Sfînta şi Dreapta Olga, doamna Rusiei

iulie 24, 2012 Categoria: Articole, Vietile Sfintilor

La sfîrşitul întunecatei nopţi a închinării idoleşti, care acoperea pămîntul Rusiei, fericita Olga a răsărit ca un luceafăr, mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credinţe în Hristos – Soarele dreptăţii. Ea era de neam vestit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel slăvit, care a stăpînit în marele Novgorod mai înainte de cnejii Rusiei şi cu al cărui sfat a fost chemat Ruric cu fraţii săi de la nemţi, ca să ia marea domnie a Rusiei.

Olga s-a născut în satul Vibuţca, care şi acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp încă nu era. Deci Olga, deşi că a fost crescută în păgînătatea închinării la idoli, însă a fost deprinsă întru bună învăţătură de părinţii cinstiţi, pentru că era foarte înţeleaptă şi întreagă la minte, precum se va arăta din cuvîntul ce ne stă înainte.

Ruric, marele domn al Rusiei, murind, a lăsat după dînsul pe fiul său, Igor, pe care, fiind încă mic cu anii, l-a încredinţat cu domnia lui Oleg, ruda sa, pînă cînd va veni în vîrstă. Iar Oleg, adunînd oaste multă, s-a dus în Kiev, avînd cu dînsul şi pe micul Igor, moştenitorul domniei. Acolo, omorînd pe Oscold şi pe Dira, a luat Kievul în stăpînirea sa şi s-a făcut singur stăpînitor al tuturor părţilor Rusiei, păzind acea mare domnie pentru nepotul său, Igor Ruricovici. Şi, de la început, Oleg stătea uneori în Kiev, alteori în marele Novgorod, ocîrmuindu-şi stăpînirea sa.

Iar tînărul Igor, ajungînd la vîrsta tinerească, se îndeletnicea cu vînatul. Deci i s-a întîmplat lui odată că, umblînd prin cetăţile şi satele de prin jur ale stăpînirii sale şi alergînd după vînat, a ajuns pînă în acea parte, unde acum sunt hotarele cetăţii Pscovului, aproape de satul Vibuţca, ce s-a zis mai sus. Şi vînînd, a văzut de cealaltă parte a rîului un vînat dorit de el, dar nu putea să treacă rîul, deoarece nu avea luntre. Iar după puţin timp a văzut pe un tînăr venind pe rîu într-o luntre şi, chemîndu-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă rîul.

Deci, pornind ei, Igor s-a uitat la faţa acelui vîslaş şi a cunoscut eă nu este tînăr, ci fecioară foarte frumoasă la faţă, căci era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Iar Igor, la vederea ei, îndată s-a rănit cu inima şi aprinzîndu-se cu poftă spre dînsa, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare şi înşelătoare. Iar ea, înţelegînd tulburarea gîndului său şi aprinderea spre poftă, a început a grăi către dînsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrînească, tăindu-i vorba, şi zicînd astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, şi gîndeşti la deşertăciuni? Pentru că din cuvintele tale se arată necuviincioasa ta poftă, căci voieşti să mă batjocoreşti, dar să nu fie aşa, căci eu nu voiesc nici să aud de aceasta. De aceea, te rog, stăpîne, ascultă-mă şi leapădă-te de aceste gînduri necuviincioase şi ruşinoase, de care ar trebui să te ruşinezi. Adu-ţi aminte şi gîndeşte-te în tine, că eşti domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, ca un ocîrmuitor şi judecător al legilor omeneşti. Iar tu în ce fel de fărădelege voieşti să cazi acum? De vei face tu însuţi răutăţi, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să opreşti pe alţii de la fapte rele şi să judeci cu dreptate stăpînirea ta? Deci lasă-ţi pofta ta de ruşine, de care oamenii cei cinstiţi se îngreţoşează şi pentru care pot să te urască pe tine, chiar dacă eşti domn, şi să rîdă de fapta ta cea de ruşine. Şi să ştii şi aceasta că, deşi mă vezi singură aici şi neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea înfrînge; iar de voi fi şi biruită de silirea ta, atunci îndată adîncul rîului acesta îmi va fi scăpare. Căci mai bine este să mor în curăţie şi apa aceasta să-mi fie mormînt, decît să-mi fie batjocorită fecioria”.

Unele cuvinte ca acestea şi altele multe despre curăţie le-a grăit fericita Olga către Igor, iar el şi-a venit în fire şi s-a ruşinat de a sa nebunie, şi, neputînd să răspundă nimic împotrivă, tăcea. Şi aşa trecînd rîul, s-au despărţit. Şi se mira domnul Igor de buna înţelegere şi de curăţia acelei tinere fecioare. Iată un început bun şi vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea încă neştiind pe Dumnezeu şi nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoinţă ca aceea pentru întreaga înţelepciune, păzindu-şi curăţia sa feciorească cu dinadinsul, şi a îmblînzit pofta cea sălbatecă a tînărului domn, aducîndu-l pe el în simţire cu cuvinte înţelepte, grăite din priceperea cea cu minte bărbătească.

Apoi, nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăşi la Kiev cu rudenia sa, Oleg, voind să aşeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Şi a făcut astfel pentru că şedea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum şi în celelalte cetăţi mari ale Rusiei, punea înlocuitori de ai săi. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoţească cu nunta şi alegîndu-se dintre multe fecioare frumoase, care ar fi fost vrednică de cămara împărătească, voievodul n-a iubit pe nimeni, ci, aducîndu-şi aminte de înţeleapta şi frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, şi, aducînd-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoţit cu ea prin nuntă legiuită.

După aceea a murit Oleg, ruda şi învăţătorul voievodului, iar Igor a început a fi singur stăpînitor în tot pămîntul Rusiei şi a avut de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. Incă a mers şi pînă la Constantinopol, unde, robind multe părţi greceşti şi punînd dajdie, s-a întors cu dobîndă şi cu slavă şi după aceea a vieţuit în linişte, avînd pace cu toate ţările, cu care se învecina. Şi a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Deci Igor stăpînea singur în domnia cea mare cu bună sporire, avînd scaunul în Kiev; iar bogăţia îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că şi ţările cele îndepărtate îi dădeau lui dajdii şi multe daruri.

Apoi l-a ajuns pe el sfîrşitul în acest chip: deoarece acum se uşurase de multe războaie şi avea petrecere paşnică, a voit să-şi vadă stăpînirea sa şi a început a umbla prin cetăţi şi prin ţările pămîntului Rusiei, luînd de la dînşii obişnuitele dajdii. Şi venind la drevleni, şi-a adus aminte de răutatea lor cea de mai înainte, că la începutul domniei sale ei se depărtaseră de el şi abia prin război i s-au supus. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor şi i-a împovărat. Iar ei, mîhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit, care se numea şi Nizchin, şi au zis: „Dacă lupul se obişnuieşte la oi, atunci scoţînd una cîte una, va mînca toată turma, dacă nu se va ucide. Tot astfel şi noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toţi”. Astfel sfîtuindu-se ei, căutau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci cînd domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la drevleni, iar el rămăsese încă la dînşii cu puţini tovarăşi, atunci ei găsind vreme potrivită, au năvălit fără de veste asupra lui şi i-au tăiat pe toţi tovarăşii săi, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corestina, îngropîndu-l acolo.

Astfel a fost sfîrşitul marelui domn Igor Ruricovici, bunul stăpînitor al pămîntului Rusiei şi înfricoşătorul popoarelor dimprejur. El a petrecut singur la domnie treizeci şi doi de ani, după moartea povăţuitorului său, Oleg. Şi auzind marea doamnă Olga în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plîns după dînsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plîns şi toţi locuitorii Kievului. Iar drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală şi s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soţie voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpînitor în toată Rusia. Deci îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbaţi vestiţi cu luntrile, pe de o parte ca s-o roage să se însoţească cu voievodul lor, iar pe de alta ca s-o ameninţe, dacă nu ar voi, ca şi de nevoie să fie femeia stăpînului lor. Şi mergînd pe calea apei bărbaţii trimişi, au ajuns la Kiev şi au stat la mal.

Iar doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dînsa şi a zis către ei: „Bine aţi venit, cinstiţi oaspeţi?” Ei au răspuns: „Bine am venit”. Doamna a zis: „Spuneţi, pentru ce aţi venit la noi?” Bărbaţii au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicînd astfel: «Să nu te mînii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea şi jefuia, iar domnii noştri sunt buni. Ei au lărgit pămîntul drevlenilor, iar domnul nostru de acum este mai bun decît Igor. El este blînd, iubitor şi milostiv spre toţi, tînăr de ani şi frumos la faţă. Deci să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpînă, şi nu numai peste pămîntul Rusiei, dar şi peste cel al drevlenilor să fii stăpînitoare»”.

Iar Olga, ascunzîndu-şi jalea sa şi durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă şi a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sunt plăcute, căci eu acum nu-l voi mai învia pe bărbatul meu, iar a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici nu pot – fiind femeie -a ocîrmui precum se cade o domnie atît de mare, iar fiul meu este încă copil mic. Deci voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tînăr, căci nici eu nu sunt încă bătrînă. Iar acum să vă duceţi să vă odihniţi în luntrile voastre, şi mîine dimineaţă vă voi chema la ospăţ cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toţi să ştie pricina venirii voastre şi învoirea mea. După aceea voi merge la voievodul vostru. Insă voi, cînd trimişii noştri vor veni să vă cheme dimineaţă la ospăţ, să ştiţi cum să păziţi cinstea voievodului care v-a trimis şi pe a voastră, ca în ce chip aţi venit la Kiev, aşa să mergeţi şi la palatele ospăţului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toţi să vadă cinstea voastră şi să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”. Iar ei s-au bucurat şi s-au dus la luntrile lor.

Insă Doamna Olga se gîndea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci a poruncit ca întru acea noapte să se sape o groapă adîncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau şi palate foarte frumoase, pregătite pentru ospăţul făgăduit. Şi făcîndu-se dimineaţă, doamna a trimis bărbaţi ca să cheme pe peţitori la ospăţ. Iar ei, şezînd în luntrii ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum suntem trimişi în luntrii de marele nostru voievod, tot aşa să ne duceţi pe capetele voastre la doamna voastră”. Iar kievenii, rîzînd de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru şi acum suntem ca neputincioşi; deci facem ceea ce ni se porunceşte”. Şi punîndu-i pe ei cîte unul în luntrişoare mici, îi duceau astfel, umflîndu-se ei şi mîndrindu-se. Şi dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adîncă, care era gătită pentru dînşii. Apoi ducîndu-se singură la groapă şi uitîndu-se într-însa, a strigat, zicînd: „Vă este plăcută cinstea aceasta?” Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor şi bine n-am aflat, ci încă am cîştigat rele”. Şi a poruncit Olga să-i astupe pe ei de vii cu pămînt, în groapa aceea.

Aceasta făcînd marea doamnă Olga, a trimis degrabă sol la drevleni, zicînd: „Dacă voiţi cu adevărat să mă luaţi pentru voievodul vostru, apoi să trimiteţi la mine oameni mai mulţi şi mai vestiţi decît cei dintîi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Insă să-i trimiteţi fără de întîrziere, mai înainte de a mă opri poporul din Kiev”. Iar drevlenii au trimis la dînsa, cu mare bucurie şi cu sîrguinţă, cincizeci de bărbaţi aleşi, care după voievod erau bătrîni mai de frunte în pămîntul drevlenilor. Şi cînd au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dînşii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întîi după osteneala dramului, să se spele în baie şi să se odihnească, apoi să vină la dînsa. Iar ei, bucurîndu-se, au intrat în baie. Şi cînd au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit uşile, închizîndu-le bine, şi împresurînd baia cu paie şi cu vreascuri, i-au dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toţi boierii drevlenilor cu slugile lor, în acea baie.

După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înştiinţîndu-i de grabnica sa venire spre însoţire cu voievodul lor şi le-a poruncit să pregătească din toate băuturile şi mîncărurile la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său, pentru ca, venind la ei, mai înainte de nunta a doua, să facă pomenire şi ospăţ bărbatului său cel dintîi, după obiceiul păgînesc, şi după aceea să facă nunta. Iar drevlenii s-au bucurat mult de aceasta şi îndată au pregătit toate cu îndestulare. Iar marea doamnă Olga, după făgăduinţa sa, a mers la drevleni cu mulţi oameni pregătiţi nu atît pentru nuntă, cît pentru război. Şi cînd se apropiau de cetatea de scaun a drevlenilor, Corestina, aceia au ieşit în întîmpinarea ei, împodobiţi în haine luminoase, unii călări, alţii pe jos; şi au primit-o cu bucurie şi veselie mare. Iar ea a mers mai întîi la mormîntul bărbatului său şi l-a plîns. Apoi, săvîrşind pomenirea lui, a poruncit ca deasupra mormîntului să se grămădească o movilă mare, după vechiul obicei păgînesc. Şi au zis drevlenii către ea: „Stăpînă doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răpitor, iar tu eşti milostivă, ca şi domnul nostru, şi de acum vom petrece întru tot binele”. Răspuns-a Olga: „Nu sunt mîhnită acum pentru bărbatul cel dintîi, pentru că am săvîrşit deasupra lui cele ce se cădea a le săvîrşi. Iar acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”. Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dinainte. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăţia mea”.

După aceea Olga, lepădînd hainele cele de plîngere, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domneşti, arătîndu-se că este bucuroasă şi veselă. Deci a poruncit drevlenilor să mănînce, să bea şi să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să slujească drevlenilor şi să mănînce cu ei, dar să nu se îmbete. Iar după ce s-au îmbătat toţi drevlenii, doamna a poruncit fără de veste oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuţitele şi cu suliţele să ucidă pe drevleni, încît mai mult de 5000 au căzut ucişi. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sînge şi, răzbunînd uciderea bărbatului ei, s-a întors la Kiev.

Iar în al doilea an, adunînd Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povăţuindu-l spre răzbunarea morţii tatălui său. Deci au ieşit şi drevlenii împotriva lor cu putere mare. Şi luptîndu-se cu putere amîndouă părţile şi kievenii biruind pe drevleni şi tăindu-i, i-au gonit pînă la Corestina, cetatea lor cea de scaun, şi drevlenii s-au închis în ea. Iar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stînd nedepărtată de cetate. Şi văzînd că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înţeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meşteşug şi a trimis la cei din cetate, zicîndu-le: „Nebunilor, pentru ce voiţi să muriţi de foame, nevrînd să vă plecaţi mie? Iată, toate celelalte cetăţi mi s-au supus şi îmi dau dajdii, petrecînd acum fără frică prin cetăţi şi prin sate, lucrîndu-şi ţarinile lor”. Iar ei au zis: „Am voi şi noi să ne supunem ţie, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.

Deci Olga a trimis iarăşi la ei, zicînd: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voştri şi pe ceilalţi, iar acum nu-mi trebuie răzbunare, ci supunere şi dajdie din partea voastră”. Şi au voit drevlenii să-i dea dajdie, precum va voi ea singură, iar Olga a zis către ei: „Ştiu că acum aţi sărăcit de războaie şi nu puteţi să-mi daţi dajdie de miere, de ceară, de pielicele sau de alte lucruri oarecare alese. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi daţi o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi daţi cîte trei porumbei şi cîte trei vrăbii de la casa fiecăruia şi îmi este destul, văzînd supunerea voastră”. Iar drevlenii socotind această dajdie întru nimic şi batjocorind încă şi înţelegerea ei cea femeiască, îndată au adunat cu sîrguinţă mare fiecare cîte trei porumbei şi vrăbii, trimiţîndu-i la ea cu plecăciune. Şi a zis Olga bărbaţilor care veniseră din cetate la ea: „Iată, acum v-aţi supus mie şi fiului meu, deci să locuiţi cu pace. Iar eu de dimineaţă mă voi depărta de cetatea voastră şi mă voi duce la locul meu”. Aşa a slobozit pe acei bărbaţi şi auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale doamnei, s-au bucurat.

Iar Olga a împărţit păsările pe la ostaşii ei, poruncindu-le ca seara tîrziu, să lege la fiecare porumbel şi vrabie peticuţe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă, şi la toate împreună să le dea drumul în văzduh. Făcîndu-se aceasta, păsările au zburat în cetate de unde erau luate şi fiecare porumb a intrat în cuibul lui şi fiecare vrabie în locul ei şi îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. In vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostăşeşti să se apropie de cetate din toate părţile şi să atace, iar oamenii cetăţii, neputînd suferi focul, au fugit din cetate şi au căzut în mîinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea şi a fost ucisă o mulţime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au pierit de sabie, alţii au ars în foc împreună cu femeile şi copiii lor, iar alţii s-au înecat în rîul de sub cetate. In vremea aceea a pierit şi voievodul drevlenilor, iar din cei ce au rămas vii, mulţi au fost duşi în robie; doar cei mai de pe urmă au fost lăsaţi să petreacă la locurile lor, punîndu-se dajdie grea asupra lor. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pămîntul lor l-a supus ei.

Intorcîndu-se ea la Kiev cu biruinţă, cîrmuia toate părţile stăpînirii ruseşti, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic şi înţelept, stăpînind şi ostăşindu-se cu tărie împotriva vrăjmaşilor. Şi era înfricoşată duşmanilor, iar popoarelor ei iubită, fiind milostivă şi bună la obicei, nefăcînd nimănui strîmbătate, făcînd judecăţi drepte, pedepsind cu milostivire, celor buni răsplătindu-le cu daruri, celor răi cu frică, fiecăruia măsurîndu-le după lucruri şi după vrednicie. Ea era înţeleaptă şi cumpătată în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătaţi şi lipsiţi, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugăminţile şi împlinind cererile cele drepte.

Şi toate lucrurile ei, deşi se făceau în necredinţa păgînească, erau plăcute lui Dumnezeu şi vrednice darului creştinesc, căci pe lîngă acestea ea avea viaţă înfrînată şi curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei ruseşti fiului său, pînă la vîrsta lui. Iar după ce fiul ei a crescut şi s-a îmbărbătat, i-a încredinţat lui toată ocîrmuirea domniei celei mari. Iar ea, uşurîndu-se de toate grijile şi gîlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetînd cu facerile de bine.

Iar cînd s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu a voit să lumineze cu lumina sfintei credinţe pe ruşii cei orbiţi cu necredinţa, să-i aducă la cunoştinţa adevărului şi să-i povăţuiască la calea mîntuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre ruşinarea bărbaţilor celor împietriţi la inimă. Căci precum mai înainte a propovăduit învierea Sa prin mironosiţe şi prin împărăteasa Elena a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit, scoasă din sînul pămîntului, tot astfel şi după aceea a voit a sădi sfînta credinţă pe pămîntul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, căci pe ea a aflat-o vas ales al Preasfîntului Său nume, ca să-l poarte în ţările Rusiei.

Deci a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizînd ochii minţii ei spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu pe care nu-L ştia. Căci ea acum înţelesese înşelăciunea şi rătăcirea necurăţiei păganeşti şi ştia arătat că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sunt zei, ci lucru neînsufleţit, făcut de mîini omeneşti. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci se şi îngreţoşa de ei, iar pe dreapta şi buna credinţă o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preţ, pe care l-a şi aflat, căci povăţuită fiind prin dumnezeiasca purtare de grijă, a auzit de la cineva că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi a toată făptura, în care cred grecii şi că afară de Acela nu este alt Dumnezeu. Deci fiind îndemnată de dorinţa adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi fiind din fire nelenevoasă, a voit ca ea însăşi să meargă la greci şi să vadă cu ochii ei rînduiala slujbei creştineşti, ca să ştie desăvîrşit cele despre adevăratul Dumnezeu.

Deci luînd cu sine pe unii din boierii şi curtenii vestiţi ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, avînd cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat şi de patriarh, cărora le-a adus şi daruri multe, vrednice de unele feţe ca acelea. Şi a învăţat acolo credinţa creştinească, ascultînd cu osîrdie în toate zilele dumnezeieştile cuvinte, luînd aminte la podoabele bisericeşti, la cîntare şi la toată rînduiala dreptei credinţe creştineşti. Şi se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezînd în El cu neîndoire, şi dorea să primească Sfîntul Botez.

Iar împăratul grecesc, fiind văduv într-acea vreme, voia să se însoţească cu dînsa, căci pe de o parte se biruia de frumuseţea feţei ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înţelegere, de slava, de vitejia şi de mărimea ţărilor Rusiei. Deci a zis către dînsa: „O, doamnă Olga, tu eşti vrednică să fii împărăteasă creştină şi să locuieşti împreună cu noi în această cetate a împărăţiei noastre”. Astfel îi vorbea el despre însoţire. Iar ea se arăta ca şi cum nu se lepăda de însoţirea împăratului, însă mai întîi cerea Botezul, zicînd: „Pentru Sfîntul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. Iar dacă mă veţi boteza, atunci veţi vorbi şi despre însoţire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată şi necreştină să meargă după bărbat creştin”. Atunci împăratul s-a sîrguit ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învăţat-o din destul despre dreapta credinţă, a pregătit-o de Botez.

Şi cînd s-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez, Olga s-a rugat ca însuşi împăratul să fie primitorul ei din sfînta scăldătoare, căci zicea: „Intr-alt fel nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuşi împăratul tată din botez. Şi mă voi duce fără a mă boteza şi voi veţi da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!” Deci împăratul s-a învoit la dorinţa ei şi fericita Olga a fost botezată de preasfinţitul patriarh. Şi însuşi împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfînta scăldătoare şi i-a pus numele ei Elena, ca şi cea dintîi împărăteasă între creştini, Elena, maica marelui Constantin.

Iar după botez, slujind preasfinţitul patriarh, a împărtăşit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi a binecuvîntat-o, zicîndu-i: „Binecuvîntată eşti tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul şi ai căutat lumina cea adevărată. Tu ai urît pe zeii idoleşti cei mulţi şi ai iubit pe Unul adevăratul Dumnezeu. De moartea cea veşnică ai fugit şi te-ai logodit cu viaţa cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici pe tine toţi fiii Rusiei”. Astfel a binecuvîntat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat şi mulţi din cei ce veniseră cu dînsa, bărbaţi şi femei, şi s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăţ mare într-acea zi şi s-a veselit, slăvind pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta, împăratul iarăşi a vorbit despre nuntă fericitei Olga, care s-a numit la botez Elena, însă dînsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soţie pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat şi lepădat nu numai în legea creştinească, dar şi în cea păgînească, ca tatăl să aibă de soţie pe fiica sa”. Şi a zis către dînsa împăratul: „O, Olga, m-ai întrecut cu meşteşugul”. Fericita Olga a zis către împărat: „Ţi-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărătesc cu tine – căci mi-e destulă mie şi monarhia Rusiei cu fiul meu – ci ca să mă fac mireasa Impăratului Ceresc celui fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu, şi ca să mă învrednicesc împărăţiei Lui celei veşnice”. Atunci împăratul, părăsind dorinţa sa deşartă şi dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa, şi dîndu-i daruri mari, a trimis-o cu pace.

Iar ea, ducîndu-se din Constantinopol, a mers la preasfinţitul patriarh, ca să ia binecuvîntare de cale, şi a zis către dînsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, care mă întorc în ţara mea, unde fiul meu petrece în rătăcirea păgînească şi toţi oamenii cei întăriţi în necurăţia cea veche sunt împietriţi, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutăţile, cu sfintele tale rugăciuni”. Iar Patriarhul a zis către dînsa: „Fiica mea cea în Sfîntul Duh credincioasă şi binecuvîntată, Hristos, întru Care te-ai îmbrăcat prin Sfîntul Botez, Insuşi Acela să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe de potop, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israel de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor şi pe cei trei tineri în cuptor. Tot aşa şi pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvîntată eşti în neamul tău, iar nepoţii şi strănepoţii tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”. O binecuvîntare ca aceasta, luată de la preasfinţitul patriarh, fericita Elena a primit-o ca mai de preţ decît toate darurile. Ea a mai luat şi învăţătură pentru curăţie şi rugăciune, pentru post şi înfrînare şi pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieţii creştine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dînsul şi cinstita cruce, sfinte icoane, preoţi, cărţi şi celelalte lucruri sfinţite şi s-a dus întru ale sale.

Se mai povesteşte încă şi aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mîinile preasfinţitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pămîntul Rusiei s-a înnoit pentru viaţa întru Dumnezeu prin Sfîntul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”. Această cruce, după fericitul sfîrşit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioşii ce rămăseseră după dînsa, pînă în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind biserica cea mare şi prea frumoasă a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum ea nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, Kievul cu sfintele biserici dintr-însul s-a pustiit. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Sfînta Olga.

Venind în Kiev Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinţei, întunericul păgînătăţii idoleşti, şi a lumina pe cei întunecaţi. Şi a zidit prima biserică pentru sine, în numele Sfîntului Nicolae, la movila Oscoldova şi pe mulţi din kieveni i-a întors la Hristos. Insă pe fiul său Sviatoslav n-a putut nicidecum să-l aducă la înţelegerea cea adevărată şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei, de vreme ce îndeletnicirea lui era în lucrurile oştilor, fiind bărbat viteaz şi iubitor de războaie, şi toată viaţa sa şi-a petrecut-o mai mult la oaste şi în războaie decît în casă. Iar către maica sa, care îl învăţa credinţa creştinească, zicea: „De voi primi botezul şi credinţa creştină, apoi boierii mei, voievozii şi toate popoarele se vor depărta de mine şi nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmaşilor, ca să apăr moştenirea noastră”. Astfel a răspuns voievodul Sviatoslav, iar pe cei ce voiau să se boteze nu-i oprea, dar nu mulţi din boieri primeau Sfîntul Botez, iar pe cei ce se botezau îi batjocoreau, pentru că la cei necredincioşi, credinţa creştină este o nebunie; însă, din poporul cel simplu, mulţi se adăugau la Sfînta Biserică.

Iar Sfînta Olga se ducea în marele Novgorod şi în celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi, pe cît putea, pretutindeni aducea pe oameni la credinţa lui Hristos, iar idolii îi sfărîma şi în locurile lor punea cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe semne şi minuni se săvîrşeau spre încredinţarea necredincioşilor.

După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuţca, în care s-a născut, şi acolo a învăţat pe oameni şi pe rudeniile sale cunoştinţa de Dumnezeu. Iar cînd s-a dus la malul rîului care se chema Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte, şi a ajuns în dreptul locului acela în care un alt rîu numit Pscova, care curgea de la răsărit, se vărsa în rîul cel mare, unde era atunci o pădure mare şi dumbrăvi multe, a văzut de cealaltă parte a rîului trei raze prealuminoase, coborîndu-se din cer spre acele locuri şi luminîndu-le. Şi nu numai sfînta singură a văzut acea lumină minunată, ci şi toţi cei care erau cu dînsa. Şi s-a bucurat fericita foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părţilor acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se la însoţitorii săi, a proorocit, zicînd: „Să vă fie în ştiinţă că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc luminat de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi se va zidi cetate mare, slăvită şi întru toate îndestulată”. Aceasta zicînd, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi a pus o cruce într-acel loc, unde este încă şi astăzi un loc de rugăciune.

Deci înconjurînd multe cetăţi ale Rusiei, propovăduitoarea lui Hristos s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Căci dacă întru necredinţă fiind, era plină de lucruri bune, cu cît mai ales luminîndu-se prin sfînta credinţă, se împodobea cu toate faptele bune, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu, Ziditorul şi Luminătorul său. Apoi, aducîndu-şi aminte de vedenia care a văzut-o la rîul Pscova, a trimis acolo mult aur şi argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca oamenii să se sălăşluiască lîngă dînsa. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Pscovul, care se numea aşa de la rîul Pscov şi se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.

Intr-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsînd pe maica sa, Sfînta Olga, în Kiev şi cu dînsa şi pe fiii săi, Iaropolc, Oleg şi Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Şi luptîndu-se el în pămîntul lor, le-a luat optzeci de cetăţi şi i-a plăcut a petrece în cetatea lor cea de scaun, Pereiaslaveţ. Iar fericita Olga, rămînînd în Kiev, învăţa pe nepoţii săi – fiii lui Sviatoslav – credinţa creştinească, pe cît puteau copiii să înţeleagă. Insă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiul ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei la voia Domnului. Şi zăbovind Sviatoslav la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului şi, înconjurînd cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfînta Olga cu nepoţii săi s-au închis în cetate şi pecenegii n-au putut să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmaşi cu rugăciunile ei.

Şi înştiinţîndu-se şi Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sîrguit degrabă a veni cu puterea sa şi fără de veste a năvălit în ostile pecenegilor, pe care, bătîndu-i, i-a izgonit departe. Deci, intrînd în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă; dar iarăşi voia să o lase şi să se ducă la bulgari. Iar fericita Olga, plîngînd, a zis către dînsul: „Pentru ce mă laşi, fiul meu, şi unde te duci? Căutînd cele străine, pe ale tale cui le încredinţezi? Căci fiii tăi sunt încă mici, iar eu bătrînă şi bolnavă şi de acum aştept sfîrşitul meu şi ducerea mea la doritul meu Hristos, întru Care cred. Şi acum nu mă îngrijesc de nimic, decît numai de tine, că mult te-am rugat şi te-am învăţat ca să laşi păgînătatea idolească şi să cunoşti pe dreptul Dumnezeu pe Care eu L-am cunoscut. Iar tu n-ai băgat de seamă rugămintea mea şi ştiu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pămînt te aşteaptă sfîrşit rău, iar după moarte muncile veşnice, care sunt pregătite necredincioşilor. Insă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlineşti: Nu te duce nicăieri, pînă ce nu mă voi duce din viaţa aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceţi nimic deasupra mormîntului, după obiceiul vostru păgînesc, ci preoţii mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creştinilor. Să nu îndrăzniţi a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceţi privelişte. Ci să trimiteţi aur preasfinţitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvîrşească rugăciuni şi prinos către Dumnezeu pentru sufletul meu şi să ospăteze cu milostenie pe săraci”.

Acestea auzindu-le Sviatoslav, a plîns şi a făgăduit că va face toate cele poruncite de dînsa, afară numai că nu primeşte sfînta credinţă. Iar după trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi de viaţă făcătorului Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi s-a făcut cu totul întru rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea totdeauna ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toţi sfinţii şi mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pămîntului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie şi, de multe ori, în zilele vieţii sale, spunea înainte, prooroceşte, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei şi mulţi dintr-înşii vor fi sfinţi mari, pe care lucru ea îl cerea de la Dumnezeu ca să se împlinească degrabă, cînd era aproape de sfîrşitul său. Şi fiind încă rugăciunea în gura ei, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti şi a intrat în mîinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pămînteşti la cele cereşti şi s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Impărat, Iisus Hristos Dumnezeu, şi s-a numărat întîia sfîntă din ceata sfinţilor din pămîntul Rusiei.

Fericita Olga, numită Elena din Sfîntul Botez, s-a săvîrşit la 11 Iulie. Ea a petrecut în însoţire 42 de ani de la fecioria sa; iar mai înainte de însoţire era în putere desăvîrşită, avînd 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfîntul Botez, iar după Botez a vieţuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani; astfel că toţi anii vieţii ei erau aproape nouăzeci. Şi au plîns după dînsa fiul ei Sviatoslav, marele domn, şi nepoţii, boierii, dregătorii şi tot poporul, şi au îngropat-o cu cinste după obiceiul creştinesc.

Iar după săvîrşirea Sfintei Olga, s-au împlinit proorociile ei despre răul sfîrşit al fiului său şi despre buna luminare a pămîntului Rusiei, căci fiul ei Sviatoslav, după cîţiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acela, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din ţeasta lui Sviatoslav, ferecînd-o în aur şi scriind pe dînsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!” Şi bea cu paharul acela cînd benchetuia cu boierii săi. Astfel, pe marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz şi nebiruit în războaie, l-a ajuns sfîrşit rău, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Şi s-a împlinit şi proorocia ei despre pămîntul Rusiei, pentru că, trecînd douăzeci de ani după pristăvirea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfîntul Botez şi a luminat toate părţile Rusiei cu sfînta credinţă. Şi zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatniţe”, căci dădea pentru dînsa a zecea parte din averea sa.

Apoi, sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pămînt cinstitele moaşte, întregi şi nevătămate, ale bunicii sale, Sfînta Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi nu le-a ţinut ascunse, ci le-a pus la vedere, pentru cei ce alergau la dînsele cu credinţă şi îşi cîştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la acele cinstite moaşte se dădeau multe tămăduiri la toate neputinţele.

Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormîntului ei, era o ferestruie. Şi atunci cînd cineva se apropia de sfintele ei moaşte cu credinţă neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură şi era arătat celui ce stătea afară, ca să vadă înăuntru cinstitele ei moaşte făcătoare de minuni, de la care cei vrednici de o vedere ca aceea, vedeau ieşind o minunată strălucire şi, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credinţă, îndată cîştigau sănătate. Insă celui ce se apropia cu puţină credinţă, nu i se deschidea ferestruia, nici nu putea să vadă cinstitele moaşte, chiar de-ar fi intrat şi în biserică, ci vedea numai mormîntul. Unul ca acela nu putea să cîştige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, cîştigau toate cele spre folosul sufletelor şi trupurilor, cu rugăciunile Sfintei şi dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, şi cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.