Sfîntul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei (13, 7): Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.

Acest pasaj biblic m-a determinat să nu-i dau uitării pe cuvioşii pustnici vieţuitori ai mănăstirii Sarov. De aceea, în semn de recunoştinţă deosebită faţă de învăţăturile lor duhovniceşti, m-am hotărît, după măsura puterilor mele, să adun ceva povăţuitor şi mai puţin cunoscut din viaţa şi faptele acelor nevoitori, care au plecat la cele veşnice, şi să le public. Am făcut acest lucru atît spre folosul sufletului meu, cît şi spre folosul altor creştini, care cinstesc cu evlavie amintirea călugărilor mănăstirii Sarov.

Cu siguranţă veţi descoperi în această lucrare neajunsuri, ce sunt inevitabile ca în orice muncă omenească. Dar stăruitor vă rog să acoperiţi această trudă cu dragoste frăţească şi rugăciune pentru cel ce s-a ostenit.

Ieromonahul Abel,
Lavra Sfintei Treimi a Sfîntului Serghie

INTRODUCERE

Mănăstirea Sarov se află în Eparhia Tambov din judeţul Temnicov, la 38 de verste de oraşul Temnicov, la hotarul judeţelor Nijegorodsk şi Tambov. Mănăstirea e situată la o distanţă de 400 de verste de oraşul Moscova, 60 de verste de oraşul Arzamas, 170 de verste de oraşul Nijnii şi 120 de verste de oraşul Murom din eparhia Vladimir. Ea este situată pe un deal, într-o pădure, între două rîuri – Sarovka şi Latiş – ce se unesc între ele chiar sub această mănăstire. Cea mai apropiată localitate se află la o distanţă de cinci verste de mănăstire.

Aşezarea geografică a mănăstirii Sarov este pitorească şi încîntă sufletul oricărui pelerin.

Aici regimul monahal era strict. Slujbele religioase se săvîrşeau continuu şi se slujea conform regulamentului monahal din Muntele Athos. Cîntările religioase din cadrul slujbelor ce se săvîrşeau aici continuu îţi umpleau sufletul cu o putere inexplicabilă şi îţi transmiteau o stare de evlavie faţă de vieţuitorii acestui locaş, care se proslăveau prin faptele şi nevoinţele lor întru Domnul.

Despre această mănăstire se poate spune că a fost cu adevărat o mănăstire pilduitoare şi renumită datorită frumuseţii exterioare, cît şi a celei interioare. S-a proslăvit prin viaţa, nevoinţele şi învăţăturile cuvioşilor ei părinţi precum: întîistătătorul ieromonah Ioan; succesorul acestuia – stareţul Dimitrie; cuviosul stareţ Efrem; virtuosul părinte Pahomie; smeritul Isaia; rîvnitorul părinte Pitirim; cuviosul Ioachim; dreptul egumen Nifon; pustnicul egumen Nazarie; ieroschimonahul Dorotei; schimonahul Marcu; ieroschimonahul Serafim şi Ilarion; ierodiaconul Alexandru şi mulţi alţi nevoitori demni de amintire. Faptele şi învăţăturile acestor bărbaţi virtuoşi au lăsat urme adînci în sufletele multor creştini evlavioşi.

Vieţuitorii acestei mănăstiri au fost statornici în credinţa şi slujirea lor lui Dumnezeu. Ei au trăit şi s-au nevoit pentru mîntuire şi pentru înfrumuseţarea duhovnicească a sufletelor lor şi a lăcaşului în care şi-au petrecut viaţa lor pămîntească. Cuvioşii părinţi şi-au închinat întreaga lor viaţă slujind cu trupul şi cu sufletul lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp exemplu demn de urmat atît pentru succesorii lor, cît şi pentru creştinii evlavioşi. S-au nevoit în tăcere, au trăit în rugăciune continuă şi fiind înzestraţi cu har dumnezeiesc au avut o cunoaştere precisă şi înţeleaptă a sufletului omenesc. Ca nişte candele aprinse au ars cu flacără curată, împrăştiind învăţăturile lui Hristos celor care s-au apropiat prin ei de Dumnezeu, arătîndu-le fiecăruia în parte drumul drept ce duce spre mîntuire.

O, cîte virtuţi au dobîndit sufletele lor! O, cîtă vitejie duhovnicească au avut trupurile lor. Au fost în credinţă statornici, în răbdare neclintiţi, în dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele desăvîrşiţi, în rugăciune neobosiţi, în înfrînare curajoşi, chiar’şi în lupta dureroasă a despărţirii sufletului de trup au fost puternici şi vioi.