Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (I)

februarie 20, 2015 Categoria: Articole, Religii si secte

Capitolul I: Printre baptişti

Pe când îl căutam pe Dumnezeu, cu mulţi ani în urmă pe la messele catolicilor, prin regatele martorilor lui Iehova, pe la adunările penticostalilor şi a altor „misionari”, m-am oprit pînă la urmă, la baptişti. Implicarea lor activă în nevoinţele oamenilor, organizarea externă a cultului şi a sectei, care sunt foarte provocatoare, mi-au atras imediat atenţia şi peste ceva timp, după ce am început să frecventez mai des adunările lor, m-am şi „pocăit”.

Unul dintre primele ritualuri la baptişti se cheamă „pocăinţa”. Îmi amintesc cum îmi plângeam, în genunchi, cu sinceritate păcatele săvârşite. Plângeau şi alţii, dintre cei prezenţi, cu mine în rând. Totul părea atît de emoţionant, încât era imposibil să te gândeşti că este o înşelătorie. Mi-au cadonat chiar şi o Biblie, cu o inscripţie pe partea interioară a copertei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4.16).

De atunci nu mai aveam timp liber. După cum am observat mai târziu, toţi membrii adunării erau preocupaţi de aşa numitele „fapte bune”. Am fost nevoit, ca în fiecare zi să merg la cor, unde învăţam cântări dedicate lui Dumnezeu, dar şi să iau parte la „studierea Cuvântului lui Dumnezeu”, care necesita o pregătire asiduă. În afară de toate acestea, conducătorul îmi încredinţa diferite sarcini, care trebuiau făcute la timp. Totodată mă grăbeam să citesc toată Biblia, fiindcă vedeam, cât de respectaţi erau cei ce citeau Biblia de mai multe ori. Cel mai bun cunoscător al Bibliei era considerat presbiterul nostru, care o citise de 11 ori şi adeseori se lăuda cu aceasta, când se isca vre-o dezbatere cu tematică biblică, totodată acest fapt era şi un argument ca să fie considerat o autoritate indiscutabilă.

– Tu de câte ori ai citit Biblia? – l-a întrebat presbiterul pe un frate, care era venit nou la adunare şi încerca să-şi apere punctul său de vedere.

– Păi, încă n- am citit-o până la sfârşit, – a răspuns acela.

– Dar eu am citit-o de 11 ori, – s-a lăudat presbiterul, bătându-l pe umăr prieteneşte. – Iată, când o vei citi măcar o singură dată, atunci v-om mai discuta.

Alţi fraţi cunoscători ai Bibliei erau cu „experienţă” mai mică – unii o citise de două ori, alţii de trei etc. Peste un an şi jumătate,am anunţat cu mândrie la toată adunarea, că am reuşit să citesc şi eu toată Biblia, fapt pentru care am fost apreciat şi lăudat de toţi. Dar, sincer să fiu, puţin ce mi-a rămas în cap după asta, totodată citirea Bibliei mi-a trezit mai multe întrebări, care nu mă prea statorniceau în credinţă. La unele întrebări, adresate fraţilor, primeam răspunsuri „erudite”, unele răspunsuri le credeam orbeşte de la început, iar pe altele – nu, de aceea ele au şi rămas în sufletul meu ca nişte pete albe.

Trebuie să menţionez că, cei care cred că baptiştii nu au predanie, se înşeală. Au predanie, numai că este, într-un fel, a lor personală. În fiecare adunare există tradiţii şi chiar au înţelegeri şi tâlcuiri deosebite a Sfintei Scripturi, doar unele momente-cheie ei le transmit din generaţie în generaţie. Pe lângă toate acestea, fiecare părere expusă de membrii adunării, se consideră a fi o convingere personală. Unele păreri poat fi acceptate de adunare, iar altele – nu. Cu alte cuvinte, libertatea în exprimări şi tâlcuiri, nu este limitată. Această libertate, într-o anumită măsură, atrage sufletele noastre iubitoare de slavă deşartă, care caută auto-exprimarea şi nu smerenia faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.

În tâlcuirile lor, baptiştii uneori ajung chiar şi la profanare, dar e destul ca această profanare să fie argumentată cu citate biblice şi ea devine o nouă descoperire în „ştiinţa teologică” protestantă. De fapt, toată teologia protestantă este întemeiată pe căutarea de noutăţi, ceea ce în substraturile sale, a dat naştere socialismului. Să găsească ceva nou-nouţ şi să facă senzaţie – iată care este sarcina principală a teologului baptist. Dar despre aceasta voi scri mai departe, acum însă doresc să atrag atenţia cititorului asupra faptului, cum am petrecut timpul în adunarea baptiştilor.

Într-o zi împreună cu prietenii, ne întorceam acasă de la adunare, discutând despre planurile vieţii şi anume, despre cum trebuie să-L binevestim pe Hristos. „Ce bine e că m-am convertit – mă gândeam, – acuma trebuie să binevestesc oriunde.” Vai mie, dacă nu voi binevesti (1 Cor. 9.16) – răsunau clar, cuvintele apostolului Pavel în urechile mele. Ne doream cît mai curînd posibil să-i aducem la Hristos pe toţi locuitorii din casele noastre, după care pe cei de pe stradă şi apoi tot oraşul în general, visam ca toţi cei din jur să devină baptişti.

Discutând despre aceasta, am ieşit din troleu şi mergând vre-o sută de metri am văzut, cum doi pungaşi adolescenţi îl băteau pe un bărbat beat. „Ce să facem? – m-am gândit eu. Trebuie să-l apărăm”. Noi eram în patru şi uşor ne-am fi descurcat cu ei.

– Ajutor, – striga bărbatul, – oameni buni ajutaţi-mă!

Am vrut să-l ajut pe acel bărbat, dar unul din noii mei fraţi, fratele V., m-a oprit şi mi-a zis pe un ton poruncitor:

– În Evanghelie e scris „Să nu omori”. De aceea nu trebuie să ne batem. Vezi, el este beat, de aceea şi primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Fratele V. era mai în vârstă şi frecventa adunarea de mai mulţi ani, de aceea nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească lui şi am trecut pe alături.

Tot restul drumului parcurs spre casă, m-am gândit la acel sărman bărbat, doar putea fi omorît. Noaptea l-am visat, fiind cu faţa însângerată şi mi-a zis cu mustrare: „Unde este dragostea ta, frate?” De la aceste cuvinte mi-a fost atît de ruşine şi amar, încât m-am trezit şi am plâns.

Capitolul II: Ioan Botezătorul – „baptist”?

În prima Duminică a fiecărei luni, la adunare se săvârşea frângerea pâinii pentru toţi membrii adunării, aici de asemenea puteau lua parte şi oaspeţi din alte adunări ale confesiunii noastre. Eu nu eram admis la frângerea pâinii, spunându-mi-se că trebuie mai întâi să mă botez cu apă, după care voi putea participa la frîngere.

– În Sfânta Scriptură sânt multe locuri unde se vorbeşte despre Botez, – mă îndruma fratele S. – iată că şi în Evanghelia de la Marcu 16.16, citim: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iată de ce, – a continuat fratele, – ca să fii un membru cu toate drepturile în adunarea noastră, trebuie să te botezi cu apă. Fiindcă adunarea noastră îşi are începutul tocmai de la Ioan Botezătorul şi numai ea se cheamă „baptistă”. De ce? Fiindcă termenul „baptisto” din greacă înseamnă „a cufunda”, „a boteza”. Iar primul care a botezat în apă a fost Ioan Botezătorul. Prin urmare el a fost baptist.

„Ce bine e, – mă gândeam, – că credinţa noastră este cea mai dreaptă”. Mă uimea totuşi un lucru şi anume de ce ortodocşii şi catolicii au mulţi sfinţi, dar noi nu putem să-l cinstim pe Ioan Botezătorul ca sfânt, el doar a fost întemeietorul credinţei noastre. Mi-am alinat gândul că nu cunosc încă multe lucruri şi nu le înţeleg, de aceea am lăsat această întrebare fără atenţie până la un anumit timp.

Într-una din zile, la adunare au fost chemaţi câţiva nepocăiţi – cunoscuţi de la lucru, vecini, rudenii şi mulţi alţii. Presbiterul, diaconul şi fraţii predicatori erau bine pregătiţi. Presbiterul ne-a atenţionat din timp, că dacă vreun frate nu se descurca în dezbateri cu vreo întrebare, atunci să înceteze discuţia şi să-i permită presbiterului să continuie, ca acela la rândul său să clarifice disensiunile. Îmi amintesc că fraţii erau îngrijoraţi în discuţiile lor cu seminariştii, fiindcă aceia cunoşteau bine Sfânta Scriptură şi adeseori puneau întrebări, la care chiar şi presbiterului îi venea foarte greu să răspundă.

Era primăvară, după Învierea Domnului şi până a începe discuţia, presbiterul i-a rugat pe toţi să se ridice.

– Să ne rugăm, – a spus el în glas şi s-a rugat cu cuvintele sale, parcă din numele tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit toţi au răspuns prieteneşte: „Amin”.

Fratele reghent, a propus ca toţi în cor să cântăm de trei ori troparul ortodox „Hristos a înviat din morţi… ”. Prin sală a zburat o şoaptă: „Ortodox”?! După sfârşitul cântării un frate a urcat pe scenă şi a început predica. El a vorbit încet şi foarte atent, iar apoi s-a adresat către cei care au venit pentru prima oară:

– Cine are întrebări, să le scrie şi să le transmită fraţilor, iar ei vor răspunde la ele.

După predică, cei mai mari au răspuns la întrebări. Au fost multe întrebări, la trei din ele a răspuns chiar presbiterul.

– Spune-ţi-mi, vă rog, dacă se poate să vopsim ouă roşii de Paşti, să coacem cozonaci, pască etc., – a citit presbiterul prima întrebare. – Dacă nu, de ce?

– Această întrebare noi am discutat-o data trecută, – a spus presbiterul. – Cei care au fost, deja cunosc cu siguranţă că nu trebuie să vopsim ouăle şi să coacem cozonaci, pască şi celelalte. În Biblie nu este nici o indicaţie că trebuie să facem aceste lucruri. Dacă cineva vă serveşte la lucru ori în altă parte, nu luaţi şi nu mâncaţi. Împreună cu fraţii am decis, că acestea sunt jertfe închinate idolilor. Nu demult mi s-a întîmplat un astfel de caz, – a continuat el – pe strada noastră locuieşte o femeie ortodoxă, cu care ne cunoaştem de mai mulţi ani. Trecînd pe lângă casa ei, mi-a ieşit în întâmpinare şi zâmbind m-a salutat cu : „Hristos a înviat!”. I-am răspuns cum se cuvine, iar ea îmi zice în continuare: „Vă felicit cu sărbătoarea Paştelui”, după care mi-a dat un pachet învelit într-o hârtie albă. Îmi era oarecum s-o refuz şi am fost nevoit să iau pachetul. Acasă am desfăcut pachetul, iar acolo erau ouă roşii, cozonaci şi pască. Mi-am adus aminte că în Scriptură e scris că nu trebuie să folosim în mâncare cele jertfite idolilor şi am aruncat totul la câine. Dragi fraţi şi surori, să fim atenţi şi să verificăm totul după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită. (1 Pet. 5.8).

Răspunsul presbiterului mi-a stîrnit bănuieli. Dacă mai înainte credeam orbeşte „erudiţiei” lui, acum însă am observat divergenţe între cele spuse şi cele ce am citit despre Paşte. În Scriptură e scris că, jertfa idolească există numai la păgâni, dar nu şi la creştini, iar această mătuşă dragă, despre care a vorbit presbiterul şi cu care mă cunoşteam şi eu, credea cu sinceritate şi din tot sufletul. Mai mult ca atît, în Scriptură se vorbeşte despre faptul că Hristos a mâncat pasca cu ucenicii săi şi El nu a considerat aceasta o jertfire idolească. Iar într-o carte de istorie, tipărită până la revoluţia din Rusia, am citit că obiceiul de a dărui ouă vopsite la Paşte îşi are începutul de la Maria Magdalena, care după înălţarea Mântuitorului la cer a venit la Roma şi a propovăduit Evanghelia. Când însă ea a fost adusă în faţa Împăratului Tiberiu, i-a dat un ou, care s-a făcut roşu de la sine şi i-a spus: „Hristos a înviat!” De atunci, creştinii urmând acest exemplu, au început să-şi dăruiască între ei ouă roşii. „Nu ştiu de ce „erudiţia”, de data aceasta l-a dus în derută pe pastor”, – m-am gândit eu.

A urmat citirea a următoarei întrebari:

– Explicaţi-ne de ce sânt mai multe credinţe, pe când Hristos e Unul?

– Ca să fie mai clar, – a răspuns presbiterul, – voi aduce un exemplu concret. Hristos a venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Cu dragostea Sa jertfelnică, cu patimile de la Golgota, cu moartea şi învierea Sa, El a deschis o uşă spre Cer. Uşă în locuinţa Raiului. Dar duşmanul neamului omenesc, văzând că, oamenii merg în Cer printr-o uşă şi se mântuiesc, a făcut cu viclenie multe alte uşi. Oamenii au început să se încurce şi au mers prin diferite uşi spre pierzare. Credinţa noastră şi este acea unică uşă care duce spre Cer. Cine din noi se sfieşte sau se îndoieşte în binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât tineret avem noi la adunare, câţi copii, oare asta nu e mila lui Dumnezeu? La Matei 18.20 se spune: unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sânt şi Eu între ei. Iar noi nu sântem numai doi sau trei, ci 200, 300 şi chiar mai multe suflete. Şi cred, că Domnul va mai adăuga, iară şi iară noi suflete în adunarea noastră. Atunci m-am liniştit puţin, fiindcă niciodată nu am fost liberal în gîndire şi nu credeam părerilor, precum că toate căile duc spre rai. De aceea în interiorul meu am fost de acord cu presbiterul, că credinţa dreaptă este una, dar iată că s-a mai citit o întrebare:

– Răspunde-ţi-mi vă rog, – era scris pe foiţă, – ortodocşii cinstesc şi fericesc pe Născătoarea de Dumnezeu conform citatului din Luca 1.48: că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Voi tot o fericiţi sau nu?

– Întrebare bună, – a răspuns fratele presbiter, – Ortodoxia este rătăcire. Acolo totul e mort, fariseism şi închinare la idoli. Cine are Biblia să o deschidem la Mat. 23. 2 şi 13: ”Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise… Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” Iată ce a spus Iisus Hrisatos despre ei şi iată de ce noi nu avem nimic comun cu ei. Cât despre Născătoarea de Dumnezeu noi nu o fericim, Ea este la fel ca toate femeile, aşa este primit la noi.

Am început atunci să observ că nu tot ceea ce fac baptiştii corespunde cu Scriptura, iar ultimul răspuns al presbiterului, a întărit şi mai mult îndoielile mele. Citind Evanghelia eu singur am fost cuprins de dragoste către Maica lui Dumnezeu. Fiindcă câte patimi a suferit Ea văzând chinurile de pe Cruce a Fiului Său Unul născut. Ce poate fi mai dureros pentru o Mamă? Totodată, m-am mirat să-i aud pe fraţii vorbind despre Ea că este o femeie obişnuită, ca toate celelalte din jur. „Oare aşa să fie?”. Ea este unica pe care a ales-o Dumnezeu pentru întruparea Fiului Său. Acest fapt deja o arată ca o mare Aleasă. Cum pot să afirme ei deci, că Ea nu se deosebeşte cu nimic de femeile care au trăit pînă acum pe pământ? De exemplu, fiecare îşi iubeşte mama, cel puţin pentru faptul că, prin ea primeşte viaţa. Iar dacă cineva o va defăima din cei cunoscuţi sau apropiaţi, atunci ne-ar defăima şi pe noi prin ea. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele cu adevărat, îi va iubi şi pe cei care sânt iubiţi de aproapele său. Şi dacă astfel este dragostea omenească, cum rămîne dar, cu cea Dumnezeiască? Şi dacă noi o iubim pe cea care ne-a născut, atunci cum să n-o iubim pe cea care a născut pe Cel ce a creat lumea?

Vedem că Însuşi Hristos a iubit-o pe Maica Sa Preacurată! El nu a lăsat-o nici măcar atunci când era pe cruce. Domnul a încredinţat-o în grija iubitului Său ucenic Ioan Teologul. Iar aceşti „prieteni” a lui Hristos îndrăznesc să spună, că Ea nu merită să fie cinstită, că Ea este o femeie obişnuită. O, dacă aş fi trăit atunci când Maica lui Dumnezeu mergea pe pământ, m-aş considera fericit să-i sărut urmele picioarelor. Fiindcă dacă în popor se cinstesc mamele eroilor, atunci cu atât mai mult trebuie cinstită şi fericită Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care L-a biruit pe diavol.

Gândurile mele au fost întrerupte de un frate, care i-a invitat pe doritorii de a se „pocăi” să se ridice. Vorbea tare şi elocvent, pătrunzător şi gingaş, câţiva oameni s-au sculat lăcrimând.

– Voi doriţi să vă pocăiţi?- i-a întrebat fratele.

– Da, – au răspuns ei, ştergându-şi lacrimile.

– Să ne rugăm, – a spus fratele şi a rostit cu glas tare o rugăciune improvizată.

Vreau să specific că această pocăinţă, chiar dacă a trezit o dorinţă sinceră la acei oameni de a-şi corecta viaţa păcătoasă, a fost fără mărturisirea păcatelor, precum este la ortodocşi şi fără rugăciunea dezlegării, prin care preotul cu putere de la Dumnezeu, îl iartă pe cel ce se căieşte. Dar despre aceasta pe atunci nu ştiam. Îmi plăcea să văd oamenii care stăteau în genunchi şi îşi cereau iertare de la Dumnezeu. Poate că, aceasta tot le uşura oarecum pocăinţa, fiindcă nu fiecare ar putea să spună păcatele sale cuiva din cauza ruşinii, dar să le mărturieşti lui Dumnezeu, nu e nici o jenă. Se pare că, din acest considerent Ioan Botezătorul chema pe toţi să-şi mărturisească păcatele, anume ca pocăinţa să aducă roadă, adică simţul ruşinii, căci atunci când îi băga în apă, le cerea să spună păcatele în auzul tuturor. Desigur, nu fiecare avea curajul să vorbească despre ticăloşiile sale, de aceea i-a şi numit pe iudei pui de năpârcă, care nu se hotărau să intre în apă.

După pocăinţă am cântat cu toţii o cântare înduioşătoare: „Ultima chemare a răsunat pentru tine… ”. În timpul acestei cântări s-au mai adăugat câţiva oameni din cei nou-veniţi şi erau deja mai mult de zece pocăiţi. Îmi amintesc cum toţi au primit în dar, câte o Evanghelie de buzunar şi careva lucruri de mâna a doua de la fraţii din America.

Va urma…

Călugărul ANASTASIE
„Pravoslavnii Crest”, N:7, 8 (31, 32) 2011.
Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav BODAREV,
adaptarea textului de Preot Mihail BERESTEAN

Citiţi: Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (I)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (II)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (III)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (IV)
Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia? (V)

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.