Sâmbetele Postului Mare

martie 3, 2023 Categoria: Alexander Schmemann, Articole, Post

Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mîntuire a lumii – n.tr.) Dumnezeu a săvîrşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Pastele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfîrşitul fiecăreia din săptămînile sale un „popas” special – o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile „euharistice” – Sîmbăta şi Duminica – care în călătoria duhovnicească a Postului au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sîmbăta. Statutul său liturgic special în tradiţia noastră şi deosebirea sa faţă de tipicul de slujbă al Postului Mare au nevoie de cîteva explicaţii. Din punctul de vedere al rînduielilor, pe care le-am explicat mai devreme, Sîmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu Însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvîntat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rînduială” (Facerea, II, 3). Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminica, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. Nimic din Sfînta Scriptură sau din Sfînta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. Pe de altă parte, „numărarea” Duminicii pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie ca prima sau a opta zi accentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sîmbăta, care rămîne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvîntată şi sfinţită de Dumnezeu. Este ziua în care Creaţia este recunoscută drept „bună foarte” şi astfel este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos Însuşi şi de Biserică. Aceasta înseamnă că în ciuda păcatului şi a căderii lumea rămîne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate cîte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămîne de-a pururi binecuvîntarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. Iar aceasta, întrucît în Hristos nimic nu rămîne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită ca ceva nou de El. Hristos dăruieşte omului împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna” desăvîrşită, care pentru un creştin „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la împărăţia „ce va să vină” şi care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfîrşit. Pe deasupra, această lume, respingîndu-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpînitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mîntuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi înviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” – nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu, transformînd fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. Astfel este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: împărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru” şi împărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. în afară de cazul cînd cineva descoperă împărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe cînd unii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie împărăţia Ta!”- „Vino Iisuse Doamne!” Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. A înscris viaţa în timp, astfel încît viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către împărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine – în Hristos – ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfînta şi Marea Sîmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormînt. în ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormîntul de viaţă dătător, femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezînd de teamă şi de bucurie”, iar prima zi a Noii Creaţii a început. De această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care în adîncimea sa mistică a devenit Sabat, căci, spune Sfîntul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar cînd Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sîmbetei – ziua a şaptea – în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat împărăţia Sa, deoarece întruparea, Moartea şi învierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mîntuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormînt, în „veacul ce va să vină”. Toate Sîmbetele anului liturgic îşi dobîndesc înţelesul de la două Sîmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte şi aceea din Sfînta şi Marea Sîmbătă a Paştelui, cînd moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului, acest înţeles al Sîmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucît scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător” pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sîmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sîmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvîrşirea Liturghiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sîmbetele Postului, cînd pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfîntului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mîntuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător – n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.

În prima Sîmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1-12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc – n.tr.) şi împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu:

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rînduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfîrşi”.

Trăim în aceste „ultime zile” – zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfîrşitul se apropie. Auzim în cea de-a doua Sîmbătă (Evrei, III, 12-16):

„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul Cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, pînă ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, pînă la urmă, începutul stării noastre în El”…

Lupta este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de-a treia Sîmbete (Evrei, X, 32-38) ne îndeamnă:

„Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcînd voia lui Dumnezeu, să dobîndiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întîrzia;”

Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sîmbete (Evrei, VI, 9-12).

„Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi rîvnă spre adeverirea nădejdii pînă la sfîrşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evrei, VI, 10-12).

Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sîmbătă (Evrei, IX, 24-28).

„Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mîntuire.”

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sîmbăta lui Lazăr, cînd de la timpul aşteptării începem „trecerea” către timpul plinirii.

Pericopele evanghelice pentru Sîmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfîntului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune.

Cheia înţelegerii sale este dată în prima Sîmbătă: Hristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamînd:

„… Sîmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sîmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sîmbetei.”

O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început. In cea de a doua Sîmbătă, auzim leprosul spunîndu-i lui Hristos:

„… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”

În cea de-a treia Sîmbătă îl vedem pe Hristos spărgînd toate tabuurile şi:

„… mîncînd cu vameşii şi cu păcătoşii.”

În cea de a patra Sîmbătă la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie:

„… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”

în cele din urmă în cea de a cincea Sîmbătă, toate acestea îşi găsesc apogeul în mărturisirea hotărîtoare a lui Petru:

„…Tu eşti Hristos.”

Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sîmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sîmbete, care este prin tradiţie închinată Sfîntului Teodor Tiron, şi celei de a cincea – aceea a Acatistului Bunei Vestiri – cele trei Sîmbete ce rămîn sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sîmbăta din Săptămîna Patimilor.
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă. în această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, şi-a pierdut după cum spune Sfîntul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” – Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucît „moartea nu mai există”. O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veşmintelor negre la înmormîntări şi requiem-uri. Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decît în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sîmbetele în general şi în Sîmbetele Postului Mare în special. Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformînd-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. Prin această nădejde „am fost mîntuiţi. Căci prin nădejde ne-am mîntuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (Romani, VIII, 24-25). Strălucirea Sîmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sîmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

Alexander Schmemann