedea bărbăţia ostăşiei lui, pentru că l-am rînduit pe el între ostaşii îngereşti. Te lauzi că ne vei pierde pe noi, află că ne este de folos nouă ca să ne punem capetele pentru Domnul tuturor”. Iar stăpînitorul a zis: „Îndată voi sfărîma trupurile voastre, dacă nu vă veţi închina zeilor egipteni”. Iar sfinţii au răspuns: „Să piară zeii cei mincinoşi care n-au făcut cerul şi pămîntul”. Iar fericitul Uar, stîrnind mai mult pe stăpînitor, a zis către dînsul: „De ce faci supărare sfinţilor, grăind cele nebune şi nefolositoare? Or nebunul cele nebune grăieşte, zice Isaia proorocul. Iată, înaintea ta zac trupurile lor întinse, fă ce voieşti!”.

Mîniindu-se, stăpînitorul a poruncit ca să-l spînzure gol pe Uar de un lemn şi să-l chinuiască. Iar către sfinţi, a zis: „Vom vedea care pe care va birui: ori voi pe noi primind chinuri, sau noi pe voi, punînd munci asupra voastră? Cu adevărat, de ne veţi birui pe noi prin răbdarea voastră, mă voi lepăda de zeii mei şi voi începe a crede în Hristos al vostru”. Iar sfinţii au răspuns: „Încearcă la unul din noi puterea ta şi de vei birui pe unul, poţi să ai nădejde şi de ceilalţi”. Iar Uar, începînd a pătimi, a zis către sfinţii mucenici: „Binecuvîntaţi-mă pe mine, robul vostru, răbdător de chinuri, ca să mă învrednicesc părţii voastre şi rugaţi pentru mine pe Mîntuitorul Hristos ca să-mi dea răbdare, pentru că El ştie firea noastră, că duhul este deştept, iar trupul neputincios”. Sfinţii, ridicînd ochii spre cer, cu tot dinadinsul se rugau pentru dînsul. Apoi slujitorii au început a-l bate pe Uar peste tot trupul cu toiege şi cu beţe. Iar cînd îl băteau pe sfîntul, a zis stăpînitorul: „Acum să-mi spui, Uare, ce folos ai de la Hristosul tău?” Uar, cu vitejie i-a răspuns: „Mai mare folos am, decît ai tu de la diavolii tăi”. Iar sfinţii au strigat către Uar: „Îmbărbătează-te, Uare, şi să se întărească inima ta, căci, iată, îţi stă de faţă Hristos nevăzut, întărindu-te pe tine”. Uar a răspuns: „Cu adevărat am simţit ajutorul Stăpînului meu, căci socotesc întru nimic chinurile”.

După aceasta îl sfîşiară cu unghii de fier pe coaste. Apoi, pironindu-l cu capul în jos pe un lemn, i-au jupuit pielea de pe spate şi cu brice îi tăiară carnea; iar pe pîntece l-au bătut cu toiege ghimpate, atît de mult, pînă ce s-au rupt toate măruntaiele dinlăuntrul lui şi au căzut pe pămînt. Sfinţii mucenici, văzînd măruntaiele lui, au plîns. Apoi, văzînd judecătorul că mucenicii plîngeau, a strigat cu mare glas: „Iată, sînteţi biruiţi, iată, aţi slăbit, iată că plîngeţi, temîndu-vă de chinuri şi nu vă trebuie mai mult decît să cunoaşteţi că Hristos nu vă izbăveşte pe voi din mîinile noastre; deci, lăsaţi-l pe El şi să vă închinaţi zeilor noştri”. Iar sfinţii au răspuns: „Fiară ce eşti! Nu sîntem biruiţi, căci noi vom birui prin Iisus Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi, şi n-am plîns temîndu-ne de munci, ci din firească dragoste către fratele nostru, pe care îl ucideţi fără de omenie. Noi ne bucurăm cu duhul, văzînd acum gata cununa bunului răbdător de chinuri”. Iar stăpînitorul a poruncit ca să-i ducă pe ei în temniţă şi Uar văzînd de acolo de unde era spînzurat pe lemn, cum trăgeau pe sfinţi cu lanţurile la temniţă, a strigat: „Învăţătorii mei, daţi-mă pe mine mai degrabă lui Hristos, că iată iese din trup duhul meu, şi vă mulţumesc vouă, că v-aţi făcut pricinuitorii vieţii mele celei veşnice”. Fiind muncit Sfîntul Uar încă cinci ceasuri, şi-a dat în acele chinuri cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Iar chinuitorii, socotind că este încă viu, tot mai băteau şi chinuiau trupul cel mort. Apoi, văzînd că murise, l-au coborît de pe lemn, şi după porunca judecătorului l-au scos afară din cetate, şi l-au aruncat spre mîncare cîinilor, acolo unde se adună stîrvurile celor necuvîntătoare.

Acolo era o văduvă, pe nume Cleopatra, de loc din Palestina, al cărei bărbat fusese căpitan şi murise în Egipt. Cleopatra avea un fiu pe nume Ioan, care încă era un copil. Pe cînd Sfîntul Uar era chinuit, Cleopatra privea de departe la pătimirea lui şi, fiind creştină, suspina şi îşi bătea pieptul ei. Apoi, după ce au aruncat trupul lui Uar afară din cetate, ea, sculîndu-se noaptea, împreună cu nişte slugi ale sale, şi ducîndu-se acolo, au luat mult chinuitul trup al Sfîntului Uar şi, ducîndu-l în casa sa, a săpat mormînt în cămara sa, lîngă pat, şi l-au pus acolo pe el.

A doua zi, stăpînitorul a scos din temniţă pe ceilalţi mucenici şi, chinuindu-i mult, i-a tăiat cu sabia şi i-a aruncat afară din cetate ca şi pe Uar; iar trupurile lor, luîndu-le noaptea alţi tăinuiţi creştini, le-au îngropat. Cleopatra, în toate zilele, aprindea lumînări deasupra mormîntului Sfîntului Uar şi-i ardea tămîie, avîndu-l pe el de mare folos şi de bun mijlocitor către Dumnezeu.

Trecînd cîţiva ani, şi mai potolindu-se prigoana împotriva creştinilor, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria sa, şi se gîndea cum ar putea să ducă cu sine moaştele Sfîntului Uar; şi gătind un dar oarecare, a rugat pe stăpînitor, printr-un mijlocitor, zicînd: „Bărbatul meu a fost mai mare în oaste şi a murit aici în slujba împăratului. Nefiind încă îngropat pînă acum stă deasupra mormîntului, căci este cu neputinţă ca în ţară străină să i se facă lui îngropare, precum se cuvine unui cinstit povăţuitor de oaste; iar eu, fiind văduvă şi străină, voiesc să mă întorc în patria mea, la rudeniile mele. Deci, stăpînul meu, să-mi dai voie să-l îngrop la moşia mea în mormîntul strîmoşilor mei, pentru că vreau ca şi după moarte să nu mă despart de el”. Iar femeia aceea a făcut astfel, pentru ca, aflînd creştinii că duce din cetatea lor moaştele sfîntului mucenic, să nu o oprească şi să ia de la dînsa acea comoară de mare preţ. Stăpînitorul, luînd darul, a poruncit ca să i se îndeplinească cererea, iar ea, în locul oaselor bărbatului ei, a luat moaştele Sfîntului Uar şi le-a sădit pe ele ca pe o vie din Egipt în Palestina, aşezîndu-le lîngă ale părinţilor ei, în satul ce se numea Edra, care era aproape de Tavor. Apoi în toate zilele mergea la mormîntul lui, tămîia şi aprindea lumînări, lucru pe care văzîndu-l ceilalţi creştini care vieţuiau acolo, au început a merge împreună cu dînsa la mormîntul sfîntului şi a aduce pe bolnavii lor care, cu rugăciunile mucenicului Uar, cîştigau tămăduiri. Aflînd de veste toţi creştinii dimprejur despre Sfîntul Uar, mulţi alergau cu credinţă la mormîntul lui.

Atunci Cleopatra, văzînd că se adunau creştinii pentru rugăciune la mormîntul lui, a gîndit să zidească o biserică în numele sfîntului şi ceea ce a gîndit, a şi început. Iar fiul ei Ioan, fiind în vîrstă, Cleopatra se străduia să-l trimită în oastea împăratului şi prin oarecari mijlocitori a cerut de la împărat o cinstită dregătorie pentru fiul ei, pe care a şi cîştigat-o. Căci în vremea zidirii bisericii s-a trimis fiului ei de la împărat scrisoare de a fi primit în oaste şi brîu pentru cinstita dregătorie ostăşească. Iar ea a zis: „Să nu se îmbrace fiul meu în haine ostăşeşti şi nici să nu meargă în slujbă ostăşească, pînă ce nu se va sfîrşi biserica lui Dumnezeu, pentru că doresc ca să ducă împreună cu mine moaştele sfîntului mucenic şi după aceea va face împărăteasca poruncă”. Sfîrşindu-se biserica, a chemat episcopi, preoţi şi călugări şi, luînd din mormînt cinstitele moaşte ale sfîntului mucenic, le-a pus pe un pat de mult preţ, iar deasupra moaştelor a pus brîul şi haina ostăşească în care avea să se îmbrace fiul ei, ca să fie sfinţite de moaştele sfîntului. Şi cu tot dinadinsul s-a rugat mucenicului, ca să fie ajutător fiului ei, pe care l-au binecuvîntat toţi arhiereii şi preoţii cei adunaţi acolo. Apoi s-a adunat multă mulţime de popor creştinesc acolo. Astfel, Cleopatra cu fiul ei luînd patul cu moaştele, l-au dus în biserică. Biserica, fiind sfinţită, au pus moaştele sfîntului la jertfelnic şi, săvîrşindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cleopatra a căzut înaintea moaştelor sfîntului Uar, zicînd: „Rogu-mă ţie, purtătorul de chinuri al lui Hristos, să-mi ceri mie de la Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut şi mie de folos, asemenea şi unuia născut fiului meu. Pentru că nu îndrăznesc să cer mai mult decît ce voieşte Domnul, căci El ştie ce ne este de folos şi voia Lui cea bună şi desăvîrşită în noi să se săvîrşească”.

După sfîrşirea sfintei slujbe, a făcut ospăţ mare celor adunaţi, şi ea împreună cu fiul ei slujeau, poruncind fiului ei să nu guste nimic, pînă ce se va săvîrşi ospăţul, şi după aceea să mănînce din resturile care vor rămîne. Dar slujind ei, copilul s-a îmbolnăvit foarte greu şi a mers la patul său. Apoi sculîndu-se toţi de la ospăţ, a strigat pe fiul ei ca să mănînce împreună, din rămăşiţele de la ospăţ. Ioan, însă, nu putea să grăiască nici un cuvînt, fiind foarte aprins de friguri.

Văzînd Cleopatra pe fiul ei bolnav, a zis: „Viu este Domnul, că nici eu nu voi pune bucate în gura mea, pînă ce nu voi vedea ce se va face cu fiul meu”. Şi şedea lîngă el, răcorindu-i pe cît îi era cu putinţă căldura bolii; dar ea mai mult se aprindea înăuntru, avînd mai mare mîhnire de unul născut fiul său. Apoi, în miezul nopţii a murit copilul, lăsînd nemîngîiată pe mama sa, care plîngea cu amar. Aceasta a alergat în biserica Sfîntului Uar şi căzînd la mormîntul lui, striga: „Oare astfel mi-ai răsplătit mie, care atîta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu? Oare asemenea ajutoare mi-ai dat mie, care am oropsit trupul bărbatului meu pentru tine şi pentru aceasta m-am nădăjduit în tine? Ai omorît pe unul născut fiul meu, ai surpat nădejdea mea şi ai luat lumina ochilor mei! Deci, cine mă va hrăni la bătrîneţe? Cine mă va îngriji la moartea mea? Sau cine va da trupul meu mormîntului? Mai bine era să mor eu, decît să văd mort pe fiul meu iubit, care era tînăr şi acum este ca o floare vestejită mai înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum odată Elisei pe al sunamitencii, sau şi pe mine îndată să mă iei, pentru că nu pot să vieţuiesc cu necaz şi amărăciune”. Astfel strigînd ea cu plîngere la mormînt, a adormit puţin de multă osteneală şi de necazul cel mare. Şi i s-a arătat în vedenie Sfîntul Uar, ţinînd pe copil în mîinile sale, şi erau amîndoi luminaţi ca soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, încinşi erau cu brîuri de aur şi cununi cu negrăită podoabă aveau pe capetele lor.

Fericita Cleopatra, văzîndu-i, a voit să se închine lor. Dar Sfîntul Uar a ridicat-o, zicîndu-i: „O femeie, pentru ce strigai asupra mea? Oare am uitat facerile tale de bine, pe care mi le-ai făcut în Egipt şi pe cale? Sau socoteşti că nu am simţit cînd ai luat trupul meu dintre stîrvurile dobitoacelor şi l-ai pus în cămara ta? Oare nu ascult întotdeauna rugăciunile tale? Oare nu mă rog pentru tine lui Dumnezeu? Mai ales m-am rugat lui Dumnezeu pentru neamul tău cu care m-ai pus în mormînt, ca să li se ierte lor păcatele; apoi pe fiul tău l-am luat în oastea Împăratului ceresc. Oare nu tu singură m-ai rugat ca să-ţi cer de la Dumnezeu ceea ce îi este Lui plăcut, iar ţie şi fiului tău de folos? Deci am rugat pe bunul Dumnezeu şi bine a voit, după negrăita bunătatea Sa, ca să facă ostaş al Lui pe fiul tău, precum vezi că este unul din cei ce stau înaintea scaunului Său; şi de voieşti, iaţi-l şi-l trimite la slujba împăratului celui pămîntesc şi vremelnic, de vreme ce nu vrei ca fiul tău să slujească Împăratului Celui ceresc şi veşnic”. Iar tînărul, şezînd, a cuprins mîinile lui Uar şi i-a zis: „Nu, stăpînul meu, nu asculta pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate şi de toată fărădelegea, din care m-am izbăvit prin venirea ta. Nu mă depărta pe mine, părinte, din prietenia ta şi din petrecerea cu sfinţii”. Iar către maica sa a zis: „De ce strigi aşa, o, maică? Eu sînt rînduit în oastea Împăratului Hristos, şi mi s-a dat mie ca să stau cu îngerii Lui; iar tu acum vrei să mă iei pe mine de la împărăţie la sărăcie?” Fericita Cleopatra, văzînd pe fiul ei îmbrăcat în rînduială îngerească, a zis: „Luaţi-mă dar şi pe mine cu voi, ca şi eu să fiu acolo”. Iar Sfîntul Uar i-a zis: „Şi aici fiind, eşti cu noi; deci, mergi acum cu pace, iar după o vreme, cînd Domnul va porunci, vom veni să te luăm şi pe tine”. Aceasta zicîndu-i, s-au făcut nevăzuţi de la ochii ei. Ea, venindu-şi în fire, şi-a aflat inima plină de bucurie şi veselie şi a spus această vedenie preoţilor, care au îngropat cu mare cinste pe fiul ei lîngă mormîntul Sfîntului Uar, nemaiplîngînd acum, ci veselindu-se întru Domnul. După aceasta şi-a împărţit averile la săraci şi, lepădîndu-se de lume, vieţuia lîngă biserica Sfîntului Uar, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea. Şi în toate Duminicile, cînd se ruga, i se arătau ei Sfîntul Uar şi fiul ei, întru mare slavă. După şapte ani de petrecere într-o astfel de viaţă, fericita Cleopatra a murit, fiind bineplăcută lui Dumnezeu. Trupul ei s-a pus în biserica Sfîntului Uar, aproape de fiul ei. Iar sfîntul ei suflet, împreună cu al Sfîntului Uar şi cu al fiului ei, Ioan, se află în ceruri întru veselie veşnică, înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Ioan de la Rila

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2019

Cuviosul Părintele nostru Ioan de la Rila Sfîntul cuvios părintele nostru Ioan, cel mare între postnici, era din hotarele slăvitei cetăţi Sredsca, din satul care se numea Scrina, în vremea împărăţiei iubitorului de Hristos, Petru, împăratul romîno-bulgar, şi al împăratului grecesc Constantin Diogen, avînd părinţi dreptcredincioşi. După încetarea din viaţă a părinţilor săi, toate cele rămase le-a împărţit la săraci, căci din tinereţe a iubit pe Dumnezeu şi, luînd chip monahicesc, a ieşit din ţarina sa, neavînd pe trupul său decît o haină de piele. Suindu-se într-un munte înalt şi pustiu, se nevoia acolo cu viaţă îmbunătăţită, hrănindu-se cu buruieni sălbatice. După puţină vreme, din îndemnare diavolească, au năpădit noaptea asupra lui tîlharii şi, bătîndu-l foarte mult, l-au izgonit de acolo. Iar Ioan, plecînd din muntele acela, s-a sălăşluit în pustiul Rilei şi, intrînd într-un copac scorburos, petrecea în post, în rugăciune şi în lacrimi, rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. În acel loc a locuit şaizeci de ani, hrănindu-se numai cu buruieni. Faţă omenească n-a văzut, ci numai fiare sălbatice.

Văzînd Dumnezeu marea răbdare a lui Ioan, a poruncit ca în acel loc să crească mazăre şi cu aceasta s-a hrănit fericitul mulţi ani. Apoi, nişte păstori, văzîndu-l, au spus despre dînsul altor oameni şi au început oamenii a veni la dînsul, aducîndu-şi bolnavii lor şi cîştigînd sănătate cu sfintele lui rugăciuni. Vestea despre cuviosul Ioan s-a dus în tot pămîntul acela şi mulţi, rîvnind la îmbunătăţita viaţă a sfîntului, au vrut să locuiască cu dînsul. Au făcut biserică în peştera care era în apropiere, apoi au întemeiat mănăstire, avînd începător şi păstor pe cuviosul Ioan. Iar el, avînd grijă bine de turma sa, a adus la Domnul pe mulţi şi a făcut minuni. Ajungînd la adînci bătrîneţi, şi-a dat obştescul sfîrşit cu pace, mutîndu-se la neîmbătrînita fericire. A fost îngropat de ucenicii săi, cărora li s-a arătat după o vreme oarecare, poruncindu-le să mute moaştele lui în cetatea Sredsca, iar ei, descoperind mormîntul, au văzut trupul sfîntului întreg, nedat stricăciunii şi bună mireasmă slobozind. Au preamărit pe Domnul şi cu cinste l-au mutat la Sredsca, punîndu-l în Biserica Sfîntului evanghelist Luca. Mai pe urmă s-a zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui şi a fost pus în ea trupul cuviosului care făcea minunate şi preamărite tămăduiri.

Trecînd multă vreme, craiul unguresc, pornindu-se cu multă oaste asupra pămîntului grecesc, l-a prădat şi, ajungînd la cetatea Sredsca, a luat racla cu trupul cuviosului – căci auzise de minunile sfîntului – şi a poruncit să ducă cu cinste racla în ţara sa şi să-l pună în biserica din cetatea care se numea Ostrogoma. Arhiepiscopul Ostrogomei, auzind că cuviosul Ioan de la Rila este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi preamărit prin minuni în toate ţările, nu credea. „Nu ştiu pe acesta a fi pomenit în scripturile cele vechi”, zicea el. Atunci nu voia să meargă să se închine sfîntului. Şi de năprasnă s-a legat limba lui cu amuţire. El, cunoscînd pricina amuţirii lui, căci hulise pe cuviosul, a alergat degrabă la racla sfîntului şi, căzînd la pămînt, l-a sărutat, cerînd iertare. Iar sfîntul Ioan, plăcutul lui Dumnezeu, ascultînd degrabă pe arhiepiscop, în acelaşi ceas i-a dezlegat limba şi iar i-a dat graiul curat. Apoi el, cîştigînd tămăduire, cu plîngere îşi mărturisea la toţi greşeala săvîrşită.

Alte multe şi preamărite minuni şi tămăduiri a făcut sfîntul în pămîntul unguresc. Socotindu-le pe toate acestea craiul, minunîndu-se de preamăritele minuni ale sfîntului şi cuprinzîndu-se de spaimă mare, a împodobit racla lui cu argint şi cu aur şi, sărutînd moaştele lui, le-a trimis cu mare cinste înapoi la Sredsca şi iarăşi s-au aşezat moaştele lui în sfînta sa biserică, în anul 6605 sau 1090 după Hristos.

Nu după multă vreme, Dumnezeu a binevoit să înnoiască iarăşi stăpînirea romîno-bulgară cea învechită de silnicia grecească şi a înălţat fruntea împărăţiei romîno-bulgăreşti, prin iubitorul de Hristos împăratul Ioan Asan. Acesta, la începutul împărăţiei sale, înnoind cetăţile cele căzute şi întărindu-le, umbla cu oastea, supunînd oraşe şi luînd cetăţi. Apoi, ajungînd şi la Sredsca şi pustiind-o, a văzut pe sfîntul şi cuviosul Ioan de la Rila şi, auzind cele preamărite despre dînsul, s-a închinat sfintei racle şi, sărutînd cinstitele lui moaşte, le-a mutat cu slavă în împărăteasca sa cetate Tîrnovo, prin Vasile patriarhul. Acolo le-a pus în biserica cea zidită pentru el, slăvind pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă în veci. Amin.

Sfîntul sfintitul Mucenic Sadot si cei dimpreuna cu dînsul o suta si douazeci de mucenici, care s-au savîrsit în Persida

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2019

Împaratind Savorie în tara persilor, sfîntul parintele nostru acesta, fiind acolo episcop, la o eparhie a împaratiei lui, si învatînd pe poporul lui Dumnezeu cîte trebuie spre folosinta sufleteasca botezînd si pe unii din persi fara de sfiala, a fost pîrît la împaratul; si fiind adus înaintea lui, si nesupunîndu-se a se închina soarelui si lunii, apei si focului, întîi l-au batut cu toiege. Apoi i-au scos o fîsie din frunte pîna la unghiile picioarelor, de un deget de lata; si iarasi l-au batut cu vine de bou si l-au tavalit peste spini si peste scai de cei ghimposi, si l-au strîns într-un teasc cu vîrtej. Deci, rabdînd acestea toate vitejeste, spre mai multa mînie a atîtat pe împaratul, si bagîndu-l în temnita, iarasi l-a scos la întrebare. Si aflîndu-se sanatos peste tot trupul, l-a spînzurat cu capul în jos, si l-a patruns peste tot trupul cu tepi de fier arse. Si sfîntul socotind acestea întru nimica, a auzit pe împaratul înfricosîndu-l mai vîrtos, si zicîndu-i, ca-i va risipi membrele trupului. Iar sfîntul i-a raspuns, zicînd: „Eu cred lui Dumnezeu, ca crestinii vor împarti moastele mele si cine va chema pe Dumnezeu prin numele meu va afla mîntuire”. Si îndata i-au taiat limba. Iar sfîntul întinzîndu-si mîinile si ochii la cer, si rugîndu-se întru sine a auzit glas din cer, zicîndu-i: „Plinitu-ti-s-a cererea, si iata vei grai”. Si crescîndu-i alta limba, marea pe Dumnezeu. Aceasta vazînd popoarele s-au spaimîntat si au crezut în Domnul Dumnezeu si Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, o mie si saptezeci de barbati, si alte doua sute. Deci vazînd împaratul, ca vin multi prin mijlocirea lui catre Hristos Dumnezeul nostru, a poruncit sa-i taie capul; de vreme ce si altii multi au strigat zicînd: „Împarate, si noi suntem crestini”; si a dat si asupra lor judecata cea mai de pe urma, si luîndu-i slujitorii i-au adus la locul junghierii. Deci, facînd sfîntul rugaciune si însemnîndu-i cu semnul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, fiind o suta douazeci, întîi a fost taiat capul Sfîntului Mucenic Sadot, apoi ale celorlalti, si toti si-au luat cununile muceniciei.

Sfîntul Mucenic Artemie

Adaugat la noiembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 2, 2019

Sfîntul Mucenic Artemie Artemie, mucenicul lui Hristos, fiind de neam din Egipt, a fost ostaş pe vremea marelui împărat Constantin şi a lui Constantie, fiul lui. Iar în vremea lui Iulian Paravatul, Sfîntul Mucenic Artemie a pătimit pentru Hristos. Dar ca să înţelegem mai bine viaţa şi pătimirea lui se cade mai întîi să ştim de ce neam era Iulian şi în ce chip a venit la împărăteasca dregătorie. Cînd Diocleţian şi Maximilian Gherculie, împăraţii păgîni, şi-au lăsat împărăteştile lor coroane, sceptrele şi porfirele, aşa voind Dumnezeu – ca biserica Lui cea sfîntă să primească uşurare într-o vreme de cumplită prigoană – au venit după dînşii alţi doi împăraţi: în părţile răsăritului după Diocleţian a venit Maximilian Galerie, iar la apus, după Maximilian Gherculie a venit Mexentie, fiul lui şi Constans Cloru în Britania. Acest Constans a născut pe Constantin cel Mare din Elena, şi pe alţi fii din Teodora, care era fiica femeii lui Maximilian Gherculie. Iar fiii cei născuţi din Teodora erau aceştia: cel dintîi era Constantie, tatăl lui Gal şi Iulian. Şi murind Constans Cloru, a lăsat pe scaun pe fiul său Constantin, născut din Elena. Acesta s-a ridicat cu oştire împotriva lui Maxentie, fratele Teodorei, a doua femeie a tatălui său. Artemie era atunci voievod în oastea lui Constantin, preaviteaz în războaie.

Cînd s-a arătat lui Constantin cel Mare semnul Sfintei Cruci pe cer, Artemie a văzut acel semn cu ochii săi şi s-a întărit cu credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi cu puterea cea tare a Crucii biruia pe vrăjmaşi, războindu-se pentru împăratul Constantin. Apoi, murind marele Constantin în Nicomidia, pizmuit de fraţii săi, care în taină l-au otrăvit de moarte, şi a cărui moarte a fost vestită de o stea care se numeşte cometă, au rămas după dînsul trei fii, dintre care cel dintîi s-a numit Constantin, cel de-al doilea Constantie, iar al treilea purta numele bunicului său Constans. Deci, aceşti trei fii, fiind moştenitorii scaunului părintesc, au împărţit împărăţia în trei părţi; cel mai mare frate, Constantin, a luat Galia de sus şi ţinuturile care sînt după munţii Alpi şi ostroavele Britaniei, Germania, Spania, Anglia şi celelalte, iar cel mic, Constans, a luat Galia cea de jos, sau Italia; apoi cel mijlociu, Constantie, la care era Sfîntul Artemie, a luat părţile răsăritului, Constantinopolului şi Egiptului şi stăpînea pînă în Persida.

Nu după multă vreme a luat în stăpînire şi părţile fraţilor săi, căci cel mai mare frate, Constantin, a fost ucis în război, iar pe Constans, cel mai mic, l-a ucis Magnentie, voievodul oştilor lui, cu învrăjbitorii săi, pe cînd stăpînul lor era la vînătoare. Dar şi Magnentie, mai pe urmă, a fost ucis de Constantie. Atunci stăpînea răsăritul şi apusul Constantie, fratele cel mijlociu, în a cărui împărăţie s-a arătat în Ierusalim, pe cer, preaminunatul şi prealuminatul semn al Sfintei Cruci, care cu strălucirea sa covîrşea lumina soarelui. Acest semn s-a arătat la praznicul a cincizeci de zile după Paşti, în ceasul al treilea din zi. Iar Crucea era întinsă de la locul căpăţînii pînă la muntele Eleonului, pentru care lucru Chiril, Patriarhul Ierusalimului, a înştiinţat prin scrisoare de acest lucru pe împăratul Constantie.

La începutul împărăţiei sale, Constantie a ucis pe vrăjmaşii tatălui său, a ucis pe Constantie, tatăl lui Gal şi al lui Iulian, fratele marelui Constantin. A ucis şi pe celălalt frate al tatălui său, Navalian, şi pe Dalmatian cel tînăr, frate, de asemenea, al marelui Constantin. Apoi, şezînd ani îndelungaţi pe scaunul tatălui său şi văzînd că nu are moştenitor după sine, căci nu avea fii şi nici nu rămăsese vreunul din fraţi, de aceea, s-a sfătuit ca să aibă ajutor şi părtaş la împărăţie pe cineva din rudeniile sale. Şi l-a chemat pe Gal, care atunci avea douăzeci şi cinci de ani, adică pe fratele cel bun al lui Iulian şi vărul său, care era fecior al fratelui său, şi pe acesta l-a rînduit ca să împărăţească cu sine. Iar pentru credinţă şi adeverire i-a dat lui de soţie pe sora sa Constanţia şi l-a trimis pe el în răsărit ca să-i apere împărăţia de perşi, pentru că era viteaz şi foarte norocos în războaie. Iar el s-a dus la război împotriva lui Magnentie şi a lui Veterian, pe care i-a şi biruit.

Atunci Iulian, zavistuind pe fratele său, Gal, pentru vrednicia împărătească, s-a apucat de farmece şi de toată învăţătura diavolească, pentru că se lepădase de Hristos în taină, şi jertfea zeilor. Însă îşi tăinuia călcarea sa de lege, temîndu-se de împăratul Constantie şi de fratele său, Gal, ca ei să nu afle păgînitatea lui şi să fie pedepsit de dînşii. Şi se chema numai cu numele că este creştin, iar de fapt era al păgînilor, cărora se dăduse, ca prin ajutorul lor să poată ajunge împărat.

Gal, fratele lui, luînd stăpînirea la Răsărit, s-a înălţat cu inima şi a poftit să se înalţe la treapta cea mai înaltă a împărăţiei. Şi acum nu se mai supunea făcătorului său de bine, Constantie, ci gîndea rău despre dînsul. Pe oarecare din boierii care nu se învoiau cu dînsul, legîndu-i la nişte cai de picioare, a poruncit să-i tîrască şi aşa cumplit i-a pierdut pe ei. Auzind acestea Constantie, a trimis la dînsul pe prietenii lui cei credincioşi ca să-i ia împărăţia. Iar el, aflîndu-se la Istria, cetatea cîmpului, l-au găsit acolo şi l-au ucis. Auzind Constantie de moartea lui Gal, foarte mult l-a jelit, căci el nu poruncise să-l ucidă, ci numai să-i ia puterea împărătească. Apoi, chemînd de la Ionia în Mediolan pe Iulian, fratele lui, care avea atunci douăzeci şi nouă de ani, l-a făcut părtaş împărăţiei sale în locul lui Gal, dîndu-i în căsătorie pe sora sa, Elena, şi, încredinţîndu-i părţile apusului în paza lui, s-a întors singur la răsărit.

Auzind de la un episcop că trupurile Apostolilor lui Hristos, Andrei şi Luca, sînt îngropate în Ahaia, al lui Andrei în Patara, iar al lui Luca în cetăţile Beoţiei, a chemat pe vrednicul de laudă Artemie şi l-a trimis să ia aceste sfinte moaşte şi să le aducă în Constantinopol. Ducîndu-se Artemie, după porunca împăratului, a adus cu mare cinste moaştele sfinţilor în împărăteasca cetate şi s-a învrednicit de la împărat de multe daruri, ca un vrednic, pentru că i-a luat lui stăpînirea Egiptului. El vieţuia cu plăcere de Dumnezeu, stăpînind părţile acelea şi întinzînd cinstea şi slava numelui lui Hristos, încît pe mulţi idoli i-a surpat şi i-a sfărîmat.

Însă nu după multă vreme, murind împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toată stăpînirea împărăţiei de la apus la răsărit Iulian Paravatul, călcătorul de lege, care, după luarea împărăţiei, pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi s-a închinat idolilor înaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate părţile stăpînirii sale, ale răsăritului şi ale apusului, ca să ia înapoi capiştile pe care în vremea marelui împărat Constantin le luaseră creştinii de la elini şi le sfinţiseră ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarăşi să le facă capişti idoleşti şi să pună în ele jertfelnice, ca să se săvîrşească necurate jertfe. Acest spurcat împărat a ridicat iarăşi marea păgînătate elinească, care căzuse în vremea Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, iar pe creştini îi chinuia foarte rău, prigonind mult Biserica lui Hristos, chinuind şi ucigînd pe credincioşi, jefuindu-le averile şi hulind cu cuvintele şi cu scrisorile sale numele lui Iisus Hristos.

Acel împărat fărădelege, scoţînd din raclă oasele Sfîntului Prooroc Elisei şi moaştele Sfîntului Ioan Botezătorul, afară de cinstitul lui cap şi de mîna cea dreaptă, care se aflau în Sevastia, care demult se numea Samaria şi, amestecîndu-le cu oasele oamenilor necredincioşi, le-a ars iar cenuşa lor a fost vînturată în văzduh. Însă creştinii au adunat cenuşa aceea si oasele care rămăseseră din foc şi cu cinste le-au păzit. Iar sfîntul cap al Mergătorului-Inainte în alt loc era acoperit de Dumnezeu, precum şi mîna lui cea dreaptă, care mai înainte fusese dusă de Sfîntul Apostol Luca în Antiohia şi de care se pomeneşte în a şaptea zi a lunii ianuarie.

Acest preanelegiuit împărat Iulian, luînd chipul cel săpat al Mîntuitorului care era făcut în Paneada de femeia căreia îi curgea sînge şi prin atingerea de hainele lui Hristos se tămăduise şi care, fiind pus într-un cinstit loc al cetăţii sub care ierburile ce creşteau, tămăduiau neputinţele, pe acel chip al lui Hristos l-a surpat Iulian cel fărădelege şi, legîndu-l de picioare cu o funie, a poruncit să-l tîrască prin cetate pînă ce, zdrobindu-se cîte puţin, s-a sfărîmat cu totul şi numai capul, apucîndu-l unul dintre credincioşi, cu evlavie l-a păstrat. În acelaşi loc păgînul împărat a poruncit să fie pus chipul său, dar pe care l-au lovit fulgerele şi l-a sfărîmat de sus un trăsnet. Apoi, nelegiuitul a adunat oaste mare şi a vrut să meargă împotriva perşilor. Ducîndu-se în Antiohia, prigonea după obiceiul său Biserica lui Hristos, ucigîndu-i pe credincioşi. Şi i-au adus doi preoţi din Antiohia şi anume: pe Evghenie şi pe Macarie, iscusiţi în toate Scripturile. Cu aceia se întreba mult Iulian pentru zeii săi, din scripturi eleneşti, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu grăitori, cărora le era dată înţelepciunea, căreia nu a putut să i se împotrivească, nici să răspundă cel ce li se împotrivea, ci mai ales biruindu-se de dînşii, s-a ruşinat şi de păgînătate s-a mustrat. Apoi, nesuferind ruşinea, a poruncit ca sfinţii să fie dezbrăcaţi şi să fie bătuţi fără cruţare. Şi i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie şi mai multe.

Fiind sfinţii chinuiţi fără de milă, s-a întîmplat atunci că acolo era marele Artemie, ostaşul cel vechi şi cinstitul stăpîn, precum şi Augustalie, cel rînduit peste părţile Egiptului de împăratul Constantie, care auzind că împărăţeşte Iulian şi merge la război contra perşilor, luase scrisori prin care se poruncea la toată oastea să meargă în Antiohia, a venit după porunca lui cu oştenii săi şi i-a adus cuviincioasa cinste cu daruri. Şi stătea de faţă înaintea împăratului în vremea cînd sfinţii mărturisitori Evghenie şi Macarie erau chinuiţi.

Privind la chinurile sfinţilor şi auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura împăratului urîtor de Dumnezeu, s-a umplut de mînie şi, apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce, o, împărate, chinuieşti fără omenie pe bărbaţii cei nevinovaţi şi sfinţii lui Dumnezeu şi îi sileşti să se depărteze de la dreapta credinţă? Să ştii că şi tu de aceeaşi fire eşti, pentru că, deşi Dumnezeu te-a rînduit împărat, însă de asemenea eşti om pătimaş şi socotesc că începătorul răutăţii, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu să-i aducă ispite, aşa şi pe tine te-a ales şi te-a adus pe capul nostru, ca prin tine să piară grîul lui Hristos şi să semene neghinele sale. Dar deşarte îi sînt izvodirile şi neputincioasă este tăria lui, pentru că de cînd a venit Hristos şi s-a înfipt crucea şi S-a înălţat pe dînsa Domnul, a căzut mîndria diavolilor şi s-a călcat tăria lor. Deci, nu te înşela, împărate, nici te da de bunăvoie diavolilor, prigonind neamul creştinesc cel de Dumnezeu păzit, căci să ştii că tăria şi puterea lui Hristos sînt nebiruite şi de nesurpat”.

Iulian, auzind acestea, s-a aprins ca focul de mînie şi cu mare glas a strigat: „Cine şi de unde este acest necredincios care a grăit asupra noastră cu îndrăzneală şi a venit chiar de faţă să ne vorbească pe noi de rău?” Iar cei ce stăteau de faţă au răspuns: „Ducele Alexandriei este, stăpîne!” Atunci împăratul a zis: „Oare urîtul Artemie este acesta, care a dat morţii pe fratele meu Gal?” Au răspuns cei ce stăteau de faţă: „Aşa puternice împărat, acela este”. Iar împăratul a zis: „Sînt dator a da mulţumită nemuritorilor zei şi mai ales lui Apolon celui din Dafne, că mi l-a dat în mîini pe acest vrăjmaş, care a venit şi s-a arătat singur. Deci, preanecuratul să fie dezbrăcat de boierie, să i se ia brîul şi să primească pedeapsă chiar acum pentru îndrăzneala sa cea fără de ruşine, iar dimineaţă, vrînd zeii, voi aduce asupra lui judecată pentru uciderea fratelui meu şi voi răzbuna asupra lui sîngele cel nevinovat; şi nu cu un chin îl voi pierde pe dînsul, ci cu nenumărate, pentru că a vărsat nu sînge de om prost, ci împărătesc”.

Zicînd acestea împăratul către poporul elinesc ce stătea de faţă, îndată au luat cei înarmaţi pe Artemie şi, luîndu-i brîul cel de boierie şi dezbrăcîndu-l de haine, l-au lăsat să stea gol. Apoi l-au dat pe sfînt în mîinile chinuitorilor care i-au legat mîinile şi picioarele, l-au întins pe pămînt şi l-au bătut cu vîne de bou pe spate şi pe pîntece. S-au schimbat pentru dînsul patru rînduri de chinuitori, doi cîte doi, şi puteai să vezi răbdare străină la dînsul, nu omenească, căci s-a arătat atît de viteaz, încît nu a scos nici un glas, nici nu a gemut, nici nu s-a mişcat cu trupul, nici altceva nu a arătat, cum fac alţi oameni cînd sînt bătuţi. Pămîntul se adăpa cu sîngele lui, iar el răbda neschimbat, încît toţi, chiar şi necredinciosul Iulian, se mirau. Apoi a poruncit ca să înceteze bătaia şi să fie dus la temniţă. Deci, l-au dus pe Sfîntul Artemie împreună cu Sfinţii Mucenici Evghenie şi Macarie; şi, mergînd, purtătorii de chinuri cîntau: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul, băgatu-ne-ai pe noi în curse, pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Deci ne-a rămas nouă să trecem prin foc şi prin apă, ca întru răcorire să ne scoţi pe noi”. Sfîrşind cîntarea, zicea către sine Artemie: „Artemie, iată rănile lui Hristos pe trupul tău sînt însemnate, deci a rămas numai sufletul tău să-l dai pentru Hristos, împreună cu celălalt sînge al tău”. Aducîndu-şi aminte de cuvîntul cel proorocesc ce zice: „Spatele Mele le-am dat spre răni şi fălcile Mele sub pălmuiri”. Dar cu cît mai mult am răbdat decît stăpînul meu, eu, nevrednicul? El peste tot trupul a fost zdrobit de bătăi şi de la picioare şi pînă la cap nu era nimic întreg în El. Capul înţepat cu spini, mîinile şi picioarele pe cruce, pentru păcatul meu, dar El nu a cunoscut păcat, nici nu a făcut vicleşug cu gura Lui. O! cît de multe şi de mari sînt pătimirile Stăpînului meu! Şi cît de departe de răbdarea şi de nerăutatea Lui sînt eu, ticălosul! Însă mă bucur şi mă veselesc, luminîndu-mă cu patimile Stăpînului meu, Care îmi uşurează durerile mele. Mulţumescu-ţi Ţie, Stăpîne, pentru că m-ai încununat cu ale Tale patimi. Deci săvîrşeşte, rogu-mă, alergarea mea întru mărturisirea Ta, să nu mă arăţi pe mine nevrednic de această începere mucenicească, că eu m-am aruncat spre ale Tale îndurări, Preabunule Doamne, iubitorule de oameni”.

Astfel vorbind sfîntul către sine, a ajuns la temniţă şi în ea a petrecut toată noaptea, lăudînd pe Dumnezeu împreună cu Sfinţii Evghenie şi Macarie.

Făcîndu-se ziuă, călcătorii de lege au poruncit ca mucenicii iarăşi să stea la judecată. Şi, neîntrebîndu-i nimic, i-au despărţit pe ei: pe Artemie l-au lăsat acolo, iar pe Evghenie şi pe Macarie i-au trimis în surghiun în Oasim, în Arabia. Ţinutul acela era vătămător, cu vînturi aducătoare de stricăciuni, încît nimeni din cei ce mergeau acolo nu puteau să petreacă un an, pentru că îndată cădeau în boală foarte cumplită şi mureau. Acolo fiind trimişi Sfinţii Evghenie şi Macarie, după cîtva vreme au dobîndit fericitul sfîrşit. Iar Sfîntul Artemie mai multe pătimiri a răbdat. Căci mai întîi călcătorul de lege, ca un lup, a luat îmbrăcăminte de oaie şi cu blîndeţe a început a grăi către Artemie, şi ca şi cum durîndu-l şi fiindu-i jale de el, i-a zis: „Prin îndrăzneala ta fără de socoteală m-ai silit pe mine, Artemie, ca să-ţi necinstesc bătrîneţile tale şi să-ţi vatăm sănătatea, de care lucru şi mie îmi este jale. Deci, rogu-mă ţie, apropie-te şi jertfeşte zeilor şi mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului şi minunatului meu zeu, care lucru dacă îl vei face, vărsarea sîngelui fratelui meu o voi ierta ţie şi cu dregătorie mare şi mai slăvită te voi cinsti pe tine, pentru că te voi pune arhiereu marilor zei şi patriarhul preoţilor din toată lumea. Tată al meu te voi numi şi vei fi al doilea după mine, în toată împărăţia mea. Apoi ştii şi singur, o, Artemie, că fratele meu, Gal, fără de vină a fost ucis de Constantie, din zavistie, pentru că neamul nostru mai mult se cădea să împărăţească decît al lui Constantin, că tatăl meu, Constantie, s-a născut moşului meu, Constans, din fiica lui Maximiliam, iar Constantin îi era lui fiu din Elena, care era o femeie de neam prost. Moşul meu atunci încă nu era Cezar, cînd a născut din Elena pe Constantin, iar pe tatăl meu l-a născut fiind la împărăţie. Dar Constantin, cu furia năravului, a răpit împărăţia şi sîngele casei sale l-a vărsat. A rîvnit şi Constantie, fiul lui Constantin, tatălui său şi a ucis pe tatăl meu şi pe fraţii lui şi pe fratele meu Gal nu de mult l-a ucis şi pe mine era să mă ucidă, de nu m-ar fi mîntuit din mîinile lui zeii, spre care eu nădăjduind, m-am lepădat de creştinătate şi la viaţa elinească m-am întors, ştiind bine că credinţa romană şi elinească este mai veche; iar credinţa creştinească de curînd s-a arătat, pe care Constantin ca un prost şi neînţelept a primit-o, lepădînd legile romane cele vechi şi bune. Pentru aceea şi zeii l-au urît ca pe un necurat şi nevrednic de credinţa lor şi plin de sînge, căci pe fiul său, Crisp, bunul bărbat, l-a ucis în zadar, şi nici pe Fausta, femeia sa, n-a cruţat-o, care întru nimic nu era vinovată. Deci pentru aceste necuvincioase lucruri, zeii, urîndu-l, l-au gonit pe el, seminţia lui cea necurată şi neamul său cel spurcat dintre oameni l-a pierdut. Oare nu grăiesc eu adevărul, Artemie? Tu eşti om bătrîn şi înţelept, oare nu sînt toate acestea aşa? Deci, să cunoşti adevărul şi să fii al nostru, căci voi să te am pe tine prieten şi părtaş al împărăţiei”.

Aceste toate auzindu-le Sfîntul Artemie, tăcînd puţin, a început a grăi: „Mai întîi pentru fratele tău îţi răspund, împărate, precum că eu nevinovat sînt de moartea lui, nici n-am greşit cîndva către dînsul cu ceva, nici cu lucrul, nici cu cuvîntul; chiar şi de mii de ori de te-ai osteni cercetînd aceasta, nu mă vei afla vinovat de moartea sa, pentru că îl ştiam pe el că este adevărat creştin şi dreptcredincios şi supus Legii lui Hristos. Deci să ştie cerul şi pămîntul, toată ceata sfinţilor îngeri şi Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc, că sînt nevinovat de înjunghierea şi de moartea fratelui tău, nici nu m-am învoit cu ucigaşii, nici nu am fost cu împăratul Constantie întru acea vreme cînd a făcut sfat despre fratele tău, ci am petrecut în Egipt pînă în acest an. Iar dacă îmi porunceşti să mă lepăd de Hristos, Mîntuitorul meu, la aceasta îţi răspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor.

Spre ştirea ta să fie, împărate, că idolilor tăi nu voi sluji şi chipului celui de aur al iubitorului tău Apolon niciodată nu mă voi închina. Pe fericitul Constantin şi neamul lui l-ai defăimat numindu-l vrăjmaş al idolilor, nebun şi plin de sîngele lui. Aceasta îţi răspund pentru dînsul: tatăl tău şi fraţii tăi au început înainte asupra lui cu nedreptatea, dîndu-i otravă aducătoare de moarte, pentru care lucru au fost ucişi de fiul lui. Apoi îl acuzi cum că a ucis pe fiul său, Crisp, şi pe femeia sa, Fausta; dar el a ucis pe Crisp din neştiinţă, căci ca un om a crezut nedreptatea, iar cum că a ucis pe Fausta, femeia sa, acest lucru bine şi cu dreptate l-a făcut. Dacă nu ştii pricina uciderii aceleia, să-ţi spun eu: Fausta, femeia lui, văzînd pe Crisp, fiul lui cel născut din Minerva, femeia lui cea dintîi, că era foarte frumos, s-a rănit cu patimă spre el şi ca altădată femeia lui Tezeu, care rănindu-se de frumuseţea lui Ipolit, fiul bărbatului său, îl îndemnă la păcat; iar după ce frumosul tînăr nu a voit a săvîrşi aceasta fărădelege, Fedra, mîniindu-se, l-a clevetit pe el la tatăl său şi la bărbatul ei, cum că i-ar fi făcut ei silă. Astfel şi Fausta, poftind pe Crisp cel preafrumos, îl silea pe el spre o asemenea fărădelege. Iar el, fiind înţelept, nu a voit să întineze patul tatălui său, nici să o pîrască înaintea tatălui, ci tăinuia aceasta, tăcînd şi temîndu-se de înşelăciunea ei. Iar ea, necurata, nedobîndindu-şi dorinţa, şi-a ridicat glasul ca Fedra cea desfrînată asupra lui Ipolit sau ca femeia cea desfrînată a lui Pentefri asupra lui Iosif din Egipt; aşa şi aceasta asupra lui Crisp a strigat, ca şi cum acest fiu al împăratului ar fi silit-o la păcat.

Deci împăratul, tată fiind, a pedepsit pe fiul său precum a voit, pentru că a crezut pe Fausta mincinoasa şi pătimaşa. Iar mai pe urmă, arătînd Dumnezeu nevinovăţia lui Crisp şi văzînd nedreptatea Faustei, după ce s-a înştiinţat împăratul de toate, atunci cu dreptate a judecat şi a condamnat pe Fausta la moarte, ca fiind vrednică de o asemenea pedeapsă. Iar pentru credinţa lui Constantin, în ce chip a trecut de la idolii voştri cei mincinoşi la adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind chemat de Cel de sus, ascultă-mă pe mine, cel singur văzător al lucrului aceluia: cînd mergeam la război împotriva lui Maxentie, cumplitul judecător şi nesăţiosul de sînge omenesc, într-o zi de amiază s-a arătat pe cer o cruce, strălucind mai mult decît razele soarelui şi o scrisoare cu stele în limba latină, care îi făgăduia lui biruinţa întru acel semn. Crucea aceea care se arătase pe cer am văzut-o noi toţi şi scrisoarea aceea am citit-o şi sînt pînă şi acum în oaste mulţi din ostaşii tăi bătrîni care ţin bine minte despre aceasta, spre care cu ochi luminaţi au privit. Încearcă, de vei voi, şi vei afla aşa precum îţi spun eu. Dar ce grăiesc? Pe Hristos L-au văzut proorocii mai înainte cu sute de ani, precum tu singur ştii bine. Şi multe sînt mărturiile pentru venirea Lui şi de la zeii voştri multe proorociri sînt pentru Hristos şi mai înainte grăirile şi scrierile sibilelor şi stihurile lui Virgiliu”. Sfîntul spunea că de multe ori diavolii cei ce locuiesc în idoli, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, au mărturisit chiar adevărul, că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Iar Iulian, nesuferind să asculte cuvintele cele adevărate ale lui Artemie, a poruncit ca să-l dezbrace pe mucenic şi cu ţepuşe înroşite în foc să-i strujească coastele, iar spatele să i-l strujească cu fier ascuţit. Artemie, ca şi cum nu ar fi simţit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, arătîndu-se nebiruit în răbdare.

După acele munci împăratul l-a trimis în temniţă, poruncind ca sfîntul să fie chinuit cu foamea şi cu setea. Apoi, Iulian s-a dus la locul Dafnelor ca să aducă jertfă zeului său Apolon, întrebîndu-l despre biruinţa asupra perşilor. Şi a zăbovit acolo mai multe zile, sacrificînd necuratului Apolon multe dobitoace, în toate zilele, dar nu şi-a aflat dorinţa, pentru că diavolul care şedea în idolul Apolon şi dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, a tăcut în acea vreme, de cînd în acel loc, la Dafne, fusese aduse moaştele Sfîntului Vavila şi ale celor trei tineri care au pătimit împreună cu dînsul. Deci zeul nu a răspuns lui Iulian nimic. Cercetînd cu tot dinadinsul Iulian pentru care pricină a amuţit Apolon, zeul său şi înştiinţîndu-se că din cauza moaştelor lui Vavila, care zac nu departe de acolo, a poruncit îndată creştinilor să fie luate moaştele de acolo. După luarea acelor moaşte a căzut foc din cer asupra capiştei lui Apolon şi a ars-o pe ea cu idol cu tot.

Artemie, şezînd în temniţă, a fost cercetat de Domnul şi de sfinţii lui îngeri. Pentru că, rugîndu-se, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: „Artemie, îmbărbătează-te, căci Eu sînt cu tine, scoţîndu-te din toate chinurile şi gătindu-ţi ţie cununa slavei. Precum tu M-ai mărturisit pe Mine înaintea oamenilor pe pămînt, aşa şi Eu te voi mărturisi înaintea Tatălui meu Cel din ceruri. Îndrăzneşte şi te bucură, căci cu Mine vei fi în împărăţia Mea”. Mucenicul, auzind aceasta de la Domnul, îndată s-a tămăduit de răni, încît nici un semn nu se mai vedea pe sfîntul lui trup, iar sufletul lui s-a umplut de dumnezeiască mîngîiere şi petrecea, cîntînd şi binecuvîndînd pe Dumnezeu.

De cînd a fost aruncat în temniţă nu a gustat nimic din mîncărurile cele pămînteşti şi nici din băuturi, pînă la sfîrşitul său, căci era hrănit de sus, pentru că prin mimă îngerească i se trimetea hrană cerească, pîinea vieţii întărindu-l pe el. Şi întorcîndu-se Iulian de la jertfe cu ruşine a pus pricina arderii lui Apolon asupra creştinilor, zicînd că noaptea l-au ars creştinii. Deci, luînd de la creştini sfintele biserici, le-a făcut capişti idoleşti şi multe răutăţi făcea creştinilor.

Scoţînd pe Artemie din temniţă a zis către dînsul: „Ştiu că ai auzit ce s-a făcut în Dafne, că necuraţii creştini au ars capiştea marelui zeu Apolon şi au pierdut pe idolul lui cel minunat. Dar nu se vor bucura de aceasta nelegiuiţii, nici nu vor rîde de noi, căci eu le voi răsplăti lor pentru această izbîndă de şaptezeci de ori cîte şapte, precum zic cuvintele voastre”. Iar Sfîntul Artemie a răspuns: „Am auzit că mînie de Dumnezeu slobozită şi foc din cer pogorîndu-se a mistuit pe zeul tău şi capiştea lui a ars-o. Deci, dacă Apolon al tău ar fi fost Dumnezeu, de ce nu s-a izbăvit pe sine din foc?” Iar împăratul a zis: „Şi tu rîzi, ticălosule, şi te bucuri de arderea lui Apolon?” A răspuns Artemie: „Eu rîd de nebunia voastră, că voi slujiţi unui zeu ca acesta, care n-a putut singur pe sine să se izbăvească din foc, deci cum vă va izbăvi pe voi din focul cel veşnic? Mă mîngîi de căderea lui şi mă bucur de toate aceste, pe care Hristos al meu cu minuni le lucrează. Iar cu ceea ce tu te lauzi asupra creştinilor celor nevinovaţi, care nici un rău nu ţi-au făcut, ca adică să le răsplăteşti de şaptezeci de ori cîte şapte, acea răsplată asupra ta o vei vedea, cînd focul cel nestins te va apuca pe tine şi veşnica muncă, care degrabă îţi va veni ţie. Pentru că, iată, pierzarea ta este aproape şi nu după multă vreme pomenirea ta cu sunet va pieri”.

Iar chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit tăietorilor de piatră ca să despice o piatră foarte mare şi, despicată fiind piatra, a poruncit ca sfîntul să fie pus pe o parte de piatră în mijloc, iar partea cea de deasupra, ridicînd-o sus, s-o lase peste sfînt. Făcîndu-se aceasta, tot trupul sfîntului mucenic a fost acoperit de piatra cea căzută peste dînsul şi aşa l-a tescuit încît toate oasele lui au fost zdrobite, iar şi măruntaiele lui au fost sfărîmate şi toate încheieturile lui şi luminile ochilor au sărit din locurile lor. Puteai să vezi o minune mare că în atîta tescuire sufletul a rămas viu, între acele două pietre, şi chema pe Dumnezeu, ajutătorul său, grăind cuvintele lui David: „Pe piatră m-ai înălţat, povăţuitu-m-ai, că te-ai făcut nădejdea mea, turn de tărie de către faţa vrăjmaşului; ai pus pe piatră picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei, deci primeşte, Unule născut, duhul meu, ştiind strîmtoarea mea, şi să nu mă laşi în mîinile vrăjmaşilor”. O zi şi o noapte a petrecut sfîntul între acele două pietre. După aceea, Iulian a poruncit ca să fie ridicată piatra, socotind că sfîntul a murit: şi, iată, sfîntul mai presus de fire s-a aflat viu şi, sculîndu-se, umbla. Şi le era tuturor groază a-l vedea, pentru că era strîns ca o scîndură, avînd oasele zdrobite şi toate măruntaiele dinlăuntru căzute, faţa îi era turtită şi ochii căzuţi, însă sufletul se ţinea încă într-însul şi cu picioarele putea să umble şi cu limba bine grăia.

Judecătorul, văzînd o minune ca aceasta, s-a înspăimîntat şi a zis către cei care erau acolo: „Oare om este acesta sau nălucire? Oare nu ne-a fermecat ochii noştri vrăjitorul acesta? Că această vedere este înfricoşată şi covîrşeşte firea omenească. Cine se aştepta ca să rămînă el viu cînd şi cele dinlăuntrul lui fiind căzute şi toate alcătuirile sfărîmate şi slăbănogite, se mişcă, umblă şi grăieşte? Dar zeii noştri, spre înţelepţirea multor oameni, l-a păzit pe el viu, ca pe cel ce nu voia ca să se închine stăpînirii lor şi aceasta să fie nălucire de spaimă celor ce privesc la dînsul”. Şi a zis către mucenic: „Iată acum, ticălosule, te-ai lipsit de ochi şi cu toate mădularele eşti netrebnic, deci ce nădejde îţi mai rămîne ţie către Acela spre Care în deşert ai nădăjduit? De aceea, cere milă de la zeii cei milostivi, ca să te miluiască pe tine şi măcar muncilor celor din iad să nu te dea pe tine”. Iar mucenicul lui Hristos, auzind de munci, a rîs şi a zis către împărat: „Oare zeii tăi mă vor scăpa pe mine de munci? Ei singuri nu pot să scape de muncile lor cu care şi tu, dîndu-te focului celui nesfîrşit, în veci te vei munci, că te-ai lepădat de Fiul lui Dumnezeu şi sîngele Lui cel sfînt ce s-a vărsat pentru noi l-ai călcat şi darul Duhului Sfînt l-ai batjocorit supunîndu-te idolilor celor pierzători. Iar eu, pentru această puţină durere care s-a adus de către tine asupra mea, nădăjduiesc de la Domnul meu, pentru Care pătimesc, să am odihnă veşnică în cămara Lui cea cerească”.

Iulian, auzind acestea, i-a răspuns lui aşa: „Pe Artemie cel ce a hulit pe zei şi a călcat legile romane şi ale noastre şi s-a mărturisit pe sine creştin, în loc de roman şi în loc de voievod s-a numit Augustalie, l-am dat judecăţii celei desăvîrşite a morţii şi poruncim să se taie spurcatul lui cap cu sabia”. Un răspuns ca acesta auzind sfîntul, a fost dus la locul de ucidere, dorind să se dezlege de trup şi cu Hristos să vieţuiască. Mergînd la locul unde avea să fie tăiat, a cerut vreme de rugăciune şi întorcîndu-se spre răsărit şi-a plecat genunchii de trei ori şi, rugîndu-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicîndu-i: „Intră cu sfinţii, ca să-ţi iei răsplătirea cea gătită ţie”. Apoi îndată şi-a plecat sub sabie capul pe care l-a tăiat unul din ostaşi, în ziua douăzecea a lunii octombrie. Ziua în care s-a săvîrşit muceniceasca sfîntului nevoinţă a fost într-o vineri, iar cinstitul şi sfîntul lui trup a fost cerut de la judecători de o femeie, pe nume Arista, diaconiţă a bisericii Antiohiei. Aceasta, ungîndu-l cu arome de mare preţ, l-a pus într-o raclă şi l-a trimis la Constantinopol, unde l-a îngropat cu cinste. Multe şi negrăite minuni se făceau la moaştele lui şi mulţi neputincioşi se vindecau, vindecări pe care şi acum le dă Sfîntul Artemie tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul.

După sfîrşitul lui s-a împlinit degrabă proorocia pe care a făcut-o pentru moartea lui Iulian, zicîndu-i în faţă: „Pierzarea ta aproape este şi nu după multă vreme va pieri pomenirea ta cu sunet”.

Iulian, ucigînd pe Sfîntul Artemie, a plecat cu ostaşii săi din Antiohia şi a mers în pămîntul Persiei. Cînd a ajuns la cetatea Ctesifont, s-a întîlnit cu dînsul un pers, bărbat bătrîn şi cinstit şi cu foarte bună înţelegere; acela s-a făgăduit lui Iulian ca să-i dea fără de osteneală împărăţia persană. Şi s-a făcut nelegiuitul împărat şi la toată oastea lui călăuză în părţile Persiei, dar nu spre binele răului băutor de sînge, căci persul acela l-a amăgit pe el şi, păcălindu-i că îi duce pe căi drepte şi bune, a băgat pe călcătorul de lege în pustiul Carmaniului, în locuri neumblate şi în prăpăstii fără de apă şi pustii, unde pe toţi ostaşii cu foamea şi cu setea chinuindu-i şi caii şi cămilele lor omorîndu-le, a spus că de voie a făcut aceasta şi intenţionat l-a dus pe el în nişte locuri ca acestea, pustii şi înfricoşătoare, ca să slăbească puterea lor. „Pentru aceasta, zicea, am făcut-o, ca să nu văd patria mea prădată de vrăjmaşi, că mai bine îmi este mie aici în mîinile voastre, decît patria mea să piară prin voi”. Şi îndată ostaşii l-au tăiat în bucăţi pe persul acela. Apoi, rătăcind mult prin pustie, grecii şi romanii au căzut în oastea persană şi, făcînd război, mulţi din partea lui Iulian au căzut răniţi. Atunci a sosit şi asupra lui Iulian dumnezeiasca izbăvire, căci de sus, cu nevăzută mînă şi cu nevăzută armă a fost rănit în coaste, pînă în cele dinlăuntrul ale lui. Apoi a suspinat greu şi a răcnit şi, luînd cu mîna din sîngele lui, l-a aruncat în sus, în văzduh şi a zis: „Ai biruit, Hristoase! Satură-te, Galileene!”. Şi cu o moarte cumplită ca aceasta sufletul său cel vrăjmaş şi necurat l-a părăsit şi a pierit cu sunet, după proorocia Sfîntului Artemie. Iar oastea, după sfîrşitul lui Iulian, a pus împărat pe Iovian care, fiind creştin şi făcînd pace cu perşii, s-a întors înapoi. Şi acum Iulian se munceşte în iad cu Iuda, iar Artemie se veseleşte cu sfinţii în ceruri, stînd înaintea lui Dumnezeu, Unul în Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ilarion cel Mare

Adaugat la noiembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 3, 2019

Cuviosul Părinte Ilarion cel MareCuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinţii lui în Alexandria ca să înveţe carte, el nu numai acea înţelepciune a deprins-o degrabă – pe care elenii o caută – ci şi înţelepciunea cea duhovnicească a învăţat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfîntul Botez şi, intrînd adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează şi înţelepţesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi, obiceiurile cele bune deprinzîndu-le, gîndea în ce chip ar plăcea Lui. Şi auzind de Sfîntul Antonie cel Mare, de a cărui viaţă îmbunătăţită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă şi a mers la dînsul cu sîrguinţă.

Ajungînd la acea pustie, a văzut faţa lui cea cu sfîntă cuviinţă şi i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvîrşire. A petrecut Ilarion la Sfîntul Antonie cîtăva vreme, privind la viaţa lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osîrdie, la lucrul mîinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi la înfrînare, la iubirea de aproapele, la necîştigare şi la toată călugăria cea desăvîrşită. Mulţime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputinţele lor, alţii ca să fie binecuvîntaţi de dînsul, iar alţii ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să vieţuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvîrşită şi linişte; ci a gîndit să-şi caute un loc ca acela unde ar putea să vieţuiască numai cu Dumnezeu, fără gîlceavă. Şi luînd de la cuviosul binecuvîntare, s-a întors în patria sa şi a aflat pe părinţii săi morţi. Apoi a împărţit averea ce rămăsese în două părţi: una a dat-o rudeniilor, iar alta săracilor, nelăsîndu-şi nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume şi chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos şi următor al sărăciei Lui.

Astfel, lăsînd cele deşarte, a mers în pustia ce este ca la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, s-a sălăşluit singur. Erau tîlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mîinile tîlharilor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrînd să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine – zicea el – a fugi de tîlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tîlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?” Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr şi o manta din piele dată de cuviosul Antonie.

Dar urîtorul binelui, diavolul, văzîndu-se călcat de un monah tînăr, a ridicat război împotriva lui, vrînd să biruiască pe ostaşul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tînăr şi cu gînduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simţind balaurul cel necurat care vrea să-l muşte cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmîndu-se cu rugăciuni către Dumnezeu şi desăvîrşit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post şi osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori şi cîte patru zile, negustînd hrană. Şi-şi ostenea trupul săpînd uneori pămîntul, iar alteori împletind coşniţe, grăind către sine apostoleştile cuvinte: „De nu voieşte cineva să lucreze, atunci nici să nu mănînce”. Gîndurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameşul şi cu suspinul cel din adîncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, aşa vorbea cu dînsul: „Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticeşti şi nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea şi cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gîndeşti mai mult la hrană, iar nu la necurăţie”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele şi cu fapta, pentru că atît îşi chinuise trupul, încît i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.

Apoi, văzînd vrăşmaşul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dînsul, s-a gîndit să-l înfricoşeze pe fericit prin năluciri şi prin vedenii. Într-o noapte, cînd Sfîntul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plîngere de copii şi tînguire de femei, răgete de lei şi glasuri de alte fiare dobitoace, mare gîlceavă şi tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarăşilor lor şi scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoşîndu-se de glasurile lor, să lase pustiul şi să fugă. Dar înţelegînd că toate acestea sînt îngroziri diavoleşti şi-a făcut semnul crucii şi diavolul, văzîndu-se alungat cu păvaza credinţei, a căzut, iar tînărul, rugîndu-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus şi stînd mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmaşul care stătea asupra lui. Apoi, ridicîndu-se puţin, vrînd să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă şi luna strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoşaţi şi sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dînsul. Iar el a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Şi îndată, desfăcîndu-se, pămîntul a înghiţit toată puterea diavolească. Iar sfîntul, bucurîndu-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cîntat: „Calul şi pe călăreţul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa şi l-a înghiţit pe el pămîmtul”. Apoi iarăşi cînta: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat”.

Însă vrăjmaşul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula şi a tăbărî asupra sfîntului, ispitindu-l cu alte meşteşuguri ale sale. Odihnindu-se sfîntul, i se părea că vede pe lîngă dînsul femei dezbrăcate, glumind cu neruşinare. Apoi, fiind flămînd şi însetat, i se arătau lui fel de fel de mîncăruri şi băuturi dulci. Iar el, rugîndu-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlînd, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostaşi înaintea lui făcînd război şi unul dintre ei, căzînd mort la picioarele lui, îl ruga ca să-l îngroape. Odinioară, stînd în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de fireasca neputinţă şi altceva gîndind, a sărit în spatele lui diavolul şi lovindu-l cu picioarele în coaste şi bătîndu-l cu biciul pe spate şi pe grumazul său, îi zicea: „Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?” Şi rîzînd îl întreba: „Oare vrei orz?” Iar sfîntul, socotindu-le întru nimic toate acele meşteşuguri diavoleşti, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine.

Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormînt, încît abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dînsul şi toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflîndu-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dînsul: „De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?” Iar el le-a răspuns lor: „Cel gol nu se teme de tîlhari”. Ei i-au zis: „Dar pot să te ucidă”. Iar sfîntul a răspuns: „De vreme ce sînt gata pentru a muri, nu mă tem de tîlhari”. Iar tîlharii, minunîndu-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutîndu-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Şi vieţuind el în acea pustie mulţi ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfinţenia vieţii lui şi au început a veni la dînsul credincioşii, căutînd ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întîi a venit la dînsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care vieţuind în însoţire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă şi ocărîtă de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfîntul şi a căzut la picioarele lui. Văzînd-o, sfîntul şi-a întors faţa de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce-ţi întorci faţa, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ţie cu tînguire? Să nu priveşti spre femeie, dar spre durerea inimii ei şi la lacrimi milostiveşte-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ţi aminte că Mîntuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcîndu-Se în trup omenesc din femeie, din care şi pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci faţa de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sînt ocărîtă şi defăimată de bărbatul meu”.

La aceste cuvinte Sfîntul Ilarion, plecîndu-se spre milă, şi-a ridicat ochii săi în sus şi s-a rugat pentru dînsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicîndu-i: „Să mergi cu bună nădejde şi îţi va îndeplini Domnul cererea ta”. Şi s-a întors femeia cu bucurie, crezînd în cuvintele sfîntului. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a şi născut un fiu după cum îi spusese Sfîntul Ilarion.

Trecînd un an, acea femeie a mers la dînsul, purtînd în braţe pruncul şi zicînd: „Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvîntează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu”. Şi binecuvîntînd sfîntul pe prunc şi pe maica sa, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudînd pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ţinutul acela.

O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soţia unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămîndu-se de un vînt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască şi acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfîntul Ilarion care era în pustie, a alergat la dînsul, luîndu-şi slujnicele şi famenii ei, şi a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicînd: „Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza şi să tămăduieşti de boală pe cei trei fii ai mei care sînt gata să moară, ca şi în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta şi prin tămăduirea fiilor mei şi, astfel, să se ruşineze Marnas, necuratul zeu al Gazei, cel cinstit de cei necredincioşi”. Iar sfîntul se lepăda, zicînd: „Eu niciodată nu ies din pustie şi nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat”. Dar femeia atît insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încît sfîntul a făgăduit să vină după apusul soarelui.

Fiind seară adîncă, sfîntul a venit în Gaza şi cînd s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemînd peste dînşii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieşit din ei sudoare multă şi în acelaşi ceas s-au sculat sănătoşi şi, luînd hrană, au mulţumit lui Dumnezeu şi au sărutat sfintele mîini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, cîştigînd tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulţime de păgîni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să rîvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsînd lumea, petreceau cu dînsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfîntul Ilarion în Gaza şi în Palestina întîiul povăţuitor de monahi, precum Sfîntul Antonie în Egipt.

Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzîndu-şi lumina ochilor de zece ani, îşi cheltuise toată averea sa la doctori şi nici un folos nu cîştigase. Pe aceasta sfîntul a tămăduit-o prin scuipare, asemănîndu-se Domnului său; pentru că a scuipat în faţa ei şi ea îndată a văzut şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Un servitor al unui boier din Gaza, pe cînd şedea în şaretă, a fost rănit de diavol şi a înţepenit cu totul, încît nu putea nicidecum să se mişte cu nici o parte a trupului, numai singură limba îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzîndu-l, sfîntul a zis: „Nu-ţi este cu putinţă a te tămădui de neputinţa ta, de nu vei crede mai întîi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască”. Iar bolnavul cu osîrdie, a răspuns: „Cred întru El, numai să mă tămăduiască”. Şi sfîntul, făcînd rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos şi învăţîndu-l credinţa, i-a poruncit să se boteze. Şi aşa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească şi sănătos cu trupul şi cu sufletul.

Un alt om tînăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încît putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grîu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin cîmpii. Prinzîndu-l oamenii i-au legat mîinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească şi cu cea firească a sa, a sfărîmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpînd, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale: unora muşcîndu-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărîmîndu-le mîinile şi picioarele, altora scoţîndu-le ochii, iar pe alţii sugrumîndu-i de gît şi omorîndu-i şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încît nimeni nu putea să-l îmblînzească. Si adunîndu-se popor mult şi prinzîndu-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi trăgîndu-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzîndu-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blînd ca un mieluşel. Apoi, rugîndu-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă”. Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfîntului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicînd: „Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mîntuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi să-I mulţumim”.

Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanţuri de fier, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, cînd s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mîinile celor care îl duceau şi, alergînd apoi, l-a apucat pe sfîntul şi l-a ridicat mai sus decît el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trîntească pe sfînt la pămînt şi să-i sfărîme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Lăsaţi pe pîrîşul meu să se lupte cu mine”. Şi întinzîndu-şi mîna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi legîndu-i mîinile şi călcînd pe picioarele lui, îi zicea: „Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!”. Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gîlceavă de popor mult. Apoi a început sfîntul a se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti”. Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului Ilarion, plăcutul Lui.

Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducînd sfîntului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfîntul nu a primit darurile, zicînd: „Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sînt de folos acestea”. Si aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfînt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tînăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dînsa, iar ea îl depărta de la dînsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzînd tînărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunînd acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dînşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încît a început fără ruşine a striga, chemînd singură pe tînărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncînd de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzîndu-se de focul păcatului.

Văzînd acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tînguindu-se şi zicînd: „Mai bine îmi era cînd mă aflam în Memfis înşelînd pe oameni cu nălucirile din vis, decît acum cînd sînt adus aici”. Apoi diavolul a strigat: „Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sînt trimis într-însa de cel ce mă stăpîneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sînt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, pînă nu mă va dezlega tînărul care m-a legat pe mine”. Iar sfîntul, zîmbind puţin, i-a zis: „Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?” Apoi l-a întrebat: „Pentru ce nu ai intrat în tînărul cel ce te-a legat?” A răspuns diavolul: „Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte”. Şi rugîndu-se sfîntul, l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întîlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sînt fără de ruşine.

De asemenea, un boier oarecare, avînd în el duh necurat, a mers la Sfîntul Ilarion şi a cîştigat tămăduire. Pentru aceasta, mulţumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur şi l-a rugat să le ia. Iar sfîntul i-a arătat lui o pîine de orz, zicîndu-i: „Cei ce se hrănesc cu o pîine ca aceasta aurul îl socotesc ca un gunoi”. Şi neluînd aurul a slobozit pe boier sănătos.

Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dînsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcînd atît de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.

Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvîntarea Sfîntului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dînsul ca să audă din gura lui cuvînt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mîntuirii. O dată a fost rugat de fraţii ce veneau la dînsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvîntarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi cînd a ieşit în cale s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfîntului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Înconjurînd cuviosul mănăstirile şi cercetînd pe fraţi, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini îşi avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfîntul Ilarion şi a rugat pe fraţi ca, mergînd în via lui, să ia fiecare struguri cît va voi, pentru că erau copţi. Şi fraţii şi-au luat fiecare cît au voit şi erau cam la trei mii de fraţi.

Văzînd cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvîntat via lui şi fratele a luat vin – în anul acela – din via sa, mai mult decît trei sute de măsuri. Aşa binecuvîntarea cuviosului a înmulţit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgîrcit şi împietrit la inimă, văzînd pe sfîntul că merge cu turma sa cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dînsul; şi străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicînd: „Să nu vă apropiaţi de acestă vie, că este străină”. Şi a fost lipsit fratele acela de binecuvîntarea sfîntului, pentru că foarte puţin vin a luat din vie şi acela a fost acru.

Odată, mergînd în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întîmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulţime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine şi făcea jertfe şi dansa în capiştea necuratei zeiţe Afrodita. Aceştia, auzind că Sfîntul Ilarion s-a apropiat, au ieşit cu femeile şi copiii în întîmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dînsul, că este mare făcător de minuni. Şi văzîndu-l pe el şi-au plecat capetele şi au strigat cu toţii în limba siriană: „Varah! Varah!” adică: „Binecuvîntează! Binecuvîntează!” Şi au adus la dînsul mulţime de neputincioşi şi de îndrăciţi şi pe toţi i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Şi învăţîndu-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu pe toţi i-au adus la credinţă şi nu s-a dus de la dînşii pînă ce nu a risipit capiştea cea idolească şi i-a sfărîmat pe idoli. Apoi au făcut o sfîntă biserică şi s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credinţă şi dîndu-le binecuvîntare, a plecat în calea sa.

Cuviosul avea un astfel de dar de la Dumnezeu că prin mirosirea trupească şi prin atingerea hainelor, cunoştea de ce patimă este cuprins fiecare. Odată un frate avar şi iubitor de argint a trimis sfîntului verdeţuri de mîncare din grădina sa. Făcîndu-se seară şi şezînd sfîntul să primească hrana, au pus ucenicii înaintea lui verdeţurile cele trimise de la acel frate avar. Iar sfîntul, văzîndu-le, a întors faţa, zicînd: „Nu pot suferi mirosul urît care iese din verdeţurile acestea! Luaţi-le de aici”. Iar fericitul Isihie, ucenicul lui, îl silea să guste şi să binecuvînteze dragostea fratelui şi îi zicea: „Să nu scîrbeşti, părinte, de verdeţurile pe care le-a adus fratele, căci a adus cu credinţă pîrgă din grădina sa”. Iar sfîntul a răspuns: „Oare nu ţi se pare ţie că aceste verdeţuri miros a zgîrcenie?” Iar Isihie a zis: „Oare pot verdeţurile, afară de firescul lor miros, să miroase a vreo patimă?” A răspuns sfîntul: „Dacă nu mă crezi pe mine, dă aceste verdeţuri la boi şi vezi dacă le vor mînca?” Iar Isihie, luîndu-le, le-a dus şi le-a pus în iesle înaintea boilor, iar boii, mirosind verdeţurile, au început a rage, neputînd suferi mirosul urît şi, scăpînd de la iesle, au fugit.

Atunci avea sfîntul şaizeci şi trei de ani şi, adunîndu-se mulţime de fraţi, a fost necesar ca să mărească mănăstirea şi să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniştea lui. Pe lîngă această mulţime de oameni, veneau la dînsul, unii pentru tămăduiri, alţii pentru binecuvîntare; apoi veneau la dînsul episcopi şi preoţi împreună cu alţi slujitori bisericeşti şi boieri şi domni din cetăţi şi din stăpîniri mari, poftind să audă de la dînsul cuvîntul lui Dumnezeu şi să ia binecuvîntare. Deci, supărîndu-se sfîntul de aceasta, că nu-l lăsau, cei ce veneau, să se liniştească, plîngea, aducîndu-şi aminte de liniştea sa cea dintîi, cînd vieţuia numai el singur. Şi văzîndu-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mîhnit şi plîngînd, îl întrebau, zicîndu-i: „De ce te mîhneşti aşa şi plîngi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plîng şi mă mîhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpîn şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpîn mă numesc”. Auzind acestea fraţii, au cunoscut că în taină voieşte să se ducă de la dînşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mîhnit astfel doi ani.

A venit la dînsul Aristeneta, femeia lui Elpidie eparhul, căreia i-a tămăduit de boală pe cei trei fii care erau să moară şi i-a cerut binecuvîntare şi rugăciuni de cale, că voia să meargă în Egipt, să se închine Cuviosului Antonie. Sfîntul Ilarion, auzind de Antonie, a suspinat şi a zis: „O, de mi-ar fi cu putinţă să merg şi eu acolo şi să văd în viaţă pe sfîntul şi iubitul meu părinte Antonie, dar cu sila sînt ţinut de fraţi şi nu pot să merg la dînsul”. După aceea, tăcînd, a plîns foarte mult şi a zis: „Iată, acum este a doua zi de cînd toată lumea se mîhneşte pentru adormirea marelui luminător Antonie, pentru că acum cuviosul a ieşit din trup”. Auzind de aceasta femeia şi toţi care erau acolo au înţeles că lui Ilarion i s-a descoperit de la Dumnezeu mutarea din viaţa aceasta a Cuviosului Antonie. Şi s-a întors Aristeneta la casa sa şi după puţine zile s-a auzit într-adevăr vestea de adormire a Cuviosului Antonie.

Apoi Sfîntul Ilarion, nesuferind gîlcevile şi cinstea oamenilor şi pe lîngă acestea avînd şi descoperire de la Dumnezeu ca să plece de acolo, i-a chemat pe cîţiva dintre ucenicii săi şi le-a poruncit să meargă cu dînsul. Iar ei, aducînd un asin, au pus pe el pe Cuviosul Ilarion, pentru că nu putea din cauza bătrîneţii să călătorească şi, sprijinindu-l pe el pe asin, călătoreau împreună cu dînsul. Înştiinţîndu-se de ceilalţi fraţi şi din cetăţile şi din satele de primprejur cum că l-au lăsat pe Cuviosul Ilarion să plece, s-au adunat cam la zece mii de oameni şi, alergînd după dînsul, l-au ajuns şi cu plîngere căzînd către dînsul se rugau să nu plece, zicînd: „Pe tine, părinte, te avem după Dumnezeu în Palestina, întărindu-ne pe noi şi ajutîndu-ne, deci să nu ne laşi pe noi ca pe nişte oi care nu au păstor”. Iar el îi sfătuia, zicîndu-le: „Ce faceţi, fiilor, că-mi zdrobiţi de durere inima mea? Spre ştirea voastră să fie, că nu fără voia Domnului fac aceasta, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu şi mi-a poruncit să mă duc de aici, ca să nu văd necazurile ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să nu privesc la risipirea locaşurilor sfinţilor, la stricarea altarelor şi la vărsarea sîngelui fiilor mei; deci să nu mă opriţi, fiii mei”. Ei, auzind că i s-a descoperit lui necazul ce are să vie, mai cu stăruinţă au început a-l ruga ca să nu-i lase, ci mai cu seamă în nenorociri să le ajute cu rugăciunile sale. Iar el, scîrbindu-se, lovea cu toiagul în pămînt, zicînd: „Nu voi mînca, nici nu voi bea, de nu mă veţi lăsa, şi dacă vreţi ca să mă vedeţi mort, opriţi-mă”. Iar ei şapte zile stăruind prin rugăciune şi văzînd neschimbat gîndul lui, l-au slobozit cu pace şi l-au petrecut cu lacrimi pînă departe, toată mulţimea poporului. Şi sosind la cetatea care se numea Vetilia, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat cu toţii. Şi încredinţîndu-i pe ei Domnului, i-a slobozit la locurile lor.

Apoi, alegîndu-şi patruzeci de fraţi pe care îi ştia că pot suferi osteneala căii cu post, gustînd numai după apusul soarelui puţină hrană, numai pe aceştia i-a luat cu sine şi, mergînd cinci zile, au sosit în Pelusia. Şi cercetînd pe fraţii care erau în pustiul cel de aproape, în locul ce se numea Lihnos, s-a dus de acolo şi în trei zile a venit în cetatea Taval, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, şi s-au mîngîiat amîndoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Şi iarăşi mergînd cîteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe aceşti doi bărbaţi i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pîra răucredincioşilor arieni. Aici cuviosul, văzîndu-l pe fericitul Filon şi vorbind cu dînsul, s-a dus în cale şi a mers la cetatea ce se numea Afrodeton, şi de acolo mergînd încă trei zile prin înfricoşata şi cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie. Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac şi pe Pelusian care, văzînd pe Sfîntul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos şi îl înconjura Sfîntul Ilarion cu mare osîrdie. Iar Isaac şi Pelusian arătau lui Ilarion locurile şi lucrurile lui Antonie, zicînd: „În acest loc cînta sfîntul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniştea şi se ruga, iar aici şedea şi împletea coşniţe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie şi aceşti pomi el i-a sădit şi această arie cu mîinile sale a făcut-o şi cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală şi cu sudoare el a săpat-o. Şi aceasta este sapa pe care a avut-o sfîntul pentru săparea pămîntului multă vreme”.

Acestea şi multe altele le arătau fericitului şi mergînd la locul unde avea obiceiul Sfîntul Antonie de se odihnea, cu frică şi cu bucurie a sărutat locul acela şi s-a culcat pe dînsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieşea la linişte, ascunzîndu-se de supărările credincioşilor ce veneau la dînsul. Şi acolo Ilarion şedea pe trepte, îi arătau via şi livada cu diferiţi pomi care aveau rod mult şi ziceau: „Pe aceştia i-a sădit Sfîntul Antonie mai înainte cu trei ani”. Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu fraţii săi şi iarăşi s-au întors la Afrodition şi de acolo i-a slobozit pe fraţi, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, şi i-a luat numai pe doi fraţi cu dînsul şi a mers cu dînşii în pustiul din apropierea cetăţii aceleia şi acolo petrecea cu pace, în flămînzire, în rugăciune, în nevoinţe, ca şi cum atunci ar fi început călugăria şi viaţa întru Hristos.

După trecerea din viaţă a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă şi foamete mare trei ani, încît ardea pămîntul de arşiţa soarelui şi ziceau creştinii: „Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar şi pămîntul se mîhneşte şi cerul nu mai dă ploaie”. Deci oamenii şi dobitoacele se topeau de foame şi de sete. Şi auzind că în locurile acestea vieţuieşte Sfîntul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulţime mare de oameni cu femei şi copii şi mergînd în pustie la Cuviosul Ilarion cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicîndu-i: „Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaş a lui Antonie; deci milostiveşte-te spre noi şi te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pămîntului nostru celui uscat”. Iar Sfîntul Ilarion, văzînd primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mîinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorît o ploaie mare şi a adăpat tot pămîntul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dînsul, aducînd pe neputincioşii lor. Văzînd sfîntul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasim şi, sculîndu-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Şi, trecînd Alexandria, a mers la Vruhia şi acolo a aflat cîţiva fraţi cunoscuţi care l-au primit pe el cu mare bucurie şi a petrecut la dînşii puţine zile, apoi a voit să se ducă. Insă fraţii nu voiau să-l lase să plece, rugîndu-l să rămînă cu dînşii. Dar el a gîndit să plece noaptea în taină. Gătindu-i ucenicii asinul, fraţii au şi venit şi au căzut la uşa lui, zicînd: „Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decît aşa degrabă să ne despărţim de tine”. Atunci cuviosul i-a rugat, zicîndu-le: „Scula-ţi-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă şi mie să mă lăsaţi să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi porunceşte să mă duc de aici şi pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiţi şi voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veţi înţelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi”. Iar fraţii, auzind acestea, s-au sculat iar el, făcînd rugăciune, i-a sărutat şi a ieşit, umblînd spre pustiul cel neumblat, păzindu-l pe el darul lui Dumnezeu.

Într-o altă zi, după plecarea lui din Vruhia, au venit necredincioşii Gazei cu judecători din Vruhia, întrebînd unde este Ilarion şi, înştiinţîndu-se că s-a dus, au zis între ei: „De bună seamă că vrăjitorul acela a ştiut ce era să i se întîmple de la noi şi a fugit”. Căci necredincioşii gazeni urau pe Sfîntul Ilarion, fiindcă păgînii, părăsind pe Marnas zeul lor, alergau la dînsul. Dar mai ales preoţii lui Marnas se mîniau foarte tare din această pricină şi în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetăţile dimprejur şi satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiţii au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutăţii lor cea plănuită încă de cînd a murit împăratul Constantie şi împărăţia a fost luată de păgînul Iulian, slujitorul diavolilor.

Gazenii necredincioşi, slujitori idoleşti, apropiindu-se de împăratul cel fărădelege au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion şi asupra ucenicilor lui şi au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, şi pe ucenicii lui, bătîndu-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, aşişderea şi pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au şi făcut nelegiuiţii, au risipit mănăstirea şi au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai rîvnitor decît alţii în ascultare, se ascundea prin pustietăţi, fugind de mîinile celor fărădelege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, vieţuia în pustiul Oasim. Şi petrecînd el în acel pustiu un an, a venit la dînsul Adrian, ucenicul lui, spunîndu-i că împăratul Iulian a fost ucis şi, deci, îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintîi, pentru că acum s-a stabilit pacea Bisericii. Însă sfîntul, iubind liniştea, n-a vrut să meargă în Palestina şi văzînd că nici în pustiul Oasim nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părţile Liviei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian şi celălalt ucenic s-au întors în Palestina.

Ajungînd Cuviosul Ilarion în cetatea Pareton, cea de lîngă mare, s-a urcat în corabie şi s-a dus în Sicilia, ca să scape de slava omenească. Stăpînul acelei corăbii avea cu dînsul un fiu care era muncit de un duh necurat, iar diavolul striga într-însul: „Ilarioane, robul lui Dumnezeu, pentru ce nici pe mare nu ne dai nouă odihnă? Deci aşteaptă pînă ce vom sosi la mal, ca să nu mă duc aici în prăpastie!” Iar sfîntul i-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îţi porunceşte ţie ca să fii întru zidirea Sa, apoi fii; iar de te izgoneşte El, ce am de aceasta, pentru că eu sînt om păcătos”. Auzind acestea, tatăl copilului ce pătimea a căzut la picioarele sfîntului împreună cu toţi cei ce erau în corabie, rugîndu-l pe el să miluiască pe copil şi să izgonească diavolul dintr-însul, iar Sfîntul Ilarion nu voia, spunînd că este păcătos. Apoi i-a zis: „De îmi făgăduiţi că nu veţi spune nimănui despre mine şi nimeni nu va afla de pămîntul acela în care mergem, voi ruga pe Stăpînul meu să gonească vicleanul duh”. Iar ei cu jurămînt s-au făgăduit. Făcînd rugăciunea cuviosul a gonit pe diavol din copil şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Sosind corabia la muntele Siciliei, ce se cheamă Pahin, Sfîntul Ilarion a dat corăbierului drept plată o Evanghelie, pe care singur cu mîna sa o scrisese cînd era tînăr, pentru că nu avea altceva să-i dea, fiind sărac cu duhul şi cu trupul. Iar corăbierul n-a luat-o deşi sfîntul îl ruga pe dînsul să o ia. Apoi corăbierul a zis: „Nu voi primi nimic de la voi cei săraci care nu aveţi nimic”. Iar sfîntul se bucura cu duhul, văzîndu-se pe sine desăvîrşit sărac şi neavînd nimic din cele deşarte. Apoi, depărtîndu-se de mal cam la douăzeci de stadii, vieţuia împreună cu ucenicul său. Şi în fiecare zi aducînd ucenicul cîte o sarcină de lemne, le ducea în satul ce era aproape şi pe preţul lor cumpăra o bucăţică de pîine şi cu aceasta se hrăneau amîndoi, mulţumind lui Dumnezeu.

Însă nu a putut cetatea să se ascundă deasupra muntelui stînd; căci la Roma un om îndrăcit a strigat în biserica Sfîntului Petru: „Nu de mult, în Sicilia, a venit Cuviosul Ilarion, robul lui Hristos şi nimeni nu-l ştie pe el, socotind că se va putea tăinui. Deci mă voi duce acolo şi îl voi spune pe el”. Şi aşa a fost; pentru că ducîndu-se omul acela în Sicilia a aflat pe Sfîntul Ilarion în Pahin, apoi a căzut înaintea colibei lui şi a cîştigat tămăduire cu rugăciunile cuviosului. Şi din acea vreme s-au înştiinţat despre dînsul vieţuitorii acelui loc şi a început a veni la dînsul mulţime de creştini care, căutînd tămăduire la dînsul pentru bolile lor, nu se întorceau nevindecaţi. Iar omul cel din Roma care a fost tămăduit a dat mari daruri sfîntului, mulţumindu-i pentru tămăduire, dar Sfîntul Ilarion nu a primit, zicînd: „Scris este: în dar aţi luat, în dar să daţi”.

Sfîntul petrecînd în Sicilia cu iubitul său ucenic, fericitul Isihie a căutat pe Cuviosul Ilarion, iubitul său părinte, trei ani, prin toată lumea şi a străbătut cu sîrguinţă multe ţări şi munţi şi pustietăţi, dar nu I-a aflat. Apoi fiind în cetatea Metoni, care se află în Peloponez, lîngă mare, a auzit de la un negustor iudeu cum că s-a arătat în Sicilia un prooroc creştin care face multe minuni. Şi l-a întrebat Isihie pe el: „Cum îl cheamă pe acesta şi ce fel de chip are?” A răspuns evreul: „Nu l-am văzut pe el şi nici numele nu îl ştiu, ci numai am auzit de dînsul”. Iar Isihie, înţelegînd că este acela pe care îl caută el, s-a suit într-o corabie şi a pornit spre Sicilia. Apoi a întrebat despre dînsul pe oamenii care mărturiseau, cum că multe minuni a făcut şi de la nici unul din ei nu a primit drept răsplată nici o fărîmă de pîine. Şi aflîndu-l pe el în Pahin, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi udîndu-le cu lacrimi, încît abia a putut cuviosul să-l ridice de la pămînt pe cel care plîngea de bucurie şi, vorbind cu dînsul cuvinte folositoare, l-a mîngîiat. Apoi, nu după multă vreme văzînd sfîntul pe mulţi venind la dînsul şi preamărindu-l pe el, a zis către ucenicii săi Isihie şi Zinon: „Nu ne este nouă cu putinţă, fiilor ca să vieţuim nici aici, ci să mergem în altă parte, unde nimeni să nu ştie de noi”. Şi plecînd împreună cu dînşii s-au dus în taină la Epidavra, cetatea Dalmaţiei, Domnul îndreptîndu-l pe el acolo, spre facerea de bine a mai multora. Petrecînd puţine zile aproape de Epidavra, într-un loc liniştit, locuitorii acelei ţări au aflat cum că Ilarion, plăcutul lui Dumnezeu, care a fost în Sicilia, a venit la dînşii. Pentru că Dumnezeu arătat făcea pe robul său şi îl preamărea. Oamenii, unul de la altul auzind despre dînsul, s-au adunat şi au venit acolo şi închinîndu-se au început a-l ruga pe dînsul să le ajute în primejdia cea mare a lor. Pentru că un balaur foarte mare şi înfricoşat petrecea în locurile acelea şi le mînca boii cei mari şi înghiţea oameni şi a pierdut mulţime nenumărată de oameni şi de dobitoace. Acestea auzindu-le sfîntul, a poruncit ca să adune mulţime de lemne şi să aprindă un foc mare. Iar el, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat Domnului ca să miluiască pe poporul Său şi să-i izbăvească pe ei de cumplitul balaur, pentru slava numelui Său cel sfînt. Apoi a început a-l chema pe balaur şi iată că balaurul a venit de parcă era tras cu de-a sila spre junghiere şi, privind, s-au înspăimîntat cu toţii. Şi a poruncit sfîntul balaurului ca să intre în foc şi îndată, supunîndu-se cuvintelor sfîntului, balaurul a intrat în foc şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit Sfîntului Ilarion. Apoi, din ziua aceea, mulţi veneau la dînsul, lucru pentru care se mîhnea sfîntul şi gîndea unde ar afla un loc în care s-ar putea ascunde de oameni, ca să petreacă în linişte.

În acea vreme a fost un cutremur puternic de pămînt şi din cauza acestui cutremur a clocotit şi marea cu valuri înfuriate şi a ieşit din malurile sale, înălţîndu-se atît de mult încît şi munţii erau acoperiţi de valurile mării şi apele retrăgîndu-se, corăbiile rămîneau pe locurile înalte. Şi văzînd acestea, oamenii din cetatea Epidavra, care era în apropierea mării, socoteau cu toţii cum că al doilea potop are să fie, şi fiind cuprinşi de frică, gîndeau că o să se răstoarne pămîntul şi avînd înaintea ochilor moartea, cu mare plîngere se tînguiau. Apoi, aducîndu-şi aminte de Sfîntul Ilarion, au alergat cu toţii la dînsul, mari şi mici şi femei şi copii, cu plîngere rugîndu-l pe el să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să-şi întoarcă dreapta Sa mînie. Iar sfîntul, sculîndu-se, a mers cu dînşii la cetatea lor şi ajungînd a stat între cetate şi între marea care se înălţase foarte sus, încît se părea că vrea să înece cetatea. Apoi sfîntul, însemnînd pe nisip trei cruci şi ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga cu tot dinadinsul Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să miluiască zidirea Sa. Şi aşa rugîndu-se sfîntul, s-a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că încet marea s-a alinat cu porunca lui Dumnezeu, intrînd în matca ei, căci cutremurul a încetat şi vînturile s-au potolit. Această mare minune a Domnului şi puterea rugăciunilor Cuviosului Ilarion o povesteau în cetatea Epidavra părinţii la fii din neam în neam.

Nesuferind sfîntul să fie slăvit de oameni, a plecat noaptea de acolo şi aflînd o corabie care mergea spre Cipru, s-a suit în ea împreună cu ucenicii săi. Dar pe cînd pluteau pe mare, au năvălit asupra lor tîlharii şi s-au îngrozit toţi cei ce erau în corabie, iar sfîntul îi mîngîia, zicîndu-le: „Au doar mai mulţi sînt ei decît oastea lui Faraon, pe care a înecat-o Dumnezeu în mare?” Şi cînd s-au apropiat tîlharii de corabie, ca la o aruncătură de piatră, sfîntul a făcut semn cu mîna spre dînşii, zicîndu-le: „Destul vă este vouă că aţi venit pînă acolo”. Şi s-au oprit corăbiile tîlharilor, neputînd să înoate mai departe şi să se apropie de corabia în care era sfîntul. Şi mult trudindu-se tîlharii vîslind, nimic nu au sporit, căci au fost aruncaţi şi mai departe de corabie, întorcîndu-se cu ruşine cu puterea lui Dumnezeu. Apoi Sfîntul Ilarion, ajungînd pînă la ostrovul Ciprului, s-a sălăşluit la un loc pustiu ca la două stadii de la cetatea Pafos. Dar şi acolo nu s-a putut tăinui, pentru că singuri diavolii ce locuiau în oameni spuneau poporului de venirea lui. Apoi, şi din toată partea aceea, cu porunca lui Dumnezeu adunîndu-se îndrăciţii, cam două sute la număr, bărbaţi şi femei, au venit la sfîntul şi toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, s-au tămăduit de îndrăcire. Petrecînd în acel loc doi ani, a voit să plece de acolo, căutînd locuri pustii, unde să-şi sfîrşească în linişte viaţa sa. Şi depărtîndu-se cam la douăsprezece stadii de la mare, a aflat un loc ascuns şi înfricoşat, între nişte munţi înalţi, şi erau mulţi pomi roditori în locul acela, din care el n-a gustat rod niciodată. Acolo erau ape bune pogorîndu-se de la înălţimea munţilor, o grădină cu verdeţuri şi o capişte idolească pustie, în care locuiau o mulţime de diavoli. Sfîntul Ilarion iubea locul acela, de vreme ce era foarte pustiu şi a petrecut acolo cinci ani. Iar diavolii strigau ziua şi noaptea, cu glasuri ostăşeşti, vrînd să-l înfricoşeze pe Sfîntul Ilarion şi să-l gonească de acolo, iar el cu neîncetate rugăciuni se împotrivea lor şi, liniştindu-se, se odihnea, de vreme ce pentru pustietatea acelui loc şi din pricina mulţimii diavolilor nimeni nu îndrăznea să vină la dînsul.

În una din zile, ieşind din coliba sa, sfîntul a văzut un om slăbănog zăcînd şi l-a întrebat pe Isihie: „Cine este omul acesta şi cine l-a adus pe el aici”. Isihie a răspuns: „Este stăpînul acestui loc, în care locuim noi”. Iar sfîntul a plîns şi întinzîndu-şi mîna a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”. Şi în acel ceas slăbănogul s-a sculat cu toate mădularele întregi şi desăvîrşit sănătos umbla lăudînd pe Dumnezeu. Şi aflîndu-se de acestă minune, toţi cei care locuia împrejur au venit la dînsul nemaitemîndu-se de duhurile vrăjmaşului, nici de calea cea rea.

Cuviosul Ilarion, aducîndu-şi aminte de fraţii care erau în Palestina, l-a trimis pe fericitul Isihie să cerceteze şi să se închine lor din partea lui. Iar el văzîndu-se şi acolo căutat şi supărat de cei ce veneau la el, cugeta ca să se ducă mai departe, însă aştepta venirea lui Isihie. Dar în acea vreme a murit ucenicul lui, fericitul Zinon.

Apoi sosindu-i şi lui vremea ca să-şi sfîrşească alergarea cea mult obositoare, pentru că acum avea optzeci de ani şi mai înainte cunoscîndu-şi plecarea sa cea către Dumnezeu, a scris aşezămînt fraţilor cu mîna sa şi i-a lăsat lui Isihie cinstita Evanghelie pe care a scris-o el singur şi haina cea din lînă şi culionul, apoi a început a slăbi cu trupul. Iar cei ce locuiau în Pafos, auzind că Sfîntul Ilarion boleşte, au venit la dînsul bărbaţi cucernici, împreună cu o femeie oarecare care vieţuia cu dumnezeiască plăcere, pe nume Constanţa, a cărei fiică era cuprinsă de o boală şi pe aceasta a tămăduit-o Sfîntul Ilarion prin ungerea cu untdelemn. Şi simţindu-se pe sine chemat către Domnul, a început a-i ruga pe cei ce veniră să-l cerceteze, ca după moartea lui, nezăbovind deloc, îndată să-i îngroape trupul în aceeaşi grădină în care locuia. Apropiindu-i-se sfîrşitul, Sfîntul Ilarion grăia cu minte limpede: „Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Şi plîngeau după dînsul cei ce erau acolo, ca şi după părintele şi învăţătorul lor, şi l-au îngropat pe el în acelaşi loc, după dorinţa şi porunca lui.

Apoi a venit fericitul Isihie din Palestina şi, neaflînd pe povăţuitorul său, s-a tînguit deasupra mormîntului mai multe zile în şir. Şi s-a gîndit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormîntul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo, zicînd: „Să mor şi să mă îngrop şi eu aici împreună cu părintele meu”. Iar poporul, crezîndu-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfîntului Ilarion. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormîntul Cuviosului Ilarion, şi a văzut că trupul lui cel sfînt arăta ca şi cum murise de curînd, cu faţa luminoasă şi bine mirositoare şi l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina.

Apoi auzind de aceasta toţi cei ce erau în Palestina, monahi şi mireni, precum că Isihie a adus moaştele Sfîntului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile şi cetăţile şi cu lumînări aprinse şi cu tămîie, petrecîndu-l cu cinste pe Sfîntul Ilarion, l-au aşezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintîi.

Nu trebuie uitată şi fapta aceasta pe care a făcut-o Constanţa, femeia pomenită mai înainte care, fiind îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, avea mare osîrdie către Sfîntul Ilarion. După moartea lui, mergînd la mormînt adeseori, făcea rugăciuni de toată noaptea, ca şi către un om viu vorbea, cerîndu-i să se roage pentru dînsa. Iar după ce a aflat că trupul sfîntului a fost luat, a murit îndată, fiind cuprinsă de jale, şi cu moartea sa a adeverit cîtă credinţă şi dragoste avea pentru Cuviosul Ilarion.

Sfîntul Ilarion devenise pricină între ciprioţi şi palestinieni, lăudîndu-se fiecare cu cuviosul. Palestinienii ziceau: „Noi avem trupul Sfîntului Ilarion”, iar ciprioţii ziceau: „Noi avem duhul lui”. Căci în amîndouă aceste locuri şi în Cipru unde a fost îngropat şi în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvîrşeau cu sfintele lui rugăciuni şi nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime, Căruia şi de la noi i se cuvine cinste, mulţămita şi închinăciunea în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici Gaie, Dasie si Zotic.

Sfinţi şapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martian, Dionisie, Antonin, Exacustodian şi Constantin

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2019

Sfinţi şapte tineri din EfesAcesti sfinti au fost în zilele împaratului Deciu; si s-au sfatuit si si-au împartit averea la saraci si au intrat într-o pestera; si rugîndu-se lui Dumnezeu, sa le ia sufletele, ca sa nu cada în mîna împaratului si-au dat sufletele. Iar daca s-a întors Deciu la Efes, a întrebat de ei, ca sa-i faca sa aduca Jertfa la idoli, si aflînd ca au murit în pestera a poruncit ca sa astupe gura pesterii. Deci, dupa trei sute saptezeci si doi de ani, cînd a fost în vremea împaratiei lui Teodosie cel mic, scornindu-se un eres cum ca nu exista înviere, la treizeci si opt de ani ai împaratiei lui, vazînd împaratul ca se tulbura Biserica lui Dumnezeu, pentru ca se aflau si unii din episcopi cuprinsi de acel eres, sta îndoit ce va face. Dezbracîndu-se de haine, si culcîndu-se jos la pamînt, împaratul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i arate ceea ce dorea sa stie. Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a aratat cu chip aceasta. Stapînul muntelui în care era pestera aceea, a vrut sa faca în aceeasi vreme staul pentru turma sa; si rasturnînd pietrele de la pestera, spre zidirea staulului, s-a deschis usa pesterii; si din porunca lui Dumnezeu s-au desteptat acei sapte sfinti tineri ce fusesera savîrsiti acolo si vorbeau între dînsii ca si cum ar fi fost adormiti de ieri neschimbîndu-se nicidecum; atît cît nici hainele lor ce purtau, nu se stricasera cu nimic de pamînt; si mai vîrtos aceasta aducîndu-si aminte, ca si Deciu îi cerca ca sa-i chinuiasca vorbeau între dînsii, zicînd Maximilian catre ceilalti: „De cumva ne vor si prinde, fratilor, sa stam barbateste si sa nu vindem bunul neam al credintei noastre; iar tu, frate Iamvlihe, du-te si cumpara pîine si ia mai multa, ca aseara ai adus putina si ne-am culcat flamînzi; si afla si de Deciu, ce gînd are pentru noi?” Deci, mergînd Iamvlih la cetate, si vazînd semnul Crucii la poarta, se mira; acelasi semn vazînd si prin alte parti, si zidirile schimbate, si altfel de oameni, i se parea ca viseaza, sau ca nu-si este în fire. Însa mergînd catre cei ce vindeau pîine, a luat si dîndu-le argintul, se grabea sa se întoarca.

Vazînd însa ca vînzatorii aratau între dînsii si pe la altii argintul, si cautînd la dînsul si zicînd ca a gasit o comoara, precum argintul arata lucru de fata, avînd chipul celui ce a împaratit mai înainte cu multi ani, îl cuprinsese frica si grija si nu putea sa graiasca cugetînd ca l-au cunoscut si-l vor prinde, si-l vor duce la împaratul Deciu. Drept aceea cazînd la dînsii cu rugaminte zicea: „Rogu-ma voua, daca ati luat argintul, luati si pîinea, numai pe mine ma lasati sa-mi caut de cale”. Iar aceia îi ziceau:

„Arata-ne comoara si ne fa si pe noi partasi; sau de nu, te vom da spre moarte”. Acestea zicîndu-i si vazîndu-l ca este pe gînduri, îl legara de grumaji, si-l purtau prin tîrg, aducîndu-l la proconsulul cetatii ca sa-si dea seama. Iar vazîndu-l dregatorul îi zise: „Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cîta este si unde?” Iar el a raspuns: „Niciodata n-am aflat comoara, si banii îmi sunt de la parinti si ce întîmplare este aceasta nu stiu”. Iar proconsulul zise: „Dar din care cetate esti?” El zise: „Din aceasta sunt, de este acesta Efesul”. Iar guvernatorul zise: „Dar care îti sunt parintii? Sa vina aici si daca se va cunoaste adevarul te vom crede”. Iar el zise: „Cutare este tatal meu si cutare este mama mea si cutare îmi sunt rudele si cutare este mosul meu”. Iar dregatorul zise: „Nu vei putea tu sa ne faci sa credem spunîndu-ne nume straine, care nu sunt acum, ci sunt afara din cele obisnuite”. Iar Iamvlih zise: „De nu ma crezi ca spun adevarul, nu stiu ce sa zic alta”. Atunci dregatorul zise: „Pagîne, banul tau marturiseste dupa scrisoare ca este tiparit mai înainte cu trei sute de ani si mai bine, din zilele împaratului Deciu; si tu fiind tînar, nici treizeci de ani avînd, te silesti sa ne amagesti”. Atunci Iamvlih cazînd la picioarele lor se ruga zicînd: „Ma rog, domnilor mei, spuneti-mi unde se afla împaratul Deciu, care era întru aceasta cetate?” apoi ei zisera: „În vremile acestea nu se afla Deciu ci a fost mai înainte cu multi ani”. Si Iamvlih zise: „Si pentru aceasta v-ati mirat, domnii mei? Veniti dar dupa mine si va voi duce la sotii mei care sunt în pestera si de la dînsii doara se vor crede cuvintele mele; ca eu stiu ca am fugit de fata împaratului Deciu. Si ieri venind ca sa cumpar pîine, am vazut pe Deciu intrînd în cetatea aceasta”. Acestea zise, si auzind episcopul Marin, zise catre proconsulul: „Pare-mi-se sa se fi întîmplat vreo minune la aceasta povestire. Ci, sa mergem cu dînsul împreuna sa vedem”.

Si mergînd dupa cuvintele acestea intra înainte Iamvlih în pestera; dupa aceea episcopul. Si întorcîndu-se spre partea dreapta a usii, vazu un sicrias pecetluit, cu doua peceti de argint, pe care îl pusese Rufin si Teodor crestini fiind, ce fusesera trimisi împreuna si cu altii de Deciu, ca sa astupe pestera, scriind întru aceasta spre pomenirea sfintilor, însemnîndu-le numele lor în table de plumb. Si strîngîndu-se toti cei alesi cu proconsulul le-au aratat lor. Si deschizînd gasira tablele cele de plumb. Si citind se minunara si intrînd înauntru în pestera, aflara pe sfinti si au cazut la picioarele lor si sezînd îi întrebau. Iar ei povesteau mai întîi despre ale lor; dupa aceea de ispravile împaratului Deciu; si se mirau toti si slaveau pe Dumnezeul minunilor. Atunci proconsulul împreuna ca episcopul au scris împaratului Teodosie, si i-au vestit despre toate cele mai sus-zise. Deci împaratul luînd scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înstiintare ca aceasta si a mers foarte degrab acolo la acel loc; si cum a intrat în pestera, a cazut la pamînt si a udat picioarele sfintilor cu lacrimile lui si i se bucura sufletul, caci i-a ascultat Domnul rugaciunea, aratîndu-i de fata învierea mortilor. Deci, facînd împaratul nu putina vorba cu sfintii împreuna cu episcopii si cu mai-marii cetatii, sfintii au fost cuprinsi ca de un somn; si privind toti cum dormitau, iarasi au raposat catre Domnul. Atunci împaratul dînd haine scumpe si aur si argint, se facu sapte sicrie întru cinstea sfintilor. Iar peste noapte s-au aratat împaratului si-i zisera: „Lasa-ne împarate pe pamînt, unde o data am înviat”. Si facîndu-se adunare mare de episcopi, împaratul puse pe pamînt, precum ei poruncise prin vedenie si facînd praznic cu bucurie, au dat multa milostenie la saracii cetatii Efesului si se bucura cinstind pe tot poporul sau cu daruri. Si a slobozit pe episcopii care erau închisi prin temnita, pentru propovaduirea învierii; si s-a facut de toti praznic obstesc, multumind si slavind pe Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Alexandru episcopul si Iraclie Mucenicul, Anna si Elisaveta, Teodota si Glicheria

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2019

Sfîntul mucenic Alexandru, episcop fiind si învatînd si întorcînd si botezînd pe multi a fost prins de guvernator si fiind chinuit mult si silit ca sa jertfeasca la idoli, n-a vrut sa se supuna. Deci, vazînd Iraclie ostasul rabdarea lui a crezut în Hristos si chinuindu-l si pe acesta mai întîi mult, i-au taiat capul. Si facînd Sfîntul Alexandru minuni si tamaduindu-se de rani, cu ajutorul si harul lui Dumnezeu a tras spre credinta lui Hristos si pe patru femei: Teodota, Glicheria, Anna si Elisaveta care înaintea guvernatorului stînd si mustrînd înselaciunea idolilor, li s-au taiat capetele. Apoi si Sfîntul Alexandru s-a savîrsit lovit de sabie.

Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2019

Icoana Maicii Domnului facatoare de minuni de la KazanNumele icoanei Maicii Domnului din Kazan (sau Kazanskaia) vine de la o localitate din pravoslavnica Rusie, unde ea a aparut, era pastrata, si de unde cinstirea ei deosebita s-a raspandit in mai toate asezarile tarii. Cinstitul chip apartine icoanelor care au o obarsie tainica, si acest lucru se evoca si in textul Slujbei sarbatorii ei, atunci cand se face pomenire de chipul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Lida (Palestina), aparuta miraculos pe zidul bisericii construita de Sfintii Apostoli.

In 1579, Kazan, vechea capitala a Khanatului tatarilor (si dupa respingerea lor de catre Ivan cel Groaznic), a suferit un mare incendiu. In acelasi an, Maica Domnului se aratase unei copile de 9 ani, pe nume Matrona, poruncindu-i sa-i scoata la lumina chipul frumos zugravit de sub ruinele uneia dintre casele arse. Viziunea s-a repetat pana cand copila a inteles ca icoana trebuia luata de sub vatra odaii indicate. Dusa din locul cu pricina, Fecioara din Kazan este purtata in procesiune in biserica Sfantului Nicolae, iar apoi in Catedrala Blagovesteniei (Buneivestiri), loc in care multi credinciosi alergand au primit tamaduire sufleteasca si trupeasca. Aceste minunate fapte, si nu numai ele, l-au determinat pe Ivan cel Groaznic sa zideasca pe locul aparitiei o manastire de maici, unde a asezat icoana. La randul sau, tarul Fedor Ivanovici inalta si el o mare biserica din piatra, inchinata Uspeniei (Adormirii), iar de la 8 iulie 1594 Chipul Fecioarei era pus aici la loc de mare cinste.

Cea de-a doua praznuire se face in 22 octombrie, data fixata dupa batalia de eliberare a Moscovei, asediata in 1612. Se spune ca inaintea razboiului soldatii dreptslavitori au privegheat trei zile, in post si rugaciune, in fata icoanei, si ca in ajunul luptei Sfantul Serghie de Radonej s-a aratat blagocestivului arhiepiscop Arsenie spre a-i marturisi ca rugaciunile lor au fost primite, ca suferinta va lua sfarsit iar Rusia va fi izbavita prin mijlocirea Maicii Domnului. Prin ale carei rugaciuni sa ne pazeasca si pe noi Domnul Dumnezeu de tot raul si sa ne invredniceasca imparatiei Cerurilor, Amin.

>>> Acatistul Maicii Domnului în cinstea Icoanei făcătoare de minuni de la Kazan

Sfîntul Părinte Averchie, Episcopul Ierapolei

Adaugat la noiembrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 4, 2019

Sfîntul Părinte Averchie, Episcopul IerapoleiAcest sfînt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgînesc şi toţi necredincioşii, adunîndu-se cu jertfe, dănţuiau în capiştea idolească, închinîndu-se neînsufleţiţilor zei. Văzînd acest lucru, Sfîntul Averchie a plîns şi a suspinat, căci oamenii cei orbiţi, lăsînd pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgînd în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mîini omeneşti. Apoi, închinîndu-se în cămara sa, se ruga zicînd: „Dumnezeul veacurilor şi Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea şi o stăpîneşti, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pămînt, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer şi nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvîntătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecaţi din ea, care cinstea ce Ţi se cuvine Ţie o dau necuraţilor idoli şi lucrului făcut de mîinile lor. Izbăveşte pe aceşti rătăciţi de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta şi să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugîndu-se sfîntul a adormit, că era noapte, şi a văzut în vedenie un tînăr mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, dîndu-i lui în mîini un toiag şi zicîndu-i: „Averchie, în numele Meu acum să mergi şi cu acest toiag să sfărîmi pe începătorii rătăcirii”.

Sculîndu-se din somn, Averchie a cunoscut că însuşi Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simţit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplîndu-se de rîvnă, s-a sculat şi, apucînd un lemn mare ce i-a venit la îndemînă – fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte – a alergat la capiştea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare şi se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capişte avea în ea mulţime de idoli mari, frumoşi şi de mare preţ. Ajungînd la capişte, a aflat uşile încuiate şi, lovind în uşi, îndată s-au deschis. A intrat în capişte şi întîi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalţi şi pe toţi i-a zdrobit şi i-a sfărîmat în bucăţi mici. Aceştia, fiind muţi şi surzi, fără suflet şi neputincioşi, nu au putut să se apere de Sfîntul Averchie, nici să strige cînd îi sfărîma şi nu se auzea decît zgomotul ce se făcea din căderea la pămînt a idolilor şi din sfărîmarea lor.

Atunci, deşteptîndu-se preoţii idoleşti care locuiau aproape de capişte şi auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este şi alergînd degrabă, au aflat pe zeii lor aruncaţi la pămînt şi sfărîmaţi. Cînd au văzut pe Sfîntul Averchie călcînd cu picioarele rămăşiţele bucăţilor idoleşti şi sfărîmîndu-le cu lemnul ce-l avea în mîini, s-au înfricoşat. Iar Sfîntul Averchie, întorcîndu-se spre dînşii, le-a zis cu mînie: „Mergeţi la mai marii cetăţii şi la tot poporul şi să spuneţi că zeii voştri, îmbătîndu-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut şi, căzînd la pămînt, s-au sfărîmat”. Aceasta zicîndu-le sfîntul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăşmaşii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omeneşti.

Preoţii idoleşti îndată au alergat la mai marii cetăţii şi le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcîndu-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie şi s-au strîns la capişte şi tot poporul cu căpeteniile sale şi, văzînd pe zeii lor zdrobiţi şi sfărîmaţi în mici bucăţi şi aruncaţi la pămînt, s-au mirat. Apoi, umplîndu-se de mînie mare, strigau în multe feluri, zicînd: „Averchie să fie ucis”. Alţii răcneau: „Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulţi strigau: „Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toţi casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: „Să nu îndrăzniţi să aprindeţi casa lui Averchie, pentru că de veţi aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzîndu-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburîndu-se poporul şi vrînd să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui şi l-au aflat învăţînd pe credincioşii care se adunaseră la dînsul şi i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui şi să-l prindă ca pe un făcător de rele.

Auzind aceasta credincioşii, s-au temut şi cu rugăminte sfătuiau pe sfîntul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, pînă ce se va potoli poporul. Dar sfîntul nu se temea şi a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul mîntuirii tuturor neamurilor, netemîndu-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru rîvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mîinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mîinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dînsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, avînd pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decît toată viaţa aceasta chinuită”. Acestea zicîndu-le, a ieşit din casa sa şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii. Ajungînd la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăţa pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioşi, alergînd la mai marele cetăţii şi la tot poporul cel adunat la capiştea lui Apollo – şi care cîrteau pentru sfărîmarea idolilor – le-a spus că Averchie învaţă poporul credinţa creştinească în mijlocul cetăţii. Auzind acestea păgînii, s-au înfuriat şi mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărîmat, ci şi credinţa sa cea creştinească a îndrăznit a o propovădui pe faţă. Deci, au alergat la dînsul cu aprindere, scrîşnind din dinţi asupra lui şi vrînd să-l ucidă chiar în acelaşi loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciţi şi pe cînd se apropia poporul de Sfîntul Averchie, deodată acei tineri îndrăciţi, tulburaţi fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoşat, încît pe toţi i-au înspăimîntat şi şi-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-şi rupe carnea cu dinţii şi a-şi muşca mîinile. După aceea, căzînd la pămînt, s-au tăvălit, spumegînd şi adeseori slobozeau glas înspăimîntat, strigînd: „Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşti, să nu ne munceşti pe noi înainte de vreme”.

De o spaimă înfricoşată ca aceasta împiedicîndu-se oamenii, au stat şi s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri şi, auzind înfricoşata lor strigare şi ţipătul, a căzut peste toţi spaima; apoi, liniştindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfîntul, făcînd rugăciune, a zis: „Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierţi nouă păcatele, deşi cu miile ţi-am greşit şi ne împlineşti toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, goneşte diavoleasca năvălire de la tinerii aceştia, ca şi ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmînd cele sfinte ale Tale, şi cu această minune, pe care o săvîrşeşti întru dînşii, mulţi să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu şi să se lipească de Tine şi să ştie că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugîndu-se Sfîntul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiţi de diavoli şi, lovindu-i pe ei încetişor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mîini, le-a zis: „În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieşiţi din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigînd cu mare glas, au ieşit şi tinerii zăceau la pămînt ca morţi. Apoi Sfîntul Averchie, apucînd pe fiecare de mînă, i-a ridicat de la pămînt şi s-au sculat sănătoşi şi întru pricepere şi, căzînd înaintea sfîntului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea văzîndu-le poporul, şi-a schimbat mînia şi a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduieşte”. Iar către Sfîntul Averchie au zis: „Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dînsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învaţă-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfîntul Averchie a început a-i învăţa pe ei cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-a întins cuvîntarea pînă la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduşi la el toţi neputincioşii şi i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punîndu-şi mîinile pe dînşii. Popoarele, ascultînd învăţătura lui şi văzîndu-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi au cerut Botezul de la Sfîntul Averchie. Iar el – de vreme ce acum era seară – a amînat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de faţă la Sfîntul Botez. Apoi, a doua zi, adunîndu-se iarăşi la dînsul poporul, i-a dus pe ei în biserică şi i-a învăţat din învăţătura creştină. După aceea, făcînd obişnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbaţi. În puţine zile nu numai cetatea aceea, ci şi cetăţile şi satele dimprejur le-a adus la credinţă şi le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Străbătînd vestea despre dînsul pretutindeni, mulţi bolnavi din diferite şi depărtate locuri alergau la dînsul şi luau îndoită tămăduire, trupească şi sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfîntului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă şi auzind că Sfîntul Averchie tămăduieşte multe şi felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflîndu-l învăţînd poporul, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfîntul, avînd mai întîi grijă de luminarea ochilor ei cei sufleteşti, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naştere. După ce femeia a făgăduit că va crede, şi neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei şi a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii roabei Tale”. Şi îndată Friela a văzut şi s-a botezat de dînsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mîinile sfîntului ca s-o împartă la săraci, şi luînd multă învăţătură de la dînsul, s-a întors la locul său.

Fiul ei Evxenian Plopion, văzînd că maica sa şi-a căpătat lumina ochilor şi aflînd că numai Sfîntul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă şi să-i dea mulţumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfîntul, învăţînd şi pe Evxenian credinţa, l-a cîştigat şi pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, avînd ochii orbi, s-au apropiat de sfîntul şi, închinîndu-se lui, i-au zis: „Şi noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduieşti. Deci, ne rugăm ţie, deschide şi ochii noştri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar sfîntul a zis către dînsele: „De credeţi în adevăratul Dumnezeu, precum ziceţi, veţi vedea lumina Lui”. Zicînd acestea, şi-a ridicat ochii săi în sus şi a început a se ruga, iar cînd se ruga sfîntul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covîrşea strălucirea soarelui şi a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfîntul Averchie şi toţi cei ce erau colo au căzut la pămînt, neputînd să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au şi văzut şi s-a dus strălucirea luminii cereşti. Apoi sfîntul le-a întrebat pe femei: „Ce aţi văzut cînd s-au deschis ochii voştri?” Cea dintîi a răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeul Cel veşnic, atingîndu-se de ochii mei”. A doua a zis: „Eu am văzut un tînăr frumos, atingîndu-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am văzut un prunc mic şi prealuminos, atingîndu-se de ochii mei”. Auzind acestea sfîntul şi toţi cei ce erau cu dînsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.

După aceasta Sfîntul Averchie, auzind că şi în cetăţile şi satele din preajmă mulţi bolesc de felurite neputinţe, s-a dus cu ucenicii săi şi, urmînd Domnului său, umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţînd cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind pe cei neputincioşi. Mergînd la un loc care se numeşte Selişte, şi-a plecat genunchii lîngă un rîu şi s-a rugat, zicînd: „Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău şi dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde şi toţi cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile şi rănile”. Cînd a sfîrşit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin şi toţi cei ce erau de faţă s-au înspăimîntat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfîntului Averchie plecaţi la rugăciune. Apoi sfîntul a poruncit celor ce erau cu dînsul să sape gropi adînci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea şi toţi cei ce se spălau cîştigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.

Odată, vrînd să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie şi s-a apropiat de el, cerîndu-i binecuvîntare. Căutînd sfîntul la faţa necuratului şi vrînd să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat şi i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ţinîndu-se cu mîna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, rîzînd, s-a schimbat iar în chipul său şi a zis către sfîntul: „Să nu mă socoteşti că sînt din diavolii cei proşti şi nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sînt mai-marele lor şi această rană de la mine ţi-a venit, căci tămăduind pe alţii de dureri să fii şi tu bolnav”. Zicînd acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfîntului şi a început să-l chinuie. Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol şi l-a izgonit din tînăr. Apoi, diavolul ieşind, a strigat: „Multe rele îmi faci mie, Averchie şi nu mă laşi să vieţuiesc aici cu pace, dar mă voi sîrgui să-ţi răsplătesc şi la bătrîneţele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”.

Sfîntul, întorcîndu-se acasă, şapte zile n-a mîncat şi nici n-a băut, ci petrecea în post şi rugăciuni toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmaşului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a şaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie şi mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar sfîntul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraţilor cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfîntul Averchie, a început cu viclenie să-şi arate fapta.

În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu şi el a făcut părtaş al împărăţiei sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară şi o chinuia, fiind amîndoi împăraţii, şi tatăl şi logodnicul, într-o mare mîhnire pentru dînsa. Adunînd din toate părţile doctori înţelepţi, vrăjitori şi preoţi idoleşti, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicînd: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: „Ştire s-a făcut stăpînirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpînire şi în credinţa creştinească este îmbunătăţit bărbat, încît izgoneşte diavolii şi alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, avînd trebuinţă de el, trimitem doi senatori de-ai noştri, Valerie şi Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuieşti pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puţină laudă”.

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie şi l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărăteşti. Iar Sfîntul Averchie, aducîndu-şi aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă pînă la Roma, a zis întru sine: „Deşi te-ai sîrguit, vrăjmaşule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrîneţele, ci şi acolo voi sfărîma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-şi toate cele de trebuinţă pentru călătorie, s-a sculat şi a plecat, chemînd în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puţină pîine, iar într-un burduf de piele a turnat puţin vin, untdelemn, oţet şi apă şi le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci cînd îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar cînd îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieşea, iar cînd voia oţet, oţet scotea, la fel şi cu apa, şi aşa, după trebuinţă, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deşi toate erau în acelaşi burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvîntare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: şi vin, şi untdelemn, şi oţet, şi apă, încît nu-i era cu putinţă să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfîntului păcatul său şi a cerut iertare de la dînsul. Apoi, iarăşi, cu binecuvîntarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împăratul şi femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste şi l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzînd aceasta pe Sfîntul Averchie, a rîs şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus, Averchie, că îţi voi răsplăti supărarea mea şi că la bătrîneţele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?” Iar sfîntul i-a răspuns: „Cu adevărat este aşa, dar nicidecum nu te vei mîngîia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe cînd o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pămînt şi a o bate. Atunci Sfîntul Averchie, ridicîndu-şi ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuşi Hristosul tău, ca să nu mă trimiţi în adînc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfîntul i-a răspuns: „Vrăjmaşule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrîneţele mele pînă aici, să ai şi tu parte de osteneală şi să nu te întorci nepedepsit aici”. Şi era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muţime de oameni abia putea s-o mişte din loc.

Spre acea piatră arătînd sfîntul cu mîna, a zis către diavol: „Ţie îţi poruncesc, diavole, cu numele Domnului mei Iisus Hristos, ca să duci piatra asta pînă în patria mea, în cetatea Ierapoliei, şi să o aşezi lîngă porţile dinspre miăzăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat şi legat cu jurămînt, ieşind din fiica împăratului, a luat piatra aceea şi, suspinînd din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulţi oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh şi au auzit pe diavolul suspinînd cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducînd piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfîntul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, cînd au văzut piatra căzînd ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, pînă cînd s-a întors sfîntul înapoi la dînşii.

Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfîntului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plîngă. Apoi sfîntul, întinzînd mîna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă şi cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinţii ei şi toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinţii ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parţilor, înştiinţîndu-l de însănătoşirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfîntului daruri şi l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu are nevoie de bogăţie cel pentru care pîinea şi apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare şi ospăţ îmbelşugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintîi lucru cerut a fost ca să li se dea creştinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărăteşti ce se luau în fiecare an, cîte trei mii de măsuri de grîu – căci atunci toţi oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfîntul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafaţă, spre tămăduirea bolnavilor. Şi îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amîndouă lucrurile cerute, dîndu-i şi înscris pentru aceasta.

Petrecînd el cîtăva vreme în Roma şi întărind în credinţă Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicîndu-i: „Se cade ţie, Averchie, ca să mergi în Siria, ca şi acolo să propovăduieşti numele Meu, să întăreşti Biserica Mea şi să tămăduieşti mulţime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temîndu-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăşi vrăjmaşul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredinţîndu-l că diavolul nu se va întoarce şi împăratul abia i-a dat drumul sfîntului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părţile Siriei.

Mai întîi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia şi în cetăţile cele dimprejur, aducînd pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniţi. Apoi, trecînd Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe şi din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia şi Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ţările şi cetăţile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulţi credincioşi i-a întors la credinţă, pe eretici i-a ruşinat şi i-a izgonit, pe credincioşi i-a întărit în credinţă, a povăţuit pe cei rătăciţi la calea cea bună, duhurile cele diavoleşti din oameni le-a gonit şi multe feluri de neputinţe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toţi întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat aşa de multe ţări şi cetăţi ca el, afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a răspîndit slava lui Hristos Dumnezeu şi a propovăduit mîntuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dînşii şi că este aproape de cetate, au alergat toţi în întîmpinarea lui, mici şi mari, bărbaţi, femei şi copii şi cu bucurie negrăită căzînd înaintea lui, ca şi copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvîntarea sfîntului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfîntul Averchie, intrînd în biserica din cetate şi şezînd pe scaunul său, a dat pace tuturor şi i-a învăţat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca ţăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grîu din dările împărăteşti ce se adunau. Astfel s-a luat acel grîu în toţi anii, pînă la Iulian Paravatul, care a stricat acel aşezămînt împărătesc şi scrisoarea ce o adusese sfîntul. Apoi s-au clădit şi băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească şi prin sîrguinţa Sfîntului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalţi ani ai vieţii sale întru cuvioşie şi dreptate, şi bine întreţinîndu-şi turma, s-a apropiat de sfîrşitul vieţii sale, despre care a ştiut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Averchie, acum este aproape vremea să te odihneşti după ostenelile tale”. Iar Averchie şi-a chemat turma şi a spus că viaţa lui se sfîrşeşte. Dînd obişnuitul său cuvînt de învăţătură, pe toţi îi învăţa să stăruie în credinţă, în nădejde neîndoită şi în dragoste nefăţarnică. Apoi şi-a gătit mormîntul şi, dînd tuturor pace şi binecuvîntare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Aşa s-a sfîrşit Sfîntul Averchie, cel întocmai cu apostolii, avînd şaptezeci şi doi de ani. Plîngînd mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormîntul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormînt şi la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafaţă prin rugăciuni, prin care şi nouă pururea să-Şi verse Domnul mila Sa în veci. Amin.