Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Naşterea de prunci şi planingul familial

iunie 11, 2009 Categoria: Andrei Andreicut, Articole, Avort, Familia, Tinerii


Căsătoria nu-i un mijloc lesnicios de a dobîndi plăceri şi nici o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrîneţe. Ea este comuniune şi dăruire. Cei doi soţi călătoresc împreună înspre rai şi, primind binecuvîntarea cerului, devin rodnici născînd copii. A avea copii înseamnă a primi binecuvîntarea lui Dumnezeu în casa ta. Cînd vezi o mamă cu pruncul în braţe trebuie să te gîndeşti la cuvintele Domnului Hristos: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primeşte” (Matei 18, 5).

Odinioară, în condiţii materiale modeste, casa creştinului era plină de prunci. Peste ani, pruncii crescuţi în sărăcie şi-n credinţă, îşi vor aduce aminte cu mult drag de părinţii şi de casa părintească.


„Nu ştiu alţii cum sunt, spune Ion Creangă, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, „¦parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!”.

Iar Ioan Alexandru, născut pe plaiuri transilvane, el însuşi cu o casă de copii, cam în acelaşi sens, ca şi Ion Creangă, va evoca ţinuturile natale şi pe locuitorii lor. Pentru el, locul în care se întemeiază rînduiala unei Patrii „este cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, mai întîi un tînăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legămîntul de aur al inelului nunţii, care desăvîrşeşte cerul pe pămînt în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor”.

Cu sfîntă dragoste îşi aduce aminte de părinţi: „tata bătrîn, cu şapte prunci în casa de şindril㔦 cu fierăstrăul şi securea plecat la făcut metre pentru o brumă de mălai, o văd pe mama bătrînă, Teodosia, în straiul negru al satului, levedind cioareci şi suman, cămăşi şi poale de cînepă, aud pe maică-mea, rostind cuvinte şoptite înainte de a adormi, aud satul meu transilvan şoptind în cosmos pe limba ţărănească a neamului meu încercat de istorie dar nebiruit, aceşti oameni întemeiaţi în fiinţa iubirii”¦”

Aceşti oameni întemeiaţi în iubire ştiau să-şi preţuiască partenerul de viaţă, iar copiii veneau „ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei” (Psalmul 127, 3). Aşa gîndesc creştinii dintotdeauna.

Ba, încă înainte de creştinism, copilul era considerat o binecuvîntare. Agar, slujnica lui Avraam, alungată în pustie, este ocrotită de îngerul Domnului pentru că purta prunc în pîntece. Acest înger, nevăzut, stă de strajă lîngă fiecare mamă binecuvîntată ce poartă prunc în sînul său.

Cea mai sfîntă dintre femei, Maica Domnului, după Buna vestire, avîndu-L în pîntece pe Dumnezeu, dă glas nemărginitei sala bucurii: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 2, 46-48).

Maica Domnului Îl purta în pîntece pe Mîntuitorul lumii. Dar, la rîndul lui, orice copil este un mîntuitor: „mărturiseşte pe părinţi de bătrîneţile neputincioase, mîntuieşte viaţa de pieire, mîntuieşte nădejdea gata să cadă în dezamăgire, mîntuieşte neamul, mîntuieşte viitorul, mîntuieşte virtuţile creştine, mîntuieşte pe mama care l-a cules din cer şi l-a adus în această lume văzută, după cum scrie Sfîntul Pavel”.

Copilul este prototipul nevinovăţiei, este modelul celor ce vor să moştenească Raiul. „Adevărat zic vouă, spune Domnul Hristos, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Iar teologul Nichifor Crainic ne spune care-i „lucrul pruncului”: „Pruncul de se va bate, plînge, împreună cu cei ce se bucură cu dînsul, se bucură. Dacă va fi ocărît, nu se mînie; dacă va fi slăvit, nu se înalţă. Dacă vor cinsti pe altul mai mult decît pe el, nu pizmuieşte. Dacă vor lua ale lui, nu se tulbură. Dacă vor lăsa lui puţin ca moştenire, nu ştie, nu iartă la judecată cu cineva, nu se priceşte pentru ale lui, nu urăşte pe vreun om”¦”

Unul dintre marii scriitori ai omenirii, Dostoievski, pune în gura stareţului Zosima cuvinte unice, ca făcînd parte din testamentul său duhovnicesc: „Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer, şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţi inimile noastre păcătoase, luminînd asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc!”

Dacă aşa învaţă Scripturile, aşa propovăduiesc Sfinţii Părinţi, aşa raţionează creştinii sănătoşi la suflet, de unde teribila aversiune faţă de copii a omului postmodern? Cu siguranţă că din grava boală spirituală în care l-au adus patimile.

Acum tot mai multe familii nu-şi doresc copii. E drept că există şi familii sterile, care nu pot face copii. De aceea se precizează că sexul nu este numai pentru copii, ci şi pentru comuniune. Din această perspectivă scopul final al revelaţiei conjugale nu este numai procrearea, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mîntuirea lor.

Dar majoritatea familiilor sunt sănătoase. Şi, totuşi, multe nu-şi doresc copii. Sau, în cel mai bun caz, se opresc la un copil sau doi. Argumentele cu care-şi susţin atitudinea lor potrivnică pruncilor se întemeiază pe lipsa mijloacelor materiale necesare creşterii copiilor. Sau pe lipsa unei case.

Din nefericire la spatele acestor argumente stă o dorinţă nesăţioasă de plăceri şi un egoism dus pînă la limite. Pentru că, pe lîngă multele familii sărace, există familii cu mari posibilităţi materiale care nu nasc copii. Sau nasc unul singur.

Pe deasupra, întro lume tot mai puţin preocupată de Dumnezeu şi Biserică, există cupluri necăsătorite legal sau stînd în aşa numita „uniune consensuală”. Aici cu atît mai puţin doriţi sau acceptaţi copiii.

Şi ce fac oamenii aceştia care nu doresc copii? Apelează la cele mai satisfăcute mijloace contraceptive pe care le pun la îndemînă „oameni abilitaţi” şi pricepuţi „planingul familial”. Puterea întunericului le-a sugerat diverse modalităţi de-a lupta împotriva copilului, începînd cu protejarea şi continuînd cu pilulele anticoncepţionale.

Dacă totuşi copilul se plămădeşte în pîntece recurg la cea mai oribilă crimă: avortul. Nu numai oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă.

Unii dorind totuşi să-şi găsească şi o acoperire „morală” încep să filosofeze asupra momentului în care embrionul primeşte suflet, sau devine om. Cîţiva moralişti „creştini”, urmîndu-i pe embriologii britanici, fac distincţie între embrion şi „pre-embrion”. „Pre-embrionul” e descris ca o masă de celule nediferenţiate, de la zigotul unicelor şi pînă la dezvoltarea „primei trăsături” sau a primului „ax” al trupului în timpul săptămînii a treia de sarcină. Concepţia nu mai este un moment, ci sfîrşitul unui proces. Procesul concepţiei durează 12-14 zile. Abia la sfîrşitul acestei perioade s-ar putea vorbi despre „o nouă viaţă umană” şi despre existenţa „unui suflet omenesc”. Acest proces, sau această perioadă, poate fi socotită de alţii mai lungă. Şi cîtă vreme embrionul „nu-i om” îl poţi elimina, ca pe o măsea, fără probleme de „conştiinţă”, nu-i aşa?

Sunt şi legi omeneşti, din păcate şi cea romînească, ce nu-l socotesc pe făt om cu identitate proprie pînă la naştere. Aşa că atîta vreme cît e în pîntece, părinţii ucigaşi, cu complicitatea doctorului ginecolog, îl pot omorî şi arunca la coşul de gunoi fără a-şi face probleme.

Ce paradox! O familie care-şi doreşte mult un copil, şi se naşte prematur la şase sau şapte luni, face tot ce poate pentru a-l salva. Îl salvează, trăieşte, şi pe bună dreptate e numit om. O alta care nu doreşte copilul îl avortează la aceeaşi perioadă, de şase sau şapte luni, şi spune că nu-i om ci o bucată de carne.

Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa umană începe o dată cu concepţia, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozomii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul este întru totul om şi poartă în el chipul lui Dumnezeu. Embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile, cu suflet, din momentul conceperii.

În virtutea acestui principiu, Sfîntul Vasile cel Mare ne spune că femeia „care leapădă pruncul este supusă judecăţii pentru ucidere”. Şi nu numai ea, ci şi cei care dau medicamente avortive sunt ucigaşi (Canonul 8 al Sfîntului Vasile cel Mare). Complicitatea la avort a soţului şi a medicului ginecolog care provoacă avortul, este complicitate la crimă.

Pentru Biserica Creştină, avortul sau întreruperea sarcinii nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditată. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urîtă de Dumnezeu decît orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfîntul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care să poţi justifica avortul. Poţi ucide pe altul ca să trăieşti tu? Şi apoi Dumnezeu îi dă fiecăruia bucata de pîine necesară.

Paradoxal, s-a observat că aversiunea faţă de copil creşte o dată cu înavuţirea. Natalitatea în ţările „civilizate” este tot mai mică. Naţiunile din vest îmbătrînesc, iar în lumea a treia, este explozie de populaţie.

Din nefericire şi noi romînii ne împuţinăm. A scăzut alarmant numărul de naşteri. După 1989, în zece ani, populaţia ţării a scăzut cu echivalentul unui judeţ. În ce priveşte avorturile, Romînia ocupă un loc de frunte pe plan mondial: la fiecare naştere vie se înregistrează trei avorturi! Între 1989 şi 2000 în Romînia s-au făcut 11.000.000 de avorturi. A fost ucisă o ţară întreagă. În foarte multe localităţi înmormîntările sunt mai multe ca naşterile. Devenim o ţară de oameni bătrîni. Pînă-n 1989, Decretul nr.770/1966, permitea avortul terapeutic în una dintre următoarele şase situaţii: sarcina punea în pericol viaţa femeii; unul dintre părinţi suferă de o boală gravă ce se transmite ereditar; femeia suferă de o infirmitate sau de o invaliditate gravă; femeia a mai născut cinci copii; femeia are peste 45 de ani; sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest. Din păcate, încă din 26 decembrie 1989, Decretul C.P.U.N.-ului abrogînd Decretul nr.770/1966 a dat libertate absolută avortului.

Cum se împacă această situaţie cu calitatea noastră de creştini? Ne place să scoatem în evidenţă seriozitatea spiritualităţii romîneşti, participarea oamenilor la slujbele religioase. Şi atunci, pe tărîm practic, care este urmarea acestei spiritualităţi?

Pe deasupra, din cauza sărăciei, foarte mulţi tineri părăsesc ţara, plecînd la lucru în America sau în Europa Occidentală. Lucrul acesta s-a mai petrecut la începutul secolului XX, dar atunci foarte mulţi s-au reîntors cu bani şi au investit acasă. Se vor mai reîntoarce şi acum?

Copiii, dacă gîndim creştineşte, trebuie primiţi ca o binecuvîntare a cerului. Cea mai sfîntă comuniune ţi-o oferă familia. Sfîntul Ioan Gură de Aur numeşte familia „mica biserică”. Părinţii aducînd un copil pe lume săvîrşesc o cu cucernică şi sfîntă slujbă.

În basmul romînesc, cele trei fete, reprezentînd pe toate fecioarele, fiecare cugetă să dea un odor de preţ flăcăului de împărat ce o va lua de soţie. Cea mai mare promite un fus de aur cu care va face haine pentru toată curtea, cea mijlocie o pîine cu care va hrăni toată obştea, iar cea mică „doi feţi logofeţi ca totul şi cu totul de aur”. Acest dar îl fermecă pe feciorul de împărat şi o luă de soţie. Inimile celor doi se întîlnesc în copil. A fi soţie nu-i suficient să-ţi îmbraci casa, s-o hrăneşti, ci să-i dai bărbatului cel mai preţios dar: copilul.

Copilul este binecuvîntarea iubirii lui Dumnezeu pentru cei ce s-au căsătorit din dragoste şi-şi consacră slujirea lor vieţii, şi nu morţii. În casa creştină tot ce se face, se face pentru copil. Iubirea soţilor se întrupează în copil. Chiar dacă greutăţile vieţii nu le îngăduie să-şi manifeste văzut dragostea unuia pentru altul, ea este concret prezentă prin copil. Privind copilul, inima şi gîndul lor se reîntoarce la momentul în care Dumnezeu li l-a dăruit. Copilul le verifică iubirea, copilul le-o menţine, copilul le-o face veşnică.

Constatăm că-n societatea post-modernă nu se mai judecă aşa. În cadrul culturii occidentale familia se află în mare criză. Soţii continuă să se înstrăineze unii de alţii. Părinţii se îndepărtează de copii, în cazul fericit cînd acceptă să facă copii. Dar nu-i suficient că punem acest diagnostic, ci e nevoie şi de o cale de tămăduire. E nevoie de un medicament.

Încercăm să creionăm o cale de tămăduire, plecînd de la starea de înstrăinare în care se găsesc membrii familiei actuale. În majoritatea cazurilor aceştia îşi desfăşoară activitatea în afara căminului. Părinţii lucrează în locuri diferite; copiii merg la şcoală în locuri diferite; micuţii se joacă în parc; şi, din nefericire, nici nu mai mănîncă împreună, ci pe la cantine şi restaurante.

Primul lucru pe care trebuie să-l regăsească familia post-modernă este dulceaţa rugăciunii făcută împreună şi a rugăciunii colective din biserică. Cîteva minute de rugăciune dimineaţa şi seara, mersul la biserică duminica cu toată casa, ar fi salutate. Familia creştină trebuie să se roage împreună, să caute împreună, să facă lectură religioasă împreună. Nu se poate exprima în cuvinte cît de mare este folosul unei vieţi duhovniceşti în cadrul familiei. Roadele acestei vieţi sunt: sentimentul de linişte şi siguranţă, statornicia, dreapta judecată, armonia şi maturizarea spirituală.

Al doilea lucru, tot important, este regăsirea bucuriei de a mînca împreună. Programul supraîncărcat, graba permanentă, au ajuns să desfiinţeze aproape total această comuniune. Soţii vin de la serviciu pe rînd şi mănîncă separat. Copiii vin de la şcoală şi mănîncă cînd apucă. Este adevărat că sunt unele situaţii obiective cînd oamenii mănîncă pe rînd, dar dacă această practică devine lege, paguba spirituală este imensă. Au fost cazuri în care şi Domnul Hristos cu ucenicii nu puteau mînca împreună. Dar acestea erau excepţii. În asemenea situaţii „El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănînce”(Marcu 6, 31).

Al treilea lucru pe care familia creştină trebuie să-l redescopere este petrecerea timpului liber împreună. Cu toate că în societatea noastră distracţia este practicată abuziv, ea îşi are locul ei în viaţa de familie. Este bine ca membrii familiei să rîdă împreună, să se joace împreună, să-şi facă concediile, ieşirile şi drumeţiile împreună. Sunt situaţii în care joaca, drumeţia şi alte moduri de destindere consolidează legătura dintre soţi şi-i învaţă pe copii cinstea, onestitatea, spiritul de echipă şi politeţea.

Nu-i nevoie să fii savant pentru a observa cît de mult a slăbit astăzi familia. Ba observăm că există nenumărate „cupluri” necăsătorite. Numărul lor creşte. Şi cei ce vor să fie la „modă” nu doresc copii sau, cel mult, unu. Ideea de a avea copii este abandonată pentru că aceştia te-ar încurca să ajungi cît mai repede căpătuit.

Or, de unde începe, în concluzie, tăria familiei? Tăria familiei începe de la cuvîntul lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28).

De la facerea lumii, Dumnezeu a fost preocupat de tăria familiei punîndu-le oamenilor la îndemînă sfaturile necesare pentru o viaţă normală şi fericită: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amîndoi un trup” (Facere 2, 24). Iar unirea lor, în mod firesc, este binecuvîntată cu prunci.

IPS Andrei Andreicut

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

7 Comentarii
  1. natalia iunie 15, 2009 5:49 pm

    foarte de folos cuvinte,multumim parinte pentru sfat si rugativa pentru mine pacatoasa.Va doresc sanatate

  2. inna iunie 16, 2009 1:32 pm

    foarte frumos… citind acestea crestea dorinta de a intemeia o familie…

  3. kriss aprilie 4, 2010 4:09 pm

    am si eu un baietel de aproape 6 ani,pe care il iubesc foarte foarte mult……

  4. loredana iulie 23, 2010 9:07 am

    Referitor la fragmentul:”Copilul este binecuvântarea iubirii lui Dumnezeu pentru cei ce s-au căsătorit din dragoste și-și consacră slujirea lor vieții, și nu morții. ÃŽn casa creștină tot ce se face, se face pentru copil. Iubirea soților se întrupează în copil. Chiar dacă greutățile vieții nu le îngăduie să-și manifeste văzut dragostea unuia pentru altul, ea este concret prezentă prin copil. Privind copilul, inima și gândul lor se reîntoarce la momentul în care Dumnezeu li l-a dăruit. Copilul le verifică iubirea, copilul le-o menține, copilul le-o face veșnică”- Sunt sigura ca aceasta povata le este de folos celor care sunt usor mahniti ca desi au 2-3 copii mai vine inca unul…insa este ca o lovitura de secure pentru o familie in care cei doi se iubesc si se respecta si nu pot avea copii. Daca cei doi nu pot avea copii iubirea lor in ce se intruchipeaza? Daca nu sunt copii la mijloc mai este vesnica iubirea? Daca nu au copii inseamna ca sunt o familie pe care Dumnezeu nu o iubeste? “cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește” (Matei 18, 5)”.

  5. bolosin florin februarie 1, 2011 3:47 pm

    Un copil caruia i-au murit parintii se numeste…,un copil orfan, un copil care a fost abandonat,parasit de parinti se numeste un copil abandonat,…dar cum putem numi un parinte care si-a omorat propiul copilul….,
    .
    Minciuna diavolului din zilele noastre este ca femeia este stapana sa faca ce vrea cu copilul din pantecele ei.Nimic mai fals si neadevarat diavolul este un mincinos .Dreptul asupra vietii si mortii il are doar Dumezeu. El este suveran ,El ne-a creea si trebuie sa constientizam ca femeile sunt purtatoare de viata,ele nu au creeat viata ci Dumnezeu. Faptele noastre se vor intoarce impotriva capului nostru cum am facut asa ni se va face.
    Cu prietenie fratele vostru.
    Florin Bolosin.

  6. bolosin florin februarie 24, 2011 10:14 pm

    bolosin florin / 19/02/2011

    Este o tragedie ceea ce se intampla in zilele noastre, cand mama cu copilul, doi pacienti se duc la spital sanatosi, mama se intoarce acasa bolnava, iar copilul ramane la spital fiind omorat. Dumnezeu este cel care ne-a creat, suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului, omul nu poate dispune nici de viata sa nici de-a altuia. Dumnezeu este autorul vietii , noi suntem chemati sa spunem Nu avortului si Da vietii.Mamele noastre ne-au dat sansa sa traim ,la randul nostru si noi suntem datori sa protejam viata copiiilor nostri.
    Cu prietenie, Bolosin Florin -membru in Biserica Baptista Sfanta Treime din Deva.

  7. bolosin florin aprilie 19, 2011 9:48 pm

    Cand Dumnezeu creeaza o noua fiinta umana, El isi pune acolo chipul Lui, pune ceva din insasi Fiinta Lui, din suflarea Lui de Dumnezeu, si de aceea Dumnezeu ne interzice sa luam viata oricarei fiinte umane.
    Este absolut clar din Sfanta Scriptura ca avortul este o omucidere, pentruca este un om in pantecele mamei lui, pe care deja l-a creat Dumnezeu dupa chipul Sau. si Dumnezeu ne interzice sa ucidem, sa luam o viata umana.
    Cu prietenie Florin Bolosin.