Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Istoria schimbării calendarului bisericesc (IV)

decembrie 26, 2007 Categoria: Articole, Istoria Bisericii, Stil de calendar

Scurtă istorie, în acte ale Bisericii, începînd de la canoanele apostolice şi pînă astăzi.

Capitolele anterioare: Aici

” ” ” 

Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848
(O replică la Epistola Papei Pius al IX-lea, “Către Răsăriteni”)

Către toţi episcopii de pretutindeni, iubiţi întru Sfîntul Duh, către întrutot-cinstiţii şi dragii noştri fraţi şi către cuviosul lor cler; şi către toţi fiii cu adevărat ortodocşi ai Uneia, Sfinte, Sobornicească şi Apostolească Biserică: salutări frăţeşti întru Sfîntul Duh şi toate cele de folos de la Dumnezeu, şi mîntuire.

Enciclica este împărţită pe puncte:

1) – 3) Scurtă introducere despre ereziile care au atacat Biserica de-a lungul veacurilor
4) Dintre aceste erezii a fost mai întîi arianismul şi în prezent papalitatea. Ultima, aşa cum prima a dispărut, deşi azi înfloreşte, nu va dura, ci va trece şi va dispare şi o voce măreaţă din ceruri va striga: ,,A dispărut” (Apoc. 12, 10).
5 ) „“ 8 ) Filioque
9) Motivul enciclicei: De curînd, Pius al IX-lea, devenind episcop al Romei şi proclamat papă în 1847, a publicat pe 6 ianuarie în acest an o scrisoare enciclică adresată Răsăritenilor, care cuprinde 12 pagini în versiunea greacă, scrisoare pe care emisarul său a răspîndit-o ca pe o plagă dinafară în sînul Ortodoxiei. În această enciclică, el se adresează acelora care la diferite momente au părăsit diferite comunităţi creştine şi au îmbrăţişat papalitatea şi desigur că îi sunt favorabili, prelungindu-şi argumentele şi către ortodocşi numindu-i sau nenumindu-i direct; şi citîndu-i pe sfinţii noştri părinţi (paginile 3, 1.14-18; 4, 1.19; 9, 1.6 şi 17, 23) îi calomniază în mod evident pe ei şi pe noi ca descendenţi ai lor: pe ei pentru că nu au admis poruncile şi modificările papale fără comentarii, pentru că sunt emise de papi, arbitri de necontestat ai Bisericii Soborniceşti; pe noi ca necredincioşi exemplelor lor (pentru aceasta el încalcă poruncile date nouă de Dumnezeu) ca despărţiţi de Părinţii noştri, ca neglijenţi faţă de îndatoririle noastre şi faţă de mîntuirea sufletelor fiilor noştri spirituali. Uzurpînd ca proprietate a sa Biserica Sobornicească a lui Hristos, aşa cum se laudă, prin ocuparea Tronului Episcopal al Sfîntului Petru, el doreşte să-i înşele pe cei simpli şi să-i ducă în apostazie faţă de Ortodoxie, alegînd ca bază a învăţămintelor sale teologice aceste cuvinte paradoxale (pagina 10, 1.29): ,,Nu există nici un motiv pentru care voi să refuzaţi o întoarcere la Biserica adevărată şi la comuniunea cu sfîntul meu Tron”.
10) – 16) Papa se crede capul Bisericii şi deasupra tuturor celorlalţi episcopi
17) După toate acestea, toţi cei ce cunosc dogma universală curată, mai ales papa, trebuie să tragă concluzia cît de nepioasă şi antisinodală este încercarea de modificare a dogmei noastre şi a liturghiilor şi a altor slujbe dumnezeieşti care sunt, şi s-a demonstrat că sunt, contemporane (de aceeaşi vîrstă) cu învăţăturile creştinismului, motiv pentru care întotdeauna au fost privite cu respect, şi ele au fost încredinţate (transmise) la fel de pure chiar şi de vechii papi ortodocşi, cărora aceste lucruri le erau moştenire comună cu noi. Cît de potrivită şi sfîntă ar fi îndreptarea inovaţiilor, momentul intrării fiecăreia în Biserica Romei noi îl cunoaştem în fiecare caz; pentru că iluştrii noştri părinţi au mărturisit la momentul respectiv împotriva fiecărei noutăţi. Dar sunt alte motive pentru care papa ar trebui să favorizeze modificarea (în bine). Mai întîi, pentru că acele lucruri ale noastre au fost odată venerate şi de Apus, ei avînd aceleaşi slujbe dumnezeieşti şi mărturisind acelaşi Crez; dar noutăţile nu erau ştiute de Părinţii noştri, nici nu au fost găsite în scrisorile Părinţilor Apuseni ortodocşi, nici nu s-a demonstrat că îşi au originea în vechime sau universalitate. Mai mult, nici patriarhii, nici sinoadele n-au putut introduce vreodată inovaţii, pentru că apărătorul credinţei este trupul însuşi al Bisericii, sau poporul însuşi, care vrea să-i rămînă cultul veşnic neschimbat şi identic cu cel al Părinţilor lor; pentru aceasta, după Marea Schismă, mulţi papi şi patriarhi latinizatori au încercat fără succes chiar în Biserica de Apus; şi pentru că, uneori, fie prin mijloace drepte sau josnice, papii au impus noutăţi de dragul oportunismului (aşa cum ei le-au explicat părinţilor noştri, deşi prin acestea ei au dezmembrat trupul Bisericii); iar acum din nou papa, de dragul unei oportunităţi (fără să repare ţesătura, ci rupînd el însuşi haina Mîntuitorului) îndrăzneşte să se opună slăvitelor lucruri din vechime, – lucruri bine construite spre a păstra credinţa, aşa cum mărturiseşte papa (p. xi. 1.16), şi pe care le cinsteşte, după cum spune (lb. 1.16), împreună cu ai săi predecesori (Celestin, scriind celui de-al treilea Sinod Ecumenic): ,,Să nu lăsăm inovaţia să atace vechimea”. Să lăsăm Biserica Universală să se bucure de foloasele acestei declaraţii pînă acum nevinovate a papilor. Trebuie neapărat mărturisit, că prin această încercare a lui, chiar a lui Pius al IX-lea cel cunoscut pentru înţelepciune şi pietate, şi, după cum spune el, pentru rîvna unităţii creştine în Biserica Universală, el se va se întîlni, înăuntrul sau înafara Bisericii, cu dificultăţi şi eforturi. Aici trebuie să-l cităm pe papa, dacă ne va ierta îndrăzneala (p. viii. L. 32), ,,În lucruri legate de mărturisirea dumnezeieştii noastre credinţe, nu trebuie să ne temem de nimic, cînd privim la slava lui Hristos, şi la răsplata ce ne aşteaptă în viaţa veşnică”. Este datoria papei de a se arăta în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca întîistătător al Bisericii care face voia lui Dumnezeu, că este şi apărător al adevărului evanghelic şi sinodal schimbat, chiar pînă la sacrificarea propriilor interese, după cum spune Profetul (Is. ix. 17), ,,Un conducător în pace şi un episcop în dreptate”. Aşa să fie ! Dar pînă să aibă loc această dorită întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Uneia, Sfinte, Sobornicească şi Apostolească Biserică al cărei ,,Cap este Hristos” (Ef. iv. 15) şi fiecare dintre noi ,,membri în particular”, pînă atunci toate sfaturile lor şi orice îndemn amabil care tind spre dizolvarea credinţei noastre pure lăsate moştenire de Părinţi sunt condamnate, aşa cum trebuie să fie, sinodal, nu numai ca bănuitoare (îndoielnice) şi de care trebuie să ne ferim, dar şi ca nepioase şi distrugătoare pentru suflet: şi în această categorie, printre primele, menţionăm Enciclica către Patriarhii Răsăriteni a Papei Pius IX, Episcop al vechii Rome; fapt pe care îl proclamăm în Biserica Universală.
18) – 23) Către credincioşi să stea fermi în credinţa lor

Mai, 1848, Indictionul 6
”  Antim, prin mila Domnului, Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, şi Patriarh Ecumenic, un frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
”  Ierotei, prin mila Domnului, Patriarh de Alexandria şi a întregului Egipt, un frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
”  Meftodie, prin mila Domnului, Patriarh al marelui Oraş al lui Dumnezeu, Antiohia, şi a întregii Anatolia, un frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
”  Chiril, prin mila Domnului, Patriarh de Ierusalim şi a toată Palestina, un frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
şi episcopii din Sfîntul Sinod din Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim.

/orthodoxos.net/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul