Cuvînt de laudă Apostolului Pavel – Sf. Ioan Gură de Aur

iulie 12, 2008 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici, Vietile Sfintilor

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt;
şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar”
(I Corinteni 15, 10)

Ce este omul, cît de mare este nobleţea firii noastre şi de cîte virtuţi mari este capabilă această făptură -omul – nimeni nu a arătat mai bine decît Apostolul Pavel.

El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pîrîşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunînd că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decît noi, nu a dobîndit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întîi, acest Apostol nu s-a înspăimîntat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întîmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.

Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tînguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.

In toate zilele el se făcea mai rîvnitor, şi cu cît primejdiile îl împresurau mai mult, cu atît el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: ” Uitînd cele din urma mea şi tinzînd către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi cînd moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dînsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul.

Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase.

Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).

El alerga spre întîmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei cu mai multă rîvnă decît alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai mult decît noi viaţa; iubea sărăcia, mai mult decît noi bogăţia; ostenelile, mai mult decît alţii odihna; necazurile, mai mult decît alţii bucuria; iar pentru vrăjmaşii săi se ruga mai des decît îi blestemăm noi pe ai noştri.

Cîtă deosebire între noi şi Pavel!

A răsturnat el, oare, rînduiala firii? Nu, noi răsturnăm rînduiala. Pavel a urmat-o aşa cum este lăsată de Dumnezeu. Şi el era om, ca şi noi.

Aşadar, nu te tîngui asupra firii, că ea te împiedică să fii îmbunătăţit. Ia aminte la Apostolul Pavel.

Pentru dînsul numai una era înfricoşată şi grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Şi nimic nu era pentru dînsul mai scump şi nimic nu dorea el aşa de mult ca a plăcea Domnului.

Nu mai vorbim de cetăţi, de popoare, de împărăţii şi de toate comorile şi slava lumii; el le socotea toate deşertăciuni.

Nici slava cerului nu era pentru el aşa de scumpă, ca dragostea către Hristos. Această dragoste îi era aşa de dulce, încît el nu rîvnea nici chiar vrednicia îngerilor şi a arhanghelilor.

Această dragoste covîrşea toate, şi, avînd-o, se credea cel mai fericit dintre toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpînirea, nici puterea nu vor fi avut pentru el nici un folos.

Avînd această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic şi prigonit, decît fără ea, să fie printre cei înalţi şi importanţi. Pentru el, singura nenorocire era pierderea acestei dragoste.

Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această dragoste îi era mai scumpă decît viaţa, decît toată lumea, decît vrednicia îngerilor, decît toate cele prezente şi cele viitoare, decît o împărăţie, decît toate bunătăţile.

Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici întristare.

Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veştejită; nu băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea şi pedeapsa, mii de patimi, erau pentru dînsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos.

Căci el le primea cu bucurie, şi în lanţurile sale era mai fericit decît Nero cu coroana de aur pe cap.

El trăia în temniţă ca în cer şi primea rănile şi lanţurile mai bucuros decît alţii premiul de biruinţă. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca şi răsplătirile, ba încă le socotea răsplătire şi le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi şi a fi împreună cu Hristos, iar a rămîne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de trebuinţă Bisericii (Filipeni I, 23-24).

Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile şi ostenelile din dragoste către Hristos? Da, şi aceasta o zice şi el.

Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleaşi pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipseşte dragostea către Hristos.

Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile şi ispitele ce a suferit Pavel? El de-a pururea era în supărare şi necaz. „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).

Nimeni însă nu se întrista de propria-i nenorocire, precum Pavel pentru necazul aproapelui. Cît de mult s-a întristat el, de pildă, pentru iudei, încît ar fi vrut să piardă chiar slava cerească, numai să-i mîntuiască pe ei! (Romani 9, 2-3).

Deci, pe cel ce se îngrijea deopotrivă pentru toţi oamenii, pentru popoare întregi şi cetăţi, ca şi pentru fiecare în parte, cu ce să-l asemănăm? Cu fier sau cu oţel? Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oţelul şi totodată mai nobil şi mai preţios decît piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oţel? Pune într-o parte a cîntarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, şi vei vedea că acesta din urmă este mai greu şi mai de valoare.

Socoteşte acum şi cinstea de care Dumnezeu l-a făcut părtaş încă înainte de înviere. El l-a răpit în rai, pînă la al treilea cer, şi acolo i-a arătat taine negrăite, pe care nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască.

Căci el, măcar că umbla pe pămînt, trăia totuşi ca şi cum ar fi fost în ceata îngerilor; măcar că era încătuşat într-un trup muritor, el avea o curăţenie îngerească; şi măcar că era supus la multe neputinţe şi ispite, el totuşi se sîrguia să nu rămînă fără bunătăţile cele cereşti.

Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lumea, ca şi cum ar fi avut aripi; socotea aşa de mici ostenelile şi primejdiile, ca şi cînd ar fi fost fără de trup, ca un înger; preţuia aşa de puţin toate cele pămînteşti, ca şi cum am ar fi trăit în cer, ca şi cînd el ar fi fost dintre cei fără de trup.

Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuşi, ci darul lui Dumnezeu printr-însul le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s-a făcut vrednic de un aşa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atît de puternic pe Pavel, şi mă minunez de rîvna lui Pavel, care a dobîndit un aşa de mare dar şi s-a arătat vrednic întru toate de dînsul.

Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dînsul, ci şi a vă face următori acestui izvor al faptei bune, căci atunci, şi noi ne vom face părtaşi la cununa de cinste a lui. Nu te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobîndi aceeaşi cinste, căci ascultă ce zice el însuşi: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).

Vezi cum cheamă el toţi oamenii a fi părtaşi la cinstea lui?

Deci, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi răsplătire, să ne sîrguim a fi părtaş cinstei făgăduite. Să nu ne uităm la mărimea şi înălţimea faptelor bune ale lui, ci la rîvna lui cea tare, pentru care el a dobîndit asemenea dar, şi la firea pe care el o avea, asemenea nouă.

Atunci şi cele mai grele lucruri ni se vor părea uşoare şi cu putinţă, şi în acest scurt timp nu ne vom speria de trudă şi de luptă spre a dobîndi cununa de laudă cea neveştejită, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor. Amin.