Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre casatorie – Sfantul Ioan Gura de Aur

noiembrie 5, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Familia, Ioan Gura de Aur


Patru puncte ne vor preocupa în acest subiect grav şi important:

1. Căsătoria în ea insăşi, ţelurile ei, demintatea ei, înălţarea divinî în Iisus Hristos.
2. Virtuţile a căror împlinire fidelă poate singură s-o facă fericită şi prosperă; viciile care o vor ruina fără îndoiălă.
3. Datoriile multiple care le sunt impuse celor ce-au încheiat-o.
4. O căsătorie în Biblie ca şi model.


I. CÄ‚SÄ‚TORIA

Care sunt ţelurile diferite ale căsătoriei? Care este condiţia ei esenţială? Cum trebuie pregătită şi încheiată?

Ţelurile căsătoriei – Primul este fără îndoială propagarea neamului omenesc. Aceia este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii sale. Atunci cînd Dumnezeu putea El Insuşi în mod direct, să dea naştere tuturor oamenilor cum a facut-o pentru primul, nouă înşine ne incredinţeaza misiunea sublimă de raspandi viata şi de a continua marea familie a neamului omenesc.
Insă un alt ţel este în căile lui Dumnezeu, mai mult decît primul, mai esenţial, mai sublim: aceasta este sfinţirea. Dacă două fiinţe nemuritoare se unesc pentru moment pe pămînt, o fac pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor.
Căsătoria este un port împotriva furtunii patimilor, un refugiu împotriva salturilor cărnii şi ale păcatului. Degradarea omenească este adîncă; omul nu-şi mai poate stăpîni simţurile sale.
Dacă Dumnezeu nu-i dă un mijloc de a îmblînzi acest monstru, el va fi devorat de el. Acest mijloc este unirea legitimă a bărbatului cu femeia.
Că omul are soţia sa; el îi arată iubirea pe care-o are în inimă; ea potoleşte în ea arderile naturii fugare; că el n-o are decît pe ea şi decît cu ea şi în ea se sfinţeşte el pînă la rădăcinile patimilor sale.
Insă ce! Ceea ce-i dă Dumnezeu ca un medicament, omul nemulţumitor şi răzvrătit va transforma în pumnal? Căci dacă necinsteşte legătura conjugală, el transformă patimile sale în iubiri străine şi nelegitime, ce face el decît să se arate de două ori vinovat! Ce! el va dispreţui, va necinsti, va răni în inimă această soţie pe care i-a dat-o căsătoria? Ceea ce nişte părinţi iubitori şi devotaţi au înălţat cu atîta grijă, el va martiriza prin purtarea lui laşă? Acest interior unde el trebuia să facă să domnească pacea, cinstea, siguranţa şi belşugul, el îl umple de tulburare si adună aici ruinele? După necazul ceasului de faţă acest soţ, trădător la datorie, cheamă asupra sa pedepsele viitoare.

Măreţia divină a Căsătoriei – Măreţia divină fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu şi se încheie sub ochiul lui Dumnezeu şi autoritatea Sa supremă. Măreţia divină este în aceea, că în căsătorie este o vie reprezentare a unirii Cuvîntului cu natura omenească.

1. Căsătoria vine de la Dumnezeu – Mai întîi în instituirea sa primară apoi în înălţarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegînd pentru creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria; cealaltă mai accesibilă mulţimii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea şi porunceşte dezvoltarea spre stările îngereşti ale cumpătării. Pentru păsăricile mai slabe El construieşte cuibul căsătoriei unde ele îşi vor griji slăbiciunea lor.
Insă acest cuib el îl face încă sublim! El îl înconjoară cu legislaţia care-i înnobilează şi-l apără: „Dumnezeu este legiuitorul aşezării ei”. El o ridică pînă la demnitatea de Taină. Şi ca ultimă şi nespusă măreţie, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvîntului său cu natura omenească.

2. Căsătoria este reprezentarea unirii Cuvîntului cu natura omenească – Imagine cuceritoare! Imagine slăvită! Şi cum să ne mirăm că Dumnezeu, pentru a înmulţi în profunzime această imagine, a organizat astfel propagarea neamului omenesc? Marele şi unicul eveniment pe care trebuia să-l admire cerul şi a cărui teatru trebuia să fie pămîntul, este în mod sigur venirea Cuvîntului lui Dumnezeu în trupul omului. Cuvîntul se aprinde pentru natura omenească de o iubire tainică; el o face fiica lui, ea devine soţia lui. El este capul, ea este trupul său. Sunt doi într-un singur trup: ea este „os din oasele sale şi carne din carnea sa”. Pentru ea el părăseşte strălucirile cerului, el îl lasă pe „Tatăl său” el „vine la soţia sa” şi această unire a devenit de nedespărţit, ea este veşnică. Cuvîntul îi dă propriei sale soţii bogăţiile sale; el i se dă el însuşi întreg şi totul. Ba mai mult! El se devotează pentru ea. Pentru ea el este în durere şi în lacrimi; el trăieşte în sărăcie şi în muncă; el moare în chinul Crucii. Şi cînd prin moartea sa, el a curăţit-o pe această soţie, el o înalţă la dreapta Puterii iui Dumnezeu, pe tronul veşnic pe care Tatăl său i l-a pregătit. Prin El natura umană a fost divină, ea este îmbogăţită cu bunătăţile cereşti care sunt moştenirea naturală a Miresei. Această unire nu putea fi sterilă; căci din ea iese familia divină a celor Aleşi, familia nenumărată, popor infinit, care umple cerul şi pămîntul, timpul şi veşnicia.
Iată căsătoria pe care trebuie s-o continue unirea noastră pe pămînt ca o reprezentare. Şi de acolo îşi scoate căsătoria creştină cele mai nobile înălţimi şi cea mai îmbelşugată binefacere.

Condiţia primă şi esenţială: indisolubilitatea – Cum va fi căsătoria creştină imaginea unirii veşnice a Cuvîntului cu natura omenească, dacă această căsătorie nu era indisolubilă! Aşa este ea. Aşa este scris despre primele ceasuri ale vieţii neamului omenesc: „Ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, de asemenea oricare ar fi putut fi deformarea adusă operei divine în cursul veacurilor, oricare ar fi legislaţiile omeneşti, voinţa lui Dumnezeu şi legea lui sunt de neschimbat. Dumnezeu a făcut indisolubilă prima căsătorie; Iisus Hristos reparînd orice ruină, revocînd orice îngăduinţă, aducînd totul la integritatea sa şi la primele perfecţiuni, îi dă căsătoriei indisolubilitatea ei.
De altfel ne este uşor de a înţelege raţiunea şi convenirea legii indisolubilităţii. Ce devine fără ea căsătoria? Ce ajunge familia? Ce ajunge mai ales femeia, marea şi dureroasa victimă a divorţului?
Inutil de a comenta Legea atît este ea de clară. „Femeia este legată prin lege ca să nu se căsătorească cît timp trăieşte bărbatul ei”. Voi obiectaţi că Moise a permis divorţul? „Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, pentru această formă a slujit, pentru aceasta şi-a vărsat sîngele său, moartea a distrus-o, păcatul i-a stins, a dat harul larg al Duhului Sfînt, ca să te ducă pe tine la un studiu mai înţelept şi mai mare”. Cu Iisus Hristos căsătoria revine la perfecţiunea ei nativă, deşi au făcut-o patimile omeneşti să cadă. De altfel chiar în redactarea „Cărţii de despărţire” aceia despre care vorbeşte la Moise, se vede apărînd dezgustul şi animozitatea: „Pentru învîrtoşarea inimii voastre v-a dat Moise”.
Dumnezeu îngăduia, pentru a evita rele mai mari, însă divorţul absolut interzis sub legea creştină, nu este mai puţin, acolo unde este vorba de cele mai depline rele. Unirea lipsită de sinceritate, patimile fără frînă, siguranţa viitorului, apărarea femeii, educaţia copiilor, afacerile ele însăşi de siguranţă, acestea sunt relele. Dimpotrivă unde legea indisolubilităţii este ascultată în mod nobil, căsătoriile sunt prospere fiindcă ele nu se încheie decît cu maturitate şi înţelepciune.

Inţelepciune în pregătire – Această înţelepciune se va arăta deodată în motivele pentru care se căsătoreşte, în alegerea pe care şi-o va face ca pentru o soţie.

1. In motive – Noi am spus-o, căsătoria ne este dată de la Dumnezeu pentru ca punînd într-o soţie afecţiunea inimii şi odihna simţurilor, noi să nu ne dedăm la necinste şi la dezordinile iubirii libere. Un altul mai nobil şi mai fin este în întrecerea reciprocă care ne menţine în evlavie şi în slujirea lui Dumnezeu: „ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu”.
Insă un al treilea motiv nu trebuie uitat. Dumnezeu îi dă bărbatului soţia ca „ajutor”. Ea are calităţi speciale, aptitudini personale, care completează pentru, binele familiei, ceea ce bărbatul va fi neputincios să dea. Bărbatul este lucrătorul dinafară, femeia este grija dinăuntru. Ea nu va putea ocupa posturi în viaţa publică, căci ea este rînduită în mod special de Dumnezeu pentru slujirea în casă. Atunci deci cînd un om gîndeşte să încheie o căsătorie, pretinde ca să arunce ochii peste aceste ajutoare multiple pentru a-şi fixa alegerea sa.
2. Şi această alegere se va face prin excluderile următoare – Omul tînăr dacă este înţelept nu va avea niciodată în vedere un depozit de belşug. El nu va face din căsătoria sa un comerţ al aurului. El să ia seamă. Dacă lui îi pare dulce şi comod de a trăi pe belşugul adus de soţia sa va plăti această bunăstare cu cele mai dure jertfe. Pe acela, prin propria sa iubire mai întîi. Căutînd o femeie bogată el se dă de stăpîn. Adesea un stăpîn imperios şi arogant, totdeauna un stăpîn plin de exigenţă. Cîte uniri tulburate din această cupiditate urîtă! Adăugînd că, preocupat înainte de toate de belşug şi nefăcînd nici o căutare de calităţi intime la ea fiind tînără, el nu face decît să-şi pregătească o viaţă plină de amărăciune şi de chinuri. Şi dacă se pierde prematur această soţie şi el trebuie să restituie zestrea, la sărăcie se adaugă ridicolul şi un ridicol meritat.

Destul de înşelat este omul care-şi fixează alegerea sa în mod unic pe slabele înfăţişări ale frumuseţii. Această frumuseţe va înflori, mai repede încă decît de obicei îşi va pierde farmecele. Şi ce va mai rămîne dacă sub această frumuseţe de o zi, se ascund defectele care vor împodobi toată viaţa.

Cuviinţa în celebritate – Familiile creştine să nu uite niciodată că această căsătorie este „o Taină mare” o alegere sfîntă, a cărei celebrare trebuie să păstreze cu grijă amprenta divină. Trei caractere vor salva această origine divină a sfinţeniei: evlavie, decenţă, iubire.

1. Evlavia – Să ne amintim de nunta din Cana, pe care o socotise vrednică Omul-Dumnezeu s-o sfinţească prin prezenţa sa, cea a mamei sale a apostolilor săi. Preotul a primit acel dar tainic, el a fost amestecat în mod tainic cu Taina; biserica s-a deschis pentru moment întregii asistenţe, dimineaţa a fost ca şi sfinţită prin rugăciunile liturgice şi binecuvîntările arătate soţilor. Nu este oare drept ca ziua întreagă să se păstreze parfumul sfinţeniei care s-a răspîndit peste ea de dimineaţă?

2. Decenţa – Cît nu este de dispreţuit acel du-te vino necurat şi lasciv, care în anumite locuri, necinsteşte banchetul nunţilor şi seara care urmează?”¦ Cît de vinovate sunt aceste cîntece, aceste cupluri, aceste aluzii obscene, aceste scene de teatru, unde pudoarea primeşte atîtea lovituri mortale! Este aceasta urmarea naturală şi logică a ceremoniei grave şi curate de dimineaţă?

3. Iubirea – Vreţi voi nunţi binecuvîntate de Dumnezeu? faceţi să ia parte la ele săracii. Ca mulţumirea lor îmbucurată de milosteniile voastre să facă mirilor un cortegiu a cărui pompă n-o va egala nici o strălucire. Cu ei vine Hristos, la fel precum cu oaspeţii voştri necuraţi merge diavolul. Familii cu adevărat creştine, introduceţi acest obiect de a face, din săraci oaspeţii bucuriilor voastre din căsătorii; păziţi-vă de un lux inutil pentru a vă face plăcuţi prin aceşti prieteni ai lui Dumnezeu.

II -VIRTUŢILE ŞI VICIILE IN CÄ‚SÄ‚TORIE

Se poate zice de familie, la fel de drept ca de State, că pe cît le înalţă virtutea şi le face prospere pe atîta le consumă viciul şi fie duce la ruină. Sunt deci virtuţi proprii soţului, precum îi sunt vicii opuse de care trebuie să fugă el. Care sunt aceste vicii şi care sunt aceste virtuţi?

Iubirea în căsătorie – Dacă iubirea premerge, cu atît mai mult trebuie să urmeze ea. Dacă ea pregăteşte unirea, cît trebuie să-i rămînă suavitatea, forţa şi salvarea ei. Şi care va fi această iubire voită sub ochiul lui Dumnezeu şi epuizîndu-se în Dumnezeu Insuşi, izvor al iubirii mele, continuitatea ei şi rodirea ei? Care-i sunt caracterele? Care-i sunt motivele? Care-i este obiectul?

1. Care-i sunt caracterele? – Cum trebuie să se iubească soţii? Dumnezeu şi căsătoria le cere lor o iubire de devotament, o iubire din bunăvoinţă, la nevoie de compătimire şi de iertare. Aceia este iubirea dublă cu care a iubit Cuvîntul omenirea ca soţie a sa.
O iubire de devotament. Soţul va trebui să se devoteze pentru soţia sa. Pentru ea sunt intervenţiile lui, pentru ea va trebui să facă jertfe. Munca sa, sudorile sale, pericolele sale, oboselile lui au ca obiect de a o susţine. Trebuie să-şi dea viaţa pentru ea? el nu va putea, sub pedeapsa de a trăda iubirea să se sustragă de la acest eroism.
Trebuie însă şi o iubire din îngăduinţă, de iubire, de iertare. Va fi ea fără defect această soţie? Nu va avea ea ceasuri de decădere şi de uitare? Poate această decădere va merge pînă în adînc, pînă la cădere, însă unde a căutat Cuvîntul pe cea pe care păcatul n-o împiedica să fie iubită, suportată, ajutată? Acela este eroismul iubirii în Iisus Hristos, aşa va rămînea în Biserică; aşa se arată el în iubirea inepuizabilă păstrată pentru păcătoşi. Dacă soţii nu ştiau nici să se suporte, nici să se ierte, unde va fi iubirea lor?
De altfel, în iubire numai, este pusă nădejdea de ajutor şi de îndreptare. Fără iubire nu-l transformi nici măcar pe sclav, cu atît mai puţin pe o soţie?

2. Care-i sunt motivele? – Ele sunt multe şi toate de-o putere hotărîtoare. Mai întîi este originea femeii. Dumnezeu voind să facă din iubire baza chiar a căsătoriei a voit ca omul să iubească în soţia sa propriul său trup. Ea este din el, este a lui. In prima zi în Eden, Dumnezeu a scos-o pe Eva din Adam în extaz; în a doua din marile zile ale omenirii, Hristos adormit pe Cruce, a fost scoasă Biserica sa, soţia sa, născută din sîngele său şi din apa ce a curs din coasta sa deschisă de suliţa soldatului. Dacă deci soţul îşi ura soţia sa, înseamnă că el şi-ar ura propria sa carne, şi cînd el o iubeşte nu face decît să urmeze impulsul naturii sale şi înclinarea inimii sale.
Apoi este legea fundamentală a căsătoriei. „Nu pe atîta s-o iubim pe soţia noastră că este soţie, pe cît este membrul nostru şi îşi are originea din noi, căci această lege a stabilit-o Dumnezeu”. Lege atît de aspră, pretenţie divină atît de absolută, încît soţul nu mai poate prefera nimic în locul soţiei sale. Pentru ea el trebuie să părăsească „pe tatăl său şi pe mama sa”, şi să pună mai presus de cea mai adîncă, de cea mai naturală, de cea mai veche dintre iubiri, iubirea pe care el a făgăduit-o celei cu care s-a făcut „un altul el însuşi”. Şi această lege este dublă, avînd deodată rădăcina sa în Dumnezeu şi în natură, vizînd totodată iubirea lui Hristos pentru Biserica sa, iubire pe care trebuie s-o reproducă căsătoria, vizînd mai mult condiţia naturală care face din femeie mădular chiar al omului; căci zice apostolul: „Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia sa precum se iubeşte pe sine”.
Apoi este un efect misterios al harului. „Este o taină mare, zice apostolul”. Da, cu adevărat destul de mare şi destul de străină! Două fiinţe nu se cunosc, poate nu s-au văzut niciodată, însă Dumnezeu le rînduieşte pe unul altuia; intervine adesea o împrejurare care le apropie şi la o primă privire reciprocă se aprinde flacăra tainică a iubirii.
Şi părinţii? La ei de asemenea să admirăm o taină. Această fiică pe care grijile lor generoase au cuprins-o atîta vreme, de care le era insuportabil să se despartă un moment, ei o dau, ei se despart de ea, ei o înzestrează cu această zestre, ei care sunt de altfel atît de avari. Şi toată această purtare împotriva naturii se începe şi se sfinţeşte cu cele mai uimitoare uşurinţe. Dumnezeu este acolo. Puterea lui şi înţelepciunea lui poruncesc şi natura se desjudecă pentru a asculta de el. Şi să n-o pierdem niciodată din vedere.
Dumnezeu schiţează astfel în căsătorie taina prin excelenţă, Unirea Cuvîntului său cu natura omenească: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.
Mai este încă fericirea casei care pretinde această iubire. Cînd Dumnezeu făcea din iubirea bărbatului pentru femeie cea mai categorică dintre iubiri; cînd pentru a face această iubire, mai de nerezistat încă el creează femeia, proprie carne a bărbatului; cînd el permitea rolul imens jucat de iubire în viaţa întreagă a omenirii, ce avea el în vedere dacă nu forţa, siguranţa, fericirea căminului casei?
Acolo unde stăpîneşte iubirea între soţ şi soţie totul va fi progresist în acest interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura educaţia bună a copilului; iubirea va face să stăpînească în această împărăţie familială ordinea, armonia, puterea şi rodirea în fapte. Trebuie respectul ierarhiei, bărbatul este şeful, femeia îi datoreşte respect şi ascultare, însă cine mai bine decît iubirea va şti menţine această superioritate deoparte, acest respect pe de alta? Luaţi aminte la aceste familii patriarhale. Ce putere! Ce pace! Ce fapte! Insă de asemenea ce iubire gingaşă îi unea pe Avraam şi pe Sara; consideraţi înainte de toate iubirea cu totul divină care uneşte pe Hristos cu Biserica sa.
Iubirea este necesară pentru armonia şi dreapta repartizare a foloaselor şi a darurilor. Soţii se completează unul pe altul; nici bărbatul nu este complet fără femeie, nici femeia fara bărbat. Defectele unuia sunt compensate de calităţile celuilalt; darurile reciproce se fac echilibru reciproc. Armonia stabilită de Dumnezeu în trupul nostru se înmulţeşte în familie. Capul este conducătorul, membrele slujesc şi ajută şi ascultă. Ori iubirea este aceia care menţine totul în unire şi în pace. Acela va fi rolul iubirii în căsătorie. Iubirea îi va da şefului ungerea şi devotamentul: iubirea îi va da femeii şi copiilor uşurinţa şi bucuria ascultării.

3. Care-i este obiectul – Omul să ştie bine ceea ce trebuie să iubească în femeie şi ceea ce nu trebuie, dacă el este înţelept şi avizat să nu ţină nici o seamă. Ceea ce trebuie să iubească acestea sunt calităţile inteligenţei şi ale inimii, acestea sunt virtuţile, este purtarea înţeleaptă şi prudentă, este devotamentul, este credinţa şi sfinţenia.
Ceea ce nu trebuie să ţină nicidecum în seamă, este mai întîi frumuseţea. Frumuseţea este lucru slab, lucru trecător, lucru stricăcios. Şi de altfel chiar atunci cînd prin imposibil, această frumuseţe va dura triumfînd de-a lungul anilor şi a bolilor, obişnuinţa îi va răpi încîntarea ei. Cu cît mai minunate frumuseţi vom contempla noi decît cele ale naturii? Ori obişnuinţa ni le-a făcut nesimţite. De altă parte urîţenia nu-i poate răpi femeii încîntările solide şi durabile pe care i le comunică virtutea.
Să nu mai căutăm bogăţia în soţie. Iubirea din aurul ei este o iubire învechită, care ne ameninţă cu înşelări dureroase şi ne va produce dureri usturătoare.

Credincioşia în căsătorie – Obligaţia credincioşiei reciproce în căsătorie şi dimpotrivă nedreptatea necredincioşiei se stabilesc pe planurile grave şi raţiunile cele mai hotărîtoare.

1. Mai întîi este contract – Contractul cel mai solemn, donaţia cea mai sfîntă. Este contractul care leagă soţii unui de altul; este donaţia pe care şi-o fac ei unul altuia cu totul din ei înşişi. Nici soţia, nici soţul stăpînirea trupului lor, de acum înainte nu mai este a lor. Ei şi le-au dat. Este un bun comun de care nici unul altul nu poate dispune pentru a-l da în afară. Cînd apostolul îi zice soţului: „Bărbatul este dator cu bunăvoinţa faţă de soţia sa” el nu înţelege nici o altă „bunăvoinţă” decît pe cea a fidelităţii conjugale. Dacă soţul nu poate în conştiinţă să risipească zestrea soţiei lui, cu cît mai puţin poate el să-i sustragă donaţia pe care i-a făcut-o el de la sine însuşi? A fi necredincios, infidel, înseamnă a călca unul din cele mai sfinte înţelegeri.

2. Mai mult, dacă nu ar fi acest motiv atît de grav al contractului, ar rămîne simpla echitate, problema vulgară a dreptăţii. Ce! Această tînără curată şi delicioasă copilă, ţi s-a dat ţie în loialitatea sufletului ei; ea s-a dat fără rezervă; pentru aceia şi-a părăsit tatăl său şi mama sa şi s-a exilat din casa sa şi din viaţa ei fericită de altădată. Şi ca schimb, tu îi faci prin lipsa ta de purtare, cea mai crudă dintre insulte. Poate tu vei fi scrupulos socotitor al zestrei ei, şi cinstea ei tu o vei prostitua cu oarecare curtezană urîtă? Şi nu merge pînă la a obiecta caracterul servil şi înşelător a celei cu care tu ţi-ai înlocuit soţia ta legitimă, adulterul nu este mai puţin format, insulta mai puţin atingătoare, nedreptatea mai puţin consumată.
Mulţime de nedreptate! Soţul desfrînat nu mai ţine nici o seamă de calităţile şi de bogăţia şi de frumuseţea naturii soţiei sale, a cărei frumuseţe nu mai ştie să-l captiveze. El a trădat-o: cu o lovitură a încetat s-o mai iubească: „Din curăţie iese iubirea”. Fidelitatea singură este salvatoarea iubirii.

3. Cu necinstea şi infidelitatea soţilor vine ruina căminului casei. Cum să presupui pacea şi unitatea acolo unde trădarea irită inima, unde din rănile ulceroase se strică sufletul şi provoacă uri veşnice şi discriminări neîncetate? De altfel aceia este urmarea imediată a infidelităţii conjugale, vinovatul prinde un dezgust în interior. Ne mai iubind soţia sa cum va iubi el copiii săi? Interesele temporale ele însele vor participa la dezgustul general şi vor fi mai curînd în ruină la rîndul lor. Obsedat de vederile necurate ale iubirilor lui adultere nefericitul nu mai are activitate şi forţă decît pentru a-şi potoli pofta sa: „Desfrînatul totdeauna îşi are închipuirea stricată în mintea sa”.

4. Dacă el este încă sensibil, încît vinovatul se gîndeşte la ruina cea mai de deplîns a sufletului său şi a mîntuirii sale. Dumnezeu care a întemeiat familia va răzbuna asupra acelora care o întina şi o distrug. Dumnezeu care a dat legile căsătoriei nu va lăsa nepedepsită călcarea lor. Dumnezeu care se declară ca temeiul şi răzbunătorul văduvei şi al orfanului va lua în mînă cauza unei soţii batjocorite şi a copiilor părăsiţi şi trădaţi.

Increderea reciprocă în căsătorii – In căsătorie, unde evlavia adevărată, o virtute solidă, sunt salvarea inevitabilă reciprocă să înlăture pentru totdeauna orice bănuială injurioasă, orice invidie nestăpînită, orice pretenţie neliniştitoare, orice închidere injurioasă. După viciul care prin adulter ruinează un cămin al casei, nimic nu-l strică mai mult decît ca nedreapta neîncredere. Aceste neîncrederi rănesc de moarte iubirea. Ele strică unirea, ele distrug fericirea, ele aduc după ele tristul cortegiu al crimelor şi al certurilor, al învinuirilor şi al injuriilor. Soţul sau soţia neîncrezîndu-se îşi strică propria lor fericire şi nu mai lasă să se bucure consoarta lui de nimic.

Staruinta caminului familiar – A-l părăsi înseamnă să înceapă ruina; a-i rămîne fidel, înseamnă a-i continua unitatea. Că soţul îşi iubeşte interiorul său, că el îl preferă faţă de agitaţiile dinafară, precum trebuie să prefere însoţirea cu femeia sa, chiar societăţii celor mai dragi prieteni ai săi şi a celor mai apropiaţi vecini. Iubindu-şi interiorul său, el trebuie să ştie să se intereseze de tot ce se petrece aici şi se face acolo. Ei să ştie să remarce ceea ce se face bine pentru a-i da laudele drepte. Ca ceea ce se face rău să nu-i scape şi ca el să ia măsuri măsurate. Oh! mai ales cînd aici se stabileşte obiceiul rugăciunii în comun. Cît este ea de frumoasă, cît de puternică este ea înaintea iui Dumnezeu, cît este de bogată acesta rugăciune în tot felul de binecuvîntări! Impreună de asemenea cînd soţii merg la Biserică, luînd parte la sfintele slujbe şi intrînd în Cuvîntul Sfînt care se vesteşte aici. Cînd aceste predici se fac după aceia obiectul convorbirilor lor. Dacă sărăcia îi persecută, ca ei împreună să ştie s-o suporte în lipsurile ei şi în asprimile ei. Ca singura fericire pe care o doresc ei şi o caută să facă să guste unirea lor.

Gingasia si politetea in casatorie – Dacă apostolul zice în general: „în cinste daţi-vă întîietate” cu cît mai mult această curtenie de limbaj, această gingăşie, aceste precauţii, aceste atenuări, aceste îngăduiri reciproce trebuie să fie regula raporturilor între soţi. Şi cum situaţia este diferită pentru fiecare din ei politeţea trebuie să îmbrace fiecare formele ei diferite. Femeia este subiectul, bărbatul este „capul”. Aceia ca şi acesta va dovedi bunăvoinţa sa după croiala sa particulară.

1. Delicateţea şi politeţea la femeie – In totul ea va dovedi pentru soţul ei încredinţarea; ea va şti, păstrîndu-şi demnitatea ei, s-o recunoască pe a lui ca cea mai înaltă. Nimic nu este mai potrivnic delicateţei procedeelor decît de a vrea să stăpîneşti şi să te substitui soţului tău în poruncire şi conducere. Sara, soţia lui Avraam, este modelul soţiilor sub acest raport.
Cu cît mai mult se va abţine femeia de la orice injurie şi de la orice reproş, de la orice învinuire nepotrivită. Chiar dacă soţul ei merită să fie mustrat pentru indolenţa lui sau lipsa de aptitudine, chiar dacă lenea lui pune în pericol soarta familiei, femeia nu se va îndrepta spre nici un limbaj injurios.

2. Delicateţea şi politeţea la bărbat – Chiar aici trebuie amintite mai ales preceptele divine ale iubirii şi ale bunăvoinţei din amabilitate. Cît de uşor va putea bărbatul abuza de superioritatea sa şi de forţa sa. El se va afla poate în trei împrejurări deosebite. Sau el are această mare fericire între toţi de a avea o femeie înţeleaptă, bună, blîndă, prevenitoare: atunci ce nedreptate şi ce cruzime va fi de a o trata fără bunăvoinţă şi fără politeţe! Sau soţia lui lasă sub cele mai multe raporturi de dorit. Oh! atunci el să cheme la sine sentimentele de evlavie creştină şi de credinţă şi ca să nu le uite niciodată nici în injurii nici în tratările rele. De obicei soţia lui va fi bună însă fără experienţă; el a luat-o ca pe o copilă, cum va putea el aştepta de la ea o înţelepciune consumată? In mod blînd, puţin cîte puţin, prin învăţături, unde iubirea îşi va arăta delicateţea şi pretenţia ei delicată, el va înlătura de la ea defectele pe care le-a observat şi o va forma pentru virtuţi de soţie, de mamă, de stăpînă a casei.

III-DATORIILE ÎN CÄ‚SÄ‚TORIE

Să parcurgem mai ales pe cele care sunt mai caracteristice bărbatului: apoi pe cele care o privesc pe femeie.

Datoriile cele mai particulare ale soţului – Prima sa datorie este de a menţine în mod demn superioritatea pe care i-o atribuie Dumnezeu, puterile care i le conferă, stăpînirea care i-o acordă în casa familiară. Patru titluri ale acestei superiorităţi. El este mai întîi şef femeii, precum Iisus Hristos Bisericii. Femeia iese din el, şi nu el provine din femeie. Nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. – Acelea sunt cele patru titluri ale lui. Cine nu vede ce datorii le corespund acestora.

O a doua obligaţie a soţului este de a avea grijă de viaţa soţiei şi de a copiilor. A lui sunt grijile şi ostenelile vieţii publice.

O a treia obligaţie este de a conduce pe femeia sa, pe ea s-o sfătuiască, s-o înveţe, de a o mustra cu iubire. Femeia trebuie să găsească în soţul ei un ghid sigur, un sfătuitor înţelept şi blînd, un ajutor solid, însă ca îndemnurile şi mustrările să fie totdeauna moderate cu răbdare dictate de o iubire adevărată şi purtări de înţelepciune creştină. Această soţie este ea lumească şi cochetă, totdeauna ocupată cu atuurile, avidă să se însoţească şi să se împodobească? Soţul ei s-o aducă puţin cîte puţin prin reflexii abile potrivite la o simplitate potrivită. Se mînie ea pentru sărăcie şi aspiră cu nerăbdare la bogăţie, la bunăstare, la lux? Soţul ei să-i insufle cu dreptate şi răbdare eroismul şi avantajele dumnezeieşti ale sărăciei. Aşa va face el pentru lipsurile pe care le va vedea în însoţitoarea sa; astfel forţa blîndeţii şi a răbdării va aduce corectarea spre înţelepciune şi spre virtute.

Datoriile particulare ale femeii. Aceste datorii privesc soţul ei, copiii ei, interiorul ei, ca soţie mamă, stăpînă a casei.

1. Datoriile care privesc soţul ei – Ea îi datorează zidire, ea îi datorează supunere conjugală.
Zidirea. Rolul de soţie creştină este imens sub acest raport. Şi să vedem mai întîi cum Dumnezeu îl pune în mod fericit în măsură să se achite de el. Viaţa femeii este retrasă, calmă, tăcută, în sînul căminului ei. Pe cînd soţul ei este agitat, ca o barcă în mijlocul valurilor dezlănţuite, în mijlocul tulburărilor publice ale vieţii, ea ca într-un port liniştit, este la adăpost de agitaţii în casa ei. Cît îi este de uşor de a-şi reculege sufletul ei şi de a-1 împodobi cu gînduri sfinte şi cu rugăciuni! Uşor ea merge la biserică, şi chiar atunci cînd datoriile societăţii o cheamă în lume, pudoarea şi reţinerea impuse de sexul ei îi sunt o salvare sigură. Care este de acum datoria ei? Ea trebuie, cînd soţul intră agitat şi obosit, adesea mort pentru şocurile vieţii dinafară, să fie mîngîietoarea lui şi sfătuitoare lui iubitoare. Şi ceea ce n-ar obţine de la el prietenii lui cei mai influenţi, ea înarmată cu farmecele ei inspirate şi din iubirea ei va şti să obţină. Prin soluţia evlavioasă şi credincioasă bărbatul cel mai răzvrătit faţă de datoriile creştine se va găsi la sfîrşit învins, convins şi plecat.
Ce n-au putut asupra soţilor lor aceste femei minunate despre care ne vorbeşte Scriptura? Deborele, Iuditele, Persidele, Mariile, Priscilele, şi aceste împărătese atît de minunate sfătuitoare ale soţilor lor? Insă de asemenea ce nu poate femeia pentru răul fără început, fără seriozitate, fără conduită? Ce n-a putut femeia lui Abesalom, a unui Samson? Ea ar fi făcut să cadă Iov, dacă Iov n-ar fi fost de neînvins în răbdarea sa şi în credinţa sa.
Şi cum se va pune mireasa ca să-l sfinţească astfel pe soţul ei? Cum va şti ea să învingă împărăţia încîntărilor ei, prin influenţa dulce a virtuţii ei, făcînd mai întîi fericit pe acela pe care se străduieşte să-l facă bun.
Şi cum va distruge ea fără greşeală această operă măreaţă? Dacă este lumească, dornică după toalete şi după lux, răspîndind în deşertăciuni plusurile casei şi dezolîndu-l pe soţul ei prin pretenţiile distrugătoare ale frivolităţilor ei, atunci grijile, surdele tulburări, sau tristeţile vor mări ruina soţului în afacerile ei. Atunci învinuirile şi certurile, se poate prevedea unde se va opri dezordinea în acest interior dezolant?
Soţia îi datorează, soţului ei supunere conjugală. Această, datorie este gravă, pe care ea n-o ignoră niciodată. Dacă prin oarecare motiv nelegitim oricare ar fi acesta, refuzurile ei îl vor duce pe soţ la dezordine, ea va purta responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu.

2. Datoria femeii ca stăpînă a casei – Dumnezeu împărţind datoriile familiei şi atribuind bărbatului greutăţile dinafară şi pretenţiile vieţii publice, păstrează pentru femeie conduita interiorului. Acolo este domeniul şi cîmpul ei de acţiune. Adevărate nenorociri cad asupra căminului atunci cînd femeia neglijează conducerea. Nu sunt pentru femeie sarcinile publice nici să împlinească funcţii sociale. Ea nu este făcută nici pentru magistratură, nici pentru adunările populare, nici pentru tulburarea frontului, pentru alte cariere pe care trebuie să le îndeplinească numai bărbatul. Pentru femeie grijile casei unde nimic nu trebuie şi nu poate s-o înlocuiască sunt ale ei. „Nu poţi să dai hotărîri în senat, însă poţi să dai hotărîrea lucrurilor familiare şi chiar mai bine decît bărbatul poţi administra lucrurile casei. Nu poţi administra public, însă poţi să-i educi frumos pe copii; poţi să-i deprinzi bine pe copii să nu facă răul, şi să ţie în slujire familia”. Aşa a reglat dumnezeiasca înţelepciune tot lucrul. Acolo unde omul va fi neîndemnatic, femeia primeşte toată aptitudinea. Acolo unde femeia este deplasată, bărbatul aduce facultăţile potrivite. Şi dacă bărbatul a primit ca parte administrarea cea mai înaltă şi cea mai cinstită, înseamnă că ei trebuie să aibă în familie primul rang şi să-i rămînă şeful necontestat.

Datoria comuna amîndurora – Această datorie este educaţia copiilor. Iată opera esenţială; iată opera grea; iată opera la care se cere contribuţia femeii de nelipsit.

1. Iată opera esenţială – Ea hotăraşte asupra viitorului temporal şi veşnic al copilului; ea decide asupra fericirii familiei. Şi nu este oare lucru nebun pe cît de distrugător, că diferiţi iau seamă la interesele cele mai de nimic, pe cînd cu privire la educaţia copiilor lor ei sunt indiferenţi şi dezinteresaţi? Ei vor reflecta pentru cumpărarea unui colţ de pămînt, vor lua mii de măsuri ca să nu fie înşelaţi în cumpărarea unui cal sau a unui asin; şi ce ajung fiii lor? ei nu se ocupă de aceasta nicidecum? La cine-i încredinţează ei? ei n-au nici-o grijă. Dacă se va pierde trupul şi sufletul lor ei nu se interesează.

2. Iată lucrul greu – Cu ce se va compara pe dreptate tinereţea? Cu aceşti cursari fugari duşmani ai oricăror porunci şi ai frîului, care în săriturile lor nesocotite şi violente, rănesc pe ceilalţi şi se rănesc mai întîi pe ei înşişi. „Lucru greu şi aspru este tînărul”¦” Şi cum să se piardă ea pentru a reuşi în educaţia copiilor? Trebuie mai întîi să-i formeze pentru disciplină. Trebuie să le insufle în mod puternic principiile religioase. Trebuie a studia în adînc chemarea lor.
Mai întîi disciplina, ascultarea, formarea moravurilor. Copilul să fie plecat de la început sub jug. Să se evite moleşeala, luxul, excesele bunăstării. Ca el să fie curat totdeauna! Curăţia la copii la omul tînăr, iată marele obiect al pretenţiilor părinţilor la care sunt avizaţi. Totul se pierde, prezentul şi viitorul, dacă omul tînăr este stricat. Omul tînăr desfrînat va fi mai tîrziu soţul infidel. Să fie format astfel la o viaţă frugală şi ostenitoare.
Insă nimic nu foloseşte fără principiile religioase. „Educaţi pe aceştia în disciplina şi ascultarea de Dumnezeu, zice Pavel”. Nimic nu va folosi fără de religie; cu ea totul se întoarce spre folos şi spre bogăţie. Vedeţi pe Ana soţia lui Fanuel, ea îl dă lui Dumnezeu pe fiul ei şi acest fiu ajunge minunatul profet Samuel. Ca copilul să ştie să gîndească, ca şi creştin, această înţelepciune îi va folosi mai mult decît toate celelalte. In loc să aspire la bogăţie el va avea sufletul destul de înalt pentru a dispreţui bogăţia. In loc de a urmări slava şi onorurile lumii acesteia, el se va încununa cu splendorile veşnice. In loc de a se ambiţiona spre o viaţă mai lungă, el va aspira la o viaţă divină fără de sfîrşit. In loc de a fi abil să vorbească frumos, el va avea elocvenţa faptelor, prestigiul pe care-l dă virtutea. Să ne gîndim la eroii străluciţi pe care i-a produs religia în cursul veacurilor.
Se va obiecta că o asemenea educaţie duce negreşit la starea călugărească? Şi unde va fi răul dacă tînărul părăseşte veacul ca pe un ocean prea bogat în înnecuri pentru a intra în calmul şi în siguranţa portului? De altfel părinţii să cunoască responsabilitatea care apasă peste el, ca ei să se gîndească la mustrările lui Dumnezeu dacă ei se opun chemării fiului lor sau a fiicei lor.

3. Acest lucru i se cuvine în mod deosebit femeii – Două prime motive sunt cunoscute. Mai întîi este aptitudinea minunată dată de Dumnezeu femeii privind opera educaţiei. Apoi uşurinţa pe care i-o procură viaţa liniştită şi tăcută pe care o duce ea in casă, departe de luptele şi de tulburările vieţii publice. Mai este încă o a treia raţiune pe care ne-o arată PaveL Educaţia bună a copiilor este pentru femeie răscumpărarea unei greşeli vechi. Ea a fost sedusă, 1-a sedus pe bărbat; să lucreze acum Ia mîntuirea celor pe care i-a pierdut prin păcatul ei în Paradisul pămîntesc. „Femeia se va mîntui prin naşterea de fii, dacă-i va educa”.

IV – O CÄ‚SÄ‚TORIE IN BIBLIE

Ea este de citit şi de meditat de către toţi părinţii creştini această Biblie, unde căsătoria fiului din făgăduinţă, Isaac, este plăcut istorisită. Ce învăţămînt se concentrează aici! Ce lumină iese din ea! Cum un tată şi o mamă trebuie să înveţe din ea, cum trebuie să trateze o afacere atît de gravă, şi să rupă cu uşurătatea, rătăcirile, iluziile lumii. Concluzia căsătoriei lui Isaac va rămîne model din toate pentru părinţii înţelepţi şi credincioşi şi vor scoate concluzia sub ochiul lui Dumnezeu, pentru fericirea copiilor lor.

Primele preocupări părinteşti – Patriarhul Avraam a vegheat şi el se gîndeşte la statornicia lui Isaac. Adesea părinţii uşuratici şi superficiali ascultă primele deschideri venite nu ştiu de unde şi vor angaja primele convorbiri cu înaintemergătorii ca garanţie. Cel mai adesea singurul lor ghid va fi ambiţia sau avariţia, înşelaţi cum sunt ei de soartă sau de nume. Oh! nu este aşa Avraam. Cum alegerea unei soţii este de o importanţă capitală, Eliezer este credinciosul lui intendent, omul de încredere, înţelept, experimentat pe care-l însărcinează să facă acele căutări.
Insă unde să caute, unde să aleagă soţia lui, care-i va plăcea tînărului? Oh! nu în lumea stricăciunii plăcerilor! nu în mijlocul risipirilor şi al luxului, mai ales de necredinţă şi de indiferenţă religioasă. Avraam îl face pe Eliezer să jure că nu va alege niciodată pentru fiul lui o Cananeancă: „Te jur pe Dumnezeul cerului şi al pămîntului ca să nu iei fiului meu soţie dintre cananience”. Este mediul lui, mediul de credinţă şi de fidelitate de unde va fi luată tînăra fiică a cărei evlavie şi credinţă vor corespunde cu cea a soţului ei.
Insă cum să reuşească? Inainte de toate punînd pe Dumnezeu în atît de esenţiale interese. Avraam cheamă luminile şi ajutorul lui Dumnezeu milostiv, a cărui binefaceri nenumărate le cheamă el. Dumnezeu care l-a apărat atîta pînă aici îl va părăsi acum?

Alegerea – Eliezer a plecat în regiunile îndepărtate pentru a-şi îndeplini grava şi dificila lui misiune. Noi nu-l găsim în tulburarea lumii, în căutările suspecte din societăţi tulburătoare şi uşuratice: el este aşezat singur pe marginea unei fîntîni şi vorbeşte cu Dumnezeu şi primele gînduri ale lui sunt la Dumnezeu. Dumnezeu îi va arăta pe soţia lui Isaac. El o cere în mod respectuos şi o nădăjduieşte şi iată chipul celei pe care vrea el pentru fiul stăpînului său. Aceasta va fi o fată activă şi muncitoare. Ce să faci dintr-o moleşită? Ce să facă cu un copi bolnav şi anemic. El o vrea sfîntă şi robustă. El o vrea curată, o vrea cu totul feciorească! In sfîrşit, ea trebuie să fie înălţată în aceleaşi idei, în acest fel de viaţă, cu aceleaşi virtuţi cu care este înălţat stăpînul ei. Şi după ce să recunoască el tînăra fata înzestrată cu aceste calităţi, pe care el vrea să le afle la ea? Să ascultăm rugăciunea. „Copila căreia eu îi voi zice: dă-mi găleata ta să beau şi ea va răspunde: bea şi tu şi cămilele tale le voi adapă, aceasta este cea pe care ai pregătit-o robului tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpînul meu Avraam”. Şi vine tînăra fată: ea vine condusă de Dumnezeu; ea vine arătînd mai mult farmec şi virtuţi pe care nici nu le-a visat Eliezer. Ea este cu totul frumoasă. Ea este fecioară prea curată şi de o curăţie minunată şi încercată: „Fecioară şi bărbat n-a cunoscut”. Ea este robustă şi activă, ea este care în ciuda belşugului părinţilor ei, se achită de alergările penibile la fîntînă. Ea este modestă, căci fără a privi la străin, ea aşteaptă ca el s-o întrebe, însă abia şi-a formulat el întrebarea sa, că iubirea străluceşte în graba ei de a-i sluji.
Ce-i rămîne lui Eliezer dacă nu să binecuvinteze pe Dumnezeu a cărui milă l-a făcut atît de bine şi atît de sigur să reuşească. Ce-i mai rămîne lui încă, dacă nu de a-i face fetei tinere un ultim şi adînc studiu?

Ziua nunţilor – Ce au fost ele aceste nunti, dacă nu simple şi grave, demne şi pioase? Nici o risipire nesănătoasă, nici o amuzare nepotrivită.

Unirea – Şi ce devine această unire atît de sfînt pregătită şi împlinită? Un cuvînt o arată cu totul întreagă. „Şi a primit-o Isaac de soţie pe aceia şi s-a mîngîiat în durerea care i-a pricinuit-o moartea mamei sale Sara”.

Acela este binele căsătoriei pe care l-a conceput Dumnezeu şi l-a instituit. Soţul nu cunoaşte şi nu iubeşte decît pe soţia sa. El părăseşte pentru ea pe tatăl său şi pe mama sa; viaţa cea veche se transformă într-una nouă şi el nu va mai cunoaşte de acuma înainte alte încîntări decît cele ale soţiei sale, altă casă decît cea pe care o întemeiează, altă bucurie decît cea pe care o va gusta în casa sa. Rănile pe care i le fac lucrurile dinafară, amărăciunile vieţii, zdrobirile muncii, vor găsi în societatea soţiei sale alinarea lor şi suportul lor.

Să rezumăm. Tot ceea ce s-a zis despre căsătorie cuprinde învăţăturile pe care trebuie să le precizăm.

1. Invăţături pentru părinţi – Tatăl, capul familiei, va şti ce pretenţie, ce seriozitate, ce tărie de principii va avea să dezvolte cînd va alege pentru fiul său sau pentru fiica sa pe cei care singuri pot să-i ofere garanţii serioase de credinţă şi de virtute. Mama, ea le va lua-o mai dinainte la aceştia. Printr-o educaţie evlavioasă şi serioasă, ea va pregăti îndelung pe fiica sa să devină o soţie împlinită, în spatele uşurătăţii, risipirii, plăcerilor nesănătoase, stricăciunilor urîte; fiica ei, evlavioasă, modestă şi simplă în manierele ei, în aspiraţiile ei şi gusturile ei, activă şi lucrătoare, generoasă şi devotată, va şti să dirijeze interiorul, va înălţa o familie, va suporta uşor multiple sarcini ale căsătoriei.

2. Celor tineri – Ei riscă cea mai minunată dintre mize. Ei vor aduce deci în pregătirea unui viitor atît de grav toată maturitatea şi prudenţa care se potrivesc. Ei îşi vor termina motivele. Ei vor alunga uşurătatea şi orice îndemn spre patimi. Chiar în celebrarea căsătoriei lor ei se vor feri de orice pompă dezonorantă, şi ba mai mult încă de plăcerile necurate şi de bunurile fără reţinere.

Care sunt urmările unei căsătorii înţelepte şi sfinte? Pacea, unirea, bucuria stabilă, faptele roditoare, o viaţă cu totul fericită şi adîncită în împlinirea datoriei.
Care sunt urmările căsătoriei rău contractate? Lipsa de unitate, certurile, separaţiile scandaloase, divorţurile urîte şi funeste.

Din BOGATIILE ORATORICE
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA PELERINUL ROMAN 2002

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.